Fetița care visa pentru alții (27)

Jurnalul Lenei a ajuns în mâinile mamei sale, care l-a citit de mai multe ori cu ochii umezi și dureri sfâșietoare în inimă. O bună parte din texte erau prea intime pentru a-i permite jurnalistei Stanca să le facă publice. De fapt, ea credea că nici măcar o propoziție din gândurile fetei nu ar fi normal să fie citite de străini, dar, pe de altă parte, înțelegea că lumea putea fi sensibilizată dacă avea ocazia să cunoască mai bine copila dispărută, să-i afle frământările și chinurile prin care trece. Iată mai jos unul din strigătele de ajutor pe care fetița le-a exprimat în scris:

„Tăticule

Imagini pentru imagini cu ingeri pazitori

Eu știu că nu ai murit de tot, ci mă veghezi de undeva, ca un înger păzitor. Poate ești ascuns după nori sau poate ai intrat cumva în mine pentru a-mi da putere și minte mai multă, așa cum îmi spuneai tu că o să am când voi fi mare. De aceea mă rog ție în fiecare dimineață și seară, când rostesc „Înger, îngerașul meu”, fără să mă vadă cineva, ca să nu râdă de mine. Sunt sigură că mă vezi și îmi zâmbești, așa cum o făceai de câte ori ne jucam împreună. Îți amintești cum râdeam amândoi când mă dădeam în leagăn, iar tu mă împingeai sus de tot, de se speria mama și ne certa? Sau când mă luai în spinare și fugeai cu mine prin tot parcul, încât se minuna lumea de noi? Chiar și temele de la școală erau mai ușor de făcut când strecurai câte o poveste sau o glumă printre ele…

Acum nu te mai văd decât într-o poză ascunsă în jurnal (…) și mi-e tare dor de vocea ta, de mângâierea de pe părul meu, de sfaturile pe care mi le dădeai. Mai ții minte când te-am întrebat ce sunt visele? Mi-ai spus că ele ne pot întări sau slăbi, în funcție de ceea ce visăm. Mi-ai mai spus să adorm mereu cu zâmbetul pe buze, ca visele să se inspire de la chipul meu și să fie frumoase. Crede-mă că încerc în fiecare seară să mă gândesc la ceva vesel, dar mintea nu vrea să mă asculte și adorm mereu cu gândul la tine, la ziua când trupul tău a încetat să mai respire. Poate sunt de vină fiindcă sper să te visez măcar o dată, să te am măcar așa alături, să mai râdem împreună și să fugim printre pomii înfloriți. Dar nu se întâmplă niciodată și mă trezesc dezamăgită, fără niciun chef de viață.

Oamenii mari și fără iubire în suflet m-au închis pentru că sunt o ciudată, iar societatea nu m-ar suporta. Ei zic că-i pentru binele meu, dar mama e de altă părere și mă caută. Nu știu dacă ar fi bine să mă găsească, pentru că i-am făcut și așa prea multe probleme. Necazurile se țin de mine de când te-am pierdut, iar acești oameni spun că vor să mă scape de ele. Pentru asta e nevoie să visez ceea ce îmi spun ei, iar a doua zi să le povestesc de zece ori acele vise. Uneori nu mi le amintesc pe toate, fapt care-i supără și îi fac nervoși. Alteori văd că se bucură și atunci îmi aduc prăjitura mea preferată, tiramisu. Nu e la fel de bun ca și cel făcut de mama, pe care-l savuram împreună, dar măcar îmi amintește de acele momente minunate.

Mai am noroc cu o prietenă bună, tot o ciudată ca mine, dar fără tată și mamă. Stăm în aceeași cameră și ne facem planuri de viitor, când vom fi mai mari și vindecate de problemele pentru care suntem închise. Și ea e un fel de înger păzitor, doar că e vie și pot să o văd. Îți spun toate astea deși sunt sigură că le cunoști, doar ești alături de mine și îmi dai tăria aceea despre care îmi vorbeai. La fel cum știi și despre ceilalți prieteni de care am fost despărțită. Pe ei îi visez uneori și chiar am vorbit împreună, de parcă ar fi fost aproape. Au și ei necazuri, de aceea te rog să veghezi și asupra lor, dacă nu ți-e prea greu. E vorba de Șoc și Sentimente, băieți buni, dar fără prea mult noroc în viață. Oameni buni sunt și doctorii Oșan și Bogdan, deci ai grijă și de ei. Dar, în special, ai grijă de mama, că o visez mereu cu ochii înlăcrimați și simt că trăiește în suferință.

Știu că îți cer prea multe, iar ție ți-e greu să te împarți în atâtea locuri. Te las pe tine să alegi ce e mai bine să faci, dar te mai rog să-mi răspunzi cumva la o întrebare care mă macină de multă vreme. Mereu am visat întâmplări ciudate care s-au adeverit apoi, fie că a fost ceva întâmplător sau mi-au fost impuse de către cei din jur. Nu îmi place să fac asta, dar nici nu mă pot împotrivi. Poate că-mi spui tu prin vreo cale: când o să pot visa și pentru mine? Ceva frumos și plăcut, adică pe tine și pe mama ținându-ne fericiți de mână?”

Banii (XIII): Idila

Rodica era conștientă că o așteaptă o misiune grea, dacă nu chiar o corvoadă. În primul rând, Liviu avea nevoie de cazare, iar la hotel nici nu putea fi vorba. Garsoniera ei era cea mai potrivită alegere, urmând ca ea să doarmă la părinți. Apoi, omul nu cunoștea pe nimeni în Capitală, deci avea nevoie de un ghid, măcar până se obișnuia cu metropola. Fata alcătui un program cât mai divers, prin care să evite plictiseala sau lehamitea ce ar putea-o resimți oaspetele, departe de casă și de amici. Trebuia să-i țină loc de toate, să-l ajute să se acomodeze cu locurile, cu oamenii din preajma ei.

Ziua începea cu întâlnirea de la cafeneaua Verei, unde, în timp ce-și savurau licoarea neagră, îi propunea tânărului obiectivele pe care ar fi plăcut să le viziteze. Desigur că prima vizită a fost la avocat, unde Liviu a dat o declarație, după care li s-a spus că vor primi în curând o citație de înfățișare în fața judecătorului. Rodica nu acceptă cu niciun chip ca tânărul să se reîntoarcă acasă până la judecată. Se temea să nu-l piardă, după cât s-a căznit să-l găsească și să-l convingă a i se alătura.

A urmat prima vizită și cină la părinții fetei, nerăbdători să-l cunoască pe omul care dormea în locuința odraslei lor. Deși s-a prezentat proaspăt tuns și bărbierit, cu o ținută aleasă cu ajutorul Rodicăi, colonelul avea mari suspiciuni față de un provincial stângaci în comportament și prea reținut în socializare. Curios peste măsură, îl interoga până la exasperarea fiicei sale, dar tânărul își păstra calmul și răspundea scurt. Nici calmul acesta nu-i plăcea domnului Militaru.

În general, zilele treceau cu plimbări în parcuri, vizionări de spectacole, filme, meciuri de fotbal și vizite la câte o cramă cu must proaspăt, târguri țărănești și muzee. Când Rodica nu putea să-l însoțească, Liviu prefera să piardă vremea în colțul șahiștilor din Cișmigiu sau să rătăcească prin oraș, pe jos sau cu mijloacele de transport în comun. Dar asta se întâmpla mai rar, tinerei fiindu-i frică să nu pățească ceva prin jungla urbană. Astfel că petreceau mult timp împreună, povestindu-și viețile și deconspirându-și idealurile, momente care îi apropia pas cu pas.

Rodica nu simțise la început nicio atracție pentru tânărul naiv și diferit de ceea ce aștepta de la un potențial iubit. Primul șoc plăcut a fost după ce acesta i-a urmat sfatul și s-a aranjat la un salon de înfrumusețare. Apoi, timiditatea lui exagerată a început să se transforme în naturalețe și bună dispoziție în preajma ei. Cuvintele lui erau tot mai plăcute, iar subiectele interesante. Așa a aflat că se născuse în Săliștea de Sus, tatăl lui murise într-un accident de tractor, iar mama la puțin timp, probabil de supărare. L-a crescut o mătușă în vârstă, care s-a stins și ea în urmă cu doi ani. Nu-și amintea să mai aibă rude apropiate, de aceea nu a mai fost de mult prin locurile natale, deși îi era dor de frumusețea meleagurilor copilăriei. Seara cinau de obicei la câte un restaurant retras, după care se despărțeau cu o îmbrățișare și un sărut pe obraz, tot mai apropiat de buze.

Trecuseră aproape două săptămâni, când Liviu o invită la o cină preparată de el în garsonieră. Prea se simțea jenat fiindcă Rodica nu accepta nici în ruptul capului să plătească el consumația din localuri. Tânăra a fost plăcut surprinsă când a aflat de abilitatea lui de a găti, dar oferta ei de a-l ajuta măcar la cumpărături fu respinsă tocmai pentru a păstra secret meniul. Curioasă tare, la ora opt fix se prezentă la ușă cu o sticlă de vin. Mâncarea era gata, iar în locuința ei mirosea îmbietor, cum nu-și amintea să fi simțit vreodată. Gătitul nu a făcut niciodată parte din îndeletnicirile ei.

Tânărul bucătar de ocazie fusese inspirat, făcând cumpărături de la o tarabă cu produse aduse dim Maramureș. Astfel a putut pune pe masă castane fierte ca aperitiv, tocmai bune cu un pahar de vin roșu. A urmat un guiaș de oaie (o ciorbă, diferită de renumitul gulaș) aromat din belșug cu zarzavaturi, un pui la cuptor făcut în pungă și bine condimentat, iar finalul a fost spectaculos, cu un tiramisu proaspăt, făcut tot de Liviu. Nu degeaba se spune că dragostea trece prin stomac; Rodica era fascinată de gustul bucatelor, simțind că niciodată nu mâncase atâtea bunătăți deodată. Atmosfera părea desprinsă dintr-un vis frumos, iar gândurile nu mai ascultau de rațiune. Poate și vinul avea o contribuție la privirea galeșă, la vocea ei ușor alintată, la atingerile fugare și tot mai dese.

Imagini pentru poze cu pahare cu vin

Cert este că atunci când a gustat desertul, și-a dat seama că simte ingredientul principal pe care Liviu se lăuda că l-a pus. Era vorba de dragoste, din care au gustat cu aceeași linguriță, până când au renunțat la ea și au trecut la degustarea directă a buzelor celuilalt. Erau sătui de mâncare, dar atât de flămânzi amândoi de iubire pură, de mângâieri tandre, de vorbe dulci, de ochi în care să se piardă…

Doar nu era nebună să-și părăsească locuința, acum când era atât de primitoare, mergând apoi pe întuneric la părinți! Alegerea era evidentă, iar noaptea a fost mai mult decât magică, deși au adormit abia către dimineață.