Am fost odată…

Am fost odată Lup,
Colindam pădurile în haită,
Emanam spaimă și teroare în jur,
Dar am căzut răpus de un glonte
Țintit de o ființă mai crudă ca mine.

Am fost odată  Pasăre
Cu aripi puternice și neobosite,
Străbăteam văzduhul în toate direcțiile,
Dar am sfârșit prinsă într-un laț
Pus de o ființă ce nu știa să zboare.

Am fost odată Pește,
Alunecam cu vioiciune prin ape nesfârșite
Și depuneam milioane de icre,
Dar am căzut într-o plasă vicleană,
Făcută de o ființă lacomă.

Acum sunt o ființă numită Om
Și-mi ucid EU-rile de altădată,
Semănând teroare precum un lup,
Căutând să alunec ca un pește
Și sperând să zbor aidoma unei păsări.

Eunucul: Iza (IV)

Reacțiile bărbatului s-au manifestat în mai multe etape, iar Iza se temuse de ce-i mai rău. La început a fost neputința, redată prin lacrimi și suspine, precum ale unui copil care și-a pierdut jucăria cea mai de preț. Femeia încercă să-l mângâie și să-i șteargă lacrimile, dar fu respinsă brutal. Atunci se gândi că poate ar fi mai bine să-l lase singur, evitând eventuala jenă pe care ar fi posibil să o simtă din cauza slăbiciunii arătate. De aceea a ieșit afară și s-a postat atentă în spatele ușii.

Câteva sunete suspecte au făcut-o să revină în grabă. Romi devenise violent și reușise să se dezvelească printr-un efort deosebit în mobilizarea brațelor. Își pipăia porțiuni ale corpului și, în special, în zona intimă. A fost nevoie de intervenția hotărâta a Izei, pentru a-l împiedica să-și facă rău.

– De ce m-ai adus aici?, se răsti bărbatul înfuriat. Nu vezi că nu mai sunt om? Am ajuns o ciudățenie de râsul lumii! Cine ar mai putea să trăiască în starea asta?

Se părea că faza asta violentă era cea mai periculoasă, dar femeia îl înfrunta cu răbdare. Nu știa că depresia ce va urma, îi va pune probleme mai mari. Omul obosi repede și își schimbă tonul.

– Te iert, că nu ai cum să înțelegi, îi vorbi uitându-se rugător la ea. Ești femeie și nu știi ce-i în capul unui bărbat. Îți dau, însă, prilejul să repari răul făcut. Trebuie să mă ajuți!

– Fac orice-mi stă în putință, răspunse Iza cu speranță.

– Văd că ai tot felul de ierburi pe aici. Sigur cunoști și din alea otrăvitoare. Dă-mi-o pe cea mai tare și-ți voi fi recunoscător!

Femeia oftă dezamăgită, dar apoi zise răspicat:

– Ascultă la mine! Te-am cărat cu greu, de era să-mi dau sufletul. Te-am pansat și te-am îngrijit zile la rând, iar acum, când, printr-un miracol ai revenit la viață, vrei să dau cu piciorul la tot și să mă transform într-o criminală? Niciodată! Taci și te adaptează la noua situație, că au mai fost bărbați tineri fără sculă între picioare și au trăit fericiți până la bătrânețe. Bine că poți să te piși.

– Nu mă cunoști, Iza! Eu am trăit doar ca să iubesc femeile, ăsta a fost scopul vieții mele. Cum să o mai fac de acum înainte?

– Schimbă-ți prioritățile, asta să faci! Nu ai de plătit niște polițe?

Romi încercă să asimileze sfatul femeii și își opri jeluirea, în timp ce aceasta realiză că asta-i calea pe care trebuie să marșeze.

– Sunt sigură că nu ești un om care se lasă călcat în picioare fără să reacționeze. Cei care ți-au făcut asta, trebuie să plătească. Te cred mort și ai tot timpul să-ți pregătești răzbunarea. Eu am să fiu alături de tine, pentru că știu prin ce ai trecut. Cu adevărat îți spun: viața mi-a fost o tragedie cumplită și nici nu pot să dau vina pe cineva. Mi-am făcut-o singură și merit să fiu o paria a societății.

Privirea Izei era tulburată de amintiri, iar Romi se simți atras de povestea ei. După un oftat prelung, femeia continuă:

– Am fugit de acasă de cum am terminat liceul, lăsându-mi părinții îndurerați și fără vreo explicație. Eram fascinată de libertate, de dorința de a mă descurca pe cont propriu, fără să-mi spună ai mei ce trebuie să fac, mai ales că eram unicul copil dintr-o familie respectabilă. Șase ani m-am depravat prin bordelurile din Italia, culcându-mă cu tot felul de oameni, fiind umilită și bătută de traficanții de carne vie. Degeaba încercam să adun bani și să mă întorc ca o învingătoare. De fiecare dată intervenea ceva neprevăzut și ajungeam iar lefteră. Am rămas însărcinată de mai multe ori și am avortat. O singură dată am născut și am vrut să păstrez copilul, dar mi-a fost răpit după naștere, ca să nu am probleme la produs. În cele din urmă, cineva m-a ajutat să revin în țară, cu condiția să-i rămân printre sclavele lui sexuale. Am acceptat, doar n-aveam nimic de pierdut.

Încă un oftat și o pauză de reculegere.

– Viața mea nu s-a schimbat în mai bine, ci doar clienții erau alții. Am încercat să fug din Baia Mare, unde mă ținea peștele. Îmi era dor de ai mei și voiam să le cer iertare. Ajunsă în Sighet, am aflat că mama murise de inimă rea, iar tata se împușcase apoi cu pistolul din dotare, că era polițist. Îi am pe conștiință și nu mi-o pot ierta. Mi-a fost rușine să-mi deconspir identitatea și totuși oamenii peștelui meu m-au găsit. A urmat bătaia obișnuită și promisiunea că a doua oară mă omoară cu mâna lui. Dar mie îmi era totuna, așa că am fugit din nou. Nu mai suportam societatea, iar retragerea în mijlocul pădurii mi s-a părut cea mai bună soluție. Măcar să mor într-un loc liniștit și frumos, departe de ispitele lumii.

Animalul meu de companie

Am tot întrebat, în stânga și-n dreapta, ce fel de animal mi-ar fi potrivit pentru a-mi mai alunga singurătatea. Unii îmi sugerau o pisică, că nu trebuie scoasă la plimbare; alții un câine, fiindcă e mai prietenos și nu-și face nevoile prin casă. Au fost și alte propuneri, cum ar fi: păsări, hamsteri, maimuță sau un acvariu. Fiecare cu avantajele și dezavantajele lui. Un acvariu sofisticat și cu pești multicolori m-ar fi atras cel mai mult, dar ce-o să mă fac atunci când lipsesc mai mult timp de acasă sau se ia curentul? Vecini am puțini și fiecare e ocupat până peste cap, așa că nu mă pot baza pe sprijinul lor. În plus, mi-ar plăcea să ies și eu cu animalul în lume, să socializăm și să facem schimb de experiență cu alte cupluri.

Din fericire, am avut norocul să găsesc exact ceea ce căutam. Un animal unicat, care i-a uluit pe toți cunoscuții mei: un pește de uscat, mai precis un pește-câine! E un exemplar mărișor, dar periculos atunci când crede că sunt agresat de vreo ființă. De aceea am fost nevoit să-i pun botniță și lesă, de câte ori ieșim la plimbare. E iute în mișcări, deplasându-se cu ajutorul înotătoarelor, iar uneori face salturi lungi, speriindu-i pe curioșii prea insistenți. Cred că are sânge de răpitor, concluzie care se impune de la dinții lungi și ascuțiți.

Cu mine e blând și plin de iubire, mai ales când îl servesc cu mâncarea noastră preferată: pește pane. De aici i-am dat și numele, în perioada scurtă de dresaj și acomodare. În acea vreme era mai încăpățânat și își arăta adesea colții, când îl dojeneam. Mi-am dat seama că-i musai să-mi impun autoritatea și l-am amenințat că-l fac și pe el pane, precum pe rudele sale, pe care oricum nu le suportă. De atunci, de câte ori îi zic Pane, arâtându-i și tigaia de sacrificiu , uită de orice divergență, apropiindu-se spășit și gudurându-se precum un cățeluș inocent.

Dar Pane al meu are și un defect care mă scoate din sărite: nu suportă apa, neștiind să înoate. De aici și problemele care se ivesc când trebuie să-i fac baie. I-am prins, însă, slăbiciunea: îi place berea și bea alături de mine, plescăind din buzele-i cărnoase. Îl las până se îmbată și, când îi văd ochii bulbucați, știu că i-a pierit frica de înec și pot să-l bag liniștit în vană. A doua z se trezește mahmur, dar curat și fără supărare. Ba ar fi în stare s-o ia de la capăt cu berea. E cam băutor animalul ăsta de companie, dar credincios și simpatic. Nu l-aș schimba pe niciun altul, oricât de frumos și dresat ar fi.

Boală grea

Avea doctorița Popescu o sete de povești și bârfe, de te ținea mai bine de o oră la consultație, chiar dacă nu aveai nicio boală, în afara lenei de a merge la lucru. Nu era cazul meu și de aceea n-o căutam nici când aveam febră mare, ci mai bine mergeam la serviciu și încercam să mă achit de sarcini, în ciuda colegilor care mă apostrofau. De data asta, însă, eram hotărât să-i cer trei zile de foaie de boală.

– Da’ spune-mi de ce suferi, ca să știu ce să trec pe certificat, mă îndemnă Popeasca când a văzut că n-am febră și nici nu tușesc.

– Doamnă doctor, nu știu ce am, da’ nu mai pot mânca, nu pot lucra, și gândul îmi stă numai la Someș.

– Cum adică?!

– M-am îmbolnăvit ieri, pe malul râului, și numai acolo voi putea să mă vindec.

– Dar ce-ai pățit, băiete?

– Eram la pescuit, de dimineață, și nu prinsesem absolut nimic, nici eu, dar nici prietenul meu, Mitru. Tocmai când ne pregăteam să strângem bețele, văd că lanseta zvâcnește puternic și e trasă în apă. Sar repede de la locul meu și o prind cu emoție, după care încep să rulez firul. La capătul celălalt era ceva mare și inima îmi bătea să-mi sară din piept. După câteva minute de luptă, văd un o gură imensă ce se ridică la suprafață și mi-am dat seama că-i un crap de cel puțin zece kile. Toți pescarii din jurul meu – și erau vreo duzină – urmăreau cu atenție lupta dintre mine și monstru, dar niciunul nu s-a gândit să vină cu minciogul. Pentru că eu omisesem să-l scot din portbagaj, iar la o asemenea captură era obligatorie o astfel de sculă. Am adus grăsanul până la mal și îl priveam hipnotizat cum se scălda în apă mică. Nu știam ce să fac: dacă-l forțam, riscam să rup ața sau acul, iar dacă-l lăsam prea mult în acel loc, putea să se zbată și să se elibereze. Lucru care s-a și întâmplat. Cu un salt și o întoarcere de 180°, peștele meu s-a eliberat din prinsoare și și-a luat rămas bun, dând din coadă și scufundându-se în adâncuri. Eu, ca să nu plâng de necaz, am început să râd isteric, în timp ce oamenii din jur își făceau cruce, crezând că am înnebunit. Chiar și Mitru s-a apropiat de mine și m-a privit îngrijorat. Într-un târziu, tot el a cules și bețele mele, pentru că eu stăteam fără vlagă și cu privirea pironită înspre locul unde mi-a dispărut captura. De atunci nu mai am stare, musai să mă întorc și să-l prind din nou. E al meu și numai al meu! Trebuie să mă ajutați cu trei zile libere.

Popeasca a izbucnit în râs și apoi a început să-mi povestească cum a ratat și ea niște capturi de toată frumusețea. Firește că, în cele din urmă, mi-a dat foaie de boală, dar a trebuit să-i promit că vin să-i arăt ce-am prins. În cele trei zile am înnoptat cu Mitru pe malul Someșului, tot în acel loc în care pățisem tragedia, dar în afară de plevușcă n-am prins nimic. Când ne-am întors în oraș, arătam ca o stafie anemică și multe nopți am fost încă bântuit de fantoma peștelui scăpat.