Bulgărașul de zăpadă (8)

Biserica ortodoxa, Seini (DN1c Halmeu-Rastoci)

Primele clopote ale unei noi duminici de toamnă consecventă se auzeau printre casele localității. Semn că oamenii trebuie să se primenească, lăsând deoparte alte preocupări și gânduri laice, pentru apropiata slujbă din lăcașul sfânt al bisericii. De la acea oră, toți sătenii deveneau evlavioși întru Domnul și era mare mirare dacă vreunul își permitea să nu-și îndrepte pașii spre întâlnirea spirituală cu divinitatea, mijlocită de Părintele Babici, un preot impozant, cu o voce dumnezeiască și o privire aspră, de judecător nepământean. Grupuri de oameni, îmbrăcați în cele mai frumoase haine pe care și le puteau permite, se îndreptau spre centrul comunei, unde îi aștepta clădirea semeață a unei biserici impresionante încă de la intrare. Intrau cu umilință și tăcere în lăcașul Domnului, unde își avea fiecare scaunul moștenit de la înaintași. De îndată, se simțeau cu cuprinși de măreția Celui de Sus, care se revărsa prin picturilor aurite de pe pereții înalți, sculpturile strălucitoare din jurul altarului și din ecoul magic pe care-l producea fiecare sunet scos de slujitorii divinității.

Babici era preot de foarte mulți ani în această biserică istorică. Mulți dintre enoriași nici nu-și aminteau să fi slujit altul înaintea lui, iar asta îl făcea cu atât mai respectat. Deși era destul să-l auzi o dată, ca să-ți dai seama că are un har prin care îți pătrunde până în adâncul sufletului, insuflându-ți credință, iubire, cinste și teama de păcate. În timpul slujbei – dar mai cu seamă a Cazaniei prin care le impresiona până la lacrimi pe femei, însă și pe mulți bărbați -, privirea lui trecea de la un ascultător la altul, zăbovind mai mult asupra celor care nu păreau pe deplin convinși de spusele sale. De aceea, unii dintre cei vizați de obicei, nu îndrăzneau să stea în primele rânduri, simțind cum păcatele lor pot fi citite și condamnate prin ochii neiertători ai părintelui. Era unul din principalele motive pentru car luau loc în ultimele rânduri sau stăteau în picioare, pregătiți să iasă primii și, eventual, să treacă în fugă pe la crâșmă, înainte de a ajunge acasă. Printre ei se număra și tata, fie iertat!

Predica de astăzi era despre pierderea credinței și alegerile care-l supără cel mai mult pe Creator. Spunea Părintele, că unii dintre enoriași și-au pierdut calea dreaptă, apelând la mijloace diavolești, în speranța că se vor vindeca de unele boli. Ei sunt ca vrăjitorii pe care-i pomenește Scriptura, pentru că numai Cel de Sus poate vindeca orice boală, înafară de prostia de care dau dovadă acești rătăciți. ”Cu toții suntem făcuți din pământ și ne vom întoarce iarăși în lut”, rosti Babici cu elocvență. ”…dar pământul sfânt nu ne primește, atâta timp cât Tatăl Nostru ne ține în viață. Am auzit că, în loc să vă rugați mereu pentru ca Domnul să vă redea sănătate, ați început să credeți tot felul de invenții, precum că ar exista un teren cu puteri miraculoase. Nu v-ați dat în lături nici de la a fura din el și a vă îngropa de vii. Aceste fapte nu sunt pe placul Bisericii, pentru că nu-s nici pe placul lui Dumnezeu. Încetați imediat această practică păgână și căiți-vă!”, a continuat preotul, cu voce pătrunzătoare și priviri care te ardeau. Mulți și-au plecat fruntea cu rușine, deși nu toți dintre ei au mărturisit păcatul prin spovedanie. Dar simțeau că Părintele știe tot ce fac, așa cum știe Dumnezeu.

Slujba s-a terminat după miezul zilei, iar tatăl meu a răsuflat ușurat, în timp ce se pregătea să iasă în aerul liber de afară. Însă fătul avea misiunea să-l rețină până vine preotul, pentru a purta o mică discuție, veste deloc bună pentru omul cu mustrări de conștiință. Iar apariția preotului l-a făcut să se simtă mic de tot, deși aveau cam aceeași înălțime.

– Ai dat de dracu, Petre!, a fost expresia de întâlnire a Părintelui Babici.

Omul bisericii nu se mai folosea de eufemise și nici de același ton când intra în discuție cu oamenii, vorbind pe șleau despre orice subiect. Pentru prieteni era firesc, dar credincioșii mai slabi de înger simțeau aceeași inhibare ca în timpul slujbelor, cum era și în acest caz.

– Dar ce am mai făcut, dom’ Părinte?, întrebă tata, cu aerul unui elev curios să știe care din greșeli i se reproșează.

– Te faci că nu pricepi, după ce am vorbit despre asta în Predică?, îl certă Babici. De ce lași oamenii să creadă că pământul tău e mai bun decât al altora? Ce câștigi din asta?

Omul răsuflă ușurat că nu era vorba de altceva, după care se concentră să se dezvinovățească de această acuzație.

– Ardă-l focu’ pământ!, izbucni el cu ciudă neprefăcută. L-aș da oricui, dacă găsești pe cineva să-l cumpere ieftin, numa’ să scap de el. Destule zile fripte mi-a făcut, fără să am niciun folos.

Părintele îl privi în ochi, așa cum numai el știa, ajungând la concluzia că omul spune sincer ce are pe suflet.

– Eeeei, dacă așa stă treaba, trebuia să vii la mine, pentru că te pot ajuta, se temperă omul bisericii. Dar de ce mă mai mir, când dumneata te spovedești doar o dată pe an, și nici atunci cu inima deschisă. Am vorbit cu fătul, aici de față, și ne-am gândit că pământul acela trebuie neapărat sfințit.

– Sfințit?, se arătă uimit tata. Sfinția Ta știe mai bine, numai să nu coste prea mult. La salariul meu…

– Lasă, nu te necăji de bani, că rezolvăm noi altfel, îl liniști Părintele cu o figură jovială. Fie vorba numai între noi, după ce alung spiritele rele de pe terenul acela blestemat, o să trimit pe cineva să-mi aducă un ștraf din pământul eliberat de duhuri rele. Am și eu pe cineva bolnav de reumatism, iar prin acest lut sfințit va lucra acum Dumnezeu. Dumitale îți revine sarcina să nu mai lași pe nimeni să ducă din el, fără să aibă aprobarea mea. M-ai înțeles bine, Petre?

Tata a rămas blocat de întorsătura pe care a luat-o discuția, a chibzuit în tăcere și a bătut palma cu preotul. Măcar scăpa de grija păcatelor de care era bănuit și, pe deasupra, avea un sprijin în omul cel mai respectat din localitate.