Tangențial (18)

Satisfăcut de ofertă, Sibel își arătă puterile când reuși să-și ridice prizonierul și să-l arunce pe un umăr, cu toată greutatea de aproape două sute de kilograme și împotrivirea lui prea slabă ca să-l deranjeze. Degeaba striga victima, trecând de la amenințări la blesteme și apoi la cuvinte de reconciliere, cei vizați își întorceau privirea și își astupau urechile, așteptând să scape de priveliștea dezolantă. Au răsuflat ușurați când cei doi au părăsit încăperea, iar ei puteau să-și concentreze atenția asupra lui Georgică.

– Ei? Ai reușit să intri în centrul de comandă?, îl întrebă Săndel.

– Nu mă stresați, dacă vreți să lucrez la capacitate maximă, răspunse omulețul iritat. Fișierul acela are o parolă pe care nu am spart-o încă. Am încercat tot felul de metode, dar am nevoie de un indiciu cât de mic. Un nume sau un șir de cifre pe care să le combin, o punte prin care să ajung la cheie. Dar așa… pare o misiune mai dificilă decât a sparge orice sistem de protecție de pe Pământ.

– Fii calm și caută în continuare, îl liniști comandantul. Am vrut să știu cum stăm, iar tu să afli că nu avem mult timp la dispoziție. O cafea tare ne-ar prinde bine acum, nu credeți?

Ideea părea foarte bună, doar că, ori nu știau ei să comande ce vor, ori nu exista așa ceva pe această planetă. Astfel că s-au mulțumit cu licorile pe care le-au nimerit, gustând pe rând și încercând să facă un clasament al celor mai acceptabile. Toiul disputelor a fost întrerupt de un geamăt puternic și cutremurător, după care lumina se stinse complet. Energia reveni după circa un minut de derută printre membrii echipei, însă lumina era intermitentă și geamătul se transformă într-un cutremur continuu, de mică intensitate. Toți au crezut că Georgică a generat aceste probleme, și s-au adunat imediat în jurul lui.

– Nu am făcut nimic!, îi asigură acesta. Nici nu știu ce se întâmplă.

Atunci își făcu apariția Sibel, plin de sânge pe haine și pe mâini, cu un chip răvășit și mersul greoi. În ochii lui se citea dezamăgirea, neputința și teama.

– A murit!, bolborosea el ca pentru sine. A murit și nu a spus nimic din ce l-am întrebat. Iartă-mă!

A trebuit ca omul să se apropie de ei ca să-i înțeleagă cuvintele. Nu știau, însă, cui îi cerea iertare și de ce.

– Acum a murit?, întrebă Sabina, cutremurată. Oare de aceea se întâmplă astea?

– Chiar n-a mai scos niciun cuvânt de când a ieșit de-aicea?, se interesă Titus.

Sirianul dădea din cap a negație, ca un tic dobândit recent.

– Poate… doar când și-a dat duhul… ca o izbăvire…

– Ce anume?, sări Georgică. Ce cuvinte?

– Ceva cu… Ze… și nu știu ce, bâigui Sibel.

– Zeus? Zemelo? Ze și mai cum?

– Nu, nu, că era și un x…

Imagini pentru imagini cu zalmoxis

 

– Să fie Zamolxis?, continuă Gică.

– Ăsta e!!!, se lumină fața sirianului. E important?

– A fost zeul tracilor și s-ar putea să fie important pentru noi, se bucură IT-stul, revenind în forță în fața monitorului.

Sibel se prăbuși epuizat pe fotoliul folosit înainte de victima sa. Avea nevoie de timp ca să uite și să-și revină după o experiență atât de cumplită. Cutremurul se simțea tot mai puțin iar lumina dădea semne să se liniștească.

– Asta era!, exclamă victorios Georgică. ZAMOLXIS plus semnul infinit și cele zece cifre cunoscute de omenire. Am intrat!

– Bravo, micuțule!, îl felicitară cu toții, adunându-se în jurul lui.

– Ia vezi unde ne aflăm și încotro mergem?, veni Săndel cu întrebări concrete.

– Numai puțin…, așaaa…, acum, așaaa… și… să fiu al…

– Ce-i?, se auzi pe mai multe voci.

– Păi, avem o viteză incredibilă, cu mult peste cea a luminii… Destinația este… Pământul.

– Deci nu ne-a mințit, ne întoarcem după sufletele oamenilor, deduse Săndel. Poți să faci ceva?

– Nu știu încă. Ce ați vrea să fac? Deocamdată avem probleme mari aici.

– Ce probleme?, se interesară Titus și Sabina.

– Sunetul acela prelung, urmat de cutremur, a trezit cel puțin unul dintre semenii zeității moarte. Uitați-vă și voi…

Pe monitor se puteau vedea câteva șiruri de sarcofage transparente, din care unuia tocmai i se ridicase capacul. Din el se ridicau aburi, iar după puțin timp se putea distinge un trup identic cu cel de care tocmai s-au dispensat.

– În curând o să vină peste noi, rosti Săndel. Putem să-l oprim cumva?

– Nu știu ce dotări are, dar caut. Poate găsim un sprijin, spuse Georgică în timp ce-i dansau degetele pe tastele invizibile. Uite, aici sunt niște „celule” la care nu am avut vedere până acum. Cred că sunt alte ființe din Univers, ce sunt ținute în captivitate și despre care am auzit de la cei doi frați că au puteri nebănuit de mari. N-ar strica să ne căutăm niște aliați. Ce ziceți?

– Bine, bine… Încearcă tot ce se poate, îl îndemnară coechipierii.

– Ăsta mi se pare interesant, gândea micuțul cu glas tare. Nu-i disting ochii, dar știu sigur că mă vede, are în schimb urechi mari, deci percepe bine sunetele. Nu-și mișcă buzele, dar îl aud în minte cum îmi spune: „Eliberează-mă și te voi scăpa de ei. Te voi servi fără să-ți cer mare lucru în schimb. Sunt cel mai potrivit pentru asta”.