Tangențial (2)

”Ce s-a întâmplat cu mine? Am scăpat cu viață sau am ajuns pe lumea cealaltă? Bănuiesc că nu-s în Paradis, dată fiind căldura exagerată și durerea de cap care mă zăpăcește. Ia să văd ce alte traume mă așteaptă dacă mă mișc”. Cu aceste gânduri își revenea din leșin Titus, încercând să-și dea seama unde este și ce daune a suferit. Deși simțea dureri multiple, se bucură să constate că nu avea nimic rupt, cel puțin la brațe și picioare. Făcu un efort să-și deschidă ochii, cu teamă pentru ce ar putea să vadă.

Imagine similară

Soarele puternic îl obligă să-și întoarcă privirea spre plaja pe care era prăbușit, nu departe de lacul încă neliniștit. Se uită împrejur și nu-i venea să creadă ochilor. Toată pădurea dispăruse fără urmă, solul fiind pustiu ca un deșert complet arid, format din roci și nisip. Se ciupi insistent, crezând că visează sau chiar a murit și a ajuns în Infern, dar corpul răspundea prompt la toți stimulii externi. Făcu un efort și se ridică în picioare, pentru a privi mai bine priveliștea dezolantă. Hainele atârnau pe el ca niște cârpe pe jumătate ude și impregnate cu nisip. Cercetă malul apei și i se păru că vede ceva în la vreo două sute de metri, așa că se grăbi într-acolo. Se bucură să-l găsească pe Săndel, inconștient la început, dar care-și reveni după ce-l scutură bine. Și prietenul lui era la fel de uluit, deci nu puteau face decât presupuneri.

– A fost Armaghedonul și a ars toată pădurea?, sugeră Titus la nimereală.

– Fugi de-aici! Cum să ardă ditamai pădurea, iar noi să scăpăm cu viață?!, răspunse Săndel, după ce se ridică și privi dezolat în jur. Nu se vede pic de urmă, măcar din scrum. E tare ciudat!

– Parcă n-am mai fi pe lacul Bicaz, îl completă Titus. Nici nu seamănă cu el!

– Parcă n-am mai fi pe Pământ, omule! Poate că nici nu mai suntem.

– Ce vrei să spui? Unde să fim?

– Uită-te întâi la soare: nu ți se pare că e mai mare decât l-ai văzut vreodată?

– O fi o iluzie, după șocul prin care am trecut, încercă Titus să găsească o explicație.

– Cam prea multe ”iluzii” ni se arată deodată. Dragul meu, cred că tocmai am schimbat planeta…, îi spuse grav Săndel, punându-i mâna pe umăr pentru a atenua efectul veștii.

Partenerul său rămase înmărmurit, căutând dovezi mai plauzibile.

– Asta e imposibil, Săndel! În primul rând, planetele nu hoinăresc hai-hui prin Univers. Ele sunt supuse gravitației și fac parte dintr-un sistem solar. Nu știu ce s-a spus prin mass-media, dar cred că era vorba de o cometă sau un asteroid, fără atmosferă și apă, deci fără viață, spuse Titus, mândru de logica sa.

– Universul ăsta poate fi adesea imprevizibil și nu ar fi pentru prima dată când dă peste cap legi sau reguli pe care le credeam de neîncălcat. Îți spun la ce concluzii au ajuns astronomii, în timp ce tu erai rupt de lume. Planeta care venea spre noi cu o viteză foarte mare, pare că a fost proiectată în spațiu de explozia unei Super-Nove. E cu puțin mai mare decât Terra și nu se știe cum de nu a putut fi detectată decât cu patru săptămâni înainte de presupusa coliziune. Se spera, totuși, că va trece tangențial pe lângă noi, fără să producă mari probleme. Părerea mea este că a trecut prin atmosfera Pământului, iar gravitațiile celor două planete s-au intersectat tocmai în locul unde ne aflam noi. În acest fel am fost atrași de planeta străină, odată cu apa din lac și alte viețuitoare, cum ar fi rațele sălbatice pe care le vezi acum în văzduh.

Titus privi curios spre cârdul de rațe, atât de obișnuite pe pământ. Dar tot nu-i venea să creadă:

– Cum poate o planetă să aibă condiții de viață, dacă străbate spații interstelare fără sori, deci fără căldură, atmosferă prielnică și apă?

– E o întrebare bună. Cred că nu numai apă și viețuitoare a luat de pe Pământ, ci și o parte din atmosferă. Nu știm câtă, dar mă tem că nu o să țină mult, nici apa și nici aerul. O să ne vină de hac soarele, de care ne apropiem, sau temperaturile scăzute, dacă ieșim din sistemul nostru solar.

Titus nu mai avea argumente și nici mari speranțe, iar celelalte întrebări pe care și le punea nu-i puteau aduce vreo mângâiere.

– E mare minune că am scăpat cu viață, ba chiar nevătămați, continuă Săndel. Oare numai noi doi suntem norocoșii? Dacă nu mă înșeală privirea, mi se pare că văd ceva acolo, departe, între valuri.

– Unde?, se precipită Titus. Acolo? Poate e Sabina…

– Poate fi oricare dintre pasageri. Chiar sunt mai mulți! Acum îi văd mai bine, sunt agățați de ceva și ne fac semn.

Zicând asta, Săndel își aruncă rapid hainele de pe el și sări în apă. Titus îl urmă în același fel, uitând complet de durerea de cap și perspectiva unui sfârșit iminent.

Advertisements

Tangențial

Regretau această experiență, chiar dacă intențiile amândurora au fost lăudabile. O lună de evadare din cotidianul stresant, fără program rigid, fără prieteni sfătuitori, fără vecini bârfitori, fără rude agasante, fără ritmul sacadat al urbei, fără „beneficiile” telefoanelor, a internetului sau a televizorului sau a altor facilități de comunicare cu lumea. Au crezut că astfel vor avea timpul necesar să se redescopere unul pe altul, să discute despre ce-l doare pe fiecare, să reaprindă flacăra iubirii ce abia mai mocnea.

Titus a găsit locul perfect, printr-un prieten care conducea vasul de agrement de pe lacul Bicaz. Acesta avea o casă de vacanță îndesată între arborii de la capătul celălalt al lacului, fără electricitate și apă curentă, făcută tocmai pentru întoarcerea omului la natură. Sabina s-a codit la început, dar apoi a cucerit-o ideea unui astfel de trai. Ce-i drept, erau dependenți prea mult de gadgeturi, iar faptul de a renunța o lună la toate, ar fi dovedit că nu sunt chiar atât de obsedați pe cât se acuzau reciproc. Dar dezamăgirile au început din primele zile.

Inițierea unor discuții sincere și calme s-a dovedit un lucru prea dificil pentru amândoi. Ajungeau la reproșuri de la început, iar de acolo până la ceartă nu era decât un pas. Vorbele dure încetau doar când unul dintre ei abandona dialogul și se retrăgea într-o activitate menită să-i readucă liniștea. Sabina deschidea o carte, iar Titus își lua bețele și se ducea la pescuit. Ar fi întrerupt cu mult înainte acest calvar, doar că proprietarul nu venea cu vaporașul după ei, decât la sfârșitul sejurului, condiție cu care căzuseră de acord. Nici să se aventureze prin pădure nu era o soluție, necunoscând zona și fiind o pradă ușoară pentru urșii despre care auziseră că sălășluiesc pe acolo. Astfel că au strâns din dinți și au răbdat cu stoicism, numărând zilele și orele când vor fi eliberați din această închisoare autoimpusă.

Acum, răsuflau ușurați pe podețul unde trebuia să acosteze vasul lui Săndel, pentru a-i duce înapoi, în lumea după care tânjeau de 30 de zile. Din când în când, mai schimbau câte o vorbă scurtă, cu ochii pe ceas și pe direcția de unde trebuia să le vină salvarea. Într-un târziu, zăriră un punct negru ce se concretiza în ceea ce sperau, fapt ce le aduse zâmbetul pe buze și un freamăt în repartizarea bagajelor. Lumea se întrevedea tot mai aproape, pe măsură ce ambarcațiunea se apropia de ei.

Săndel le făcu cu mâna să se grăbească, imediat când ajunse la locul de îmbarcare, de parcă mai era nevoie. Încărcați ca doi hamali, au urcat în pas vioi, cu puțin ajutor din partea unui pasager mai amabil și a prietenului lor.

– Cam puțini clienți ai pentru astăzi, remarcă Titus, după ce îi strânse mâna energic și îl îmbrățișă cu patos.

– Nici nu aș fi pornit în cursă, dacă nu trebuia să vă iau, îi răspunse Săndel cu o voce gravă. De altfel, nu am decât patru, probabil sinucigași ca mine.

– S-a întâmplat ceva?, se interesă Sabina. Văd că e vreme frumoasă…

– Se vede că ați fost rupți de lume. Ia uitați-vă pe cer, nu vi se pare nimic deosebit?, le arătă omul o direcție spre orizont.

Abia atunci au observat cei doi un astru pe care îl confundaseră cu Luna. De fapt, Luna era într-o altă direcție, iar cercul strălucitor pe care-l admirau părea mai degrabă un mic soare ce-și mărea vizibil diametrul.

– Ce naiba mai e și asta?, exclamă Titus, contrariat.

– E o planetă care se apropie cu mare viteză de Pământ. Unii astronomi spun că sunt mari șanse să ne lovească, alții susțin că o să treacă foarte aproape de noi. Oricum ar fi, seamănă a Apocalipsă. Oamenii s-au închis în case, s-au baricadat în buncăre sau au intrat în panică și prădează tot ce pot. E nebunie mare, Titus. Haide s-o ștergem cât mai repede, până nu ne prinde potopul pe lac.

Imagini pentru imagini cu apocalipsa

Nici nu termină bine de vorbit Săndel, că apa începu să se agite în jurul lor, iscând valuri bezmetice. Mergeau cu toată viteza, în timp ce ochii le erau fixați spre globul luminos ce se apropia, parcă la întrecere cu vaporașul. Valurile deveneau tot mai mari și mai greu de învins, iar vântul începu și el să-i legene. Frica s-a transformat în panică atunci când diametrul tot mai mare a noului corp ceresc a început să eclipseze soarele. Întunericul tot mai profund de pe lac, ajutat de furia crescătoare a vântului și valurile care se ridicau ca niște fusuri imense, nu mai făceau posibilă navigarea. Fiecare căuta să-și salveze viața, țipând și căutând să se prindă de ceva solid. Iar când noaptea ca de smoală s-a așternut, iar gravitația nu mai avea aceleași reguli, au simțit că se desprind și sunt purtați de o forță nevăzută, în sus, într-o parte, apoi în jos. Apa și vântul îi loveau din toate direcțiile, dar senzațiile se schimbau atât de des încât nu aveau timp să le analizeze. Se întrebau doar cât mai au până la moarte. Apoi, totul s-a stins în mintea lor.