O lume pentru fiecare

Copil fiind, îmi era frică de întuneric și de moarte. Noaptea adormeam cu lumina aprinsă, iar ziua îmi tot căutam pulsul și îmi monitorizam respirația. Probabil că asta mi se trăgea de la faptul că mergeam des la înmormântări cu bunica mea, unde vedeam adesea mortul. Omul plin de viață până mai ieri, astăzi zăcea livid și țeapăn, iar neamurile plângeau de mama focului după el. Unii mureau de tineri, iar asta mă speria și mai tare. Nu voiam să ajung ca ei niciodată, și mă rugam în gând să trăiesc veșnic.

Această temere s-a atenuat în timp, poate și datorită imaginației prin care realizam tot felul de scenarii optimiste, menite să combată dipariția sufletului în neant. Unul dintre ele îl am și acum în minte, fiind destul de plauzibil, atâta vreme cât nu poate fi combătut prin dovezi certe, ca orice altă teorie despre moarte și ce se întâmplă după ea. Conform teoriei mele, fiecare om are o lume a lui, în care nu moare niciodată. În lumea mea, eu sunt nemuritor, oricâți ani aș acumula. În lumea ta, nici tu nu vei muri vreodată. În lumea lui, el va trăi o veșnicie.

Firește că, în lumile celorlalți, vom muri cu toții când ne va veni sorocul. La fel și în lumea mea, o să văd sau o să aud cum vă stingeți pe rând, în timp ce se nasc alți oameni, vremurile se schimbă, iar durata vieții se tot mărește pe măsură ce îmbătrânesc. Fiecare cu lumea lui, în care poate fi un om oarecare, un nenorocit care abia își duce zilele sau lider. Dar NEMURITOR. Așadar, dacă auziți cândva că am plecat dintre cei vii, s-ar putea să se întâmple numai în lumile voastre. În universul meu, eu o să fiu cel care o să vă plângă dispariția, indiferent că voi avea 100 sau 200 de ani.

Spirit călător: Ultima călătorie

Timpul trecea dureros de crud, și la fel de repede se terminau substanțele atât de prețioase pentru mine. Mă gândeam îngrozit la ce se va întâmpla atunci când voi rămâne din nou prizonier în corpul meu imobil, între cei patru pereți detestați. Ar fi însemnat, cu certitudine, cea mai nemiloasă condamnare, o situație care m-ar fi scos efectiv din minți. Poate că aș mai fi găsit bani pentru o nouă tranșă de licori, dar George nu ar mai fi fost de acord să mi le aducă. În plus, corpul îmi era tot mai slăbit și susceptibil să intre în colaps. De aceea se impunea să iau măsuri, înainte de a fi prea târziu și fără să dau de bănuit.

Prietenul mi-a venit la ora obișnuită, dar fără niciun gram de entuziasm. Se vedea clar că nu-i făcea nicio plăcere să mă vadă jucându-mă cu moartea și aștepta să se termine odată aceaste experiențe nocive unei vieți obișnuite. Deși i-am deschis o nouă perspectivă asupra existenței, care i se părea extraordinară și promițătoare pentru viitor, nu ar fi vrut să încerce măcar o dată să experimenteze acele trăiri, chiar dacă nu mai avea nicio îndoială în veridicitatea lor.

După ce mi-a injectat psilocibina, am reușit să trișez și să înghit toată licoarea asiatică. Cred că și-a dat seama, fiindcă m-a privit cu o deznădejde amestecată cu un sentiment de regret, de despărțire, de adio. Îmi părea rău pentru el și pentru situația deloc neplăcută în care se va afla de mâine. Pleoapele mi s-au lăsat pentru ultima oară, iar creierul a început să se răzvrătească. Era începutul sfârșitului sau sfârșitul începutului.

M-am desprins de corp mai ușor ca niciodată și am aruncat o ultimă privire în urmă. Carcasa îmi părea străină și dezgustătoare, camera o închisoare insuportabilă, doar George mă impresiona cu lacrima ce i se prelingea către bărbie. ”Regret, prietene, că am fost egoist și m-am gândit întâi la mine. Poate că ne vom întâlni dincolo și atunci o să mă înțelegi. Iartă-mă!” Cu aceste gânduri am ieșit din încăpere, îndepărtându-mă lin de tot ce-mi era atât de cunoscut: blocul, luminile orașului meu, ale celorlalte orașe din țară, continent, planetă… Rămâi cu bine, Terra!

Bine ai venit Univers! Pe măsură ce mă detașam de atmosferă, măream viteza de deplasare tot mai mult și mai mult către limite, dacă există. Planetele se perindau pe lângă mine precum niște arbori pe marginea șoselei. Din ce în ce mai repede, din ce în ce mai multe. Am trecut cu nonșalanță pe lângă Jupiter, ”mușcând” puțin din straturile sale gazoase, apoi m-am avântat cu întărâtare spre alte stele, tot mai îndepărtate. Trebuia să merg până la capăt.

Viteza luminii era precum cea a unui melc, pentru mine. În curând străbăteam galaxii în câteva clipe, și doar curiozitatea unor descoperiri mă făcea să zăbovesc uneori. Am văzut planete uriașe, cu miliarde de miliarde de ființe minuscule, dar am văzut și planete mici, cu doar câteva creaturi uriașe. Unele specii erau primitive, în timp ce altele dădeau dovadă de o evoluție extraordinară. Atât de incredibilă, încât m-au perceput, pe mine și pe alte spirite cu care m-am întâlnit. Unele dintre ele au rămas, dar eu am plecat mai departe, mânat de o curiozitate nepotolită și o dorință nestăvilită de libertate.

Oare cum arată capătul Universului? Există așa ceva? Mă întrebam după fiecare descoperire și înaintea unui nou avânt. Deși ceea ce vedeam era mereu ieșit din comun, deși tentațiile de a examina mai îndeaproape erau aproape irezistibile, nimic nu mă oprea din îndeplinirea țelului. O singură dată am avut un șoc, simțit ca o sfârșeală, dar mi-am revenit repede. Atunci mi-am dat seama că trupul meu a încetat să mai funcționeze, iar spiritul se eliberase complet. Acum, chiar că nu mai aveam niciun motiv să mă întorc. Galaxie după galaxie, găuri negre și explozii gigantice, spectacole din cele mai grandioase, toate mă fascinau pe moment. La urmă rămânea doar viteza, în căutarea altor minuni, a unui ceva despre care n-aveam nicio idee.

Nu știu cât am rătăcit, pentru că timpul nu avea relevanță și nici nu știam cum se măsoară. La un moment dat, mi s-a părut ceva ciudat și m-am oprit din drum. Cu toate că stăteam, am observat că veneau spre mine miliarde și miliarde de galaxii, cu o viteză tot mai mare. Să fii făcut eu un ocol și să mă fi întors înapoi sau se întâmpla ceva ciudat? Nu aveam vreun ghid alături, astfel că am rămas nelămurit, continuându-mi drumul, multă vreme încă. A venit și momentul în care mi-am dat seama că nu mai e nimic nou de văzut pentru mine. Decât dacă…

Mă apropiam de o nouă Gaură Neagră, iar de data asta n-am mai ocolit-o. Trebuia să merg și pe drumul acesta, să văd ce e dincolo. M-am avântat cu curaj și am simțit puterea vârtejului. De acum nu mai aveam controlul și m-am lăsat dus de curent. Vedeam doar lumini și umbre, lumini și umbre… A urmat doar întuneric și sunete tot mai plăcute. Apoi, dintr-o dată, o lumină puternică… și durere. De când nu mai simțisem durerea! Și nici căldura!

Teoria care contrazice Big Bangul

Un fizician de la Universitatea Heidelberg are o nouă teorie care explică formarea Universului. Ideea lui este foarte diferită de Big Bang, varianta pe care oamenii de știință o consideră corectă de aproape 100 de ani.

big-bang

Potrivit profesorului Cristof Wetterich, nu a existat un Big Bang, iar Universul nu a luat naștere acum 13, 8 miliarde de ani. Nașterea Universului se întinde dintr-un trecut infinit, este un proces continuu și nu a început cu o explozie, ci cu o ”dezghețare” treptată.

Cristof crede că Universul a existat dintotdeauna, dar într-o formă aproape statică și foarte rece. El susține că particulele elementare devin în timp mai grele, iar forța gravitațională scade.

Conform teoriei sale, nu a existat o singularitate care a dat naștere spațiului și timpului, iar cele mai vechi evenimente pe care le observăm acum direct nu au avut loc imediat după Big Bang, ci în urmă cu peste 50 de trilioane de ani.

În plus, Universul nu este într-o continuă extindere, ci dimpotrivă, într-un proces de contracție care se întinde pe o perioadă foarte îndelungată. ”Modelul meu presupune un Univers care a evoluat foarte încet, dintr-o stare în care era extrem de rece, micșorându-se treptat în loc să se extindă”, spune Wetterich.

El recunoaște că teoria lui este foarte diferită, dar precizează că nu contrazice clasica variantă a Big Bangului, ci o completează. Lumina, de exemplu, poate fi descrisă ca o undă sau ca o multitudine de particule, precizează fizicianul. Iar oamenii de știință sunt obișnuiți să descrie în moduri diferite un anumit fenomen.

Sursa: Science Daily