Eunucul: Iza (IX)

Bărbatul se cufundă apoi în amintirile nopții care-l readusese parcă la viață. De unde până atunci a crezut că n-o să mai simtă plăcerea de a iubi și de a fi iubit, perspectiva se schimbase total și îi dădea speranțe la un viitor promițător. Încerca un sentiment pe care nu-l mai trăise până atunci, o dragoste generoasă și răsplătită la fel de nobil de către femeia cu care o împărtășise. Aceasta trebuia să fie iubirea adevărată, pe care o căuta frenetic de când era copil?! În sfârșit, frământările luau sfârșit, chiar atunci când totul părea pierdut. Trebuia să-i spună Izei ce simte, să se asigure că și ea avea aceleași sentimente.

Băiatu îl trezi din visare, prin schelălăituri tot mai dese și o nervozitate în comportament. Se făcuse târziu, pe neobservate, și Iza trebuia să fi venit. Au pornit amândoi spre lăcașul lor, dar au fost dezamăgiți să vadă că nu era nimeni acasă. Câinele n-avea tihnă și îl îndemna la drum, pe poteca străbătută dimineață. Era foarte posibil să se fi întâmplat ceva, iar, la gândul ăsta, inima lui Romi începu să bată frenetic. Nici nu și-a dat seama când și cum a ajuns la marginea pădurii, fugind neobosit după patrupedul care se tot uita în urmă. Și l-a dus direct la locul unei scene devastatoare.

Înainte de hotarul dintre pajiște și pădure, într-un perimetru de verdeață călcat bine în picioare, zăcea trupul pe jumătate dezgolit al femeii iubite. Părul des și tineresc îi era răsfirat și amestecat cu firele tomnatice de iarbă, iar chipul abia i se distingea prin sângele închegat. După câteva clipe de zăpăceală, în care nu știa cum ar trebui să acționeze, Romi cedă instinctului și se aplecă deasupra ei, căutând un semn de viață. Îi ridică atent capul și așa mai descoperi o rană urâtă, provocată de o piatră de care se lovise probabil în cădere. Atunci sesiză parcă ideea unei respirații slabe, care-i insuflă nădejdea unei posibile minuni. Ochii Izei se luptau să se deschidă, iar buzele se chinuiau să silabisească ceva.

– Draga mea, stai liniștită… îi sugeră bărbatul, neștiind cum ar putea să-i fie de ajutor. Să te duc acasă?… sau să merg după ajutoare?

Un „nu” stins se putu percepe. Apoi, după un efort major:

– Lasă-mă să mor… aici… în natură. Ce frumos eee… asfințitul! Eu mă duc… la întâlnire… cu părinții.

– Cine ți-a făcut asta? Spune-mi, cine!, se revoltă bărbatul scuturând-o involuntar și lăsându-și lacrimile să curgă peste chipul femeii.

– Să nu… mă răzbuni… pe mine…te rog… să mă ierte… Dumnezeu…

A urmat un oftat prelung… și toate au încremenit: buzele, ochii, pieptul și Romi. Așa arăta moartea, în cea mai cumplită înfățișare a ei. Soarele își adunase toate razele, plecând impasibil la culcare, un motiv pentru Rică să-și revină din tânguire. Nu înainte de a mai săruta o dată buzele și fruntea iubitei și a o mângâia cu tandrețe. O mânuță de-a ei era cu pumnul încleștat într-o aprigă strânsoare, ceea ce stârni curiozitatea bărbatului. După un efort apreciabil, reuși să desfacă pumnișorul și să dezlege misterul: era un inel, probabil smuls de la agresor.

Nu a fost deloc ușor drumul spre casă, mai ales că Romi era încă slăbit. Dar determinarea face minuni, iar noaptea era și așa prea lungă. Până dimineață, avea tot timpul să care trupul, să sape un mormânt și să se gândească la răzbunare, chiar dacă Iza îl rugase să uite. El nu putea să meargă mai departe, ca și cum nimeni n-ar fi de vină pentru moartea ei. Poate că era egoism și voia să se răzbune pentru el, pentru dragostea pierdută, pentru viitorul distrus. Era ciudat că nu simțea oboseala, ci doar furia care clocotea în el sub presiune. Trebuia să se elibereze cât mai curând, chiar dacă apoi ar fi murit. Oricum, viața nu-și mai avea rostul și asta era a doua oară când a ajuns la această concluzie. Dacă, totuși, va mai trăi, nu putea rămâne aici, unde amintirile l-ar covârși. Va pleca departe și se va pierde printre oameni, printre vorbe deșarte și interese meschine. Să pună un dop gândurilor și sentimentelor și să destupe o altă sticlă. Fără iubire și compasiune, ci cu pragmatism și plăți onorate.

Mai era ceva petrol într-o canistră, suficient pentru a da foc lucrurilor din grotă. Nimeni n-avea dreptul să pângărească locul în care a murit și înviat, unde a cunoscut cel mai bun suflet și cea mai pură iubire. Poate doar ursul, cel care a fost primul chiriaș. A oprit doar câteva lucruri mărunte de-ale Izei, iar la celelalte a privit absent cum ard. Și ușa a eliminat-o, ca niciun om să nu poată ghici că aici a locuit cineva. Către dimineață, un fum dens se scurgea încă din fosta locuință, dar vântul îl împrăștia suficient de repede pentru a trece neobservat din depărtare. Atunci au pornit către comuna din apropiere, un om și-un câine.

Planeta Paradis: Răzbunarea lui Bobo

Zakala era dispusă să pună în practică sfaturile lui Relu chiar de a doua zi dimineață, când a apărut în fața halanilor într-un costum complet albastru. Discuția dintre Marele Șef, Ucu și ceilalți trei comandanți s-au încheiat printr-o invitație făcută Reginei de a vizita fuiul, de data aceasta în calitate de oaspete onorific și viitor partener și aliat. Iar pentru a le arăta câtă încredere are în neamul omuleților, Zakala a renunțat și la cea mai mică gardă de corp, lăsându-i pe roni să se pună la curent cu tehnica de luptă și armele cu care li s-au opus halanii. Bogdănel era cel care răspundea de această fază a instruirii.

Drumul a fost liniștit și, la întrebările Reginei, veneau de îndată răspunsuri complete din partea lui Relu și Ucu, vâslașii din acea canoe. Când și când, privirile pământeanului se întâlneau pentru câteva clipe cu ale Zakalei și chipurile li se destindeau printr-un surâs sau se înroșeau vinovate de unele gânduri ce nu se doreau rostite.

Halanii și-au întâmpinat dușmanul cu sentimente vădit ostile, neuitând că o bună parte din cei mai buni vânători au murit de mâna celei care-i vizita acum sau de ale oamenilor ei. Doar apelul comandanților la calm și înțelegere a situației îi făcea să nu se revolte și să urmărească tăcuți suita ce o însoțea pe măreața vizitatoare. Primul popas l-au făcut la lăcașul de cult, unde au fost întâmpinți de preotul halanilor. Zakala a fost impresionată de cornul șarpelui Zalu, precum și de povestea care însoțea acest trofeu, redată cu modestie de Relu.

A urmat partea pe care Regina ronilor o aștepta de mult: vizita în visteria halanilor, loc în care nici Relu nu mai intrase până acum. Era o încăpere mare și bine zăvorâtă mereu, dar odată intrat înăuntru ți se tăia respirația. Statui mari și mici, obiecte casnice, cupe și pahare, tăvi și rame, arme felurite, toate din aur galben sau alb, dar și din argint, rubine, perle, pietre prețioase sau alte bijuterii strălucitoare la vederea cărora Zakala a rămas fără grai.

În lumina destul de slabă care se strecura prin cele două ferestre mici, fiecare exponat genera o lucire aparte, ce se reflecta în ochii celor prezenți, dar mai cu seamă în ale femeii avide de astfel de frumuseți. Mâinile i se plimbau pe suprafețele fine, mângâindu-le cu delicatețe ca pe un odor neprețuit. Ucu și ceilalți comandanți îi urmăreau cu atenție fiecare reacție, schimbând apoi priviri pline de înțeles între ei. A urmat o întrebare ce dospea în mintea lor:

– De câtă astfel de strălucire are nevoie Regina pentru a ne fi prieten?

Zakala se întoarse spre interlocutori și-i privi pe fiecare, terminând cu chipul expresiv al lui Relu. Era momentul în care trebuia să țină cont de sfatul primit la cina de aseară.

– Prietenia nu se cumpără cu bogății, ci se obține cu fapte, iar voi mi-ați câștigat-o deja. Recunosc că îmi place să fiu înconjurată de sclipirile divine, eu însămi fiind o divinitate, dar nu le voi lua cu forța de la aliații mei. Eu vă ofer protecția mea, iar voi mă veți răsplăti cum credeți de cuviință.

Lumina era tot mai săracă și nu mai avea rost să zăbovească în depozit, în plus nici nu mâncaseră ceva consistent de dimineață bună. Femeile halane pregătiseră bucate pe masa din centru, în timp ce mulțimea continua să urmărească deoparte evoluția discuțiilor, atenți la fiecare detaliu și gest al controversatului oaspete. Soarele era către asfințit și grupul de elită se așeza la locurile stabilite, când s-a auzit bubuitura. O tresărire mută și o uimire comună arăta că s-a întâmplat ceva neprevăzut, exact în momentul când se așteptau la liniște și judecată. Prima imagine care a atras atenția a fost a lui Bobo, ivit în fața tuturor. A urmat imediat gestul prin care și-a aruncat arma fumegândă și a scos cuțitul din teacă, strigând:

– Moarte pentru moarte!

Apoi, fără ca nimeni să poată interveni, s-a spintecat adânc în burtă, răsucindu-și arma ca într-o ultimă convulsie. Doar după ce a căzut la pământ fără viață, lumea a căutat răspunsuri la această grozăvie, privind în jur și căutând semne. Relu a avut o sumbră presimțire și, instinctiv, a privit spre regina în albastru, aflată chiar lângă el. Privirea ei exprima mirare și surpriză, în timp ce chipul îi devenea palid, iar rochia tot mai roșie. A prins-o în brațe înainte să-și piardă puterile, privind-o în ochii ale căror pleoape se zbăteau. Buzele i se mișcau mai mult în surdină, doar unele șoapte se puteau desprinde pentru cei din apropiere:

– Ce se întâmplă cu mine?… Simt că mă sfârșesc… Am crezut că sunt nemuritoare…, se auzi pe lângă un surâs amar.

– Pentru mine ești nemuritoare, draga mea Zakala, îi răspunse, tot în șoaptă, Relu.

– … Reluuu… și eu… te iubesc… sărută-mă… așa ca… pe planeta ta… Nu vreau să mor nesărutată…

Bărbatul se aplecă și își lipi buzele peste lacrima ce-i căzuse pe gura tremurândă a femeii. O sărută lung și însetat, vrând parcă să recupereze toate sărutările pierdute, din trecut și din viitor. Tocmai când ultimele raze de lumină se ascunseră după orizont, privirea Zakalei se pierdu după pleoapele-i plumbuite.