Planeta Paradis: Anunțul

Trei zile și trei nopți au trecut de la plecarea Reginei pe munte, iar ronii au început să intre la bănuieli văzând că nu mai dă niciun semn de viață. La ultima adunare a comandanților s-au pus multe întrebări și s-au cerut răspunsuri concretizate prin măsuri eficiente. L-au adus pe Bogdănel în careu, pentru un interogatoriu dur. Băiatul nu știa nimic și se părea că pierduse legătura cu capii celor două tabere, iar asta era un lucru grav pentru orgolioșii invadatori.

Se vorbea de o conspirație în care Regina lor era prizonieră sau chiar ucisă. Dacă li se pregătea un atac prin surprindere pentru a-i elimina pe toți? Altfel Zakala nu i-ar fi abandonat, lăsându-i atâta timp fără explicații și îndrumări. Se impuneau acțiuni imediate pentru a contracara orice uneltire posibilă și găsirea divinei lor conducătoare. Prima dintre ele era alegerea unui comandant unic, un Țamor temporar, care să găsească și să organizeze operațiunea de căutare. Țamorul – un bărbat în vârstă și înțelept – hotărî imediat ca familia lui Bogdănel să fie sechestrată în casă până la aflarea adevărului. De asemenea și ceilalți halani care se aflau pe podiș au fost închiși în grajdul cavanelor și păziți sub amenințare.

Tânărul pământean, neavând nicio veste demnă de a liniști spiritele încinse, era bun doar de ostatic. Astfel că Țamorul crezu de cuviință să alcătuiască o echipă de căutători curajoși, care să-l cuprindă și pe Bogdănel. Ghidați de acesta, vor urca pe munte și vor ajunge în tabăra halanilor pentru a o vedea pe Regină. În cazul unui atac sau dacă Zakala pățise ceva, primul care va muri era băiatul.

Au pornit de dimineață, 20 de luptători bine înarmați și conduși de Țamor, împărțiți în patru bărci greoaie. Drumul se anunța lung și periculos, dar decisiv pentru soarta prizonierilor. Dacă cei plecați nu dădeau niciun semn timp de două zile, Gavrilă, Carmen, Florica și halanii aveau să fie executați pe loc și apoi toată armata ronilor va porni la exterminarea semenilor de pe munte.

Vâslașii se osteneau din greu înfruntând curentul apei, în timp ce Bogdănel, păzit îndeaproape de o namilă cu pușcă, se ruga ca totul să fie bine acolo sus și temerile tuturor să se risipească. Miza era prea mare și ar fi păcat ca totul să se sfârșească tocmai când se părea că norocul le surâse. Și totuși, în sufletul lui, semne neliniștitoare îl măcinau și îl făceau să admită că ceva grav se întâmplase, altfel ar fi primit vești de la Relu.

Așa cum au prevăzut, au ajuns la trecerea peste canion chiar înainte de asfințit. N-au apucat, însă, să pună piciorul pe pod, când o săgeată îi avertiză că nu-s bine primiți. Ronii au trecut pe loc la imobilizarea și înconjurarea lui Bogdănel, făcând vizibil pericolul de a-l ucide în caz de pericol.

……………………………………………………………………..

Situația nu era mai calmă nici pe podiș, mai ales a doua zi, când așteptarea devenea tot mai greu de suportat. Comandanții priveau cu înțeles spre prizonieri, sfătuindu-se despre modul în care-i vor executa și apoi vor trece la cucerirea muntelui. Cel mai rapid și potrivit li se părea decapitarea, iar pentru asta unii își ascuțeau deja săbiile. În noaptea premergătoare pedepsei nu a dormit nimeni, fiecare zgomot făcându-i să tresară. Razele soarelui au adus o lumină dureroasă pentru osândiți, mai ales când au fost scoși din adăposturi. Primii care trebuiau să moară erau pământenii, și mulți dintre războinici și-ar fi dorit onoarea de a-i suprima. Dar comandanții cei mai influenți au avut prioritate.

Săbiile scoase din teci sclipeau în bătaia soarelui tot mai puternic, în timp ce Florica nu voia să-i dea drumul din brațe lui Carmen, iar Gavrilă cerea să fie primul care moare, pentru a nu fi martorul tragediei. Niciunul din ei nu plângea și poate că tocmai de aceea au putut vedea cei dintâi niște puncte la orizont. Fata a fost cea care a arătat cu mâna înspre petele care se măreau, transformându-se în trei zifari. De îndată, toate privirile le urmăreau cu sufletul la gură, iar când au ajuns deasupra lor, au deslușit și călăreții. Erau Zakala, Relu și Bogdănel. Exact la timp…

Ronii, pământenii și halanii au izbucnit cu toții în urale, precipitându-se să facă loc cât mai aproape pentru aterizare. Carmen s-a desprins din brațele Floricăi și a fugit să-și întâmpine tatăl. Florica și Gavrilă alergau înaintea fiului lor, în timp ce războinicii se închinau Reginei mult așteptate. Chiar și halanii râdeau și dădeau extaziați din mâini. Cu pași mici și calculați, cu chipul luminos și imperturbabil, cu gesturi scurte și expresive, Zakala se apropie de popor și îi vorbi:

– Voi cei care ați fost mereu alături de mine, care v-ați pus viețile în pericol și ați crezut în judecata mea, în soarta pe care v-am pregătit-o, în luptele pe care le-am purtat împreună și pe care le vom mai avea… Voi, neamul meu de viteji, mai aveți încredere în Regina voastră, Zakala? Îmi sunteți la fel de credincioși, gata să-mi urmați poruncile, oricare ar fi acestea?

Un DA puternic izbucni imediat din piepturile ronilor. Zakala le mulțumi cu un zâmbet și continuă:

– Iată ce am hotărât, pentru binele neamului nostru și al acestei planete: de astăzi nu vă veți închina doar mie, ci și noului Rege. Este venit de departe și are sânge de zeu, ca mine. A fost scris să ne întâlnim și să trăim împreună, alături de cele două seminții înrudite prin luptă: ronii și halanii. El mi-a salvat viața de mai multe ori, iar eu îi ofer încrederea și inima. Acesta este Regele vostru și Marele Șef al prietenilor noștri, Relu. Am zis și așa rămâne!

Planeta Paradis: Marea bătălie (I)

– Ce caută o copilă ca tine cu sălbaticii ăștia prin preajmă? Care dintre ei îți sunt părinți?

Întrebarea era pusă de Zakala și îi era adresată lui Carmen, care profita de orice prilej pentru a intra în încăperea ei. Bogdănel a înțeles mai bine cuvintele și le-a tradus fetei.

– Vreau să ajung o războinică mare și frumoasă ca și tine, i-a răspuns bucuroasă Carmen.

Regina s-a simțit flatată când a aflat spusele tinerei și chiar a schițat un zâmbet.

– Pentru asta ai nevoie de multă pregătire din partea unor profesioniști și nu de la niște amatori ca ăștia.

– Marele Șef e tatăl meu și e cel mai curajos războinic. M-a învățat multe…

– Dar nu destule. Cum de sunteți de înălțimi și culori diferite? Nu sunteți din același neam?

– Nu, noi am venit cu o navă extraterestră, cam de vreo doi ani, a răspuns Bogdănel în locul fetei.

– Și tu zici asta, ca și tatăl tău?!, se miră Zakala.

– Nu e tatăl meu, dar suntem ca o familie. Celălalt pământean mi-e părinte, iar femeia care te-a îngrijit e mama.

– Pământean? Ce neam e acela?

– Planeta noastră se cheamă Pământ, dar pe ea sunt mai multe neamuri. Oameni negri, albi ca noi sau galbeni. Iar ei călătoresc cu aparate mari și complexe, prin aer, pe sub apă și, în curând, între planete. Au arme mult mai periculoase, pe care nici nu le vezi, dar pot ucide armata ta într-o clipă.

– Ce tot vorbești acolo, băiete? Dacă ar fi fost adevărat, nu ați fi venit aici, printre primitivi.

– Tocmai de aceea am venit. Planeta asta ne-a fost oferită cadou de către un extraterestru pe nume Eiua, drept compensație pentru moartea mătușii mele, Diana. Am vrut să ne schimbăm stilul de viață, într-un loc frumos și curat. De aceea am botezat-o Planeta Paradis.

Zakala îl privea uimită pe băiat, în timp ce gândurile îi erau tot mai covârșitoare. Un resort se declanșase și o serie de întrebări își găseau acum răspunsul. Fața i se lumină vizibil și încă un zâmbet se putu detecta într-un colț al gurii. Nu mai întrebă nimic, iar cei doi tineri tăcură privindu-se curioși și intrigați de schimbarea survenită.

Un fluierat puternic, venit de afară, le atrase atenția, urmat de vocea poruncitoare a lui Relu. Ceva important se întâmpla acolo și Regina se duse la fereastra cu gratii. Bogdănel și Carmen au ieșit curioși, lăsând-o pe prizonieră în grija gărzilor. De departe, se zărea deja avangarda ronilor, iar câțiva zifari se avântau cu curaj până aproape de tabăra halanilor. Mai era puțin până la marea bătălie și pregătirile parcă erau insuficiente.

Un foc de armă tras de Gavrilă îi atenționă pe ronii călare să nu se apropie prea mult dacă țin la viața lor. Încet, încet apărea și grosul armatei, cu bivolii ce trăgeau tunurile grele și amenințătoare. Se părea că unul sau două dintre ele căzuseră în capcanele săpate de halani, de aceea erau mai atenți și înceți în deplasarea lor. După o regrupare completă și o discuție cu cercetașii reveniți la sol, comandanții au dat ordinele necesare pentru amplasarea gurilor de foc. Cu ajutorul binoclului se vedea clar că sunt opt tunuri în stare bună de funcționare.

În curând avea să înceapă bombardamentul și casa era obiectivul cel mai expus. Relu ceru ca aceasta să fie părăsită de toți, inclusiv de Zakala, pe care au legat-o din nou și au adus-o lângă el. Poate că astfel ronii se vor gândi de două ori înainte de a-i pune viața în pericol. Dar aceștia ori n-au văzut-o, ori nu le mai păsa decât de victorie, pentru că au tras curând prima salvă. E drept că nu și-a atins ținta, dar aceasta se putea regla. Atunci a trimis Marele Șef semnalul pentru flancul înaintat de ghilotine. Și aceștia au trimis o ploaie cu roiuri de albine și șerpi veninoși, deasupra sau în preajma tunarilor, care au luat-o la goană îngroziți.

Au fost momente de satisfacție și amuzament pentru cei din tabăra halanilor, care și-au mai revenit puțin după exploziile puternice ale obuzelor. Relu a ținut să-i împrumute Reginei binoclul, pentru a vedea și ea deruta din rândul propriilor oșteni. Bineînțeles că n-a fost deloc încântată, dar se vedea că apreciază aparatul cu mult mai performant decât ocheanul lor de navigație. Cel puțin o perioadă de timp, ronii nu vor putea folosi tunurile și trebuiau să apeleze la alternative, dacă vroiau să riposteze. Iar ei nu se puteau abține.

Au pornit imediat la urmărirea celor care au aruncat năpasta asupra lor, dar au fost întâmpinați de o ploaie de săgeți otrăvite, ce veneau din pădurea apropiată și dintre stâncile golașe. Au încetat atacul când și-au dat seama că era un loc înțesat de capcane și prea mulți dintre ei cădeau victime. Atenția li s-a îndreptat apoi spre platoul de unde se presupunea că primeau comenzile. Dacă vor reuși să ajungă sus, bătălia era pe jumătate căștigată. Țamorul a format echipele de atac și au pornit în valuri, patru mii de oșteni antrenați, contra patru sute de vânători de animale sălbatice.