Tangențial

Regretau această experiență, chiar dacă intențiile amândurora au fost lăudabile. O lună de evadare din cotidianul stresant, fără program rigid, fără prieteni sfătuitori, fără vecini bârfitori, fără rude agasante, fără ritmul sacadat al urbei, fără „beneficiile” telefoanelor, a internetului sau a televizorului sau a altor facilități de comunicare cu lumea. Au crezut că astfel vor avea timpul necesar să se redescopere unul pe altul, să discute despre ce-l doare pe fiecare, să reaprindă flacăra iubirii ce abia mai mocnea.

Titus a găsit locul perfect, printr-un prieten care conducea vasul de agrement de pe lacul Bicaz. Acesta avea o casă de vacanță îndesată între arborii de la capătul celălalt al lacului, fără electricitate și apă curentă, făcută tocmai pentru întoarcerea omului la natură. Sabina s-a codit la început, dar apoi a cucerit-o ideea unui astfel de trai. Ce-i drept, erau dependenți prea mult de gadgeturi, iar faptul de a renunța o lună la toate, ar fi dovedit că nu sunt chiar atât de obsedați pe cât se acuzau reciproc. Dar dezamăgirile au început din primele zile.

Inițierea unor discuții sincere și calme s-a dovedit un lucru prea dificil pentru amândoi. Ajungeau la reproșuri de la început, iar de acolo până la ceartă nu era decât un pas. Vorbele dure încetau doar când unul dintre ei abandona dialogul și se retrăgea într-o activitate menită să-i readucă liniștea. Sabina deschidea o carte, iar Titus își lua bețele și se ducea la pescuit. Ar fi întrerupt cu mult înainte acest calvar, doar că proprietarul nu venea cu vaporașul după ei, decât la sfârșitul sejurului, condiție cu care căzuseră de acord. Nici să se aventureze prin pădure nu era o soluție, necunoscând zona și fiind o pradă ușoară pentru urșii despre care auziseră că sălășluiesc pe acolo. Astfel că au strâns din dinți și au răbdat cu stoicism, numărând zilele și orele când vor fi eliberați din această închisoare autoimpusă.

Acum, răsuflau ușurați pe podețul unde trebuia să acosteze vasul lui Săndel, pentru a-i duce înapoi, în lumea după care tânjeau de 30 de zile. Din când în când, mai schimbau câte o vorbă scurtă, cu ochii pe ceas și pe direcția de unde trebuia să le vină salvarea. Într-un târziu, zăriră un punct negru ce se concretiza în ceea ce sperau, fapt ce le aduse zâmbetul pe buze și un freamăt în repartizarea bagajelor. Lumea se întrevedea tot mai aproape, pe măsură ce ambarcațiunea se apropia de ei.

Săndel le făcu cu mâna să se grăbească, imediat când ajunse la locul de îmbarcare, de parcă mai era nevoie. Încărcați ca doi hamali, au urcat în pas vioi, cu puțin ajutor din partea unui pasager mai amabil și a prietenului lor.

– Cam puțini clienți ai pentru astăzi, remarcă Titus, după ce îi strânse mâna energic și îl îmbrățișă cu patos.

– Nici nu aș fi pornit în cursă, dacă nu trebuia să vă iau, îi răspunse Săndel cu o voce gravă. De altfel, nu am decât patru, probabil sinucigași ca mine.

– S-a întâmplat ceva?, se interesă Sabina. Văd că e vreme frumoasă…

– Se vede că ați fost rupți de lume. Ia uitați-vă pe cer, nu vi se pare nimic deosebit?, le arătă omul o direcție spre orizont.

Abia atunci au observat cei doi un astru pe care îl confundaseră cu Luna. De fapt, Luna era într-o altă direcție, iar cercul strălucitor pe care-l admirau părea mai degrabă un mic soare ce-și mărea vizibil diametrul.

– Ce naiba mai e și asta?, exclamă Titus, contrariat.

– E o planetă care se apropie cu mare viteză de Pământ. Unii astronomi spun că sunt mari șanse să ne lovească, alții susțin că o să treacă foarte aproape de noi. Oricum ar fi, seamănă a Apocalipsă. Oamenii s-au închis în case, s-au baricadat în buncăre sau au intrat în panică și prădează tot ce pot. E nebunie mare, Titus. Haide s-o ștergem cât mai repede, până nu ne prinde potopul pe lac.

Imagini pentru imagini cu apocalipsa

Nici nu termină bine de vorbit Săndel, că apa începu să se agite în jurul lor, iscând valuri bezmetice. Mergeau cu toată viteza, în timp ce ochii le erau fixați spre globul luminos ce se apropia, parcă la întrecere cu vaporașul. Valurile deveneau tot mai mari și mai greu de învins, iar vântul începu și el să-i legene. Frica s-a transformat în panică atunci când diametrul tot mai mare a noului corp ceresc a început să eclipseze soarele. Întunericul tot mai profund de pe lac, ajutat de furia crescătoare a vântului și valurile care se ridicau ca niște fusuri imense, nu mai făceau posibilă navigarea. Fiecare căuta să-și salveze viața, țipând și căutând să se prindă de ceva solid. Iar când noaptea ca de smoală s-a așternut, iar gravitația nu mai avea aceleași reguli, au simțit că se desprind și sunt purtați de o forță nevăzută, în sus, într-o parte, apoi în jos. Apa și vântul îi loveau din toate direcțiile, dar senzațiile se schimbau atât de des încât nu aveau timp să le analizeze. Se întrebau doar cât mai au până la moarte. Apoi, totul s-a stins în mintea lor.

Advertisements

Când arde inima

 

dacă îmi ia foc casa
am să ies pe ușă sau pe fereastră
pentru a chema pompierii
iar apoi îmi voi ridica
altă locuință

dacă ia foc pădurea
am să fug înspre șes
și mă voi ruga pentru o ploaie
ce va pregăti terenul
altor puieți

dacă soarele prea puternic
va pârjoli tot pământul
o să-mi fac o rachetă
cu care voi zbura în cosmos
spre altă planetă

dar dacă îmi dai foc inimii
nu voi găsi ușă salvatoare
nici ploaie care s-o stingă
și nici altă inimă în schimb
doar scrum

Imagine similară

 

Cât de puțin ne cunoaștem planeta!

O echipă internațională de biologi marini a descoperit că peștii mesopelagici din oceanele planetei reprezintă de 10-30 de ori mai multă masă decât se credea până acum.

mola-mola

Carlos Duarte, profesor la University of Western Australia, afirmă că peștii mesopelagici (ce trăiesc în regiunea cuprinsă între 100 de metri și 1000 de metri sub suprafața oceanului) reprezintă astfel 95% din totalul biomasei compuse din pești.

„Pentru că numărul de pești este mult mai mare decât se credea până acum înseamnă că acest strat joacă un rol semnificativ în funcționarea oceanului și afectează fluxul de carbon și de oxigen din ocean”, explică specialistul.

Profesorul Duarte a condus o expediție de șapte luni în care globul a fost circumnavigat cu ajutorul vasului de cercetare Hesperides și în care oamenii de știință au colectat date despre acești pești. Duarte afirmă că majoritatea speciilor mesopelagice tind să se hrănească aproape de suprafață noaptea, scufundându-se în adâncuri în timpul zilei, pentru a evita păsările. Acești pești au ochii mari, pentru a vedea prin suprafața obscur luminată, și o sensibilitate sporită la presiune.

„Ei pot detecta plasele de la cel puțin cinci metri depărtare și le pot evita”, spune Duarte. „Deoarece peștii sunt foarte iscusiți în a evita plasele, fiecare încercare precedentă de a cuantifica acești pești în raport cu volumul capturat în plase a dus la o estimare foarte scăzută a numărului lor”, explică specialistul. „Astfel că noi am încercat o metodă diferită, folosind sonarul și alte metode acustice pentru a detecta prezența lor”, afirmă Duarte.

Descoperirea are implicații semnificative. Profesorul Duarte spune că cercetarea în cele cinci giruri oceanice, unde se strâng numeroase obiecte plutitoare, a dezvăluit rezultate surprinzătoare.

„Aceste regiuni purtau supranume de <<deșerturi oceanice>>. Nu sunt deșerturi deloc, sunt de fapt ecosisteme foarte vii ce susțin un volum uriaș de biomasă”, explică Duarte. „Cel mai mare număr de pești din oceane nu se găsește în zonele de coastă, ci fix în centrul girurilor oceanice”, dezvăluie specialistul.

De asemenea, cercetarea a dezvăluit că oceanele sunt mai sănătoase decât se credea până acum. „Acest volum uriaș de pești pe care l-am descoperit, ce conține 95% din toată biomasa de pești din lume, este neatins de pescari, iar aceștia nu pot pescui cu ajutorul plaselor. Așadar, în secolul 21-lea avem încă o sursă neatinsă de pești, care se întâmplă să fie 95% din toți peștii din oceane. Acest lucru ne schimbă perspectiva asupra sănătății oceanelor”, concluzionează specialistul.

Sursa: Phys.org