Într-un colț de Maramureș,
Străjuit de-o cruce sfântă
Și flancat de râul Someș,
E o urbe ce mă-ncântă.
Se vede din depărtare
Semnul creștinesc din piatră,
Măreață realizare
Pentru strămoșeasca vatră.
Someșul, cum se prelinge,
Pe dată se liniștește
Și atunci când îi atinge
Hotarul, parcă-l sfințește.
Sus pe-un deal, e desfătare
Din arbori ce se-mpreună,
Eminescu viu răsare,
Nume scris într-o cunună.
Dacă Soarele-ncălzește
De la Bucureștiul mare,
Luceafărul strălucește
Din Seini, spre larga zare.
În Seini pădurea-i soră
Cu câmpii ca niște pături,
Pruni și meri se-adună-n în horă
Lângă holda de alături.
Seiniul mi-e părinte drag
Și răbdător când sunt plecat,
M-a așteptat mereu în prag
Cu-același suflet ne-ntinat.
Nașii lui au fost ciobanii,
Invitați: mii de mioare,
Ursitoarele cu danii
I-au prezis multă vigoare
În Seini sunt fete faine,
Flăcăi fără de prihană,
Femeile-s gospodine,
Bărbații de pus pe rană.
Casele se prind de mână
Cu noi blocuri ridicate,
Lângă curtea cu fântână
Cresc clădiri sofisticate.
În Seini văzui lumina
Vieții care mi-a fost dată,
Tot aici voi găsi tihna,
Sub o cruce dedicată.
