Satul dintre neguri XXXII

Discordie mare, în acea dimineața, la primăria din localitate. Venise vremea ca opozanții primarului să ceară schimbarea, ba chiar alungarea lui și a familiei sale din mijlocul lor. Ședința începuse devreme în sala mare a clădirii, unde Toader și Vicele făceau tot posibilul să demonstreze că din cauza acestor străini neaveniți sunt puși în pericol cu toții, căpcăunii putând reveni oricând, în număr mai mare. Degeaba încerca să le explice badea Gheorghe că e important să fie uniți împotriva tuturor creaturilor care pot invada satul.

– Iar vii cu fantasmagorii din astea ieftine, doar ca să-ți aperi scaunul, l-a întrerupt cu o voce tunătoare Toader. Zmeii despre care vorbești sunt puțini și trăiesc doar pe tărâmul lor, iar balaurii își au sălașul în peșteri îndepărtate. Adevărata primejdie vine de pe dealul pietros, pe unde umblă strănepoții dumitale. De aceea, după ce terminăm de făcut ordine aici, mergem cu toții să stârpim dihania care îi sperie până și pe comercianți, de aceea ne ocolesc în ultimul timp.

Tumultul polemicilor continua astfel în fața bătrânului susținut doar de fierarul Gâzu, pentru că Vasile și Sanda erau ocupați să asigure paza în curtea instituției, ajutați de oștenii pe care-i aveau la dispoziție. Lumea pornită fierbea și acolo, dornică să intre cu forța înăuntru și să-și impună voința, folosindu-se de furci, sape, topoare și alte scule aduse din gospodărie. Tinerii luptători erau instruiți să mențină un zid de protecție, fără să intervină și să bruscheze mulțimea, chiar dacă erau provocați. O încercare grea, mai ales pentru cei doi părinți, foarte îngrijorați că nu și-au văzut copiii de ieri. Era prima noapte când lipseau din sânul familiei, tocmai când se întâmplau evenimente radicale. Ar fi mers amândoi spre locul unde își petreceau de obicei timpul, dar nu-l puteau lăsa nici pe bunic pradă oamenilor furibunzi.

Această dilemă îi măcina pe cei doi soți, când un oștean a sosit în mare fugă, strigând cât îl ținea gura:

– VIN! VIIIIN…!!!

Și-a strunit cu greu calul să oprească în fața porții, privind cu groază în urma lui. Expresia de pe chipul schimonosit i-a făcut pe săteni să fie atenți la ce vrea să transmită, iar pe Vasile să-l îndemne la clarificare.

– Cine vine, omule?, a întrebat el cu speranța că-i vorba de Adi și Bianca.

– Vin zmeii… dinspre pădure, a venit răspunsul terifiant. Sunt mulți și tare mari…

Era clar că nu mai era nicio clipă de pierdut, iar vestea trebuia răspândită până la scaunul primarului. Panica a fost cea care le-a îngreunat mobilizarea, însă oștenii erau mai pregătiți decât gloata derutată, iar exemplul lor a cântărit în ochii multora. Gâzu a ieșit val-vârtej și a ajutat la organizarea rapidă a luptătorilor, punându-se în fruntea lor, ca un comandant veritabil. Comenzile scurte și hotărâte i-au adunat pe toți cei înarmați laolaltă, amintindu-le lecțiile primite în lunile de pregătire.

Vasile și Sanda au pornit de-o parte și de alta a fierarului, dar cu privirea cercetând atent zările dinspre care ar fi trebuit să apară copiii. Oare i-o fi atacat și pe ei zmeii, iar acum sunt captivi? Nu puteau fi morți, că o mamă ar simți asta. Bunicul gândea la fel, în timp ce-i urma la câțiva pași, încercând încă o dată tăișul toporului și al pumnalului de la brâu.

Nu a durat mult până au ajuns la marginea colinei pe care era ridicată așezarea, de unde au putut vedea mulțimea de namile oribile care înaintau în grabă, sigure pe o cucerire ușoară. Și nici nu ar fi fost de mirare, ținând cont de numărul și capacitatea lor în luptă, față de oștenii de ocazie, creați în câteva luni de pregătire. În fruntea călăreților se distingea de departe Zmeul Zmeilor, cea mai impresionantă matahală pe care le-a fost dat să o vadă vreodată.

– Ioana cu arc, tu vei fi în fruntea celorlalți arcași și îi vei întârzia pe cât posibil, până ne formăm strategia, a venit comanda lui Gâzu către tânăra blondă, singura fată din corpul oștirii. Ceilalți stați cât se poate de aproape, a mai adăugat în timp ce își potolea armăsarul focos.

– Putem să-i luăm la ochit, șefule?, a întrebat fata, nerăbdătoare să-și încerce iscusința.

– Așteptați până intră în bătaia sigură a săgeților, a răspuns el scoțând de sub haină un binoclu. L-am primit de la Adi în schimbul suliței pe care i-am făurit-o, i-a explicat bunicului mirat.

A privit prin el ca un comandant care se respectă, după care l-a înmânat mai departe, să vadă și ceilalți ce se întâmplă. Iar spectacolul din următoarele momente merita admirat cu inima plină de bucurie. Când armata de creaturi invadatoare a intrat pe câmpia care-i mai despărțea de colină, caii au început să se împiedice, să-și arunce stăpânii de pe spinare și să cadă ca loviți de ceva invizibil.

– Ce se întâmplă?, a întrebat Sanda cu mirare.

– Îți amintești când mi-ați împrumutat oștenii pentru câteva zile? I-am pus să aștearnă o plasă peste pajiștea proaspăt înverzită, de numai câteva degete înălțime. Iarba a mai crescut și a mascat acea împletitură, iar acum caii se prind cu copitele în ochiurile ei, precum niște pești în năvod.

După ce savură spectacolul, Gâzu ordonă arcașilor:

– Acum puteți să-i țintiți, dar nu risipiți săgețile. Trageți numai la cap, căutând să nimeriți gura și ochii, că-i a dracului pielea de pe ei.

N-a urmat o ploaie de săgeți, pentru că nu aveau mulți arcași, dar cele câteva care și-au atins ținta i-a enervat și mai tare pe luptătorii rămași fără cai. Replica a fost dură, prin buzduganele trimise spre tabăra lor, doborând fiecare câte un oștean.

– Ascundeți-vă pe unde puteți, până ajung în fața noastră, le-a strigat comandantul. Știți că zmeii sunt renumiți în trimiterea de departe a buzduganelor, dar nici în mânuirea săbiilor nu sunt mai prejos. Folosiți mereu scuturile și atacați în echipă de câte doi-trei.

Marea majoritate a tinerilor aveau deplină încredere în Gâzu, deși își dădeau seama că vor fi copleșiți de dușmani. Însă preferau să-și dea viața cu demnitate, decât să fie uciși în timp ce ar fi dat bir cu fugiții. Nici bine nu a început lupta corp la corp, când din spatele lor s-a auzit un strigăt prelung de luptă, venit din piepturile consătenilor înarmați cu scule agricole, care au găsit o motivație mai bună să le folosească. A urmat un măcel în care mulți localnici au murit vitejește și alții luptau în continuare cu îndârjire să biruie un adversar superior ca număr și puteri. Sanda și Vasile se apărau spate în spate, ca într-un dans menit să-i deruteze pe cei care îi atacau. Bunicul era sprijinit de câțiva luptători, care se împuținau văzând cu ochii, iar comandantul făcea tot posibilul să-l doboare pe zmeul cel mare. A reușit să-l străpungă cu sulița făcută special pentru pielea lui, dar rana nu l-a scos din luptă, deși se vedea adâncă.

Pe când se pregăteau să-și încheie memorabil socotelile cu viața, două umbre mari s-au prelins peste câmpul de luptă, atrăgând atenția ambelor tabere. Nu erau păsări, dar zburau tot mai aproape de pământ, băgând frica în fiecare. Nimeni nu a știut de partea cui aveau să intervină acele creaturi, până când una din ele l-a prins pe Zmeul Zmeilor în gură și l-a ridicat în slăvi, sfârtecându-l. Doar atunci a observat Sanda că pe spinarea acelui balaur cu trei capete călărea Adi, iar pe celălalt îl strunea Bianca, scăpând-o și pe ea de inamicul care-i făcea probleme. Zmeii și-au dat seama că balaurii le sunt vrășmași, iar asta i-a făcut să-și piardă încrederea, abandonând lupta și luând-o la fugă spre pădurea salvatoare.

După ce n-a mai rămas picior de invadator viu pe colină, Bianca și Adi au aterizat în fața părinților și a sătenilor, încă îngroziți de arătările pe care le știau demoni ai răului. Cât se poate de firesc, fetița a coborât de pe spinarea balaurului ei și a făcut prezentările:

– Mami, tati, bunicule, vă prezint copilașii noștri, pe care-i cheamă Adam și Eva.

va urma