Fetița care visa pentru alții (29)

continuare

„Dragul meu Jurnal

Rodica e noua noastră profesoară de limba română. Până atunci, au fost mulți domni și doamne, ale căror nume le-am uitat, în cea mai mare parte. Dar această doamnă s-a arătat de la început cu totul deosebită, când ne-a cerut prietenia și ne-a recomandat să-i spunem simplu pe nume. Voia să ne cunoască bine pe fiecare și a început cu o lucrare în care ne ruga să scriem un eseu despre cele mai mari trei dorințe pe care le avem. Nu era pentru note sau evaluare, dar mie mi s-a părut că Adormitul a scris cel mai frumos. Nu-și dorea nimic pentru el, ci pentru societatea din care facem parte: să avem conducători capabili și integri, să trăim între oameni harnici și deschiși la nou, să ne putem mândri cu o țară frumoasă și curată.

Textul meu a fost mai egoist, cu toate cele trei dorințe la care visez: să-mi regăsesc mama, să-mi reîntâlnesc prietenii și să mă vindec de boală. Rodica mi-a cerut să rămân după ore, ca să-mi vorbească între patru ochi. Era curioasă de situația mea și m-a asigurat că, de fapt, nu sunt bolnavă, ci am un dar pe care oamenii nu-l înțeleg, deci nu-l pot concepe ca pe o calitate. Mi-a mai spus că am niște ochi ca o poezie tristă, iar poeziile triste sunt, de obicei, cele mai frumoase. I-am mărturisit că am scris și eu poezii triste, aproape toate dedicate mamei, din care aș vrea să-i citesc măcar una, dar nu am cum. I-am și recitat-o pe cea mai recentă, iar Rodica m-a mângâiat pe cap, la fel ca o mamă iubitoare. Titlul ei este, bineînțeles, <Mamei mele> , iar versuri sunt cele pe care le-am scris mai devreme în paginile tale, dragă Jurnal:

Mintea îmi susține-ntruna
Că ne despart munți și ape,
Dar ea nu știe, nebuna,
Cât te simt, mamă, de-aproape.

Nu te văd de multă vreme,
Iar imaginea-ți pălește,
Dar îți creez diademe
Ce nimeni nu le zărește.

Nu-ți aud vocea domoală,
Ca o caldă mângâiere,
Chiar de mă zorea spre școală
Sau era o râzgâiere.

Port pe umeri grea desagă
Și odihna nu mai vine,
Dar te-asigur, mamă dragă,
Că iubirea-ți mă susține.

Deși văd o lume crudă,
Am speranțe de mai bine,
Chiar de mintea mi-e zăludă,
Sufletul îmi e cu tine.

Profesoarei i-a plăcut poezia și m-a încredințat că și mamei i-ar face mare plăcere să o audă. Dar cum ar fi posibil, din moment ce nu ni se permite să avem telefoane, iar internetul are parole necunoscute nouă, elevilor? Ea s-a uitat cu înțelegere la mine și mi-a strâns încurajator mâna. Nu am priceput atunci cum m-ar putea ajuta, dar a doua zi mi-a strecurat discret un telefon mobil, ca pe o comoară neprețuită. Cred că i-am zâmbit cu recunoștință, pentru că și ea mi-a surâs călduros, făcându-mi semn să fiu atentă când îl folosesc”

„A durat câteva zile până am găsit un loc din curte unde aveam semnal și intimitate. Numărul îl știam ca pe <Tatăl nostru>, dar mă temeam să nu-l fi schimbat de atunci. Temerile mele s-au risipit când am auzit vocea îngerească de care îmi era atât de dor: <Alo…, cine e acolo?… Alo…> Inima îmi bătea năvalnic, simțeam un nod imens în gât, iar emoțiile îmi stârneau lacrimi ce nu voiau să se sloboadă din strâmtoarea pleoapelor. Cât de mult am așteptat această clipă, iar acum stăteam mută, neștiind cum și cu ce cuvânt să-mi întâmpin mama pierdută! Nu am reușit să-mi revin la timp, deși parcă au trecut zeci de minute, iar telefonul s-a închis, lăsându-mă să cad într-un abis al disperării. Am încercat să-mi revin în următoarele ore, sperând că la viitoarea încercare voi fi mai pregătită, mai stăpână pe emoții. Probabil că-i ceva obișnuit să te blochezi când ajungi să ai parte de ce ți-ai dorit atât de mult.”

Din nenorocire, a doua încercare nu a mai fost să fie. Directorul, un tip solid și cu privirea încrâncenată, a intrat în camera noastră și mi-a cerut răspicat telefonul. Nu aș fi recunoscut, dar era însoțit de Rodica, iar ea mi-a făcut semn să mă supun. Cred că Poligraf le-a destăinuit secretul, dar nu-i pot purta pică, doar e în firea ei să spună adevărul, deși uneori o face cu strângere de inimă. Îmi pare rău după profesoara Rodica, pe care nu am mai văzut-o de atunci. În acea ultimă vizită, avea și ea ochii întristați, precum o poezie de dor neîmplinit.”

O bucurie a venit în aceeași seară, ca o recompensă, printr-un alt răvaș primit în prăjitura de la cină. În el scria: „Fiți tari, fetelor! Nu sunteți singure.” Am așteptat să vină noaptea și să intru într-un vis prin care să aflu cine este autorul încurajărilor, dar chipul pe care-l vedeam în bucătărie îmi era necunoscut. Un bătrân bărbos ce se deplasa cu ajutorul unui baston, dar care pregătea cu mare îndemânare și dragoste tot felul de bucate, în special deserturi din cele mai delicioase. Parcă mi-a făcut cu ochiul, înainte să mă trezesc.”

Imagine similară

va urma