Copilul mării (15): Perla iubirii

continuare

Paul o privi de data asta cu pasiune, lăsând la o parte orice jenă. Ba mai mult, se apropie de trupul ei fierbinte și îi luă mâna mică între palmele-i butucănoase, mângâind-o cu grijă.

– Știu că am fost egoist, căutând să-mi salvez viața și să înțeleg ce se întâmplă cu mine. Acum, după ce au trecut atâția ani de la accidentul care mi-a schimbat viața, cred că ar fi fost mai bine să mor atunci decât să sufăr atâta de dorul tău și al mamei mele.

– Nu spune asta, îi acoperi Doina gura cu degetul arătător al mâinii libere. Nu trebuie să mori, ci să ne fii alături.

Zicând acestea, femeia își scoase de sub bluză lănțișorul care-i atârna la gât, arătându-i singura mărgea care era prinsă în el.

– Îți mai amintești perla pe care mi-ai lăsat-o la despărțire? Doar prin ea te simțeam aproape, în fiecare seară când o strângeam în pumn și mă culcam cu gândul la tine. Eu îi dădeam căldura inimii mele, iar ea mă asigura că ești viu și ne vom reîntâlni cândva. Știam că e o parte din trupul tău și n-are cum să mă mintă, așa cum nici tu nu m-ai minți vreodată. E tare ca tine, pură ca sufletul tău și strălucitoare cum ar trebui să ne fie iubirea.

– Iubirea noastră are granițe și, oricât ar fi de mare, nu poate ajunge la împlinirea firească. Îți amintești ce a zis doctorul T?

– La naiba cu doctorul!, se zburli Doina. Luceafărul lui Eminescu a coborât de pe cer pentru o muritoare. Tu ești aproape de mine și nu trebuie decât să dai drumul iubirii înlănțuite. Îți promit că nu voi fi dezamăgită.

Femeia îl cuprinse cu mâinile pe după ceafă și-l mângâie tandru, în timp ce din ochii ei se revărsa o pasiune mistuitoare, iar cuvintele îi curgeau ca o melodie șoptită. Paul vru să se asigure că semnele nu-l înșeală:

– Doiniță…, n-aș vrea să te rănesc. Crezi că e bine ce facem?, dar ea închisese ochii, iar gura îi era în căutarea buzelor lui.

Ca la o comandă invizibilă, lumina din dormitor se stinse complet, după care petalele exterioare se închiseră în jurul locuinței, lăsând totul sub dominația întunericului profund. Doina știa că Paul voia ca astfel să n-o sperie cu hidoșenia trupului său, dar era hotărâtă să meargă până la capăt, oricât de dureroasă ar fi această experiență. Toate simțurile îi erau pregătite, așteptând să analizeze fiecare atingere și fiecare sunet. Se aștepta la un anumit disconfort și chiar la momente de durere, având în vedere corpul dur cu care trebuia să se iubească, dar își spunea că amintirea chipului pe care-l mai avea în minte va amortiza aceste neplăceri.

Însă, spre plăcută surprindere, trupul îi era străbătut de fiori incitanți, de atingeri ușoare, începând de la felul în care a fost eliberată de haine și continuând cu mângâieri divine. Mâinile ei căutau cu fervoare sursa acelor plăceri, mirată să constate că nu mai găsea plăcile dure și uneori ascuțite, ci doar părți fine, ușor umezite și calde, care o ademeneau spre mângâiere. Buzele i-au fost acaparate de alte buze lacome, dulci-sărate, cu aromă de briză marină și cu freamăt de valuri neastâmpărate. Fiecare părticică a corpului avea partea ei de excitare, de parcă o mie de mâini și de buze se revărsau cu delicatețe asupra-i, într-un concert al simțurilor. Nici nu a știut când a fost penetrată, doar când a ajuns la extaz și-a dat seama că granița dintre ei a fost ruptă de tot, iar ea parcă face dragoste cu un zeu. Altă explicație nu putea să dea acelor plăceri infinite, acelor explozii de căldură care o inundau din toate părțile.

Imagine similară

Dacă ar fi fost puțină lumină, poate ar fi văzut de unde vin aceste senzații, dar numai cu mâinile, cu trupul și cu buzele nu reușea să-și imagineze cum s-a transformat ființa aceea dură într-o mașină de iubit. Aceste gânduri persistau și după ce, într-un târziu, Paul și-a încheiat prestația cu câte un sărut prelung pe sâni, pe buze și pe frunte. Niciunul nu a scos un cuvânt, de frică să nu strice momentul sublim în care respirațiile lor se auzeau puternic și la unison. Nici mai târziu nu au rupt tăcerea, fiecare din alte motive. Doina se temea parcă să nu se trezească din acest vis frumos și să descopere că ființa pe care întunericul a transformat-o într-un prinț fusese doar o iluzie. Paul era fericit și voia să savureze în liniște amintirea fiecărui moment.

Doina s-a trezit târziu a doua zi. Era singură în dormitorul luminat discret, iar cupola transparentă de deasupra lăsa să se vadă cum vietățile marine înotau alene și o priveau indiscret, de parcă ar fi înțeles cine e și ce a făcut peste noapte. Se rușină puțin, înainte de a-și lua pe ea halatul așezat pe marginea patului.Pe noptiera de alături trona o vază cu flori roșii și un bilețel cu mesajul „Te iubesc”.

Top 10 oraşe dispărute (I)

Oraşele dispărute erau aşezări reale, prospere şi bine populate care au ajuns în declin şi a căror amplasare a fost mai târziu uitată. Majoritatea oraşelor pierdute au fost regăsite, şi au fost studiate intens de către oamenii de ştiinţă. De la Pompei la Machu Picchu, vă prezentăm cele mai fascinante zece oraşe dispărute din istorie.

* Machu Picchu (Peru): Oraşul Pierdut al Incaşilor

Machu Picchu (Vechiul Vârf) este un oraş incaş pre-columbian, localizat la 2.230 de metri altitudine, pe creasta unui munte deasupra văii Urubamba din Peru, lângă Cuzco. Machu Picchu este probabil cel mai cunoscut simbol al Imperiului Incaş. Este numit deseori “Oraşul Pierdut al Incaşilor”. Locul a fost inclus în Patrimoniul Mondial în 1983, când a fost descris ca “o capodoperă absolută de arhitectură şi o mărturie unică a civilizaţiei incaşe”.

Machu Picchu a fost construit în jurul anului 1450, la apogeaul imperiului Incaş, şi a fost abandonat în mai puţin de 100 de ani deoarece imperiul s-a prăbuşit sub cucerirea spaniolă. Deşi cetatea se afla la doar 80 de kilometri de Cuzco, capitala incaşa, nu a fost niciodată găsit şi distrus de spanioli, aşa cum s-a întâmplat cu alte localităţi incaşe. Peste secole, jungla din jur a crescut şi a împânzit locul, iar puţini ştiau de existenţa lui. În 1911, istoricul şi exploratorul de la Yale, Hiriam Bingham, a adus oraşul pierdut în atenţia lumii. Bingham şi alţii au lansat ipoteza conform căreia cetatea a fost locul tradiţional de naştere al incaşilor sau centrul spiritual al “fecioarelor soarelui”, în timp ce curatorii unei expoziţii recente au speculat că Machu Picchu era o reşedinţă regală.

* Angkor (Cambodgia): Conţine cel mai mare monument religios din lume.

Angkor era reşedinţa imperiului Khmer, care a înflorit din secolul IX până în secolul XV d.Hr., când monarhul hindus khmer Jayavarman II s-a declarat “monarhul universal” şi “regele-zeu” al Cambodgiei, până în 1431 d.Hr., anul în care invadatorii thailandezi au preluat capitala Khmerilor, forţând populaţia să migreze spre sud, în zona Phnom Penh.

Ruinele Angkor se află între păduri şi terenuri agricole, la nord de Marele Lac (Tonle Sap) şi la sud de dealurile Kulen, lângă moderna Siem Reap, şi fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Sunt peste o mie de temple în zona Angkor, mergând de la grămezi de nedescris de moloz şi cărămizi împrăştiate pe câmpurile de orez, până la magnificul Angkor Wat, despre care se spune că este cel mai mare monument religios singular din lume. Multe din templele de la Angkor au fost restaurate, şi astăzi formează cel mai important exemplu de arhitectură khmer. Numărul vizitatorilor se ridică la un milion anual.

În 2007, o echipă internaţională de cercetători care foloseau fotografii din satelit şi alte tehnici moderne a ajuns la concluzia că Angkor a fost cel mai mare oraş preindustrial din lume, cu o suprafaţă urbană de aproape 3000 de kmp. Cel mai apropiat rival de Angkor, oraşul mayaş Tikal din Guatemala, avea de-abia 130 de kmp în total.

* Memphis (Egipt): vechea capitală a Egiptului

Memphis este vechea capitală a primei nome din Egiptul de Jos, şi a Vechiului Regat al Egiptului, de la fondarea sa până în jurul anului 2200 î.Hr. şi mai târziu pentru scurte perioade, a Noului Regat, dar şi un centru administrativ în istoria  antică. Numele său antic egiptean era InebHedj (“Pereţii Albi”). Numele “Memphis” este deformarea greacă a numelui egiptean al piramidei lui Pepi I (dinastia a şasea), Men-nefer, care a devenit Menfein coptica. Potrivit lui Herodot, oraşul a fost fondat în jurul anului 3100 î.Hr. de către Menes, care a unit cele două regate ale Egiptului.

Estimările asupra populaţiei diferă foarte mult. După T. Chandlerm, Memphis a avut 30.000 de locuitori şi era de departe cea mai mare aşezare din toată lumea din momentul fondării sale până în jurul anului 2250 î.Hr. şi din 1557 până în 1400 î.Hr. Memphis a atins o culme a prestigiului sub dinastia a şasea drept centru al cultului Ptah. A avut un declin scurt după cea de-a optsprezecea dinastie, odată cu ridicarea Tebei, şi a fost readus la viaţă sub satrapii persani înainte să rămână definitiv pe locul doi, după construirea Alexandriei.

Sub Imperiul Roman, Alexandria a rămas cel mai important oraş, iar Memphis a fost cel de-al doilea oraş din Egipt până la stabilirea Fustat-ului (sau Fostat-ului) în 641. A fost masiv abandonată şi a devenit o sursă de piatră pentru aşezările din jur. Era încă o grămadă impresionantă de ruine în secolul XII, însă  la scurtă vreme a devenit mai mult decât o întindere de ruine la pământ şi pietre împrăştiate. Rămăşiţele templului lui Ptah şi al lui Apis au fost descoperite în acest loc, precum şi câteva statui, inclusiv două din alabastru, de patru metri înălţime, ale lui Ramsses al II-lea. Necropola Saqqara se află foarte aproape de Memphis.

* Petra (Iordania): structuri din piatră săpate în stânci

Petra (“Piatra”) se află pe panta Muntelui Hor (Iordania), într-un bazin printre munţii care formează latura estică a Arabah (WadiAraba), valea largă dintre Marea Moartă şi Golful Aqaba. Este renumită pentru numeroasele structuri din piatră săpate în stâncă. Locul, ascuns multă vreme, a fost arătat Occidentului de către exploratorul elveţian Johann Ludwig Burckhardt în 1812. A fost descris ca fiind “un oraş roşu ca trandafirul, pe jumătatea vârstei timpului” într-un sonet newdigate demn de un premiu, de către John William Burgon. Burgon nu a vizitat de fapt Petra, care rămâne accesibilă doar europenilor însoţiţi de ghizi locali, cu escorte înarmate, până după Primul Război Mondial. Locul a fost desemnat Monument de Patrimoniu Internaţional UNESCO în 1985, spunându-se despre el că este “una dintre cele mai preţioase proprietăţi culturale din moştenirea culturală omenească”.

Înconjurat de turnuri-stânci şi udat de un pârâu peren, Petra nu doar că poseda avantajele unei fortăreţe, însă controla şi principalele rute comerciale care treceau spre Gaza în vest, spre Bosra şi Damasc în nord, spre Aqaba şi Leuce Come la Marea Roşie, şi traversau deşertul către Golful Persan. Declinul Petrei a avut loc rapid sub dominaţia romană, în mare parte din cauza revizuirii rutelor comerciale pe mare. În 363, un cutremur a distrus clădirile şi a avariat sistemul vital de administrare a apei. Ruinele de la Petra erau o curiozitate în Evul Mediu şi erau vizitate de sultanul Baibars din Egipt până la sfârşitul secolului XIII. Primul european care le-a descris a fost Johann Ludwig Burckhardt, în 1812.

* Palmyra (Siria): Mireasa Deşertului

Palmyra era în vremurile vechi un oraş important din centrul Siriei. A fost mult timp un oraş de tranzit vital pentru călătorii ce traversau deşertul sirian şi era numit “Mireasa Deşertului”. Cea mai timpurie atestare documentară a oraşului după numele său presimitic Tadmor, Tadmur sau Tudmur este înregistrată în tabletele babiloniene găsite în Mari. Deşi locul antic a rămas în paragină după secolul XVI, este încă numit Tadmor şi există o mică aşezare mai recentă lângă ruinele cu acelaşi nume.

La mijlocul primului secol, Palmyra, un oraş bogat şi elegant, localizat pe rutele de tranzit ce legau Persia de porturile la Mediterana ale Siriei şi Phoeniciei romane, a căzut sub conducere romană. În timpul următoarei perioade de mare prosperitate, cetăţenii arabi ai Palmyra au adoptat tradiţii şi obiceiuri vestimentare atât din lumea iraniano-partică din est, cât şi din cea greco-romană din vest. Tadmor este menţionat în Biblia evreiască (A doua carte a Cronicilor 8:4) ca oraş din deşert construit de regele Solomon din Iudeea, fiul lui David.

Palmyra a făcut parte din provincia romană Siria în timpul conducerii lui Tiberius (14 – 37). A crescut constant în importanţă ca rută comercială ce lega Persia, India, China şi Imperiul Roman. În 634, primii musulmani au ajuns la Palmyra. Oraşul a fost preluat de arabii musulmani sub conducerea lui Khalid Ibn Walid în 636. În secolul VI, castelul lui Fakhreddine al Maany a fost construit în vârful unui munte, cu vedere la o oază. Castelul a fost înconjurat de un şanţ, cu acces doar printr-un pod mobil. Oraşul Palmyra a rămas intact. După anul 800, oamenii au început să abandoneze oraşul.