Pe urmele tatălui (44)

ploaia – Chn

 

Ploua mărunt și insistent, cu o umezeală rece care ți se strecura în suflet și în gânduri, pustiindu-le. Acesta ar fi un semn că și cerul îl plânge pe cel înmormântat, după credința unora, în timp ce alții spun că vremea plânge pentru păcatele lui. Acest timp mohorât făcea ca ziua să fie și mai dezolantă, în special pentru cei care au venit la această ceremonie mai mult din complezență. Și nu erau puțini, ținând cont că nimeni dintre colegii defunctului Cosmin nu și-a permis să lipsească, majoritatea fiind îmbrăcați în uniforma de serviciu. Ploaia atenua din strălucirea lor, iar umbrelele deschise chiar o ascundeau.

Cei mai apropiați familiei aveau privilegiu să prindă un loc în capelă, alături de nea Matei, fratele Robert, venit din Germania, văduva îndurerată, alte rude și cei doi preoți care oficiau slujba. Printre ei erau Ivanciuc și fostul șef al secției de poliție, Mic. Delia, purtând o rochie închisă la culoare și ținând în mână o umbrelă neagră, a preferat să stea ceva mai departe, cu riscul de a nu auzi o parte din cuvinte sau a nu vedea tot ce se petrecea în preajma sicriului de un auriu strălucitor. Oricum nu-i plăcea să participe la înmormântări, mai ales după ce simțise la cea a tatălui său. Cea de acum îi amintea și mai mult de marea pierdere din viața ei, mai ales când îl vedea aici pe autorul abominabilei fapte. Cu toate aceste gânduri negre, trebuia să reziste până la capăt, să suporte priviri acuzatoare și să perceapă aluzii mai mult sau mai puțin voalate.

Din câte știa, nu se obișnuia, prin aceste părți, să ia cuvântul mirenii, oricât de apropiați ar fi de răposat, dar, de data asta, nea Matei a ținut neapărat să vorbească, după ce fețele bisericești au terminat să-i enumere calitățile celui care a fost un polițist exemplar și un om desăvârșit, din toate punctele de vedere. Sprijinit pe o parte de nelipsitul baston, iar de cealaltă parte de fiul mai mare, tatăl îndurerat a glăsuit grav, privind pe rând în ochii celor care-l ascultau.

– Cosmin ar fi împlinit anul ăsta douăzecișiopt de ani. Atât de tânăr și atât de dotat, încât toți colegii lui îl admirau și-l iubeau. Îmi amintesc de ziua în care s-a născut, când l-am privit și i-am văzut ochii verzi ca o câmpie înfloritoare. A scos doar un scurt scâncet, după care și-a întins mânuța dreaptă către mămica lui și i-a zâmbit precum un înger. În acel moment, doctorul care a ajutat la venirea lui pe lume a spus admirativ: ”E un copil perfect!”. Și prezicerea s-a împlinit, doar că zborul lui spre culmi a fost întrerupt de mafia împotriva căreia lupta din toate puterile. Mărturie sunt diplomele obținute în ultimii trei ani, arestările și confiscările de droguri pe care le-a făcut, precum și ajutorul dat colegilor săi, care dau dovadă de recunoștință prin prezența la această ceremonie, sub ploaia care-l plânge și ea. Mi-am pierdut un fiu drag, dar nu voi fi liniștit până când vinovații vor plăti pentru asta. Niște ființe degradate care l-au sechestrat și apoi i-au întins o capcană, tocmai când era pe cale să-i demaște și apoi să-i aresteze, aducând iarăși liniștea în frumosul nostru oraș. Secția lui dragă o să-i găsească pe nenorociți, iar eu promit că-i voi ajuta, chiar dacă acum trec și ei printr-un moment ingrat, în care valorile sunt date peste cap. Nu sunt un om agresiv, dar atunci când mi se ia ce am mai drag, pot să mă transform într-un răzbunător neîndurător.

Cam atât a înțeles Delia din discursul-avertisment pe care nea Matei l-a rostit cu o privire de gheață, în fața căreia a rezistat fără să plece ochii. Știa că era vizată și ea, însă avea, la rândul ei, o poliță mai veche de plătit. De aceea trebuia să-și păstreze tăria psihică și să o dovedească cu orice ocazie, în orice formă. Acest gând i-a dat putere să reziste până la capăt, când sicriul a fost scos din capelă și dus o sută de metri, până la cavoul familiei. Majoritatea participanților se împrăștia pe parcurs, dornici să ajungă într-un loc uscat și mai vesel. Delia era printre ei, iar gândul la ceaiul cald pe care-l aștepta alături de Mihaela, o înviora deja.

Însă, până la localul îmbietor, mai erau câteva străzi lungi de mers, o cale pe care ar fi putut să o parcurgă ușor cu mașina de serviciu. Ambiția de a nu-i da și ea satisfacție lui nea Matei a fost cea care a determinat-o să nu mai etaleze o mașină de poliție între cele cu care au venit colegii. E drept că putea să apeleze la cineva să o aducă, dar aici a intervenit mândria și dorința de a nu depinde de nimeni la plecare. Iar mândria și ambiția se plătesc acum, prin umezeala rece pe care o acumula și, uneori, câte o mică baie făcută de mașinile care treceau în viteză peste gropile de pe carosabil. Îi ”blagoslovea” ea în gând pe toți acei șoferi grăbiți și iresponsabili, dar celor mai atenți le mulțumea în gând.

Unul dintre autoturisme i-a atras în mod deosebit atenția, prin grija cu care ocolea fiecare baltă sau încetinea înainte de a trece peste ea, când n-avea de ales. ”Trebuie să fie un șofer matur, cu experiență și înțelegere pentru pietoni” și-a zis Delia, privind mai atent la numerele de înmatriculare. Obișnuință profesională care a pus-o pe gânduri după ce a citit literele ”PDN”. De unde știa ea combinația asta de litere? Memoria a început să-i lucreze la comandă, redând momente din trecut în care s-a confruntat cu probleme de acest gen. Derularea a fost atât de rapidă, încât a tresărit înainte ca autoturismul să dispară din raza ei vizuală. Era un Volkswagen, de culoare neagră, cu trei ștergătoare de parbriz în față și două în spate, despre care i-a vorbit minora Ioana, în spital. Nu putea fi o coincidență, a gândit ea și a iuțit pasul, omițând să-și mai păstreze umbrela în poziție verticală. Inima îi bătea puternic în pieptul înfierbântat, iar picioarele o purtau fără să le mai simtă.

Avea noroc că autoturismul rula la fel de grijuliu de parcă o invita să țină pasul. Nu-și mai amintea cât a durat urmărirea, când a cotit pe o străduță și s-a oprit în fața unei porți de lemn înaltă și vopsită în maro. N-a coborât nimeni, pentru că ușile s-au deschis automat, lăsând autovehiculul vișiniu să intre, după care s-au închis la loc. Era o casă modestă, pe strada Progresului, nr. 2. Dar cine putea fi la volan, din moment ce nea Matei era încă la înmormântare? Bănuielile Deliei se dovedeau neîntemeiate, dacă aceasta era mașina implicată în inseminări, după cum credea că a fost și autoturismul furat de Piciu și apoi vândut. Trebuia să afle a cui e casa și pe numele cui e înmatriculat autovehiculul.