Fructul interzis (13)

Prima zi de muncă în noua echipă nu a început sub auspicii bune. Aici aș putea să contrazic una din celebrele legi ale lui Murphy, care spune că tot ce începe rău, se termină și mai rău. La mine cel puțin, cam tot ce începea rău, se termina cu bine în cele din urmă… și invers. Firește că asta am observat după mulți ani de experiență, însă atunci îmi făceam griji și înclinam să cred în semnele prevestitoare. N-am întârziat, ci dimpotrivă, am ajuns cu aproape o jumătate de oră înainte ca Giusy Baci să deschidă cu mâna tremurândă ușa atelierului. Am fost surprins să văd că lipseau la apel tocmai cei doi meseriași de bază: Popicu și Istvan. Bătrânul era trist, iar asta m-a făcut să cred că problema pornește de la mine, de aceea am îndrăznit să-l întreb. Nu a catadicsit să-mi răspundă, însă m-au lămurit ceilalți colegi, Variu și Rodica. Băieții de bază au anunțat de ieri că nu vor lucra alături de mine, nu-mi vor ridica motoarele pe masă și nici nu vor efectua munci pe care eu nu le pot face. În consecință, astăzi s-au dus să-și caute alt loc de muncă, cu tot regretul pentru colectivul în care au muncit trei ani.

M-am simțit foarte prost când am aflat că sunt pe cale să subminez o echipă și să supăr atât de mult un șef cumsecade, însă mă rugam în gândul meu ca treburile să se rezolve cumva. Cea mai potrivită soluție pe care o aveam la îndemână era să mă pun imediat pe treabă, să demonstrez că pot executa lucrări de calitate. Prima probă de lucru a fost exact la ce mă pricepeam bine, un rotor de la ștergătorul de parbriz al unui camion. Nu știu dacă era un fel de examen, dar mi s-a spus că ei nu au mai făcut așa ceva. L-am terminat în patru ore, exact când s-au întors băieții din căutările lor. Nu m-au salutat nici de această dată, ci s-au echipat tăcut în salopete, semn că nu au avut noroc în tentativa de a ne părăsi, dacă aceasta a existat cu adevărat, ori a fost doar o strategie de intimidare. Giusy Baci s-a înseninat la chip, mai ales când a probat rotorul meu în fața meseriașilor și s-a constatat că funcționează. Un motiv foarte potrivit pentru bătrân să apeleze la rezerva de tărie pe care o ținea în dulap, după care să-și ia pauza de masă.

Am solicitat o altă lucrare, la fel de hotărât să depun tot efortul pentru a-i  convinge pe cei doi rebeli, în speranța că îmi vor trece cu vederea dizabilitățile, apreciind în schimb dăruirea și experiența în muncă. Așa mă gândeam atunci când în ușa atelierului a apărut un ofițer de miliție. Nu îmi mai amintesc ce grad avea, fiind luat prin surprindere la vestea că eu sunt cel căutat. Imediat m-am gândit la merele buclucașe din grădina noastră, însă apoi am aflat că este vorba de cu totul altceva. L-am invitat să ia loc lângă mine, ca să putem discuta fără să-mi întrerup activitatea. Îl chema Brad și era un bărbat între două vârste, amabil și politicos, cum foarte rar am mai cunoscut în profesia asta.

– De cât timp lucrezi în acest atelier?, m-a întrebat după ce am făcut cunoștință.

– Astăzi e prima zi, am răspuns cu o uimire firească. Am greșit ceva cu transferul?

– Nu, fii liniștit în această privință, a vorbit el domol. Înseamnă că ieri ai sosit în Baia Mare pentru angajare. De unde și cu ce ai călătorit?

– Vin din Seini și mi-am folosit moto-triciclu, deși era foarte frig. Trebuia să-mi aduc motorul pentru a mă ajuta la deplasarea între locul de muncă și căminul de nefamiliști.

Milițianul dădea din cap a înțelegere, iar eu am dedus că știa răspunsurile la aceste prime întrebări. Precis era doar o introducere în miezul problemei și un mod de a-mi testa sinceritatea, dar mă liniștea persoana amiabilă pe care o aveam în față și credința în faptul că nu am încălcat legea. Mă privea cu interes în timp ce așezam firele din cupru în canalele motorului și părea că stăm doar la taclale. Când și când, mă iscodea cu o altă curiozitate pe care eram invitat să i-o lămuresc.

– Îți mai amintești cam pe la ce oră ai ajuns în oraș?

– Știu sigur că era nouă fără un sfert, pentru că m-am uitat imediat la ceasul de pe mână, i-am răspuns eu cu plăcere. E un Pobeda pe care mi l-a dăruit tata la începutul școlii profesionale. Aș fi vrut să fiu aici înainte de opt, dar am avut probleme cu bateria și drumul a fost dificil.

Ofițerul a dat din cap din nou, aprobând astfel ultima afirmație, după care a continuat:

– Nu-ți amintești nimic deosebit din timpul drumului? Mai ales în localitatea Tăuții-Măgherăuș?

După câteva secunde de gândire, mai mult pentru a arăta că dau importanța necesară întrebării, răspunsul meu a venit scurt:

– Nu. S-a întâmplat ceva pe traseu?

Tovarășul Brad nu s-a grăbit să mă lămurească, fiind preocupat ca mai întâi să-și aprindă o țigară. Doar după ce a savurat două fumuri sănătoase, și-a amintit unde am rămas cu discuția.

– S-a întâmplat că pe la aceeași oră în care treceai dumneata pe acolo, o femeie să fie accidentată mortal pe șosea.

Cred că am rămas cu gura căscată, până mi-am mai revenit cu o replică justificată.

– Doar nu credeți că am lovit-o eu?!

Preț de alte două fumuri nu a reacționat în vreun fel, dar apoi a venit și răspunsul.

– Un martor a văzut prin ceață o motocicletă exact ca aceea pe care o ai aici, în fața atelierului. Am examinat-o atent și nu se văd urme de lovituri pe ea, deci nu pot să te acuz. Totuși, trebuie să recunoști că-i o coincidență bizară ca victima să fie accidentată de către un astfel de autovehicul, exact la ora în care treceai pe acolo. Nu sunt multe autovehicule de acest fel care să circule în plină iarnă, de dimineață bună.

Ultimele cuvinte mi-au risipit siguranța pe care mă bazam și m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva am omorât pe cineva fără să-mi dau seama.

va urma