Fetița care visa pentru alții (32)

 

Imagine similară

Drumul până la destinația descrisă de Anița a fost surprinzător de scurt. Domnul Popan – conducând propriul autoturism – era uimit să afle acum cât de aproape de ei fusese ascunsă Lena, în această perioadă, doar la circa o sută de kilometri. E drept că, ultima porțiune de drum era mai anevoios de urcat, fiind mai degrabă o cărare în pantă abruptă și cu gropi care-ți testau îndemânarea în alegerea celor mai puțin periculoase. La capătul lui, au dat de un sat cu case puține și oameni rari, în care principala atracție o constituia o mănăstire din lemn, împrejmuită de un gard trainic și bine zăvorât. Ajunși în fața porții, au coborât toți trei din mașina: Nelu Popan, Stanca și Anița. Nedumerirea din ochii primilor doi fu temperată de siguranța pe care le-o transmitea bătrâna. Ea preluă inițiativa și apăsă îndelung pe un buton abia vizibil, dar funcțional. A repetat operațiunea de mai multe ori, până s-a învrednicit o măicuță să le deschidă ușa și să-i întâmpine cu o firească întrebare:

– Pe cine căutați?, se adresă ea Aniței.

– Vă rugăm să ne cazați până mâine, răspunse smerită bătrâna. Vrem să ne rugăm și să vizităm această minunată așezare a Domnului.

Tânăra măicuță îi studie din priviri pe fiecare în parte și apoi răspunse cu un glas nehotărât:

– Nu e vremea potrivită pentru oaspeți, dar trebuie să mă consult cu maica stareță. Ce v-a făcut să veniți până aici? V-a trimis cineva anume?

– Un credincios recunoscător ne-a vorbit despre binefacerile acestei mănăstiri, oamenii deosebiți care i-au mângâiat sufletul, precum și locurile de o frumusețe aparte care l-au impresionat profund, continuă cu convingere Anița. Avem și noi un necaz în familie, iar speranțele întărite de rugăciunile într-un astfel de lăcaș ne-ar fi de mare folos.

Chipul femeii îmbrăcate în negru se lumină vizibil la auzul acestor cuvinte, iar vocea i se auzi mai caldă:

– Așteptați câteva minute, până revin cu răspunsul.

Cei trei zâmbiră recunoscători, dând de înțeles că sunt de acord să o aștepte cu plăcere, iar bătrâna întări această impresie printr-o cruce larg făcută și o reverență discretă.

– Ești sigură că acesta-i locul de unde ai fugit cu Poligraf?, întrebă Nelu după plecarea măicuței. Nu pare un loc în care să fie torturați copiii, ci dimpotrivă.

– Oi fi eu bătrână, dar încă nu mi-am pierdut mintea, rosti cu iritare Anița. Tocmai un astfel de lăcaș poate fi acoperirea perfectă pentru activități necurate.

A durat aproape un sfert de oră până s-a prezentat în fața lor o călugăriță bătrână cu ochi sfredelitori și vorba dură:

– Sunt maica Filofteia și aș vrea să știu pe cine primim în mănăstirea noastră.

– Eu mi-s o simplă femeie cu frica lui Dumnezeu, vorbi tot bătrâna. Ea e iubita mea fiică, Maria, iar el, ginerele meu bun și evlavios. Se înțeleg foarte bine, doar că nu au fost încă binecuvântați cu un copil, pe care și-l doresc cu ardoare. Pentru asta vrem să ne rugăm într-un loc sfânt, alături de cei mai buni mijlocitori către Cel de Sus. Dacă nu cerem prea mult…

– Putem să facem o excepție, în cazul acesta, se arătă stareța îngăduitoare. Maica Veronica o să vă fie alături în rugăciuni și în tot ce-i de trebuință.

Veronica era numele tinerei care le deschisese prima dată, iar aceasta îi pofti să o urmeze. La început, totul a decurs firesc și cu bunăvoință apreciabilă din partea gazdelor, începând cu rugăciunile și continuând apoi cu vizitarea celor mai reprezentative chilii. Suspiciunile au apărut când Anița a solicitat să vadă o aripă mai retrasă a mănăstirii, dorință pentru care tânăra măicuță a apelat din nou la stareță. Până la sosirea ei, cei trei nu au așteptat degeaba, ci au urmat îndemnul bătrânei, care preluase rolul de ghid neautorizat. Dar, spre dezamăgirea lor, încăperile unde i-a condus aceasta nu le-a oferit nicio dovadă că acolo ar fi fost închisă Lena și ceilalți copii. Doar o bănuială, generată de vopseaua proaspătă de pe pereți, mobilierul nou și așternuturile proaspăt schimbate. Nici urmă de vreun indiciu sau o urmă care le-ar fi confirmat așteptările.

– Ce căutați în aceste locuri?, se auzi vocea răstită a maicii Filofteia, apărută brusc în spatele lor. Nu vi s-a spus că e interzisă vizita în aceste chilii?

– Iertare pentru îndrăzneală, răspunse Stanca, arătând spre Anița. Doamna aceasta a lucrat aici o perioadă și ne-a spus că ați avut în găzduire un grup de copii. E adevărat?

Chipul stareței deveni roșu de furie, iar cuvintele slobozite fură pe măsură:

– Plecați imediat din această mănăstire! Noi v-am primit cu bună credință, iar voi v-ați dovedit a fi niște mincinoși subversivi. Dumnezeu să vă plătească pentru păcatele grele pe care le-ați dovedit!

– V-am întrebat doar dacă-i adevărat sau nu?, izbucni domnul Popan. Ca maică stareță vă credem pe cuvânt.

– Nu am văzut-o niciodată pe această femeie, îi asigură măicuța, arătând spre împricinată.

– Pentru că eram deghizată într-un bătrân, dar aveam același baston, îi replică Anița. Nu vă amintiți când v-am trimis din cozonacii cu mac și nucă, pe care i-ați lăudat atât de mult?

– Ieșiți imediat, altfel chem polițistul să vă scoată cu forța, repetă cu strășnicie Filofteia.

În fața acestei atitudini, cei trei intruși se văzură nevoiți să părăsească mănăstirea.