Copilul mării (8): Cu T de la teroare

Pentru cei mai mulți, ce nu au apucat să-l cunoască îndeaproape, denumirea de Doctor T li se părea normal să vină de la inițiala numelui, Tibor. De altfel cine s-ar fi gândit ca un om care are menirea să aline suferința să ajungă a primi o poreclă ce ar sugera un caracter fără scrupule, care pune pe prim plan experimentele medicale și științifice, cu orice preț, pentru a descoperi mereu ceva impresionant, ceva revoluționar, ceva nemaivăzut? La fel cum au încercat medicii racolați de Hitler pentru lagărul din Auschwitz, zvonindu-se că unul dintre ei a fost un bunic de-al acestui doctor T, cu T de la Teroare.

Dar să nu ne luăm după bârfe, ci să încercăm a reda cât mai real personalitatea acestui controversat specialist în chirurgia medicală, internist, psiholog, neurolog și alte domenii studiate în Germania, Franța și Marea Britanie, de unde s-a întors încărcat cu diplome, premii și aprecieri laudative din partea unor somități. Ar fi fost mai mult decât suficient pentru a-l propulsa direct la conducerea spitalului în care a ales să lucreze, dar el a preferat să stea în umbră și să-și vadă de cercetări, evitând orice contact mediatic și retrăgându-se la ultimul etaj al clădirii. Acolo avea dotări din cele mai moderne și extravagante, pe care nu le vedeau îndeaproape decât cei câțiva componenți ai echipei cu care lucra.

Etajul era bine păzit, iar saloanele în care erau internați pacienții aveau gratii groase la geamuri. Acești „norocoși”, care erau aleși cu atenție de doctorul T, veneau din secțiile spitalului și reprezentau cazuri fără speranțe, oameni care nu mai aveau nimic de pierdut, nici măcar rude sau prieteni care să le fie alături în ultimele clipe ale vieții. Treceau pe acolo copii cu malformații grave, tineri accidentați sau bătrâni cu boli în faza terminală. Majoritatea nu zăboveau mult, iar următoarele popasuri erau la morgă și apoi la incinerare. Foarte rar se întâmpla să mai întrebe cineva de ei, dar imediat se acționa printr-o filieră bine pusă la punct, iar curioșilor li se închidea gura prin despăgubiri sau amenințări. Doctorul avea multe relații, din care cele mai eficiente erau în afara legii.

E drept că s-au înregistrat și câteva reușite remarcabile, prin care spitalul a dobândit notorietate în rândul pacienților deznădăjduiți. Astfel că fluxul internări nu scădea deloc, ci dimpotrivă, veneau tot mai multe și interesante cazuri, iar doctorul avea mereu material pentru experimente, bani pentru noi echipamente și aparaturi, precum și idei din cele mai fanteziste. Colegii și ceilalți angajați aveau păreri împărțite despre persoana și munca lui T, dar nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte, ci doar să-l lingușească. Bârfele și criticile și le spuneau în șoaptă, numai dacă erau siguri că nu vor fi deconspirați. Chiar și așa, s-au văzut unii dintre ei concediați fără un motiv plauzibil, doar ei bănuiau că au ciripit către cine nu trebuie.

Activitatea care se desfășura de câteva zile la ultimul etaj nu putea fi trecută cu vederea, având o amploare mare și implicând mai multă forță de muncă. Muncitorilor nu li se putea pune căluș la gură, doar să li se limiteze spațiul de acces, iar celelalte saloane să fie închise. La întrebările curioșilor, ei au răspuns că lucrează la un bazin mare și îngrădit, dar și la o conductă de apă ce va fi racordată la un bazin din curte. La ce i-o fi trebuit doctorului o piscină la etaj, când era una la parter, nimeni nu înțelegea și nici nu îndrăznea să întrebe. Nici măcar directorul spitalului.

Imagine similară

Dar noi, judecând după întâmplările anterioare, ne-am putea da seama că doctorul T se pregătește să-l primească pe Paul, omul-scoică. Pentru că venirea prețiosului oaspete era iminentă, lucrările s-au desfășurat în ritm susținut, iar bazinul a fost umplut exact în ziua internării lui. Înfășurat într-o haină cu glugă și escortat de câte doi polițiști înarmați, doi jandarmi și două gorile de-ale doctorului, misteriosul personaj a fost dus direct în biroul gazdei. Aceasta l-a primit cu amabilitate și entuziasm.

– Te rog să te simți ca la tine acasă, l-a invitat T. Toate măsurile luate sunt pentru protecția ta și a celorlalți pacienți. Hai, dezbracă-te să te văd, doar ești în cabinetul unui doctor! Voi ieșiți și așteptați afară, vă chem eu când e cazul

Oamenii de pază au părăsit bucuroși încăperea, după care oaspetele se dezechipă cu mișcări lente. Medicul era fascinat de ce vedea și nu se abținu de la exclamații:

– Am auzit multe despre tine, dar ceea ce văd întrece orice așteptări.

Se apropie ca hipnotizat și întinse mâna să pipăie corpul înțesat de cochilii. Creatura din fața lui îi cuprinse mâna și strânse dureros.

– Ce ai de gând cu mine, doctore? Am venit de bunăvoie, vreau să fiu tratat omenește și apoi să plec tot de bunăvoie. Până atunci, cu ce te pot ajuta?

Chipul doctorului se strâmbă puțin, până i se eliberă palma. Zise, în timp ce-și masa degetele:

– Nu prea ai învățat ce-i aia politețea, în locurile din care vii. Ar trebui să fi mai cooperant, dacă vrei să fim prieteni.

– Nu suntem prieteni și nici nu vom fi. Trăim în lumi diferite și așa trebuie să rămână.

– Asta rămâne de văzut. Vei fi la dispoziția mea, atâta timp cât consider că-i necesar. Dacă vei colabora, va fi bine pentru amândoi, iar dacă nu, va fi rău doar pentru tine.

Copilul mării (7): Întoarcerea omului scoică

*

continuare

Dimineață, intrarea Spitalului Județean din Constanța era plină de polițiști, jandarmi și chiar o unitate de intervenție antiteroriste. Vizitatorii erau opriți să intre, bolnavii erau împiedicați să iasă din secții, iar urgențele erau redirecționate spre alte puncte de primire, fără să li se ofere vreo explicație. Ce se întâmplase? Doar cei adunați în biroul directorului știau câte ceva, dar nici ei nu erau pe deplin lămuriți.

Imagine similară

Poliția primise un apel pe la ora opt, în care se cerea întăriri în vederea imobilizării unui individ care pătrunsese cu forța în incinta instituției și se baricadase într-un salon de la parter. La fața locului s-a deplasat un echipaj compus din doi agenți, dar relatările martorilor arătau că e vorba de un act terorist, cu luare de ostatici și amenințări la adresa personalului. Astfel că au început să vină alte mașini cu trupe, iar aripa în care se găsea agresorul a fost blocată de agenți înarmați. Între timp, se constituise o celulă de criză formată din medicii conduși de dr. prof. Antonescu, care ținea locul doamnei dr. Abramovici, aflată în concediu de odihnă. În biroul încăpător se mai aflau jurnalistul Costeniuc, familia polițistului Eugen și portarul care fusese bruscat de individ. Pe ei i-a găsit comisarul Butnaru, însărcinat să conducă acțiunea.

– Să înțeleg că dumneavoastră îmi puteți da mai multe informații, se adresă acesta lui Antonescu. Ce dorește omul ăsta, câți ostatici are și cu ce e înarmat?

– E o poveste lungă, domnule comisar, oftă medicul. În primul rând, nu cred că e vorba de un om.

– Cum adică? Acum sunt mai mulți?!

– Nuuu… nu. Din cele ce mi-a spus angajatul nostru, și îl arătă pe portar, agresorul nu pare ființă umană, ci mai degrabă un mutant înfricoșător, cu o statură masivă și o putere ieșită din comun. Altfel nu ar fi reușit să treacă de pază. Cred că aceste aspecte le poate confirma și asistenta noastră, Maia, care e ostatică, dar păstrează legătura telefonică cu noi. Mai e un pacient… un copil bolnav pe care trebuie să-l trimitem azi la București. Mă tem pentru siguranța lor, într-o astfel de companie.

– Un mutant zici? Cum arată?, se arătă Butnaru interesat.

– Păi… e cam fără piele pe față… din cât am apucat să-l văd, răspunse namila de portar. Și corpul îi e tare ca piatra, că era să-mi rup mâna cu care l-am lovit. Colegul care mi-a sărit în ajutor a ajuns în ghips.

– Nu se poate! El o fi oare? Ia să-mi spui dumneata, domnule Ghiță, dacă e vorba de creatura ce mi-a făcut probleme acu’ vreo zece ani. Presupun că nu degeaba ți-ai băgat iar nasul.

Costeniuc își scărpină nasul încovoiat, apoi barba ascuțită, după care binevoi să zică:

– El o fi, comisare… Dar, din câte am aflat, nu vrea decât să-l elibereze pe băiat. Fără apa mării se stinge încet…

– Extraordinar! Așa e, doctore?, se întorse Butnaru către Antonescu.

– Nu știu cine sau ce e creatura despre care vorbiți, dar băiatul nu are părinți, deci statul, prin instituțiile lui, trebuie să se ocupe de el. E foarte bolnav și numai specialiștii în medicină îi pot pune un diagnostic, iar apoi să-l vindece.

– Înțeleg că prietenul dumitale vrea să-l răpească pe băiat, reveni comisarul la jurnalist.

– Dimpotrivă, vrea să-l elibereze. Iar pentru ca domnul doctor să nu rămână fără cobai, vrea să se ofere în locul copilului. Zice că ar fi chiar mai multe de văzut la el.

– E o propunere convenabilă, domnule doctor?, se interesă Butnaru.

– Desigur n-ar fi deloc rău pentru știință, dar și mai bine ar fi dacă i-am păstra pe amândoi. După cum am arătat, băiatul nu poate trăi singur.

– Interesul meu e să înăbuș cât mai repede și pașnic conflictul. Trebuie, așadar, să negociem cu agresorul până îl imobilizăm. Promite-i că faci cum îți spune, să-i dea drumul băiatulului și să se predea.

– Nu cred că va merge, interveni Ghiță. Mi s-a spus să-l duc pe Marin – așa îl cheamă pe copil – până la malul mării. Și numai după ce mă asigur că e liber, să-l sun pe mobilul asistentei.

– Te pot acuza de complicitate, omule!, se răsti comisarul.

– Poți să faci ce vrei, dar înainte de toate trebuie să rezolvăm problema.

– Nu-s de acord!, se revoltă doctorul Antonescu. De ce nu intrați peste el, doar aveți oameni echipați pentru asta? Nu dăm pasărea din mână, pe cea de pe gard…

– Așa e, doctore? Totul se reduce la o pasăre, la un proverb?, îl înfruntă Costeniuc. Dar nu ne gândim că sunt oameni? Sau nu mai sunt… decât obiecte de studiu?

– Terminați cu polemicile, că decizia o iau eu, interveni din nou comisarul. Vom face cum ni s-a cerut, până punem mâna pe creatură. Vreau s-o văd cu ochii mei, că de mult visez la clipa asta! Dar cine-i fetița asta, Eugen?, se interesă Butnaru.

– Să trăiți, dom’ comisar! E fiica mea. Ea l-a cunoscut prima pe băiatul acela ciudat, cu care s-a împrietenit. Vrea să-și ia adio de la el.

– Bine, bine… Pregătiți o ambulanță și sunați-l pe individ pentru preluare. Hai, că suntem într-un spital, și oamenii așteaptă ca instituția să funcționeze!

Copilul mării (6): Dor de mare

Doamna Melinda venise la spital pregătită cu haine pe măsura lui Marin, însă, înainte de a da ochii cu acesta, fu poftită în biroul medicului Antonescu. Se vedea după figura gravă a specialistului că lucrurile nu stăteau deloc bine.

– Doamnă, trebuie să vă spun că nu am mai văzut așa ceva, deși am o experiență de aproape patru decenii. Dar vă rog să luați loc, o invită bătrânul.

– Nu înțeleg, e chiar atât de bolnav?, răspunse aceasta, așezându-se pe scaunul arătat.

Doctorul își ocupă și el scaunul din spatele biroului, deschizând un dosar și căutând anumite date.

– Am repetat de două ori analizele și tot nu pot să înțeleg. Băiatul ăsta e total ieșit din tiparele obișnuite ale oamenilor! În primul rând, sângele nu se potrivește cu nicio grupă. Apoi, pulsul și tensiunea sunt foarte scăzute, de parcă ar fi foarte anemic. Doar că această stare nu pare să-i pericliteze sănătatea, corpul și organele lui interne arătând că funcționează perfect, cel puțin până acum.

– Foarte bine, se bucură doamna. Înseamnă că-i sănătos și pot să-l iau.

– Chiar nu mă înțelegeți. Copilul e un mister, și până nu-l descifrăm, nu poate fi externat. Deja am făcut o informare către București, iar după-amiază vin mai mulți invitați pentru a-l examina. Poate că, în zilele viitoare, va fi mutat în Capitală.

– Știam eu că-i ceva în neregulă cu el, oftă Melinda înciudată.

– Ați făcut bine că l-ați adus la noi, dar ar fi minunat dacă i-am găsi părinții sau măcar o rudenie. Cine știe, poate sunt infectați și ei.

– Azi am publicat un anunț, cu poza lui, într-un cotidian din Constanța, dar teamă mi-e că-i un copil al străzii, abandonat de multă vreme.

– Și totuși, ar avea nevoie de cineva drag alături, sau măcar un cunoscut cu care să dialogheze. De când a venit la noi, nu a mâncat nimic și nici măcar o picătură de apă nu a băut. Singurele cuvinte care le rostește sunt: „Mi-e tare sete de mare!” plus câteva nume pe care acum nu mi le amintesc. În ritmul acesta, starea sănătății se poate schimba în rău. Pielea i se usucă în mod ciudat și se desprinde în straturi, în timp ce el stă ore în șir în fața ferestrei, călătorind cu privirea dincolo de orizont și inspirând adânc orice boare care vine dinspre țărm. Mă tem că va trebui să apelez la perfuzii, dar există riscul să le respingă și să-și piardă cunoștința. Nu-i cunoaștem corpul, nu-i știm istoria bolilor și nici obiceiurile alimentare, astfel că nu excludem nicio surpriză.

– Ar fi o fetiță…, gândi cu glas tare Melinda.

– Ce fetiță? Se cunosc?, se interesă medicul.

– Fata polițistului care mi-a încredințat băiatul. Una… Lavi, parcă.

– Lavi!? E unul din numele auzite din gura copilului. Ar fi bine s-o aduceți chiar azi.

Cu asta, doctorul Antonescu se ridică mai energic ca până acum, sugerându-i astfel invitatei să facă la fel. Nici doamna Matilda nu avea timp de pierdut și, după un apel telefonic, se prezentă acasă la familia Laviniei. Fata nu știa nimic de tragedia prietenului ei, iar după vestea că-i internat în spital, nimeni n-ar fi putut-o opri să-l viziteze.

Așa cum era de așteptat, pe Marin l-au găsit în fața ferestrei deschise, cu mâinile sprijinite de gratiile răcoroase, cu ochii închiși a visare și cu nasul fremătând în căutarea brizei marine. Medicul Antonescu, mama fetei și Melinda au rămas precaute la intrare, în timp ce Lavi se strecură în spatele băiatului și îi șopti la ureche:

– Ce faci, finule?

Finul nu s-a întors imediat, ci a zâmbit fără să deschidă ochii, de parcă trăia un vis frumos. Apoi, tot în șoaptă, a murmurat:

– Lavi? Unde ești?

– În spatele tău, Marinică!, a izbucnit zgomotos fata.

Atunci și-a dat seama băiatul că nu visează. S-a întors, dar zâmbetul îi dispăru imediat.

– Te-au închis și pe tine?, întrebă el întristat.

– Nuuu! Am venit să te văd. Nu știam unde ai dispărut în timpul concursului. Tati mi-a spus că ai plecat acasă, iar eu am crezut că te-a supărat ceva.

Marinică o privi atent, apoi le examină pe cele două femei, după care o privi din nou și murmură:

– Mi-e tare sete…

– Ia uite aici, îi ridică fata paharul de pe noptieră.

– Mi-e sete de mare, rosti din nou băiatul. Uite…, și își ridică mâneca pijamalei largi pentru a-și arăta fâșiile de piele uscată ce se desprindeau de pe mâini.

Lavi își aminti ce piele moale și frumoasă avea Marinică pe plajă, și se cutremură. Oare ce îi lipsea atât de tare prietenului său încât i se usca trupul și i se stingea sufletul? Cum de nu putea bea apă, deși îi era atât de sete? Nu îi plăcea apa aceea? O gustă și ea, dar i se păru în regulă. Poate el are alte gusturi, dar de care? Doar n-o fi vrut să bea apă de mare? Ar fi culmea! Nimeni nu bea apă de mare, în afară de viețuitoarele marine. Dar nu a spus el că trăiește în mare? De ce nu l-ar crede? Măcar să încerce.

Imagini pentru poze cu pahare cu apă sărată

– Este undeva apă de mare, în spitalul ăsta?, se adresă ea medicului.

– Avem, la parter, pentru tratamente, răspunse acesta, uimit de întrebare.

Îndrumar de supraviețuire într-un spital românesc

Ghid de sfaturi practice despre cum să ieși viu dintr-un spital

A dat boala în tine și te-a mâncat undeva să te duci la spital în loc să iei un pumn de antibiotice ori să-ți storci singur coșul de pe fund? Ei bine, omule, s-ar putea s-o mierlești. Ca să scapi viu dintr-un spital românesc, care, culmea, se poate chema, cinic, Filantropia, și nu, onest, IML, îți trebuie nu doar noroc de jucător rusnac de ruletă, ci și un pic de școală a vieții. Așa că ia aici și citește, cât încă mai vezi cu ochiul liber, câteva sfaturi practice culese de pe patul de suferință!

Șpaga

Tehnica înfiptului la buzunarul de la halat e primul lucru care îți asigură supraviețuirea. E o mișcare pe care trebuie s-o exersezi dinainte, dacă vrei să-ți iasă din prima și să nu bagi banii pe lângă. „Palmat” se cheamă tehnica și e împrumutată din practicile hoților de portofele, care lucrează fin, fără să atingă haina în buzunarul căreia își strecoară mâna. Diferența e că ei scot, pe când tu bagi. Decisivă e aici mișcarea de învăluire, felul discret în care te apropii de obiectiv, îl țintești cu coada ochiului, palmezi suma cu degetul mare și profiți de cele câteva secunde în care victima îți indică buzunarul corect printr-o ușoară mlădiere a coapsei. Introduci, apoi retragi mâna discret. Atenție: nu te uita niciodată fix la buzunar. E semn de proastă creștere și poate genera suspiciuni.

Cearșafurile

Singura chestie care lipsește de pe un cearșaf de spital românesc e „Ghiță was here” scris cu carioca. În rest, găsești de toate: sânge închegat (care nici măcar nu e al tău), pete zgrunțuroase de apret turnat cu căldarea în cazanul în care s-au fiert albiturile și care te zgârie la cur, pete de ketchup nu, că nu se dă ketchup în spital, muci și – de ce nu? – ulei de motor de la un fost mecanic auto decedat, internat înaintea ta. A doua chestie nasoală e că cearșaful de spital e conceput, de regulă, pentru bolnavi pigmei, așa că, oricât te-ai strădui, n-o să reușești în veci să ai cearșaf și sub cap, și sub cur, și sub picioare. Alege să ai sub picioare, nu de alta, dar dacă stai fără ciorapi riști să te pricopsești cu o micoză pe viață de la saltea.

WC-urile și, mai ales, dușul

Ideal ar fi să-ți propui ca pe perioada internării să nu mergi la budă și să nu te speli. Au fost cazuri de pacienți cărora le-a ieșit. Dar ei au fost excepții. Prin urmare, e absolut necesar să dispui de folii de unică folosință, pentru colac (mă rog, dacă există colac). Cu cât aveți mai multe, cu atât mai bine, căci puteți face oricând afaceri cu ele printre colegii de salon. Se vor vinde ca pâinea caldă. Cu dușul e mai greu, fiindcă sunt ori încuiate, ori stricate, ori tre’ să-l știi pe directorul spitalului sau pe Ministrul Sănătății ca să ai acces la ele. Recomandarea noastră: faceți duș cu șervețelele umede.

Asistentele & Reanimarea

Două lucruri sunt aici esențiale. În primul rând, înainte de a te interna, încearcă să ai cât mai multe bancnote de 5 și 10 lei. Asistentele sunt niște tonomate care nu dau rest. Acum să nu te aștepți să și facă ceva pentru banii ăștia sau măcar să-ți zâmbească. Nțț, no way. Ei reprezintă un fel de taxă de protecție; dai banu’ ca să nu te omoare când îți fac o injecție, ca să-ți nimerească vena din prima când îți iau sânge, ca să nu te sugrume cu garoul. În cazul în care ajungeți la reanimare și tre’ să vă umezească cineva buzele cu apă: asigurați-vă că asistenta căreia îi dați taxa (aproximativ 100 roni) nu iese din tură fix când ieșiți voi din operație. Nu pentru că arunci cu banii degeaba pe asta, care se cară, ci că aia care vine după ea, nefiind plătită, s-ar putea să te omoare prin însetare.

Haleala

Ideal e să primești de-acasă. Totuși, dacă mănânci la oficial, cel mai indicat e să o miroși înainte și, eventual, să aștepți s-o guste un coleg de salon aflat în fază terminală, deși umblă vorba printre bolnavii cu experiență că la ”Colentina”, ”Fundeni, ”Bagdasar” sau ”Universitar” nu e chiar așa nașpa. În anumite cazuri însă, aceste zvonuri au fost infirmate. Oricum, nu te duci la spital ca să mănânci, nu? Dacă voiai asta alegeai un restaurant.

Sursa: Internet

Bătrâna şi schiorii

Din ciclul “realitatea depăşeşte orice imaginăţie!” Caz medical la un spital din Bucureşti, în februarie 2012.

Nişte tineri au făcut un chef într-un apartament, la etajul patru. Pe la ora 21 noaptea au rămas fără bere şi au zis că pleacă să cumpere. Dar erau cam “torpilaţi” şi s-au hotărât să coboare cele patru etaje cu SCHIURILE; s-au echipat şi au pornit în jos.

La etajul doi era o bătrână care urca scările. Ăştia au dat peste ea şi, naşpa, accident; bătrâna cade, cheamă salvarea, o duc la spital. A doua zi se trezesc din beţie şi, la opt dimineaţa, merg la Floreasca să vadă despre ce este vorba. La spital bătrâna nu mai era (patul gol, proaspăt aranjat). Tinerii  au îngheţat de  teamă că a murit şi se duc la medicul de gardă, să vadă despre ce e vorba. De acolo află că bătrâna era transferată la spitalul 9 (psihiatrie!), pentru consult, pentru că toată noaptea ea insistase că o lovise un SCHIOR pe casa scării!

Metamorfoza (IX)

Primul gând al Doinei, după ce l-a dus pe Paul în pat, a fost să percheziţioneze cadavrul. A găsit un telefon mobil pe care l-a subtilizat imediat. Apoi a alertat-o pe Maricica, ea fiind de gardă, şi imediat a început vânzoleala. Asistenta s-a speriat foarte tare când a dat cu ochii de trupul neânsufleţit al brancardierului şi l-a sunat pe nea Nelu, doar era rezerva lui. La rândul lui, acesta a sesizat poliţia şi s-a grăbit spre spital. Doina a sunat-o pe Veronica şi aceasta a sosit într-un suflet. Oricum era pe drum, şi firește că plângea când a intrat în salon, deodată cu medicul. Până la sosirea poliţiei, doctorul l-a examinat pe Paul şi şi-a exprimat îngrijorarea. S-a întâmplat exact ce voise să împiedice, ba chiar la o scară pe care nici nu şi-o putea închipui. Din expresia feţei lui, cele două femei şi-au dat seama că e vorba de un accident grav şi i-au cerut precipitat lămuriri.

– Trebuie să recunosc că e un lucru care mă depăşeşte, le-a şoptit acesta după ce le-a chemat deoparte. Particulele din geamul spart au intrat pe sub piele şi e imposibil să le scot chirurgical. Sunt sute, poate chiar mii, şi ar trebui să-i ciopârţesc toată partea din faţă a corpului.

– Ce e de făcut?,întrebă mama îndurerată. Ajutaţi-mi băiatul!

– Doamnă Veronica, vă rog să mă credeţi că am face orice pentru a-l trata, dar organismul lui nu mai e ca al unui om. Trebuie să vă avertizez din timp că vor interveni schimbări esenţiale în felul cum va arăta şi cum se va comporta fiul dumneavoastră. Încercaţi să fiţi tari amândouă şi să-i fiţi alături. Pieptul şi faţa lui vor fi invadate de cochilii de scoică şi pielea va fi eliminată în mare parte. Pe de altă parte, temperatura lui a scăzut foarte mult, ajungând la 35 de grade şi cred că va mai coborî.Totuşi lui îi e foarte cald şi cred că ar trebui să micşorăm temperatura camerei cu ajutorul aerului condiţionat.

Veronica asculta înmărmurită şi suspina în tăcere, iar Doina avea ochii împăienjeniţi. Ceea ce auzea era de neimaginat şi dacă totuşi era adevărat, însemna că-şi va pierde pentru totdeauna iubitul. Era un sfârşit atât de dureros, însă era hotărâtă să-l ajute cu tot ce stătea în puterea ei.

Atunci a intrat în salon comisarul Bud, însoţit de un fotograf de la IML. La început a cercetat cadavrul din baie şi , după ce i-a arătat colegului unghiurile din care să facă pozele, s-a aşezat pe patul lui Paul, arătând-o pe Doina:

– Voi doi vă cunoaşteţi? Presupun că aţi fost împreună la mare şi de acolo au început problemele. Cine e tipul de acolo şi de ce l-ai omorât?

Tânărul semiconștient respira anevoie şi transpira din abundenţa, dar se strădui să răspundă coerent:

– Domnule comisar,eu am fost în legitimă apărare. Nu-l cunosc pe individ, dar a încercat să mă sugrume. Vedeţi că are un furtun în mână.

Poliţistul dădu din cap, neîncrezător:

– Te crezi în America!? Aici nu există legitimă apărare. Chiar dacă eşti atacat, nu ai voie să iei viaţa atacatorului. Dacă ai făcut-o, devii chiar tu un criminal şi în cel mai bun caz eşti acuzat de ucidere din culpă şi o condamnare de până la şapte ani de detenţie.

Aici interveni şi Doina,cu o voce iritată:

– Nu vedeţi ce urmă are la gât de la strangulare? Încă puţin şi era mort el. Uitați-vă cum arată!

Doctorul se apropie şi el, rugându-l pe comisar să lase bolnavul să-şi revină după şocul avut şi să se întoarcă a doua zi. Acesta s-a conformat nemulţumit, dar a continuat să le chestioneze pe jurnalistă şi pe asistentă. În acest timp, corpul neînsufleţit a fost scos pe o targă, iar cu Paul a rămas doar maică-sa. Tânărul i-a cerut să-i umple cada cu apă rece şi să-i pregătească un pahar cu apă sărată. Odată intrat în cadă s-a simţit cu mult mai bine şi a putut chiar să zâmbească, liniştitor.

După ce a scăpat de întrebările comisarului, Doina a rugat-o pe Maricica să-i arate dosarul de angajare a lui Mircea. Coincidenţa sau nu, acesta s-a angajat a doua zi după internarea iubitului ei. Locuia singur într-o garsonieră de pe strada Luminişului. Nu a pierdut vremea şi a pornit-o imediat spre adresa aflată, înainte de a interveni poliţia. Casa scării era deschisă şi yala de la uşa locuinţei n-a fost o prea mare piedică pentru fată. Nu ştia ce caută, dar spera să găsească ceva util. Nici nu s-a mirat când a găsit câteva cărţi de yoga şi două poze cu spirala bianuală pe care o fac adepţii Mişcării pentru Intergarea Spirituală în  Absolut. În două din ele era el alături de o blondă drăguţa şi se vedea că se cunoşteau bine, iar pozele aveau trecute pe spate “Constanţa” şi două date diferite. Le-a luat cu ea şi s-a grăbit să părăsească locuința cât mai discret cu putinţă. Din fericire yala se închidea automat şi spera că nu a lăsat vreo urmă, nici măcar amprente. Se înserase şi a socotit că era mai bine să ia un taxipână la spital, mai ales că era o ceaţă umedă şi rece.

În rezervă era linişte şi întuneric. Paul adormise în cadă, iar Veronica pe scaun. A trezit-o şi l-au scos pe tânăr din apă, căci se temeau să nu răcească. Nu s-a trezit ci a bâiguit ceva în drumul către pat. Era rece şi pielea i se înroşise ca a unui rac. După ce l-au învelit cu un cearşaf, au părăsit în tăcere încăperea, pentru a avea şi ele parte de un loc în care să poată să se întindă. La Veronica acasă era tocmai bine, căci durerea sufletească e mai uşor de suportat în doi.

Înainte de culcare,Doina a încercat toate numerele de pe telefonul mobil luat din buzunarul lui Mircea. La unul din ele a răspuns robotul:

– Aţi sunat la sediul MISA, filiala Constanţa. Momentan nu suntem disponibili, dar puteţi lăsa un mesaj după semnal sau reveniţi.

Totul începea să se lege şi intuia un drum către municipiul de la malul mării.