Fructul interzis (10)

Adrian era un milițian punctual, pe lângă alte calități apreciate de cei care-l cunoșteau bine și nu aveau de ce să se teamă din cauza profesiei sale. Ieșea în fiecare zi de lucru pe poarta casei, fix la aceeași oră, încât mulți își potriveau ceasul după el. După mai bine de un deceniu în slujba legii, ajunsese căpitan, dar ambiția de a fi numit comandantul postului de miliție din localitate nu-l părăsise. Mai ales că-i cunoștea bine pe toți consătenii, spre deosebire de cei veniți din toate colțurile țării și perindați în fața lui la conducere. Acum, era un alt șef cu pile, căpitan din Sighetul Marmației, pe nume Blidar, care, la fel ca cei precedenți, înainta cereri după cereri să fie mutat în orașul natal sau măcar în municipiul Baia Mare, fie și la circulație. Niciunuia nu-i plăcea departe de casă, dar poate tocmai de aceea erau numiți aici, ca o măsură de siguranță că nu-și fac cunoștințe pe care să le protejeze. Și lui i s-a propus o dată să ajungă șef de post într-o localitate din alt județ, însă refuzul i-a fost acceptat; era singur la părinții bătrâni și trebuia să aibă grijă de ei.

Vecinul nostru, încă tânărul aspirant la șefie, tocmai a închis portița de la curte, când atenția i-a fost atrasă de gălăgia făcută de frații Tâmb, aflați încă în fața casei. Probabil au avut parte iarăși de o noapte albă și numai acum se pregăteau să se retragă pentru odihnă, și-a zis milițianul în uniformă impecabilă. Dar ”tâmbiții” aveau chef de dialog, iar de data asta l-au găsit pe el ca partener.

– Servus, tovarășe milițian și vecin bun, i s-a adresat cu mare vervă Milu, acompaniat cu același entuziasm de Manu. La slujbă, la slujbă?, au întrebat amândoi cu un zâmbet larg.

– La slujbă, dară!, confirmă oftând Adrian. Dar voi ce faceți la ora asta matinală?

Cei doi s-au privit unul pe altul, au izbucnit într-un râs strident și au răspuns franc:

– Venim de la furat!

Milițianul s-a arătat amuzat de gluma fraților și a mai încercat o dată:

– Văd că sunteți puși pe șagă de dimineață. Eu vă întreb serios ce s-a întâmplat, dacă nu sunteți în pat la ora asta, așa cum vă e obiceiul.

– Serios îți spunem și noi, deși ne simțim mai bine ca niciodată. Am șutit două găini de la vecinul Ștefan, că oricum are atâtea încât nu le mai știe numărul, plus câteva mere de la badea Petru, care are mai multe decât poate mânca familia lui.

Ca să confirme cele spuse, Manu ridică în sus cele două plase pe care le avea în mâini. Adrian era uimit de comportamentul fără precedent al celor doi frați, cunoscuți ca niște oi negre ale comunității. Curiozitatea l-a mânat să-și sacrifice din timp și să-i mai descoase cu câteva întrebări.

– Pot să văd și eu ce conțin cele două plase pe care le fluturați cu mândrie?, i-a îndemnat el în timp ce a făcut câțiva pași, până în apropierea lor.

– Cum să nu, i-a răspuns cu inocență tot Manu, iar Milu s-a oferit să ajute. Uitați aici ce recoltă frumoasă avem: fructe și carne, sănătate curată.

Într-adevăr, cele afirmate de bărbați nu erau glume, fapt care l-a obligat pe căpitanul de miliție să ia măsurile necesare.

– Bravo vouă! Acum vă rog să veniți cu mine până la secție pentru a da o declarație. Ce ziceți de asta?

– Dacă e ordin, cu mare plăcere, au răspuns aproape simultan vecinii, cu același zâmbet pe chipuri.

Și tot așa, în vervă și bună dispoziție, au parcurs drumul până la sediu, povestind întâmplări din cele mai trăsnite în care ei erau eroii negativi. Adrian i-a introdus direct în biroul șefului, nevrând să li se risipească accesul de sinceritate inexplicabilă.

– Bună dimineața, tovarășe Blidar! Vă prezint aici doi hoți care și-au mărturisit faptele din această noapte… și nu numai.

Căpitanul, un bărbat înalt și cu un chip veșnic încruntat, s-a uitat ca la doi extratereștri veniți să tulbure liniștea lui pământeană. De parcă nu avea el destule pe cap, mai trebuia să se ocupe și de niște idioți, iar asta înainte de a-și savura cafeaua pe care tovarășa Lupașcu o pregătea. Secretara aceea cu fundul enorm rezistase timpului și mai multor șefi, deși multe scaune a trebuit să schimbe, la propriu.

– Mda, scoase pe gură Blidar, ca un fel de mârâit. Ce au mai făcut prăpădiții ăștia?

– Au furat de la vecini două găini și o plasă de mere, raportă solemn căpitanul Adrian.

Șeful îi cercetă cu o privire plictisită, în timp ce adulmeca mirosul înviorător al cafelei care dădea în clocot. Situația asta risca să-i strice momentul cel mai plăcut al dimineții, prin care prindea puterea să reziste nenumăratelor probleme ale zilei.

– Și tu n-ai avut somn, din moment ce te-ai dus de unul singur la vânătoare de găinari?, l-a întrebat el înciudat.

– Dar nu a fost nevoie, dom’ șef. Mi-au mărturisit ei, când am ieșit pe drum și ei soseau acasă.

– Cum adică?, se arătă contrariat omul din spatele biroului. Nu înțeleg nimic din asta, adică au furat și apoi s-au dus să-ți mărturisească?

– Cam așa ceva… și eu m-am mirat, dar am considerat că trebuie să fie adevărat, din moment ce bunurile furate se află asupra lor.

Blidar îi privi încă o dată pe cei doi zâmbăreți, apoi se îndură să-i întrebe:

– E adevărat ce zice tovarășul milițian, aici, de față?

– Sigur că da, tovarășu șef de post, ripostă convingător Milu, cu gura până la urechi.

– Foarte adevărat, vă pot și arăta, a întărit Manu, în timp ce scotea un măr din plasă.

Tovarășa Lupașcu tocmai venea cu cafeluța fierbinte, iar strălucirea mărului i-a acaparat privirea. Era pofticioasă, astfel că nu s-a putut abține să exclame:

– Oooo, ce măr frumos! De unde ziceți că le-ați cules?

– De la badea Petru, vecinul nostru, a răspuns prompt Manu. Poftiți de gustați…

Secretara nu s-a lăsat îmbiată de două ori și a preferat să mănânce fructul înainte de a-și bea cafeaua. Doar șeful fierbea încă în suc propriu, căutând o soluție prin care să scape de cei trei intruși.

– Măi, Adriane, tu nu vezi că ăștia sunt beți? Omul spune la beție vrute și nevrute, după care retractează tot și noi rămânem cu buzele umflate.

– M-am gândit și eu la asta, dar mi-a atras atenția faptul că merele sunt de pe un pământ interzis de vreun deceniu. Se spunea atunci că are proprietăți ciudate și de aceea a fost îngrădit de către noi, la ordinul șefului de post din acea vreme. Acum, mă întreb dacă nu cumva merele acelea le-au sucit mințile și îi face să-și mărturisească toate nelegiuirile? Pentru că mai aveți multe de ascultat de la ei, după cum am auzit pe drum.

Tovarășa Lupașcu savurase deja mărul, iar acum zâmbea neîncrezătoare la prejudecățile lui Adrian. Nici șeful de post nu credea în ele, însă trebuia să ia o declarație scrisă și semnată de amărâții din fața lui. Își înmuie buzele în licoarea revigorantă, aprinse apoi o țigară și, după ce îi invită să ia loc pe câte un scaun, îi avertiză:

– Să auzim ce furturi pretindeți că ați mai făcut, în timp ce tovarășa secretară le va dactilografia. Mare atenție: dacă-mi veniți cu minciuni, vă bat cu mâna mea de o să vă sune apa-n cap!

va urma