Fetița care visa pentru alții (5)

Vacanța a venit ca o eliberare pentru Violeta și Lena. Prima era mulțumită că fata avea cu cine să stea la orice oră din zi sau noapte, iar pe chipul celei de-a doua se putea citi satisfacția că două săptămâni nu va fi obligată să dea ochii cu colegii. Nu-și manifestase preferința pentru alegerea Aniței ca dădacă, dar nici nu comentase propunerea mamei; pentru ea îi era totuna cine îi stă alături, atâta vreme cât nu o sâcâia cu întrebări sau sfaturi.

Zilele până la sărbătoarea de Crăciun se împuținau, în timp ce doamna Popan era tot mai solicitată la serviciu. Seara de Ajun se anunța lungă și stresantă, din acest punct de vedere, tocmai când ar fi fost cel mai bine să stea cu fiica ei și să se bucure împreună de daruri. Bătrâna Anița o înțelegea și a liniștit-o, pe cât se putea, cu o propunere ce părea atractivă. Dorea să o ducă pe Lena la ea acasă, să împodobească împreună bradul, să cânte colinzi și să aștepte împreună colindători. Violeta a acceptat cu plăcere și a promis să li se alăture imediat ce închide magazinul.

Fetița se arăta impasibilă până în seara cea mare, când a văzut pentru prima oară unde își duce traiul noua ei dădacă. Era o căsuță mică și cochetă, situată la capătul unei străzi din marginea localității. Intrarea se făcea printr-o verandă lungă și luminoasă, ce înconjura jumătate din locuință. De acolo pășeau într-o bucătărie cu o singură fereastră, și nici aceea suficient de mare, însă bine dotată și primitoare. În stânga se situa dormitorul, cu două ferestre mari, iar în dreapta era cămara întunecoasă, având pereții acoperiți de rafturi încărcate cu borcane umplute de neobosita gazdă. Bradul îi aștepta în dormitor, alături de cutiile cu globuri și beteală.

Lena nu a răspuns de la început provocării de a o ajuta pe Anița, prefăcându-se indiferentă și privind mai mult tablourile și fotografiile de pe pereți. Încetul cu încetul, atenția i-a fost captată de culorile pe care le acumula bradul cel verde și frumos mirositor, de ornamentele strălucitoare – unele amuzante – și de descrierile interesante pe care le făcea bătrâna pentru fiecare din ele. Astfel că nu mai rezistă imboldului și se alătură acesteia, alegând cu atenție câte o piesă și așteptând să-i audă povestea, înainte de a o agăța în locul potrivit. Gazda zâmbea mulțumită pe sub nasul încovoiat și o încuraja cu vorbe blânde:

– O să fie cel mai frumos brad pe care l-am avut vreodată, îi spuse ea. Tocmai pentru că am fost ajutată de o fetiță atât de talentată ca tine. Singură nu am aceeași inspirație și nici nu văd prea bine la vârsta asta. Poate ne vin și colindători, tot datorită ție. Pe mine nu m-au căutat în ultimii ani, iar după miezul nopții închideam ușa și mă culcam.

Imagine similară

Lena se opri cu o beteală în mână și se adresă aproape în șoaptă Aniței:

– Să nu primești colindătorii cu Steaua.

Bătrâna se arătă uimită și întrebă:

– Nu îți plac colindătorii în general sau numai cei cu Steaua? Ți-am spus că nu prea vin pe aici, dar dacă avem noroc, de ce să nu-i lăsăm?

Fetița dădu hotărâtă din cap și repetă:

– Ar fi bine să încui ușa în seara asta.

Anița dădu din cap gânditoare și nu mai insistă pe această temă. Ba chiar închise ușa cu cheia, după ce terminară cu bradul și înainte de a se așeza la masa din bucătărie. Bunătăți de tot felul s-au perindat prin fața Lenei, începând cu tobă, continuând cu slănină fiartă cu boia și usturoi, cârnați și costițe, sarmale mari cât pumnul, ciorbă de legume acrișoară, pireu de cartofi cu pește și apoi un platou cu prăjituri de casă. Printre ele se strecurau colindele cântate atât de frumos de gazdă, pe lângă care se auzi, în cele din urmă, și glasul timid al fetiței. Afară se întunecase de mult, focul dădea să se stingă în sobă și oboseala punea stăpânire pe ele, îngreunându-le tot mai tare pleoapele. Bătrâna se gândea să facă patul, când afară se auziră zurgălăi și voci de tineri:

– Sloboziți cu Steaua?, era întrebarea care le ajunse la urechi.

Anița se uită la Lena, iar aceasta negă hotărât din cap. Cu părere de rău, bătrâna răspunse cu un glas puternic:

– Nu-i slobod, că ne-am culcat. Veniți mâine.

Vocile de afară se sfătuiau între ele și se înțelegea că nu renunțau.

– Deschide, tanti, ușa, că avem o stea de toată frumusețea.

– Nu înțelegi că ne-am culcat?, repetă gazda.

După alte șușoteli, unul din spatele ușii răcni:

– Babo, dacă nu deschizi ușa, o sparg și tot intru. Nu mă enerva!

Bătrâna nu dădea semne de frică, ci răspunse tot cu o amenințare:

– Vezi că am sunat la poliție. Plecați până nu vine, altfel o să vă ducă în cătușe.

– Ia nu umbla cu vrăjeli de-astea. Crezi că suntem copii? Deschide odată ușa!

Colindătorii își pierduseră răbdarea și au început să forțeze ușa. A fost momentul în care s-a auzit sirena poliției, care i-a pus imediat pe fugă. De fapt, sunetul venise din telefonul fetiței, al cărei chip afișa acum o satisfacție molipsitoare.