Tangențial

Regretau această experiență, chiar dacă intențiile amândurora au fost lăudabile. O lună de evadare din cotidianul stresant, fără program rigid, fără prieteni sfătuitori, fără vecini bârfitori, fără rude agasante, fără ritmul sacadat al urbei, fără „beneficiile” telefoanelor, a internetului sau a televizorului sau a altor facilități de comunicare cu lumea. Au crezut că astfel vor avea timpul necesar să se redescopere unul pe altul, să discute despre ce-l doare pe fiecare, să reaprindă flacăra iubirii ce abia mai mocnea.

Titus a găsit locul perfect, printr-un prieten care conducea vasul de agrement de pe lacul Bicaz. Acesta avea o casă de vacanță îndesată între arborii de la capătul celălalt al lacului, fără electricitate și apă curentă, făcută tocmai pentru întoarcerea omului la natură. Sabina s-a codit la început, dar apoi a cucerit-o ideea unui astfel de trai. Ce-i drept, erau dependenți prea mult de gadgeturi, iar faptul de a renunța o lună la toate, ar fi dovedit că nu sunt chiar atât de obsedați pe cât se acuzau reciproc. Dar dezamăgirile au început din primele zile.

Inițierea unor discuții sincere și calme s-a dovedit un lucru prea dificil pentru amândoi. Ajungeau la reproșuri de la început, iar de acolo până la ceartă nu era decât un pas. Vorbele dure încetau doar când unul dintre ei abandona dialogul și se retrăgea într-o activitate menită să-i readucă liniștea. Sabina deschidea o carte, iar Titus își lua bețele și se ducea la pescuit. Ar fi întrerupt cu mult înainte acest calvar, doar că proprietarul nu venea cu vaporașul după ei, decât la sfârșitul sejurului, condiție cu care căzuseră de acord. Nici să se aventureze prin pădure nu era o soluție, necunoscând zona și fiind o pradă ușoară pentru urșii despre care auziseră că sălășluiesc pe acolo. Astfel că au strâns din dinți și au răbdat cu stoicism, numărând zilele și orele când vor fi eliberați din această închisoare autoimpusă.

Acum, răsuflau ușurați pe podețul unde trebuia să acosteze vasul lui Săndel, pentru a-i duce înapoi, în lumea după care tânjeau de 30 de zile. Din când în când, mai schimbau câte o vorbă scurtă, cu ochii pe ceas și pe direcția de unde trebuia să le vină salvarea. Într-un târziu, zăriră un punct negru ce se concretiza în ceea ce sperau, fapt ce le aduse zâmbetul pe buze și un freamăt în repartizarea bagajelor. Lumea se întrevedea tot mai aproape, pe măsură ce ambarcațiunea se apropia de ei.

Săndel le făcu cu mâna să se grăbească, imediat când ajunse la locul de îmbarcare, de parcă mai era nevoie. Încărcați ca doi hamali, au urcat în pas vioi, cu puțin ajutor din partea unui pasager mai amabil și a prietenului lor.

– Cam puțini clienți ai pentru astăzi, remarcă Titus, după ce îi strânse mâna energic și îl îmbrățișă cu patos.

– Nici nu aș fi pornit în cursă, dacă nu trebuia să vă iau, îi răspunse Săndel cu o voce gravă. De altfel, nu am decât patru, probabil sinucigași ca mine.

– S-a întâmplat ceva?, se interesă Sabina. Văd că e vreme frumoasă…

– Se vede că ați fost rupți de lume. Ia uitați-vă pe cer, nu vi se pare nimic deosebit?, le arătă omul o direcție spre orizont.

Abia atunci au observat cei doi un astru pe care îl confundaseră cu Luna. De fapt, Luna era într-o altă direcție, iar cercul strălucitor pe care-l admirau părea mai degrabă un mic soare ce-și mărea vizibil diametrul.

– Ce naiba mai e și asta?, exclamă Titus, contrariat.

– E o planetă care se apropie cu mare viteză de Pământ. Unii astronomi spun că sunt mari șanse să ne lovească, alții susțin că o să treacă foarte aproape de noi. Oricum ar fi, seamănă a Apocalipsă. Oamenii s-au închis în case, s-au baricadat în buncăre sau au intrat în panică și prădează tot ce pot. E nebunie mare, Titus. Haide s-o ștergem cât mai repede, până nu ne prinde potopul pe lac.

Imagini pentru imagini cu apocalipsa

Nici nu termină bine de vorbit Săndel, că apa începu să se agite în jurul lor, iscând valuri bezmetice. Mergeau cu toată viteza, în timp ce ochii le erau fixați spre globul luminos ce se apropia, parcă la întrecere cu vaporașul. Valurile deveneau tot mai mari și mai greu de învins, iar vântul începu și el să-i legene. Frica s-a transformat în panică atunci când diametrul tot mai mare a noului corp ceresc a început să eclipseze soarele. Întunericul tot mai profund de pe lac, ajutat de furia crescătoare a vântului și valurile care se ridicau ca niște fusuri imense, nu mai făceau posibilă navigarea. Fiecare căuta să-și salveze viața, țipând și căutând să se prindă de ceva solid. Iar când noaptea ca de smoală s-a așternut, iar gravitația nu mai avea aceleași reguli, au simțit că se desprind și sunt purtați de o forță nevăzută, în sus, într-o parte, apoi în jos. Apa și vântul îi loveau din toate direcțiile, dar senzațiile se schimbau atât de des încât nu aveau timp să le analizeze. Se întrebau doar cât mai au până la moarte. Apoi, totul s-a stins în mintea lor.

Eunucul: Iza (V)

Recuperarea era greoaie și dificilă, mai ales cu un psihic atât de afectat precum al lui Romi. Pe lângă medicamente și asistență sanitară, era nevoie de tact și consiliere psihologică, pe care Iza se străduia să le ofere ca la carte. Un mod de a-i combate gândurile negre erau discuțiile lungi, bazate mai mult pe viața de până acum a femeii și unele planuri pentru viitor. A încercat de mai multe ori să-l provoace pe bărbat la destăinuiri, iar în cele din urmă a reușit, câte puțin în fiecare zi.

Mama lui Romi murise pe când era atât de mic încât nici nu și-o amintea. Tatăl l-a abandonat imediat când a reușit să-l plaseze într-un orfelinat, unde nu l-a mai vizitat niciodată. La opt ani a fost adoptat de o familie tânără și înstărită, dornică de a oferi iubire, dar care nu puteau avea copii. Se părea că soarta îi surâdea în cele din urmă, dar viața îi pregătise noi încercări. Tatăl vitreg, un cardiac slab la trup și ambiții, s-a stins subit după doi ani. Mama Sabina era mai durdulie, însă chipeșă și tare drăgăstoasă. Băiatul era și el drăgălaș, cu ochi albaștri, gropițe în obrăjori și bine dezvoltat la trup. Astfel că, din clasa a cincea, avea deja prietene și colege mai mari care suspinau pe ascuns după el.

Problema a fost iscată chiar de mama lui vitregă, căreia îi dispăruse dragostea maternă, dacă existase vreodată, și, în schimb, simțea o iubire pedofilă pentru băiețașul adoptat. Mai în joacă, mai în serios, Sabina a ținut morțiș să-l inițieze deja pe Romi în tainele amorului. Poate că se simțea neglijată de bărbați și voia să se răzbune în acest fel. Ori singurătatea o doborâse, iar, după câteva pahare de coniac, mintea ei era confuză și uitase că băiatul nu avea mai mult de 12 ani. Astfel și-a pierdut Romi fecioria și s-a ales cu o amantă de 30 de ani, în loc de mamă.

Cu o poftă nesățioasă pentru sex, Sabina îi împărtășea cele mai ascunse taine ale amorului și îi arăta toate secretele plăcerii. Ca în orice început, băiatul s-a arătat încântat să demonstreze că-i precoce într-un domeniu atât de misterios pentru cei de-o vârstă cu el. Îi plăcea să o facă fericită pe voluptoasa femeie, să fie lăudat și apoi răsplătit cu daruri pentru virilitatea lui. Dar, cum era și firesc la vârsta lui, a intervenit plictiseala de a face iar și iar același lucru, cu aceeași femeie. Acum, că învățase atâtea lucruri, voia să le împărtășească și altor fete. Sabina a simțit această dorință, iar de aici și până la o gelozie cruntă n-a fost decât un pas.

Dezastrul s-a produs când l-a prins pe Romi în cameră cu o fată, amândoi dezbrăcați. Femeia s-a repezit la rivală, a lovit-o puternic și a tras-o de păr pe scări în jos. Băiatul a sunat la poliție, fiindu-i frică pentru viața tinerei. A urmat un scandal de toată frumusețea, iar Romi a fost plasat imediat într-un centru de reeducare. Majoritatea băieților de aici erau agresivi și fără educație, acuzați că au tâlhărit în mod repetat, au violat și chiar au ucis. Intrase pe poarta unui iad, în care doar violența și tăria îți puteau asigura supraviețuirea.

Sabina n-a mai avut voie să-l vadă pe băiat, ba mai mult, din cele auzite ulterior, a fost internată într-o instituție de bolnavi psihici, unde a și murit un an mai târziu. Romi a evadat de câteva ori din internat, dar de fiecare dată a fost adus înapoi, bătut de îngrijitori și apoi trimis la carceră pentru o perioadă. Nu s-a dat bătut și a învățat să riposteze, mai ales față de ceilalți băieți. An după an, era tot mai temut de colegi, iar angajații au început să-l respecte și chiar să-l invite printre ei când jucau cărți sau aveau vreo petrecere. Vițian, cel mai alunecos dintre ei, l-a luat sub aripa sa, arătându-i toate trucurile pe care le știa. Cu timpul a ajuns să-și depășească maestrul și să fie cel mai de temut jucător și bătăuș.

Anii nu au trecut doar cu cărți de joc, petreceri și învățătură, ce-i drept mai puțină. În ultimii ani, avea voie să iasă în oraș, iar primele gânduri erau îndreptate către scopul vieții lui: femeia. Rămăsese la fel de atrăgător, ba chiar se împlinise și arăta ca un făt frumos atunci când se aranja. Așadar, avea succes la fete doar la simpla apariție, darămite când intervenea și șarmul lui. Poate că tocmai de aceea nu era credincios în relații, făcând mereu alte și alte cuceriri, fără să-i pese de lacrimile care le provoca și inimile zdrobite pe care le lăsa în urmă. Aidoma unui blestem ce-i oferea cu ușurință suflete, fără să le poată iubi mai mult de câteva zile. Dar în acele iubiri punea atâta patimă, atâta măiestrie, încât niciuna dintre cuceriri nu regreta că s-a lăsat sedusă, ba chiar și-ar fi dat viața pentru încă o noapte de amor.