Fetița care visa pentru alții (32)

continuare

Era evident că maica Filofteia ascundea ceva, dar cu această convingere nu se puteau mulțumi. Trebuia să existe o cale, o sursă prin care să afle mai multe, aducând-o pe stareță în fața unor dovezi de netăgăduit, în speranța că astfel vor veni și mărturisirile. Cu aceste gânduri s-au îndreptat cei trei investigatori de ocazie spre cele mai apropiate case ale micuței așezări de munteni. Locuințele erau rare și dispersate pe dealuri de diferite mărimi, iar drumul către ele părea o adevărată provocare pentru șofer. Nu au apucat să ajungă la prima casă pe care au ochit-o, când o turmă de oi le blocă înaintarea, mirate și ele de apariția unei mașini pe un teritoriu ce le aparținea. În timp ce așteptau răbdători ca animalele să se perinde alene, Anița scoase capul pe geam și strigă:

– Titi… Titi…

Apelativul îi era adresat unui câine ciobănesc care alerga vioi în jurul ovinelor, făcându-și cu sârguință treaba de paznic și îndrumător. La auzul numelui, acesta ciuli urechile și își întoarse privirea către persoana care-l rostise. Doar o clipă îi luă până să o observe și apoi să-și ia avânt prin turmă pentru a ajunge la ea, dând fericit din coadă. Anița deschise ușa și îl primi cu drăgălășenie în brațe, mângâindu-l și lăsându-l să-i lingă mâinile, iar apoi fața.

– Pe câinele ăsta l-am găsit rănit de jivine în fața porții de la mănăstire, le explică ea Stancăi și lui Nelu. L-am îngrijit și hrănit până s-a întremat, dar într-o zi m-a părăsit sau a fost alungat de stareță. Tare mă bucur să-l reîntâlnesc sănătos și plin de viață!

– Doamna îl cunoaște pe Ursu?, se auzi o voce groasă din afara autoturismului.

Ea venea de la un cioban bătrân, cu barbă neîngrijită și plete cărunte, care se apropiase să-și exprime uimirea față de această scenă.

– Ursu îi e numele adevărat? Eu îi ziceam Titi, așa cum mi-am botezat toți cățelușii avuți de-a lungul vieții. Văd că nu și-a uitat numele temporar, sau contează prea puțin în raport cu vocea celei care l-a îngrijit la nevoie. Am crezut că n-o să scape cu viață, după cum arăta când l-am dus în mănăstire.

– Dumneata l-ai salvat!?, se miră și mai tare ciobanul. Dumnezeu să-ți dea sănătate, că tare m-am bucurat când a revenit la mine! Se vede că mănăstirea e un loc în care hălăduiesc oameni binecuvântați, alături de îngeri coborâți din ceruri.

– Ai intrat și dumneata pe porțile ei?, întrebă cu interes jurnalista Stanca.

– Eeeh, doar în treacăt, cât să duc niște brânzeturi. Că nu-i bine să întrerupem noi, păcătoșii, liniștea și rugăciunile sufletelor curate. Altfel riscăm să nu ne mai ajute, atunci când avem necazuri și nevoi.

– Credeți că maicile sunt îngeri întrupați în oameni?, continuă să-l descoase Stanca.

– Eeei, nu ele. Îngerii sunt mici și îmbrăcați în alb, așa cum apar în icoane. Nu ni se arată decât rareori, iar eu mulțumesc Celui de Sus că mi-a dat prilejul să văd unul de aproape.

– Dar cum așa, bade?, interveni domnul Popan. Unde și când ai văzut matale îngerul?

Bătrânul cioban se uită la turma care poposise în iarba din apropiere, își mută greutatea trupului de pe un picior pe altul, după care găsi de cuviință să-i impresioneze pe străini cu povestea lui divină:

– Păi nu a trecut mai bine de o săptămână de când câteva mașini ca asta au trebuit să aștepte trecerea oilor mele, la fel ca acum. Recunosc că tare-mi place când se întâmplă asta, iar domnii ăia mari trebuie să aștepte după niște „mioare proaste”, după cum i-am auzit spunând cu ciudă. Unu’ s-a coborât să le zorească, dar Ursu l-a făcut să se retragă degrabă în cabină. Alături îmi erau câțiva săteni de-aici, porniți în căutarea unui băiețel de cinci ani, dispărut de două zile. Necăjiți cu toții, iar părinții cu lacrimi în ochi, aproape că nu-i băgau în seamă pe străinii în mașini scumpe. Doar eu am observat un geam cum se coboară încet, drept pentru care m-am apropiat să văd ce-i înăuntru. Atunci am observat îngerul alb complet, chiar și la păr. Doar ochii îi erau negri și vocea omenească, prin care mi s-a adresat: „Căutați-l pe Victor în scorbura stejarului lovit de trăsnet”. Atât a zis, după care geamul s-a ridicat la loc și mașinile și-au continuat drumul. Nu-mi venea să cred că totul a fost aievea, dar le-am împărtășit celor din jur ce mi s-a întâmplat. Și ei m-au privit cu îndoială, însă nicio încercare nu putea fi neglijată, astfel că am pornit cu toții spre stejarul cunoscut, sus pe dealul acela mare, arătă degetul arătător al baciului.

Aici se opri să-și dreagă vocea și să audă îndemnul justificat al ascultătorilor:

– Și? Acolo era?, întrebară mai multe glasuri.

– Acolo, dară. Zgribulit și cu lacrimi în ochi, dar altminteri sănătos. Ne-ar fi plăcut să-i mulțumim direct îngerului, dar știm că rugăciunile noastre sunt la fel de bine primite. Precum și darurile făcute mănăstirii, la care am contribuit cu toții. Doar de acolo a ieșit Îngerul!

Imagine similară

va urma