Autobuzul (14)

De data asta, pe chipul lui Sălăjan era evidentă iritarea, sentiment confirmat și din izbucnirea care urmă lecturii:

– Ce sunt balivernele astea de tipul povestirilor lui Jules Verne?! Te văd om bătrân și serios, dar se pare că ai dat în mintea copiilor și crezi că mă poți vrăji cu călătorii în timp, scrisori ticluite și fantasmagorii cu un autobuz ce dispare și apare. Bagă de seamă că nu scapi nici dacă faci pe nebunul. Vei fi evaluat de medici și tot după gratii ajungi, fie că-i un azil cu țicniți sau o celulă cu infractori violenți…

Tocmai atunci, un alt comisar se strecură în încăpere, se apropie de superior și îi șopti îndelung la ureche. Se vedea treaba că era vorba despre Grigor, cele două perechi de ochi țintindu-l insistent și deloc prietenos. Comisarul-șef părea și mai enervat, ridicându-se brusc în picioare și exclamând către subaltern:

– Asta-i prea de tot! Ești sigur?

– Chiar acum ni s-a comunicat și confirmat din mai multe surse, răspunse acesta cu convingere.

– Trebuie să văd cu ochii mei. Dumneata vii cu noi, se adresă Sălăjan bătrânului, care încerca să ghicească despre ce ar putea fi vorba.

Badea Grigor se ridică de pe scaun, în timp ce-și strecura pipa în buzunarul dedicat. Au coborât toți trei la mașina în care-i aștepta șoferul ce demară în viteză, cu semnalele de urgență pornite. Astfel că drumul nu a durat mult, fiind totuși presărat de accesele de nerăbdare ale șefului și întrebări la care nimeni nu avea răspuns. În fața casei lui Grigor, se adunaseră iarăși o mulțime de oameni curioși și dornici de senzații tari, după cum erau obișnuiți de la o vreme. Polițistul Ionică, ajutat de câțiva colegi, se străduia să-i țină în frâu, interzicându-le accesul pe proprietate, deschizând calea comisarilor de la oraș și oferindu-se să-i conducă.

– Stai aici și păstrează ordinea, îi comandă Sălăjan. Lasă că ne arată bătrânul drumul spre locul faptei, nu-i așa bade?

Grigor nu comentă nimic, lăsând să se înțeleagă din gesturi că trebuie doar să-l urmeze. Cu pași mari și priviri nerăbdătoare, cei trei bărbați au ajuns repede la capătul grădinii, unde ar fi trebuit să se găsească autobuzul. Surpriza a fost la fel de mare și pentru gazdă, când a văzut că locul era liber, de parcă autovehiculul nici n-ar fi existat.

– Ai vreo idee despre ce s-ar fi putut întâmpla?, îl întrebă apăsat comisarul-șef pe Grigor. Fie ea și una din acelea fanteziste, cu care mi-ai împuiat până acum capul.

Bătrânul ridică din umeri, evitând cu inocență privirea aspră a polițistului.

– Tare mi-ar fi plăcut să te pot bănui, dar, din păcate, erai la sediul nostru când s-a întâmplat dispariția, spuse cu regret Sălăjan. Deocamdată ai scăpat, dar să nu crezi că te uit, domnule Grigor. O să fiu cu ochii pe dumneata, până descâlcesc eu ițele acestei scamatorii.

Apoi, se adresă subalternului:

– Faceți niște poze cu urmele roților și apoi mergem acasă, că m-am săturat de povestea asta.

O jumătate de oră mai târziu, badea Grigor își aprindea o nouă încărcătură de pipă, stând singur și îngândurat pe buturuga din apropierea locului unde fusese parcat misteriosul autobuz. Doar amprenta confuză a cauciucurilor zdrențuite mai era vizibilă, fără pic de urmă din praful ruginiu al vopselei sau altă rămășiță a mastodontului metalic. O adiere de vânt rebelă îi răsfiră firele cărunte de pe cap și îi mângâie barba deasă. Un suflu cu miresme ce păreau să vină din alt timp, cu amintiri nemuritoare și nostalgii persistente. Un sunet abia perceptibil de crenguță strivită se auzi în spatele bătrânului, de parcă ar fi vrut să confirme greutatea sentimentelor ce-l năvăliseră. Nu se întoarse, ci trase un fum adânc în piept, un mod de a stăvili emoțiile ce-l puneau la încercare. Doar când simți că-l atinge o mână pe umăr, ridică privirea. În dreapta lui, cu un zâmbet radios pe chip, se afla un bătrân ale cărui trăsături îi păreau foarte familiare.

– Tu ești, Vasilică?, îl întrebă o voce blândă care-l înfioră atât de plăcut.

– Tată!?, rosti Grigor cu vocea înecată.

Omul îi întinse mâna și-l ajută să se ridice.

– Ți-am promis că nu mă las până nu te mai strâng o dată în brațe, îi șopti bărbatul în timp ce-l cuprinse cu mâinile. Iată că, în sfârșit, te-am regăsit.

Bărbile amândurora se umeziră cu lacrimi fierbinți, acompaniate de exclamații și cuvinte ce nu căutau vreo logică. Îmbrățișarea ținu multă vreme, în timp ce trupurile li se legănau unite ca într-un dans fără nume, acompaniat doar de ramurile fremătătoare ale pomilor din jur. Într-un târziu, s-au desprins ușor și s-au privit cu amănuntul, descoperindu-se cu uimire și bucurie.

– Parcă am fi frați gemeni, nu tată și fiu, reuși Vasilică să lege prima propoziție.

– Așa-i la bătrânețe. Zece-douăzeci de ani pot să fie ascunși în spatele bărbii, iar trăsăturile feței ne apropie și mai mult. Până și pipa din care fumezi e la fel ca a mea.

– De fapt, chiar e cea lăsată de tine acasă și pe care am păstrat-o cu sfințenie. Dar spune-mi, tată: ai venit pentru totdeauna sau trebuie să pleci iar.

– Hai să stăm jos, fiule, îl invită Dan, după care își scoase și el pipa din buzunarul de la piept.

– La vârsta mea, mă bucur că te-am găsit și pot să-mi trăiesc ultimii ani lângă tine, răspunse el în timp ce-și pregătea tutunul. Am obosit să te caut pe tine și pe mama ta și sunt conștient că am pierdut acel tren.

– Dar, în schimb, ai luat autobuzul…

– Și am plătit un bilet prea scump, Vasilică. Îmi pare rău pentru absența din viața voastră, singura mea scuză e ambiția tinerească de a demonstra că pot reuși acolo unde alții au eșuat. Acum, după ce am rătăcit prin atâtea lumi, îmi dau seama că nu merită.

– Ne-ai căutat și în timp? Ne-ai găsit? Putem să o vizităm pe mama împreună?, se entuziasmă fiul.

– Putem, dar, după cum ți-am spus, nu e bine. Aparținem unui univers și unui timp care ne-a creat și ne hrănește cu energie. Părăsirea lui ne transformă într-un orfan căruia îi lipsește sânul dătător de hrană și putere. Am simțit-o pe pielea mea și cred că ai sesizat și tu că nu-i în regulă. O să îngrop dispozitivul de teleportare pentru totdeauna și vom trăi o viață normală. Cu fericirea de a fi unul lângă celălalt.

Bătrânii se priviră zâmbind, scoțând amândoi fumuri dense, prin care ochii le sclipeau de mulțumire.

Sfârșit

Autobuzul (13)

Comisarul parcurse cu interes cele câteva rânduri, după care cercetă cu atenție hârtia și plicul, pipăind, mirosind și expunându-le la o lumină mai puternică. Se vedea pe chipul lui că ceva îl deranja, iar cuvintele rostite într-un târziu confirmară neîncrederea:

– Scrisoarea asta nu dovedește nimic. Chiar dacă nu-i o farsă, cum tind să cred, nu lămurește ce-i cu autobuzul discordiei, de unde a apărut, al cui e și de ce s-a creat această legendă în jurul lui. În ce mă privește, tot dumneata rămâi suspectul principal, iar dacă nu găsești o explicație pertinentă, riști să plătești cu libertatea.

Bătrânul Grigor își terminase de fumat cea de-a doua porție de tutun și acum ținea pipa strâns în palma stângă, beneficiind încă de căldura ce o transmitea. Observațiile polițistului îl treziră din apatie și-l făcură să scoată din buzunar o altă hârtie. O întinse și pe aceasta, glăsuind cu o voce obosită:

– Această scrisoare am primit-o de vreo trei săptămâni, din străinătate. E mai consistentă și cred că o să aducă mai multe răspunsuri la întrebările dumneavoastră. Vă rog să o citiți singur, pentru că pe mine mă înăbușă emoțiile de fiecare dată când o parcurg.

Comisarul Sălăjan preluă noul plic cu aceeași neîncredere, îl examină cu meticulozitate, scoase cu grijă filele scrise cu o caligrafie frumoasă și, după ce le evaluă în mare, începu să lectureze cu glas tare:

– „Dragul meu Vasilică,
sper că ai reușit să te muți la noua adresă și să ai grijă de autobuzul din grădină. Eu am încercat să-ți scriu de mai multe ori, dar condițiile și locurile din care am făcut-o sunt mereu schimbătoare și imprevizibile, astfel că mesajele s-au pierdut probabil în timp și spațiu. Îți amintești când ți-am promis că voi face tot posibilul să vă întâlnesc, pe tine și pe mama ta? Fii sigur că nu am uitat această promisiune și am lucrat la ea în toți anii care au trecut de atunci. Era clar că nu voi fi eliberat niciodată din detenție, singura cale fiind o evadare miraculoasă, posibilă cercetărilor făcute și rezultatelor încurajatoare. Securitatea a aflat câte ceva despre ele și mi-a pus la dispoziție fonduri nelimitate pentru a realiza ceva ce nu au reușit nici americanii: să fac invizibile anumite obiective militare și chiar să le mut instantaneu dintr-un loc în altul. Firește că primele încercări nu au fost mulțumitoare, am înregistrat unele incidente și chiar victime din partea voluntarilor inocenți. De aceea am ajuns să fac experiențe pe ținte ieftine și persoane condamnate la ani grei de pușcărie, cărora nu li se simțea lipsa în caz de dispariție. Un autobuz vechi și însemnat de gloanțe, având o istorie stranie până la confiscarea lui, a fost cel prin care am avut primele reușite. L-am făcut să dispară și apoi să apară de mai multe ori, doar că nu știam dacă și unde e trimis în timp ce nu-l vedeam. Am aprofundat studiul și, după unele îmbunătățiri, mi-am propus să călătoresc odată cu el. Programul cel nou îmi dădea posibilitatea să-i planific locul și timpul unde să ajungă, cu o oarecare marjă de eroare pe care n-am avut timp să o elimin. Nimeni nu trebuia să știe de intenția mea, iar pentru a o pune în practică m-am folosit de multe tertipuri, mai ales pentru a construi o dublură pentru pupitrul de comandă, bine camuflată în interiorul autobuzului. Astfel am reușit să evadez și să-i las cu buzele umflate pe supraveghetori. Nu știu ce s-a întâmplat la centru în continuare, dar nu cred că experimentele au mai putut continua fără mine și fără anumite date lipsă. În ce mă privește, am ajuns cu micul laborator în grădina despre care îți vorbeam în scrisoarea precedentă, deși setasem corect coordonatele. Bănuiam, totuși, că nu sunt departe de voi, urmând să vă caut mergând pe jos. Doar că, de fiecare dată când mă îndepărtam de autobuz, simțeam o moleșeală și o durere cumplită la cap. Toate aceste simptome se atenuau când reveneam în apropierea autovehiculului și dispăreau complet când intram în el. M-am gândit o vreme la asta și mi-a venit răspunsul: autobuzul, în întregime, și ce a venit cu el, constituie un tot ce nu poate fi separat în această dimensiune. Chiar dacă cineva din afară ar lua un șurub, acesta ar reveni în curând la locul lui. Mai mult, apropierea și atingerea autobuzului de către o ființă, poate provoca halucinații și viziuni transmise din trecutul lui și exacerbate de câmpul magnetic care-l protejează și prin care s-a făcut teleportarea. Îți spun asta pentru a avea grijă ca nimeni să nu-i stea prin preajmă, până găsesc o soluție. Unde sunt acum? Am reușit să mă teleportez într-un alt timp, împreună cu aparatura necesară. Poate voi găsi calea prin care să corectez erorile și să găsesc soluția pentru ca evadarea mea să fie încununată de succes, în cele din urmă.
P.S. – Când am auzit că mama s-a stins, am murit pe jumătate. Doar prin tine mai am dorința de a trăi și sper ca în viitorul apropiat să te strâng măcar o dată în brațe.”