Fetița care visa pentru alții (29)

Următoarele fragmente din jurnalul Lenei au fost selectate de comun acord între mama fetiței și jurnalista Stanca. Ele cuprind doar perioada de după despărțirea de copilă, de altfel cea mai zbuciumată și dramatică.

Imagini pentru imagini pagina de jurnal

„Dragul meu Jurnal

Am rămas doar noi doi și trebuie să fiu foarte atentă dacă vreau să nu te pierd și pe tine. Acum sunt singură în cameră, iar pe Poligraf o văd doar când ne întâlnim la masă și la ore. Atunci îmi povestește o mulțime de lucruri, din care nu rețin mare lucru, pentru că mintea mi-e acasă și la prietenii pe care i-am pierdut. Dar îmi face bine să o aud cum vorbește întruna, după atâtea ore de singurătate și gânduri care nu duc nicăieri. O profesoară, care-și spune dirigintă, i-a propus să-și însușească numele de „Avalanșă”, tocmai din cauza potopului de cuvinte pe care-l sloboade atunci când prinde ocazia. Mie mi-a dat porecla de „Bunica”, probabil fiindcă am părul alb și vorbesc mai puțin. Așa am fost sfătuite să ne semnăm și lucrările, doar că nouă ne plac vechile denumiri, deci nu ne-am supus chiar dacă am fost avertizate că vom avea probleme din cauza oamenilor răi care ne caută. Sunt sigură că Poligraf știe de tine, dragul meu Jurnal, doar nu pot să-i ascund nimic. Totuși e o prietenă bună dacă nu dezvăluie nimănui și nici între noi două nu aduce vorba. Pe ea nu o pot minți ca pe profesori, dar mi-e frică să nu-i pună ei întrebarea potrivită, pentru că-i în caracterul ei să spună adevărul despre orice.”

„Trăiesc într-o lume rece și necunoscută, în care un zâmbet îl prețuiesc ca pe o rază de soare printre norii persistenți. Nimeni nu mă întreabă cum mă simt și ce-mi doresc, dar sunt consultată aproape în fiecare zi de doctori fără halat care îmi spun ce ar trebui să visez și apoi sunt curioși să afle dacă mi-a reușit. Ei mă asigură că acesta e cel mai bun tratament, prin controlarea viselor și memorarea fiecărui amănunt, dar asta mă obosește și mi se face frică atunci când nu reușesc. Înseamnă că vindecarea e departe, la fel și revederea celor de lângă care am fost luate amândouă. Mă întreb adesea de ce se spune că și Poligraf e bolnavă, din moment ce ea nu spune decât adevărul. Apoi îmi vine să cred că Adevărul e o boală ca și a mea, deci trebuie tratat ca să poți minți fără să clipești.”

„Astăzi am fost foarte fericită, când am văzut că prietena mea a fost mutată cu mine. Deși va trebui să fiu mai atentă când scriu în paginile tale, tot e mai bine că putem să ne împărtășim amintirile frumoase de la școala domnului Bogdan și să ne facem speranțe pentru viitor. Poligraf mă întreabă despre mama, despre tata și Anița, iar eu îi povestesc cât de dor îmi este de toți. Dar asta doar pe scurt, până își trage răsuflarea și începe iar să vorbească despre trecutul ei diferit, dar la fel de trist ca al meu. Profesorii de aici se schimbă foarte des, la fel și unii dintre doctori. Probabil fiindcă ne mutăm cam o dată pe trimestru, de nici nu știm unde suntem. Uneori vedem cerul doar de la ferestrele cu gratii, dar alteori suntem lăsate să ieșim în curtea împrejmuită cu gard înalt și fără pic de vedere spre exterior. Atunci ne bucurăm de aerul liber, de iarba verde sau de zăpada atât de albă și de soarele scump la vedere.”

„Nu am scris încă nimic despre colegi, pentru că nu-i cunosc bine și nici nu-mi plac, așa cum nu-mi plac nici profesorii aceștia severi. Doar unul de limba română ne-a predat altfel, cu cuvinte care ne-au mers adesea la suflet, făcându-ne să-l îndrăgim ca pe un prieten mai în vârstă, aproape ca și pe profesorul Bogdan. Îl chema Costaș și, pe lângă materia predată, ne vorbea despre problemele vieții, începând de la relațiile dintre oameni și continuând cu sfaturi din te miri ce domeniu: cum să avem un regim alimentar sănătos, în ce fel de persoane să avem încredere, cât e bine să ne jucăm pe calculator și ce jocuri sunt cele mai indicate, precum și alte subiecte prin care ne făcea să-i așteptăm nerăbdători orele. Din păcate l-am pierdut și pe el, când ne-am schimbat iarăși locația”

„Colegi avem puțini, dar foarte ciudați și ei. Celui mai ieșit din comun i se spune „Adormitul”, pentru că doarme aproape mereu. Am aflat de la el că suferă de o formă foarte rară de narcolepsie. Interesant e atunci când se trezește, la fel de brusc precum adoarme, și răspunde exact la toate întrebările puse în timpul cât se părea că dormise. Cam o jumătate de oră părea total absent, cu ochii închiși și răsuflarea abia perceptibilă, dar apoi recupera în vreo șapte minute cu o viteză uluitoare, rezolvând oral sau pe monitor probleme atât de dificile încât îi corecta chiar și pe profesorii de matematică, fizică sau chimie. La fel se întâmplă și când ne jucăm împreună pe calculator sau în aer liber, îi bate pe toți la orice joc de logică sau viteză.”

va urma