Copilul mării (10): Fricțiuni

Doctorul era total nemulțumit de evoluția cercetărilor în ce privește fenomenul Om-Scoică. Își pusese mari speranțe în potențialul oferit de o asemenea creatură, de posibilitățile extraordinare pe care le promitea o asemenea mutație naturală, în combinație cu ceea ce adăuga el prin geniul unic și știința pe care o stăpânea. Dar rezultatele întârziau să apară, experiențele eșuau în lanț, iar subiecții mureau pe capete. După o analiză atentă, și-a dat seama că era nevoie de o nouă abordare, motiv pentru care trebuia să poarte o discuție cu Paul. Legat și adus în biroul său, acesta nu părea cooperant și nici măcar receptiv la propunerile doctorului, până când i-a fost atinsă coarda sensibilă.

– E clar că așa nu mai merge! Ieri a fost a treia oară când te-am împiedicat să evadezi, iar eu nu sunt gardian, ci om de știință, cercetător. De ce nu vrei să ne înțelegem și să câștigăm fiecare? Eu să creez ființe ca tine, iar tu să poți pleca de unde ai venit. Acasă pe insula ta magică, alături de celelalte creaturi marine și lângă băiețelul tău mutant. Sau vrei să-l vânez, să-l aduc și pe el lângă tine?

Aici, Paul tresări și deveni mai atent.

– Aha!, exclamă doctorul, atent la reacție. Se pare că tu nu-mi ești de ajutor, dar sunt sigur că micul tău prieten deține gena pe care o caut. Și să nu crezi că-mi este imposibil să-l găsesc, cât o fi Marea Neagră de mare și insula aia de ascunsă. Crede-mă: am aparatura necesară și o ambiție nemăsurată. Însă, dacă-mi ușurezi căutarea și îmi spui coordonatele, copilul va fi adus nevătămat lângă tine și veți fi din nou o familie fericită. Iar după o scurtă perioadă, o să vă reîntoarceți amândoi în paradisul vostru. Ai cuvântul meu de onoare!

Paul nu scoase un sunet, deși îl privea intens în ochi de ceva vreme. Nici doctorul nu mai insistă, ci încheie cu câteva cuvinte:

– Ai timp să te gândești, dar nu profita de răbdarea mea. Sunt cu ochii pe tine și cu mâna pe butoane, și făcu un semn către pistolul cu electroșocuri, purtat acum la vedere.

În următoarele trei zile, doctorul T s-a ținut de cuvânt și a stat ore întregi în fața monitoarelor de supraveghere. Mai ales fiindcă că Omul-Scoică a intrat curând într-o stare de nemișcare totală, zăcând ore la rând pe fundul piscinei. Nu era mort, după cum s-au convins, dar nu răspundea la niciun stimul, de parcă ar fi leșinat. Poate era o formă de protest sau o stare de depresie, care trebuia să înceteze odată, iar dacă nu, vor găsi o metodă prin care să-l trezească. Nu a fost nevoie de măsuri extreme pentru că în a patra zi Paul și-a revenit și a mâncat cu poftă tot ce era în tava din apropiere. După care a cerut să-l viziteze pe doctor.

– Ce ai încercat să-mi transmiți prin gestul ăla copilăresc?, a fost întrebarea cu care l-a întâmpinat gazda.

– Ție, nimic. A fost doar o perioadă de reculegere și cugetare, se auziră primele lui cuvinte după atâta vreme, iar doctorul se bucură vizibil de ele.

– Cam lungă perioada asta. Puteai să ne avertizezi, să nu ne facem griji pentru tine.

– Îmi pare rău, dar nu am știut nici eu dacă voi reuși să intru în transă. E nevoie de mai mulți factori, iar cei externi nu depind de mine. Dar acum sunt liniștit și optimist, gata să te ajut în cercetările tale.

– Mda, rosti doctorul, privindu-l ceva mai suspicios. Probabil că în acest timp ai meditat și la propunerea făcută de mine.

– Aș fi tare bucuros să-mi revăd băiatul și fac orice pentru asta. Dar nu cred că-l veți găsi, chiar dacă îți arăt locul unde a fost ultima dată Insula Nopții. Tocmai pentru că e o insulă mobilă, care își schimbă coordonatele după dorința celui care o locuiește. Iar copilul știe foarte bine să o comande.

Bătrânul doctor îl privi atent peste ochelarii lucioși, încercând să ghicească adevărul. Cam greu, totuși, atunci când nu vezi decât niște ochii reci ce răzbat dintre cochilii inexpresive.

– Și care ar fi soluția ta?, întrebă el, bănuitor.

– O să merg cu tine.

– Mă gândeam eu. Dar de unde știi unde s-o cauți?

Imagini pentru poze cu scoici la ureche

 

– De aici, și Paul își îndreptă degetul arătător către cap. O fi mai greu de crezut, dar în mintea mea se aude marea, cu toate vocile pe care le cunosc. Probabil de aici s-a născut mitul prin care, dacă pui o scoică la ureche, percepi sunetul mării. Eu am ascultat-o îndelung, zilele trecute, mi-am regăsit prietenii și mi-am simțit casa aproape. Ia-mă cu tine și te duc direct la ea.

Doctorul se ridică de pe scaun și începu să se plimbe prin birou. Avea o dilemă mare, de care depindea viitorul său, iar riscurile trebuiau bine cântărite. Ambiția și mărețele lui visuri se puteau realiza în curând, însă nu avea voie să greșească. Pe de altă parte, trebuia să arate că-i un temerar.

– Plecăm în câteva zile. Să fii pregătit… și nu mai intra în transă.

Advertisements