Fetița care visa pentru alții (31)

Botezul băiețelului a fost planificat cât se putea de curând, cu invitați doar din cadrul familiei restrânse și foarte puțini prieteni de-ai părinților. Mai mult de-ai proaspătului tătic, foști colegi de breaslă, care puteau crea o atmosferă optimistă, foarte importantă în această perioadă. Bunicii lui Constantin și un vecin cu nevasta lui, completau numărul de șaisprezece persoane, pentru care spațiul din sufragerie era suficient. Violeta voia să treacă rapid peste această obligație, fără expunerea în vreun restaurant sau o petrecere exagerată, cu dans și muzică prea veselă. După cum îi era și starea emoțională: o bucurie reținută pentru noul membru al familiei, umbrită de tristețea indusă de lipsa unui alt membru, care suferea pe undeva în timp ce ei se distrau.

Imagini pentru imagini cu mese întinse

Sufletul petrecerii, dar și moderatorii ei, erau profesorul Bogdan și doamna Stanca, un cuplu care știa cum să intre în sufletul fiecăruia și să-i aducă pe toți la un numitor comun. Mai ales atunci când cei mai sensibili – cum ar fi mama Violetei- erau predispuși la lacrimi, iar cei tineri simțeau nevoia să se înveselească mai zgomotos. Vedeta era copilul, prin fața căruia s-au perindat cu daruri, urări și o admirație mai mult sau mai puțin sinceră. La prima vedere, ai zice că-i un copil ca oricare altul, doar că dormea aproape tot timpul și nu plângea niciodată, chiar dacă venea ora să fie hrănit cu biberonul. Mama lui nu avea lapte aproape deloc, poate fiind secătuită de lacrimile vărsate și de durerea interioară. Dar acestea erau detalii intime, pe care oaspeții nu trebuiau să le știe, sau măcar să le omită în acea zi, când doar complimentele erau bine-venite.

Cam așa a decurs toată sărbătoarea – cu mici excepții, reparate imediat de responsabilii cu antrenul – putându-se afirma că organizarea a fost excelentă, iar invitații s-au simțit așa cum speraseră gazdele. Seara își slobozea pe nesimțite vălul tot mai întunecat, dând de veste musafirilor că-i timpul să plece către casă, după încă o paradă prin fața leagănului cu copilul dus în lumea viselor. Ultima care și-a luat rămas bun a fost, cum era de așteptat, mama Violetei, cu un zâmbet de susținere pe chip, dar sentimente nedeslușite în inima înăbușită.

Dezavantajul unei petreceri organizate acasă se simte după plecarea invitaților, prin acel moment deprimant în care îți dai seama că sunt atâtea vase de strâns și spălat, iar tu ești obosit și afectat de subiectele dezbătute cu fiecare în parte. Numai de alți vizitatori nu mai aveau nevoie, de aceea soneria de la intrare o intrigă până și pe Stanca. Totuși, se îndreptă către ușă, cu gândul să se descarce pe nesăbuitul care atenta la răbdarea și liniștea lor. Dar, la vederea persoanei tupeiste, iritarea i se mai domoli, lăsând loc politeții și curiozității.

– Să-mi fie cu iertare că vă deranjez la ora asta, dar tare aș vrea să vorbesc cu doamna Violeta, o întâmpină un bătrânel mic de statură, cu un nas cârn, o voce pițigăiată și ochi ce voiau să pătrundă prin ea.

– Acum nu-i momentul potrivit, dar reveniți mâine, îi răspunse calm jurnalista.

– Crede-mă, drăguță, că acum-ai cel mai potrivit moment, insistă moșul în timp ce-și bălăngănea bastonul ca pe o pendulă. E vorba de fetița ei.

Curiozitatea Stancăi deveni irezistibilă, fapt care-i provocă un gest larg de invitare înăuntru a hilarului personaj. Acesta înaintă șchiopătând, dar sigur pe el, ca și cum ar cunoaște bine camerele apartamentului. Se opri în fața Violetei și îi zâmbi familiar, în timp ce aceasta îl privea nedumerită.

– Doamnă Violeta, chiar nu mă recunoașteți? Înseamnă că am făcut treabă bună!

– Eu…, nu…, cuuum? Tu ești, Aniță?!

– Uite că ai ghicit, dar cred că numai după voce. E singura pe care nu am reușit să o schimb, oricât am încercat, dar cu celelalte i-am păcălit pe toți. Oricum, m-a ajutat mult faptul că am mai degrabă o figură de bărbat.

– Anițăăă, ce mă bucur să te văd! Unde ai fost?, că am avut nevoie de tine. Știi ceva despre Lena? Sper că vii cu vești bune…, cuvintele se revărsau necontenit din gura Violetei, timp în care toți ceilalți se adunară în jur, mirați de reacția atât de însuflețită.

– O să-ți spun tot ce știu, dar mai întâi dă-mi voie să stau jos, că mă dor picioarele de atâta drum, o întrerupse Anița în timp ce se așeza pe scaunul cel mai apropiat.

Oftă scurt de câteva ori, stârnind și mai mult suspansul curioșilor, după care se exprimă cu un ton liniștitor:

– Am fost bucătarul celor care o țineau pe Lena, dar nu am reușit să o întâlnesc vreodată. Zilele trecute, s-au mutat la o altă adresă, iar pe mine m-au „concediat”. Nu știu unde s-au dus, dar sunt speranțe să aflăm. Și asta cât mai repede cu putință, pentru că am auzit numai vești proaste.

– De unde să aflăm? Ce trebuie să facem?, se plânse doamna Oșan.

– Vom găsi noi o soluție, mai ales că nu am venit singură, zâmbi misterios chipul bărbătesc al bătrânei. Mai deschide o dată ușa, drăguță, se adresă ea Stancăi.

Aceasta se repezi să o asculte, iar în cameră apăru o fetiță cu părul blond, care-i acoperea jumătate fața. Violeta nu-și putu reține exclamația puternică, mai curând un strigăt de uluire:

– Poligraf!!!

Fetița care visa pentru alții (8)

Despărțirile sunt întotdeauna triste, mai cu seamă când e vorba de o mamă și copilul ei. Noroc că Lena nu se arăta prea afectată, lacrimile ei fiind blocate de mult, dar doamna Popan mai avea destule, iar acum le slobozea fără opreliște. De asemenea, printre îmbrățișările lungi și pătimașe, îi promitea să o caute cât mai repede și cât de des o să-i fie permis, ba chiar o să vină cu Anița, de la care nu apucase să-și ia rămas bun. Și doctorul Oșan a ținut să-i adreseze câteva cuvinte fostei sale paciente, de data asta cu o voce mai înțelegătoare:

– Te rog să nu fii supărată pe mine și să mă visezi frumos. Nu uita nici de nevasta mea, care se zbate între două lumi. Am să te mai caut și poate vom purta atunci o discuție mai lungă. De acord?

Lena nu-i răspunse, iar domnul Oșan o îmbrățișă cu grijă, ca și cum s-ar fi temut să nu o fărâme între brațele lui. La fel a făcut și șoferul ambulanței, în timp ce asistenta o încurajă discret, bătând-o ușor pe umăr. Odată cu ieșirea oaspeților, copila fu preluată de Mili și condusă în camera ei. Părea total absentă când a intrat în dormitorul străin, despre care-și făcuse deja o idee neplăcută, ca despre o celulă în care urma să simtă răceala singurătății și calvarul de a suporta prezența unor străini. Totuși, ca să fim obiectivi, încăperea nu părea deloc rece, judecând după pereții frumos tapetați, cele două paturi îmbietoare, televizorul cu ecran mare și, nu în ultimul rând, căldura plăcută ce te întâmpina din pragul ușii. Nici fetița cu părul lung și blond nu arăta descurajator, ridicându-se de la masă și întinzându-i mâna cu un zâmbet de bun venit.

Imagine similară

– Ea este Poligraf și va fi colega ta. Sper să vă înțelegeți și să vă împrieteniți, îi spuse Mili, împingând-o ușurel spre copila ce arăta cam de-o vârstă cu ea. E cea mai veche elevă și o să te pună în temă cu tot ce trebuie să știi. Poate te molipsești puțin de la ea în ce privește pofta de conversație, dar nu prea mult.

Mili râse de gluma ei și apoi se retrase cu discreție, în timp ce Lena neglijă complet întâmpinarea colegei, ocolind, ca de obicei, contactul vizual direct. Poligraf, după cum îi spusese femeia plinuță, nu părea deranjată de afrontul adus, ci continuă asaltul asupra intimității noii venite.

– Ești supărată, după cum se vede, dar n-ai de ce să fii îngrijorată. Eu am fost, până acum, singura fată din acest loc și singura ființă din această cameră, dar tot nu m-am plâns. Mă bucur că te voi avea alături și îți promit că ne vom distra de minune, o asigură blonda, privind-o prietenos cu ochiul drept, celălalt fiindu-i acoperit de părul des. Nu ai pe nimeni?, se interesă apoi cu o voce duioasă.

Lena o străfulgeră cu o uitătură tăioasă și atunci observă că întrebarea fusese pusă cu bună credință. Se uită mai bine în jur, ca și când atunci se trezise din transă, căutând un loc unde să-și pună geanta. Patul arăta ca fiind o zonă mai intimă și primitoare, de aceea îl alese pentru a se așeza și a scăpa de greutatea bagajului. Privirea continua să exploreze cu meticulozitate împrejurimile, până când se opriră la colega curioasă.

– Nu, se auzi răspunsul ei șoptit, dar hotărât.

– Nu-i frumos să începi o relație cu o minciună, o mustră micuța blondă.

– Am o mamă…, veni un alt răspuns, cu o voce iritată. Dacă știai, de ce-ai mai întrebat?

– Nu știam, iar eu nu mint niciodată. De ce crezi că mi se spune Poligraf? Pot să recunosc orice neadevăr rostit, doar uitându-mă la persoana care vorbește. Mămica ta te iubește?, se interesă colega.

– Da, veni un alt răspuns greoi.

– Ești o norocoasă, crede-mă! Ai mei m-au abandonat de doi ani și numai norocul a făcut să nu ajung la orfelinat. Dacă ai o mamă iubitoare, ai la cine să te gândești și pe cine să aștepți în vizită. Doar că nu poți vorbi cu ea, decât din sala de clasă sau biroul domnului profesor. Doar acolo avem semnal la telefon.

Lena își căută febril mobilul și se convinse cu amărăciune că Poligraf avea dreptate. Asta o supără și mai tare, dar se dovedi un motiv în plus de dialog:

– Pe tine nu te deranjează?, o întrebă pe fetița blondă.

– De ce m-ar deranja? Nici pe mine și nici pe ceilalți colegi, din moment ce nu mai avem pe nimeni cu care să vorbim. Jocurile cele mai interesante le descărcăm între lecții, iar televizorul prinde o mulțime de canale interesante. Pot să te întreb ceva?, îndrăzni Poligraf, dar nu mai așteptă încuviințarea. De ce te-au adus aici?

Fetița se arătă jenată și își descoperi capul, lăsând să i se scurgă pletele cărunte. După acest gest, se strădui să dea și o explicație verbală:

– Pentru că visez…, iar apoi… se cam împlinește…

– Extraordinar!, se entuziasmă colega. O să-ți spunem… Visătoarea!

– Dar tu? De ce te-au părăsit părinții? Ești o fată frumoasă, rosti Lena.

– Nu te lua după aparențe, îi răspunse Poligraf, dându-și la o parte părul din partea stângă.

Acolo, în locul unde trebuia să fie celălalt ochi, se vedea o cavitate adâncă și acoperită de aceeași piele ca și a obrazului. Nici urmă de globul ocular, gene sau sprâncene. Văzând această oroare a naturii, Lena se simți mai apropiată de cea care avea să-i fie alături de acum înainte.