Occident Express

Bufetul „Pierde trenul” era situat în imediata apropiere de gara comunei, iar renumele lui era răspândit tocmai din cauza faptului că mulți întârziau prea mult în fața paharelor, iar trenul nu le ierta această zăbavă. De data aceasta, în centrul atenției părea să fie un grup de trei consăteni gălăgioși, toți trecuți de prima tinerețe și cu mare vigoare în discuția aprinsă ce se iscase. Se poate înțelege că sămânța de vorbă era udată conștiincios cu halbele de bere ce se goleau temeinic și se umpleau la fel de conștiincios. Ștefan era responsabil cu comenzile, iar ceilalți doi, Truță și Pamfil, îl răsplăteau cu un iureș de întrebări și aprecieri.

– Era cazul să faci și tu cinste, că în ultima vreme tot noi am plătit de băut, făcu Truță o observație, iar Pamfil încuviință dând din cap.

– Am făcut economii, de-aia nu m-am dat mare cu banii, îi lămuri micul lor prieten în timp ce-și ștergea barba de spuma lăsată de bere.

– Economii?!, se miră namila de Pamfil, cercetându-l mai bine. Ca să-ți iei costumul ăsta fercheș? Doar nu vrei să te însori?

– Mai mult de atât, plec din localitate, plec din țară. De-aia v-am dat întâlnire aici. Poate că-i ultima dată când ne vedem…

– Ce tot spui acolo?, exclamă bondocul Truță. Tu n-ai trecut niciodată granița și nu cunoști limbi străine.

– Așa e, dar toate au o limită, ținu să le explice prietenul. Cunosc o meserie și mă voi exprima prin ea, că aici nu mă înțelege aproape nimeni. Ați văzut și voi ce clienți am găsit mereu: ba că-i prea scumpă lucrarea, ba că nu au încă bani, ba vor să-mi plătească în băutură sau lăzi cu mere. În felul ăsta nu realizez nimic în viață, iar bătrânețea o să vină cu regrete amare.

– Îmi pare rău să aud asta, dar e destinul tău și îți așterni cum socoți că-i mai bine, rosti cu resemnare Pamfil. Când pleci?

– Peste un sfert de oră am tren, îi anunță Ștefan cu fală în glas.

– Fugi de-aici, râse cu zgomot Truță, stimulându-l și pe Pamfil. De unde iei tu un tren la ora asta?

– Din gara noastră, răspunse scurt Ștefan. Occident-express, cu oprire pe linia a patra.

– Bă, tu te-ai îmbătat deja?, îl luară prietenii peste picior. La noi nu oprește nici acceleratul, darămite un Occident… cum zici tu. Iar noi nu avem decât trei linii de cale ferată, în gară. Și acelea-s ca vai de mama lor, de te miri cum nu deraiază trenurile. Ce-ți veni să ne torni astfel de gogoși?

– Eu vorbesc foarte serios, îi asigură Ștefan. Uite și biletul pe care l-am luat prin internet, adăugă el, fluturându-le o hârtie lucioasă prin fața ochilor. Dar destul cu pălăvrăgeala, pentru că-i timpul să merg spre gară.

– Ei nu, că mergem și noi cu tine, se grăbiră cei doi prieteni, golindu-și rapid halbele. Suntem curioși să vedem de unde scoți tu un tren la ora asta.

Au ieșit deodată din localul luminos, luând-o pe lângă clădirea întunecată a gării și urmărindu-l îndeaproape pe Ștefan. Un bec chior, stingher pe un stâlp singuratic, le fu suficient să le arate că tot trei linii de cale ferată erau în gara lor veche și pustie. Pamfil și Truță zâmbeau sarcastic, în timp ce căutau privirea dezamăgită a lui Ștefan. „S-a dilit la cap”, își ziceau ei, convinși fiind că prietenul lor n-are cum să-i părăsească. Un șuierat ascuțit le făcu inimile să tresalte și ochii să se îndrepte spre direcția de unde venise. Prin smoala neagră a nopții își făcu apariția o lumină tot mai puternică, iar pământul de sub picioarele începu să vibreze. Încet, dar spectaculos, de ei se apropia o arătare ce părea a fi tren, dar era mai mult de atât. Doar când ajunse în dreptul lor, au putut vedea cum primul corp distinct nu era un vagon, ci o mașinărie cu brațe lungi ce-și construia singură terasamentul, își monta șinele și le fixa în șuruburi, toate operațiunile desfășurându-se cu o viteză uluitoare. Urma o locomotivă în stil modern și o garnitură de șase vagoane, care se opri în dreptul lor.

Imagine similară

Truță și Pamfil se holbau cu ochii cât cepele, gura căscată și mintea blocată. Nici la îmbrățișarea prietenului lor nu au avut puterea să reacționeze, rămânând stane de piatră și când acesta se urcă pe scara trenului. Ușa vagonului se deschise automat și Ștefan se pierdu înăuntru, după ce le mai făcu o dată cu mâna. Pe ferestrele luminate ale compartimentelor, se puteau distinge siluete confuze de oameni care gesticulau energic, în timpul unor convorbiri ce păreau foarte animate. Apoi, după un alt șuierat prelung, trenul se puse în mișcare, terenul de sub ei prinse din nou viață, iar luminile se îndepărtau ca un vis ce se sfârșește. Ultima componentă a garniturii era tot o uzină pe roți, care demonta rapid șinele și celelalte componente, le așeza pe o bandă rulantă din exterior și le trimitea spre mașinăria din față. În urma trenului nu a rămas decât o dâră în pământ scobit și o mare nedumerire în sufletele celor doi martori. Oare au visat, au avut halucinații sau au fost martori la o minune?

Confort sporit

A fost odată, cum nu avem nădejde să mai fie vreodată, pe vremea când trenurile noastre circulau cu o viteză de… tren, nu de car cu boi. Pe vremea aceea, vagoanele erau încălzite iarna, iar ceasurile se fixau după mersul trenurilor, fiindcă ele arareori întârziau. A fost odată, pe vremea când Bucureștiul arăta altfel, însă, bucureștenii, în marea lor majoritate, aveau aceleași năravuri. A fost o zi anume, în care trebuia să rezolv o problemă în Capitală, așa cum li se întâmplă multor provinciali în anumite momente ale vieții.

Acceleratul care ne ducea – pe mine și soția mea – a pornit din Baia Mare la ora șapte și jumătate fix și a ajuns în Gara de Nord după exact douăsprezece ore. Compartimentul a fost plin în cea mai mare parte a timpului, astfel că am dormit pe apucate, legănați de vagoanele ce zburdau pe șine și sprijiniți de umerii colegilor de călătorie, către care alunecam în momentele onirice. După o astfel de călătorie, a urmat o zi încărcată cu vizite în mai multe birouri pentru a obține o audiență la Ministrul Muncii. S-a aprobat pentru a doua, ținându-se cont că venim de departe și nu ne-ar fi ușor să mai batem drumul o dată. Urma o altă noapte, pe care am fi vrut să o dedicăm somnului și odihnei, o pauză în care să ne împrospătăm în vederea întâlnirii cu înaltul demnitar. Dezamăgirea ne-a cuprins tot mai mult când am văzut că nu găsim nicăieri o cameră de hotel, oricât ne-am rugat și am încercat să-i mituim pe recepționeri. Nu cunoșteam pe nimeni în București, iar dormitul în sala de așteptare a gării era interzis, neavând încă bilet pentru tren. Dar chiar de-am fi reușit să ne strecurăm pe o bancă, mi se rupea sufletul să-mi văd nevasta cum se chinuie să-și găsească o poziție cât de cât confortabilă pentru a adormi puțin.

Stăteam epuizați la o masă din restaurantul Gării de Nord și ne exprimam năduful în fața unui pahar de vin alb. Întâmplarea a făcut să fim auziți de un individ bine spilcuit, ce se afla la masa alăturată. Omul și-a cerut politicos scuze de intruziune și s-a așezat între noi, prezentându-se:

– Popescu Titus mă numesc, de profesie avocat. Îmi cer iertare că intervin, dar nu mă pot abține când aud graiul vostru ardelenesc atât de aproape sufletului meu, zise el sărutând mâna soției.

L-am primit cu plăcere la masa noastră, bucuroși să cunoaștem un localnic căruia să ne plângem de necazul nostru. Omul s-a arătat revoltat de situație și a venit imediat cu o rezolvare:

– Soarta a făcut să mă întâlniți, dragii mei maramureșeni! Am o slăbiciune pentru românii din nordul țării, iar dacă voi avea o fată, cu unul de acolo o voi mărita. Uite care-i treaba: eu am o cameră de oaspeți într-un apartament din Drumul Taberei, confort sporit, cum nici la cel mai bun hotel nu găsești. Ce om aș fi dacă nu vi l-aș oferi, când știu că sunteți atât de extenuați!? Avem timp să bem încă un vin, după care mergem să vă culcați.

Fericiți de ofertă, am comandat o sticlă de vin, primită cu entuziasm de avocat și răsplătită cu multe cuvinte de laudă la adresa noastră. Apoi, am comandat un taxi ce ne-a purtat pe multe străzi și bulevarde bucureștene. Domnul Popescu dădea comenzi de oprire, ieșea câteva minute și se pierdea printre blocuri, după care revenea și dădea o altă adresă. Nu puteam să evit cu privirea ceasul taxiului, pe care banii se adunau atât de spornic. Două ore se scurseseră când am poposit în fața unei case de la periferia orașului.

– Îmi pare rău, dar apartamentele erau toate ocupate, ne lămuri avocatul. În schimb, o să vă găzduiesc într-o casă extraordinară, cu confort sporit și un dormitor ca-n Rai. N-ați mai văzut așa ceva!

Taxiul ne-a costat cât o cameră luxoasă de hotel, sumă la care trebuia să adăugăm și prețul găzduirii pretențioase care se anunța. Deja era întuneric când am intrat în curte, iar domnul Popescu s-a dus să deschidă ușa unei case ce se arăta modestă pe dinafară. S-a arătat surprins că era încuiată și a început să strige:

– Mami! Mami, eu sunt. Deschide ușa, că am niște oaspeți.

O lumină s-a aprins într-una din cameră, iar apoi s-a făcut auzită o voce nervoasă de femeie:

– Iar ai adunat vagabonzi de pe străzi, Țuțule? Ți-am spus că nu-i mai primesc. Du-i în baracă.

– Mami, hai că nu-s vagabonzi… și plătesc bine.

– Lasă-mă să dorm, se răsti femeia, după care stinse lumina.

– E o mică problemă, dar se rezolvă, ne spuse domnul Popescu. Vom dormi în cabana din spate, un loc liniștit, cu confort sporit și mobilier simplu, ca la mama voastră de acasă.

Imagini pentru imagini mese si banci din lemn

”Cabana” era un fel de șură, cu o masă lungă într-o parte și două bănci fără spătar. Am oftat și mi-am privit soția cu regret vizibil, căutând apoi o modalitate de a-i face odihna posibilă. Soluția era ca ea să doarmă pe masă, iar noi, bărbații, pe bănci, cu capul sprijinit de masa din lemn masiv. Așa ne-a găsit razele dimineții, ce se strecurau cu ușurință printre scândurile strâmbe ale construcției.

– Sculați, maramureșenii mei dragi!, ne săgetă cuvintele domnului Popescu. Odihna s-a sfârșit, iar voi aveți treburi de rezolvat. După ce-mi veți achita nota pentru găzduire, firește. Pentru prietenii mei, am întotdeauna o reducere, deci nu-mi sunteți dator decât cu 200 de lei, deși ați avut parte de un confort sporit față de hotel, precum și compania mea permanentă.

Parcă nu-mi venea să cred urechilor, dar omul vorbea foarte serios și hotărât să-și primească suma, altfel coșmarul ar fi continuat și în miezul zilei.