Fetița care visa pentru alții (7)

Ningea mărunt și des, ca într-o poezie tristă. Ambulanța înainta precaut pe drumuri tot mai înguste, îndepărtându-se de așezările cunoscute și luând cu asalt pantele acoperite de zăpadă. Noroc că șoferul dotase roțile cu lanțuri, iar îndemânarea îl ajuta să mențină o viteză constantă și sigură. Îi ținea de urât domnișoara Țompa, cu care schimba câte un cuvânt, la intervale lungi de timp. Doamna Popan și Lena se așezaseră pe targa din spate, iar pe scaun, în fața lor, stătea doctorul Oșan. Cea dintâi îi luase mâinile fetiței între ale ei și i le strângea periodic în semn de încurajare. Ochii îi rătăceau îngrijorați peste pustietățile ce se perindau, încercând să răzbată dincolo de fulgii albi și să înțeleagă ceva din locurile acelea. Poate că ar fi ajutat-o să mai verse niște lacrimi, dar nu voia să-și demoralizeze copila, așa că își înghițea lacrimile înainte de a ajunge la ochi.

Imagini pentru imagini cu ninsoare în pădure

Oșan părea detașat, dar privirile i se abăteau adesea către cele două persoane, încercând să ghicească dacă au resentimente față de el. Ar fi vrut să le antreneze într-o discuție, doar avea o profesie care-l pregătise pentru asta, însă nu voia să riște o respingere sau chiar reproșuri. De aceea a răsuflat ușurat când femeia i s-a adresat prima, cu o întrebare:

– La ce spital mergem? Din câte văd eu, ne afundăm în pădure, pe un traseu care nu duce nicăieri.

– De fapt, asta e și frumusețea. Nu mergem la un spital, ci la un centru privat de îngrijire și recuperare, care aparține profesorului Bogdan. E situat într-un cadru feeric, liniștit și departe de noxele civilizației moderne. Fiți fără grijă, locația are toate dotările unei stațiuni de recreere, locuri de joacă pentru copii, școală inclusă și personal de cea mai înaltă calificare. Sunt sigur că Lena o să-l placă și o să-și facă prieteni acolo.

– Cine este acest profesor și cum de-și pune la dispoziție proprietatea?, se intrigă doamna Popan. Nu cumva e ceva ilegal? Vedeți că pe dumneavoastră vă trag la răspundere dacă fetița mea pățește ceva.

– Nu aveți motive de îngrijorare, doamnă. Clădirea a fost construită recent, din fonduri europene, după ce profesorului i-a fost restituit terenul confiscat de la bunicul lui. Totul e legal și verificat de cele mai înalte foruri internaționale, mai ales că aici sunt găzduiți și copii din alte țări. Tocmai fiindcă profesorul e recunoscut ca un bun specialist în deficiențele emoționale ale celor cu vârstă fragedă. Eu aș zice că-i cel mai bun în acest domeniu, plus că e și un om deosebit. Vă garantez că o să-mi mulțumiți.

Femeia nu se arăta convinsă, iar dialogul se întrerupse aici. Poate că ar fi fost redeschis de psiholog, dacă ambulanța nu s-ar fi oprit în fața unei porți de fier. După un claxon și câteva secunde de așteptare, obstacolul masiv din metal rulă pe șină, lăsând cale liberă oaspeților. Străbătură o alee apreciabil de lungă, după care mașina parcă în fața unei vile impresionante, înconjurată de mai multe rânduri de brazi, ca niște străjeri îmbrăcați în costume de camuflaj. Clădirea era evident nouă, întinsă în mai multe aripi și cu majoritatea geamurilor asigurate de gratii. Un bărbat înfofolit mâna o mașină de curățat zăpada, fără să le dea atenție. Primirea le-a fost făcută de o femeie bine făcută și la fel de bine dispusă, care ieși pe ușa largă a clădirii și coborî în fugă treptele.

– Haide-ți, dragilor, că domnul profesor vă așteaptă de ceva vreme, le spuse ea cu un glas bucuros și plin de energie.

Se aplecă spre fetiță și îi întinse mâna:

– Eu sunt tanti Emilia, dar poți să-mi spui Mili, cum îmi zic și ceilalți. Tu trebuie să fii frumoasa Lena, nu-i așa?

Nu se supără că fetița nu-i răspunse la salut, ci o mângâie ușor peste căciula din lână, de sub care se ițeau șuvițele părului ei alb. Cu aceeași voce prietenoasă, îi invită pe toți să o urmeze înăuntru și apoi spre biroul în care îi aștepta vestitul terapeut. Acesta era un om înalt și uscățiv, cu părul cărunt, contrastând izbitor cu ochelarii negri ce-i ascundeau ochii. În schimb, zâmbetul larg sau mai discret, după caz, nu-i dispărea nicio clipă de pe chip, iar vorbele îi erau domoale și plăcute auzului. La capitolul bună impresie se putea adăuga și strânsoarea temeinică a mâinilor, prin care se scurgea parcă o căldură benefică sufletului.

– Bine ați venit în sanctuarul meu îndepărtat, dar primitor!, le ură el când se ridică să-i întâmpine. Sau, cum îmi place să-i zic eu, pepiniera mea de talente pentru viitor. Vai, dar cu ce fetiță drăguță am onoarea să fac cunoștință!, se adresă el Lenei. Se pare că avem aceeași înțelepciune, dacă ar fi să ne luăm după culoarea părului.

Copila îl săgetă cu o privire scurtă, dar parcă ceva mai pătrunzătoare decât cum îi era obiceiul. Profesorul nu insistă, ci se adresă mamei:

– Doamnă Popan, am înțeles că sunteți îngrijorată, și e firesc să gândiți astfel. Eu sper că, după ce Mili vă va arăta stațiunea noastră și veți vedea ce condiții avem, să aveți mai multă încredere în noi, iar, cu timpul, să fiți mulțumită de progresele făcute de fetița dumneavoastră.

Femeia încercă să-i adreseze un surâs, mai puțin reușit, și apoi continuă cu un șir de întrebări pe care le pregătise pe drum. Domnul Bogdan o pofti să ia loc, la fel ca și ceilalți însoțitori, și răspunse cu calm la orice nelămurire.