Banii (XII): Alianța

– Nici prin cap nu mi-a trecut că o să-mi faci ziua atât de frumoasă!, exclamă Liviu după ce ascultă întâmplările povestite de Rodica. Țin minte cum, în adolescență, o țigăncușă pe care am întâlnit-o pe holul unui spital, s-a oferit să-mi ghicească în palmă. Atunci eram sceptic în ceea ce privește astfel de șmecherii pe seama naivilor, dar i-am întins mâna, mai ales că nu-mi cerea niciun ban. După ce mi-a spus că voi trăi mult și cu folos, a mai adăugat că voi salva o viață, după care m-a privit într-un fel ciudat și mi-a împins brusc mâna. Degeaba am întrebat-o ce-a mai văzut, m-a ocolit mereu de departe. Acum mă bucur că una din predicțiile ei s-au adeverit și chiar am salvat o viață. Deși ar putea fi doar o coincidență…

– Coincidență sau destin, cert este că ai făcut-o, iar eu îți voi fi mereu recunoscătoare. E un merit cu care te poți mândri, dar care te și obligă. Cel puțin în tradiția chineză se spune că dacă salvezi viața cuiva, ai datoria să-i porți mereu de grijă. Devii îngerul lui păzitor.

– Staaaai, stai!, interveni bărbatul întinzând mâna ca un polițist ce te oprește în trafic. În primul rând, nu suntem chinezi. Apoi, eu doar am contribuit la salvarea ta, medicii fiind cei care au făcut-o cu adevărat.

– Oricum, fără tine nu ajungeam la acei medici, care au fost plătiți din banii tăi!, insistă femeia.

Liviu făcu o pauză și sorbi ultimele înghițituri din berea ce se încălzise. Simțea apăsarea așteptărilor, accentuată de privirea ingenuă a Verei și vocea atât de persuasivă a Rodicăi. Această încolțire îi dădea un fior aparte și un gust dulce-acrișor, mult mai plăcut decât amarul oferit de bere. Și totuși, nu putea promite ceva ce n-ar fi fost capabil să facă.

– Înțeleg că îmi ceri să-mi las serviciul pe o perioadă nedefinită și să merg cu voi în București, apoi să umblu prin tribunale. Sunt două locuri în care mă simt ca peștele pe uscat, ca o oaie în pădurea cu sălbăticiuni. Și toate astea pentru ce? Doar ca să te răzbuni sau pentru bani?

– E o întrebare capcană? Ai să-mi spui că răzbunarea-i arma prostului, iar iertarea a celor puternici. Dar dacă vreau să se facă dreptate cu ce greșesc? Dacă vreau ca legea să se aplice, fac un lucru rău? Dacă am și eu mândria mea de om, care nu se lasă călcat în picioare de cel în mâinile căruia i-am pus inima, e un păcat? Da, am iubit cu adevărat, Liviu. Tu ai făcut-o vreodată?

Imagini pentru poze cu mâinile îndrăgostiților

Mâna femeii poposi delicat ca un fluture pe cea a bărbatului. Acesta tresări, retrăgându-și-o din instinct, doar pe jumătate. Simțea o căldură plăcută, care îi topea ultimele argumente și toată logica după care se baricadase. La asta se adăuga și parfumul neîndurător ce-i invada nările lacome.

– Da. Cred că da…, nu știu. Îl mai iubești?, rosti el aproape în șoaptă.

Rodica nu răspunse, ci îl privi mai îndeaproape în ochi.

– Ce profesie ai, Liviu?

– Sunt… contabil. La o firmă.

– Ești fericit? Nu te plictisesc atâtea cifre?

– Nu, adică sunt fericit. Am prieteni buni, colegi de treabă…

– Dar nu ai o prietenă. Nu cunoști emoțiile unei iubiri adevărate, a unor înălțări sufletești. Iubirea e cea mai mare aventură, dacă o trăiești cu intensitate. E ca și cum ai urca pe cel mai înalt vârf al unui munte superb, bazându-te doar pe partenerul de lângă tine. Ai încredere totală în el și pășești fără grijă, cu inima deschisă. Trebuie doar să vă dați mâna, să vă sprijiniți când e pasul mai greu. Dar dacă el nu o face la timp, ci dimpotrivă, îți dă un brânci și te aruncă în prăpastie, poți să mori sau să ajungi în scaunul cu rotile. Mai ai puterea să urci piscuri, după această lovitură? Poate te vindeci, dar nu vei risca să-ți iei același partener.

Tăcerea se așternu pentru câteva minute lungi. Vera chiar își șterse ochii cu un șervețel. Rodica reluă:

– Îți promit că nu mă interesează banii, mai am atâția cât să mă descurc până la angajare. Dar știu cel puțin o persoană căreia i-ar prinde foarte bine, iar tu ai fi artizanul unei noi fapte bune. Totul depinde de decizia ta. Dacă ești de acord, mergem împreună la avocat și demonstrăm că biletul câștigător a fost jucat de tine. Ești capabil să faci asta?

– Mda, cred că știu cum…

– Noi avem un martor, care a luat și apoi a dat mai departe banii. Ne-a promis că va coopera, doar să nu-l incriminăm.

– Și… cât crezi că va dura procesul? Îți dai seama că se poate întinde pe luni de zile sau chiar ani. Cam așa merge justiția la noi.

– E adevărat, dar importantă e depoziția ta scrisă, plus o singură prezență la bară. Avem un avocat foarte bun, el mi-a sugerat să te caut, iar amănuntele le vom stabili în fața lui. Ce zici, ești alături de noi, frumosule?

”Frumosul” nu mai avea putere să refuze.

Banii (XI): Controversă

Deși surpriza revederii era la fel de mare pentru toate trei personajele, pe chipul bărbatului nu se regăsea și bucuria. Chiar o trase pe Rodica mai departe de masa lui, întrebând-o neliniștit:

– Ce cauți aici? Mă urmărești cumva?

Tânăra își desprinse brațul din mâna care o ținea ca într-o menghină și îi făcu semn să se liniștească, adresându-i-se la fel de familiar:

– Ca să fim corecți, tu ai dat iar peste mine, cu aceeași stângăcie.

– Daaa?, exclamă el cu o voce sarcastică, ce nu se dorea auzită de altcineva. Îmi pare rău, dar nu mai am patru milioane de euro la mine, să te despăgubesc iar.

– Nu fi răutăcios. Recunosc că relația noastră a început cu stângul, dar nici tu nu ai cooperat deloc.

– Ce relație? Ce cooperare? Nu ne cunoaștem și nu ne datorăm nimic unul altuia.

– Eu nu cred. În momentul când oferi cuiva o sumă atât de mare, se înfiripă o relație, vrei nu vrei. De asemenea, pot apărea niște probleme, așa cum s-a întâmplat și de această dată.

Imagini pentru imagini cu cearta

– Iartă-mă că ți-am făcut probleme, zise tânărul la fel de ironic. Dacă tot ai acceptat banii, acceptă și problemele… și rezolvă-le. Eu nu am nevoie de ele, sunt fericit cu ce am. Apropo: cum m-ai găsit? Sper că nu ai povestit tuturor despre această întâmplare, pentru că tocmai situația asta am vrut s-o evit.

– Nicio grijă! M-am gândit eu că vrei să rămâi anonim, și numai întâmplarea a făcut să ne ciocnim din nou. Eu zic să o luăm de la început, ca doi oameni civilizați, chiar dacă arăt groaznic cu rochia pătată, iar lumea se holbează la noi. Numele meu e Militaru Rodica…

Femeia îi întinse mâna, deși erau aproape lipiți unul de altul.

– Liviu… Pop Liviu. Ar trebui să zic că-mi pare bine, dar sărbătorim ziua unui coleg de muncă și mi-ar plăcea să mă întorc la masă. Deja îmi fac semne…

– Te înțeleg, Liviu. Și eu trebuie să mă schimb…, stau la hotelul de alături…, trebuie să vorbim ceva important.

– Important pentru mine este să mă uiți. Lasă-mă să-mi trăiesc viața fără valuri prea mari, că îmi fac rău.

– Doar o discuție îți cer să suporți. După aceea îți promit că te las în pace, dacă asta-ți va fi voia. Promite-mi, te rog!

Liviu se uită în ochii ei imploratori, apoi la colegii nerăbdători, din nou la ea…

– Bine, după masă sunt liber.

– Excelent! Pe la patru, la barul hotelului?

– Mai bine la șase, că avem de jucat un meci de fotbal.

– Atunci, ne vedem la șase. Sper că ești punctual.

Cei doi se despărțiră, iar Rodica îi făcu semn Verei să iasă de la masă. Aveau de făcut un drum până în Seini cu bunica Ana,  după care urma o pregătire amplă pentru a-l convinge pe acest încăpățânat să li se alăture, una dintre arme fiind o ținută cât mai fermecătoare. Niciun bărbat nu putea rezista unei femei tinere, inteligente și frumoase, cu atât mai puțin un simplu provincial. Numai să nu-i tragă clapa! Dar niciuna din ele nu-și exprima această temere, mai ales că Liviu se temea de o eventuală deconspirare.

– Cum de nu m-ai avertizat din timp că tipul e la masa de alături?, întrebă Rodica în timp ce-l așteptau în fața unui coctail. Aș fi putut să-l abordez mai finuț.

– Nu l-am recunoscut decât după ce s-a ridicat și a deschis gura. Acu’ trei luni nu era bărbos și cu ochelari de soare. Se vede că s-a pus la patru ace când a plecat în Capitală.

– Da, e genul de bărbat care nu pune accent pe cum arată în zona lui, că oricum știe lumea ce-i poate capul.

– Lasă că tot e mai drăguț decât Virgil!, chicoti Vera. Are un vino-ncoa de om natural.

– Da? Mie nu-mi plac bărbații cu barbă. Și nici cei împiedicați, încăpățânați, fără ambiții…

– Pssst! Uite-l că vine!, anunță Vera în șoaptă.

– Măcar și-a schimbat hainele, apucă să-i șușotească Rodica.

Liviu le zări mai târziu, chiar dacă nu erau multe persoane la micuțele mese. Se vedea pe el că nu era insensibil la felul în care s-a aranjat femeia cu care se certase câteva ore înainte. Rodica i-o prezentă pe Vera, după care îl îmbie cu ceva de băut. Spre dezamăgirea ei, omul preferă iarăși o bere.

– Așadar, iată-ne din nou față în față, doar că de data asta nimeni nu-i jenat de vreo cafea vărsată, râse Rodica pentru a intra într-o atmosferă destinsă.

– Nu știu cum s-a întâmplat, dar să nu credeți că sunt mereu așa. Îmi cer încă o dată scuze!, spuse politicos tânărul.

– Dar nu e cazul. Cred că vina e împărțită, mai ales că m-ai prins de fiecare dată cu nervii întinși, răspunse femeia, la fel de amabil.

– Acum… dacă tot ne-am reîntâlnit, îmi spui și mie despre ce-i vorba?

Rodica oftă la gândul că iar trebuia să-și repete tragedia.

– Desigur. E o poveste lungă, dar voi căuta varianta cea mai scurtă. Prietena mea, aici de față, îți poate confirma unele aspecte, doar a fost de față când a început totul… sau aproape totul.

Banii (X): Idiotul

Revederea dintre Vera și bunica Ana a fost înduioșătoare, lacrimile și bucuria alternând sau contopindu-se în momente care au făcut-o și pe Rodica să apeleze la șervețelele din dotare. Bătrâna zâmbea fericită în timp ce-și îmbrățișa nepoata, iar aceasta o săruta pe fața-i umedă și zbârcită de ani, după care tot ea o ștergea de lacrimi cu batista pe care știa că buni o are mereu în buzunarul rochiei. În acest timp, bucureșteanca se întreba cum a fost posibilă o despărțire atât de îndelungată între doi oameni care se iubesc atât de mult, și de ce s-a temut prietena ei de acest moment. Poate numai sufletul lor știa ce zbateri interioare le frământă.

– Dar Sebi? Nu-i acasă?, întrebă după o vreme Vera.

– Nu, draga mea. Îi plecat iară cu marfă păstă graniță, răspunse bătrâna cu amar.

Sebi trebuie să fie fratele de care pomenise Vera de vreo două ori.

– Buni, ea este prietena mea, Rodica.

Cele două femei își dădură mâna schițând un zâmbet politicos, după care bunica veni cu reproșurile firești. De ce nepoata nu a mai sunat-o prin telefonul vecinei de vizavi, de ce nu a anunțat-o că vine, să se pregătească, de ce-i atât de slabă…

– Am fost foarte ocupată, buni, dar totul e ok! Și mie mi-a fost tare dor de tine, crede-mă, se scuza fata când prindea prilejul.

– Ei, da luați loc, domnucă dragă, o invită Ana pe străină. Să știți că tot am cu ce să vă servesc, deși nu-i cine știe ce. S-a nimerit că mâine trebuie să merg la tătâne-său și am pregătit câte ceva.

Vera se întunecă dintr-o dată când auzi, iar Rodica evită să pună întrebări. A tăcut și a privit liniștită cum cele două seinence aranjează masa, aducând apoi câte ceva din curte, din frigider și din cămară. Struguri dulci și mere frumoase, slănină cu caș și roșii, cartofi franțuzești făcuți în cuptor, o prăjitură cu brânză, pâine de casă și o sticlă pântecoasă cu vișinată. Atmosfera s-a mai destins în timpul prânzului, iar Rodica a reușit să afle mai multe secrete de la bătrână, în momentele când rămâneau doar ele în cameră.

Tatăl Verei era la închisoare pentru tentativă de omor prin înjunghiere, după o beție și o încăierare la restaurant, iar tanti Ana îl vedea lunar, ducându-i câte un pachet. Mâine era una din acele zile. Vera nici nu voia să audă de el, socotindu-l vinovat pentru destrămarea familiei și plecarea mamei în Spania, la muncă. E drept că trimitea câte o sută-două de euro lunar, dar nu mai venise în țară să-și vadă copiii și pe maică-sa. Aceasta avea o pensie mică, după răposatul ei soț, dar încă putea să-și muncească grădina și mica livadă. În plus, Sebi, fratele mai mic al Verei, își împlinise visul și lucra pe un TIR ce urma să fie în curând achitat în rate. Odată fusese cu marfă în Spania și își căutase mama, dar ori n-o găsise, ori nu i-a plăcut ce-a aflat, pentru că nu voia să vorbească despre asta. Poate Verei i-ar fi spus mai multe, că tare mult țineau unul la altul.

Până seara a fost asaltată Rodica de amintirile celor două, de povestiri garnisite cu poze de pe pereți sau din albumul familiei, precum și de vizita obligatorie în grădina îngrijită cu pasiune de bunică. Și cina s-a prelungit, somnul venind târziu, ca o binecuvântare.

La ivirea zorilor, tanti Ana era în picioare, pregătită de călătorie. Vera urma să conducă până la penitenciarul din apropierea Băii Mari, iar până bunica își va petrece cele câteva ore cu ginerele, ea și cu Rodica aveau să se afișeze pentru ultima dată pe terasa din apropierea agenției Loto. Era o vreme plăcută, în care soarele se juca de-a ascunselea de după norii răsfirați pe cer. Probabil de aceea erau aproape toate locurile ocupate, iar berea predomina aproape la fiecare masă. S-au strecurat printre niște tineri gălăgioși, prea ocupați cu dezbateri pătimașe pentru a le băga în seamă. S-a dovedit că degeaba s-au înghesuit, chelnerii fiind ocupați să preia comenzi mai serioase, neglijând cererea lor de cafea.

Imagini pentru poze cu terase pe trotuare

Rodica răbufni în cele din urmă și se ridică nervoasă. Fiind mai aproape de ieșirea din înghesuială, a ieșit să aducă singură cafelele de la bar, odată cu criticile pe care voia neapărat să le împartă celor în drept. Vera o așteptă ceva mai calmă să preia ceștile și să le pună pe masă. Doar că în acel moment, unul din tinerii din gașca de alături izbucni la o remarcă și se ridică brusc în picioare. Astfel lovi cu cotul o ceașcă din mâna Rodicăi, iar o mare parte din conținut se împrăștie pe rochia ei. Atât i-a mai lipsit femeii ca să-și reverse furia asupra vinovatului bărbos, cu ochelari de soare și o căciulă cu un cozoroc lung precum pliscul unui pelican:

– Idiotule!!!

Bărbatul se întoarse pe cât de repede îi permitea spațiu, evaluă scena și personajul principal, după care exclamă:

– Tu?!!

– Ba tu, nu eu! Ar fi bine să-ți dai jos ochelarii ăia, ca să vezi mai bine pe unde gesticulezi!

Vera privea cu gura căscată cum tânărul voia să spună ceva, dar nu reușea. Într-un târziu, vinovatul silabisi:

– Nu, nu… Tu ești!

– Dar ce-i cu tine? Ai rămas cuplat?

Atunci văzu semnele disperate ale prietenei sale și îi auzi cuvintele:

– El e! Pe el îl căutăm. EL!!!

Banii (IX): La pândă

Viața e o înșiruire de evenimente bune și rele, de plusuri și minusuri, ghinioane și noroace care se pot succeda uneori la grămadă. E bine să fii pregătit pentru oricare din feluri și, mai ales, să nădăjduiești că există un final pentru fiecare serie. Astfel se gândea Rodica atunci când a găsit o coincidență fericită, după atâtea dezamăgiri ce au lovit-o consecutiv. Vestea a venit tot de la Vera, căreia i-a povestit gândul de a face o călătorie prin nordul țării. Fata s-a arătat dispusă să o însoțească, mai ales că se născuse în Maramureș, unde îi trăia încă bunica, cea care o crescuse în ultimii ani de școală. Pentru job nu își făcea probleme, mai ales că avea trei săptămâni de concediu, iar apoi fie ce-o fi, că tot era plătită prea puțin pentru câtă treabă făcea.

Potrivirea asta îi ușura mult misiunea Rodicăi de a-și găsi binefăcătorul, doar Vera îl văzuse și l-ar fi putut recunoaște dacă era cazul. În plus, o călătorie de una singură nu părea deloc atractivă, așa că bătură palma în câteva minute. Picolița era bucuroasă că va conduce și ea Loganul noii sale partenere, mai ales că nu prea a avut ocazia să șofeze de când și-a luat permisul. Au pornit dimineața devreme, pentru a ajunge liniștite până spre seară și a găsi o cameră confortabilă. Fata a fost cea care s-a ocupat de cazare, alegând hotelul Minerul, tocmai în buricul centrului vechi al orașului Baia Mare. Era un avantaj important, pentru că în apropiere se afla agenția nr. 24, cea la care se jucase biletul buclucaș. Noaptea a trecut ca un generator de idei pentru Rodica, în timp ce Vera adormi ca un copil obosit după cină.

Funcționara de la ghișeu, o brunetă cu părul tuns băiețește, le-a întâmpinat în primele minute de la deschidere, dar, din păcate, nu au reușit să obțină mare lucru de la ea. Știa de biletul cu pricina, dar câștigătorul nu se prezentase la agenție și nu știa despre cine ar putea fi vorba. Chiar dacă Vera îl descrise în cele mai mici amănunte, care se schimbau ușor de la o relatare la alta. Li s-a propus să încerce la colega din schimbul doi, poate că ea știe mai multe.

Aveau timp să ia micul dejun și să-și bea cafeaua peste care au sărit în acea dimineață. În imediata apropiere era un mic restaurant cu mese aranjate afară, un loc bun pentru a ține sub supraveghere agenția. Cine știe, se gândea Rodica, poate omul ei preferă același loc, cum fac jucătorii împătimiți. De aceea își instrui colega să fie mereu cu ochii pe intrarea în cauză, iar uneori să dea câte o raită printre mesele dinăuntru. Ca să nu pară suspecte pentru cheneri, au alternat mâncarea cu cafelele, sucurile și plimbările prin apropiere, până la ora două după amiază, când a intrat în tură cealaltă funcționară.

Imagine similară

De data asta aveau în față o blondă cochetă cu părul lung și priviri ce alunecau adesea spre clienții chipeși. Pe ele le-au tratat însă cu răceală și suspiciune, mai ales după ce au aflat ce doreau.

– În ce calitate cereți aceste informații? Nu cunosc pe nimeni cu această înfățișare. Și chiar dacă aș cunoaște, vă dați seama că nu am voie să-i divulg identitatea. Vreți să-mi pierd postul? Dacă omul a vrut să rămână anonim, asta e. Vă rog să nu mai insistați…

Era clar că nu le rămânea decât să stea la pândă, în speranța că individul o să apară. Dacă nu cumva jucase din întâmplare o singură dată sau se lăsase după ce-și văzuse toate numerele câștigătoare. Se mai putea să fi pățit ceva sau să se fi mutat în altă parte. Erau atâția de dacă încât pe Rodica o lua iar cu dureri de cap. Timp de cinci zile au stat la pândă și au patrulat pe lângă agenție, tresărind uneori când Verei i se părea că-l recunoaște pe omul mult așteptat. În timpul acesta și-au stors creierii, căutând alte idei de abordare, dar toate picau, rând pe rând. Au rezistat eroic privirilor bănuitoare ale localnicilor care nu-și explicau ce hram poartă două tinere drăguțe și fără altă ocupație, refuzând amabil orice bărbat care voia să le invite în altă parte. Răbdarea și speranțele lor aveau, totuși, o limită.

Măcar au avut timp să vorbească tot ce le trecea prin cap și să se cunoască bine. E drept că Vera avea încă unele secrete despre care nu-i plăcea să vorbească. Cum ar fi părinții ei, un subiect dureros, la abordarea căruia fata se închidea în sine. În ceea ce o privește pe bunică, Rodica a înțeles că nu se despărțiseră într-un mod plăcut, având în vedere că Vera abandonase liceul și fugise în București pentru promisiunile unui tânăr cunoscut pe facebook. După ce și-a dat seama că a fost păcălită, nu a mai avut curajul să dea ochii cu cea căreia îi înșelase așteptările. Acum îi lipsea probabil un imbold, iar Rodica i l-a dat, mai ales că nu aveau de făcut decât vreo 30 de kilometri până în Seini, localitatea ei natală. Oricum, agenția era închisă a doua zi.

Banii (VIII): Strategia

– Dumneata trebuie să fii domnișoara…

– Militaru Rodica, domnule avocat…, ochii tinerei se străduiră să deslușească numele scris pe tăblița așezată neglijent pe birou. Nu voia să-l pronunțe greșit, chiar dacă-l văzuse și pe ușa de la intrare.

– Daaa, da, fata colonelului. Mi-a explicat el cam despre ce-i vorba, dar vreau să aud totul din gura matale. Mi se pare o poveste trăsnită și, dacă nu mă ruga frumos, nu m-aș fi implicat într-o astfel de bătălie, indiferent de onorariu. Deci, povestește-mi, ca și cum n-aș ști nimic.

Omul de după birou avea o vârstă apropiată de pensionare și o figură jovială, chiar pitorească. Creștetul capului mic și chel îi era mărginit de un semicerc albit a ceea ce amintea de părul cu care fusese dotat de mult. Statura mică și pirpirie se putea ghici chiar și de pe scaunul din care nu se obosi să se ridice. Ochii îi scăpărau cu vigoare în spatele ochelarilor subțiri și eleganți, iar vocea subțire se făcea remarcată de la primele acorduri. ”Stănășilă Valeriu” era numele pe care îl descifră Rodica înainte de a trece la subiect.

Relată tot ce i se păru că-i necesar, începând cu primele zile din viața de după operație, până în momentul în care a aflat că fusese înșelată. Continuă cu munca de detectiv care a urmat pentru a-l găsi pe studentul mincinos, precum și modul în care l-a făcut să-și recunoască înșelătoria. Victor a mărturisit primirea sumei de 5.000 de euro de la un domn ce s-a dovedit a fi Virgil. Acesta din urmă nu mai răspundea la telefon, și nici la apartamentul lui nu era de găsit. O altă persoană ce părea implicată, Stela, nu recunoștea nicio acuzație, ci se considera o victimă a unor suspiciuni neîntemeiate, drept pentru care nu mai voia nici s-o vadă pe păgubită.

Stănășilă ascultă cu coatele pe masă și capul sprijinit în mâini. Ridică pleoapele doar când pauza prelungită sugera că tânăra își terminase expunerea, respiră adânc cu un zâmbet ironic ce se dorea un preambul al opiniei sale.

– Domnișoară… pățania dumitale mi se pare incredibilă, cu toată bunăvoința de care dispun. Vă închipuiți cum o să pară în fața unor judecători impasibili, reci și raționali. Înainte de orice, cine ar crede că ați dat peste un fraier dispus să renunțe la câteva milioane de euro, pentru o rochie pătată și ochii dumitale senini? Puneți-vă în situația lor. Încă nu s-a mai auzit așa ceva nici măcar în occident. Parcă era un film cu titlul ”Un bacșiș de două milioane de dolari”, dar și acolo povestea era mai credibilă. Pe la noi, ne mirăm dacă cineva îți înapoiază portmoneul cu câteva mii de lei, omul e privit ca un erou… sau mai degrabă un prost.

– Deci… nu mă credeți?, se cătrăni tânăra.

Bătrânul dădu din mâna a lehamite.

– Are vreo importanță ce cred eu? Nu pe mine trebuie să mă convingi, ci pe judecător. Și ascultă-mă bine: nu prea ai șanse, chiar dacă ai avea dreptate.

– Mă sfătuiți s-o las baltă?

– Nici asta nu-mi permit a-ți spune. Deduc că ești o luptătoare ambițioasă și poate vei avea puțin noroc. De fapt… mult noroc. Mergi mai departe, dacă te simți în stare, dar nu-ți pune mari speranțe în mine. Am nevoie de ceva concret pentru a te reprezenta.

– Adică…?

– Vezi dumneata, biletul acela de care vorbești nu era, de fapt, al dumitale. Poate că omul chiar l-a uitat pe masă și nu-și mai amintea unde. E probabil să nici nu fi știut că-i câștigător. Aveai datoria să mergi la poliție și să-l predai, nu?

– Nu știu ce am gândit atunci, dar eram oricum în criză de timp pentru viața mea. Dacă s-ar fi dovedit, într-un târziu, că omul mi l-a oferit cu bună știință, ar fi fost târziu să mai pot beneficia de el.

– E drept, dar în fața legii nu există milă. Ai acționat în interesul tău și ai câștigat viață. Acum vrei să revendici banii și nu te acuz, dacă poți dovedi că ai fost victima unei conspirații. Nici mie nu-mi plac astfel de oameni, dar, înainte de a-i ataca, mă asigur că am armele necesare. Deocamdată, nu le am.

– Ce ar trebui să fac, ce să mai aduc, domnule avocat?

– Nu ce, ci pe cine!

Rodica se uită în ochii expresivi ai bătrânului și simți că i se cere imposibilul.

– Ooo, nuuu! Nu pot să fac asta!

– Am crezut că pentru dumneata nu există expresia ”nu pot”. Doar cel care a jucat biletul poate să emită pretenții asupra câștigului. Doar el poate susține că vi l-a dăruit și, prin urmare, banii vă revin de drept. Aduceți-mi omul în cauză și eu vă promit că-i scuturăm pe vinovați de fiecare bănuț, plus cheltuieli de judecată și daune morale. Altfel nu avem ce discuta.

Imagine similară

Avocatul se ridică în picioare și întinse mâna, semn că audiența se terminase. Tânăra înghiți în sec și se văzu nevoită să facă la fel, deși ar mai fi avut câteva întrebări. Oare trebuia să se resemneze sau era în stare să găsească acul din carul cu fân?

Banii (VII): Țeapa

Cafeaua de dimineață și țigara. Doar cu astea a mai rămas? Ah, să nu uite că e sănătoasă, asta pentru a vedea jumătatea plină a paharului. Dar banii au ajuns în posesia studentului Victor, care i-a dorit cash. Pentru asta a venit cu o geantă potrivită și un haidamac pe post de bodyguard. Nici de Virgil nu mai avea parte: relația s-a răcit brusc și ea a trebuit să se mute înapoi, în camera devenită atât de rece și apăsătoare. Noroc, totuși, că nu o înstrăinase. Nu ar fi suportat să stea cu părinții nici măcar o zi, tocmai pentru că nu voia compătimire. Nici cu serviciu nu a avut prea mult succes. Obținuse doar promisiunea șefului că o va anunța când se eliberează un loc. Însă masa de la cafenea era liberă și mereu primitoare. La asta s-a adăugat și privirea bucuroasă a Verei, o picoliță drăguță și mereu zâmbitoare.

– Bună dimineața!, a întâmpinat-o vioi tânăra, la doar un minut după ce s-a așezat la masă. Mă bucur să te revăd, domnișoară elegantă.

Deși diferența de vârstă era de aproape zece ani, Rodicăi nu-i plăcea să i se spună „dumneavoastră”.

– Bucuria e reciprocă, Vera! Chiar m-aș bucura să-mi ții companie la o cafea, mai ales că nu am mai pălăvrăgit de mult.

– Vin imediat, numai să-mi fac un pic de timp, răspunse fata și se roti ca un titirez spre câțiva clienți proaspăt veniți.

Nu a durat mult și a revenit cu cafelele aburinde și cu două țigări.

– Din partea casei, cum s-ar spune, zise ea chicotind.

– Ooo, mulțumesc, dar chiar nu era cazul. Doar eu te-am invitat!

– Nu, nu! De data asta fac eu cinste. Am servit două luni la mare și am făcut bani frumoși. E drept că a fost obositor…

– Mă întrebam eu de ce nu te-am mai văzut în ultima vreme.

– Din ziua în care ți-a fost pătată rochia. Dar văd că o porți chiar acum și nu se observă nici urmă de cafea. Extraordinar! A plătit tipul curățarea sau ți-a luat alta identică?

Rodica oftă și aprinse pe rând țigările amândurora.

– A plătit destul, săracul. Poate am făcut o scenă de isterie, dar cred că eram foarte supărată.

– Eee… de parcă eu n-aș fi făcut la fel. Mă mir că nu a intervenit și doamna Stela, doar era la masa din colț și a văzut tot.

– Ești sigură? Nu țin minte să-mi fi spus… Probabil n-a vrut să mă supere cu asta, din jenă.

Vera chicoti complice și îi trase cu ochiul, semn că se gândea la altceva.

– Dar ia spune-mi, nu ți-a căzut cu tronc tipul? Deduc că v-ați mai întâlnit.

– Care tip?… Aaaa, roșcatul…

– Eu mă refeream la cel care ți-a pătat rochia. Ai cunoscut și un roșcat?

– Nu, nu. Despre el vorbeam și eu…

– Atunci de ce-i zici roșcat?

– Păi nu are părul roșcat? Plus că-i și mai scund decât mine, deci nu-i genul meu.

Fata o privi contrariată.

– Ce tot vorbești acolo? Băiatul ăla avea un păr negru, precum al tău, și era mai înalt cu o palmă decât tine. Doar eu i-am dat cafeaua și l-am cântărit bine. Cam aiurit, dar drăguț.

Imagine similară

Era rândul Rodicăi să rămână ca la dentist, după care să-și acopere gura cu mâna, într-un gest disperat de a-și înăbuși o exclamație zgomotoasă, și nu de durere fizică. A fost un moment din acelea în care simți că atmosfera care te înconjoară se sparge în capul tău, rănindu-te cu mii de cioburi. Momentul în care realizezi că ești un pion insignifiant care tocmai a fost sacrificat pentru mofturile unui rege tiranic. Clipa când îți dai seama că ai fost jucat pe degete, ca un copil inocent ce se credea matur, că ai fost păcălit atât de amarnic, încât îți pierzi de tot încrederea în tine, în oameni, în viață…

– Iartă-mă, Vera… Se vede că eram prea supărată pentru a reține astfel de detalii. Poți, te rog, să-mi descrii cât mai exact persoana în cauză, dar și întâmplarea?

Picolița inspectă cu privirea mesele și se scuză puțin. Se întoarse după câteva minute și îi îndeplini dorința, deși se arătă mirată de solicitare. Cuvintele ei cădeau ca niște pietre în hăul adânc al disperării, resimțit de Rodica până în stomac. Acolo unde ar fi fost de așteptat să simtă fluturii iubirii, acum se zbăteau lilieci cu gheare, ce încercau să-i ajungă până în gât și să o sugrume. Era din ce în ce mai clar că fusese înșelată copios de Stela, de studentul cel roșcat și poate chiar de Virgil. În jurul ei se țesuse un complot în care toți și-au jucat perfect rolul, iar ea a picat ca o muscă cretină în plasă. Se dovedea că Stela văzuse scena cu biletul de loto, iar pentru a pune mâna pe el îl racolase pe Victor, pe care l-o fi plătit să mintă cum că el ar fi fost cel ce și-a uitat biletul. Condiția era să aibă drumuri prin zona în care s-au jucat numerele câștigătoare.

Cum a putut fi atât de naivă și să dea banii fără o cât de mică investigație? Și acum ce trebuia să facă? Să plece capul și să înghită gălușca rușinii sau să încerce recuperarea banilor? Ceea ce însemna și reabilitarea în fața celor care au umilit-o, dar mai mult în sinea ei.

Banii (VI): Dezamăgiri

continuare

Parcă numele îi era predestinat Stelei. Era cu adevărat o stea în tot ce făcea, deși nu făcea multe, fiind secretara șefului. Doar colegii șoșoteau discret precum că ar avea și alte atribuții, nefiind căsătorită, cu toate că arăta foarte bine. Altfel nu s-ar fi explicat bijuteriile scumpe pe care le afișa, hainele mereu noi și la modă, îngrijirea în cele mai mici detalii pe care o acorda corpului, șoferii care o duceau și o aduceau de la serviciu sau din restaurante. Nimeni nu îndrăznea, însă, să facă vreo aluzie directă, mai ales pentru că Stela era cunoscută ca maestră în ale bârfelor. Era unul din motivele pentru care toți îi căutau compania, încercând să afle ce e nou sau ce e pe cale să se întâmple. Doar despre ea nu prea vorbea, în rest nu scăpa nimeni, iar lumea adora să audă critici la adresa celorlalți, chiar dacă știau că nici ei nu vor fi scutiți. Nu se știa câți ani are, dar circula mitul că e cu vreo zece ani mai bătrână decât arată.

O astfel de companie era foarte potrivită acum, se gândea Rodica în drumul spre cafenea. Aproape sigur că o să afle câte ceva din zilele pe care le pierduse, cu riscul de a reintra în circuitul celor mai proaspete bârfe. Stela o întâmpină cu bucuria bine simulată, zâmbindu-i și făcându-i complimente pe care așteptă să le primească îndoit înapoi. După șarja de politețuri și cafeaua mare comandată, discuția a intrat în normalitatea cu care erau obișnuite. Prietena îi reproșa că s-a distanțat prea mult de colege, că nu a mai încercat să-și recâștige postul, deși șeful ar fi dispus să-i ierte ieșirile nervoase. Vestea din urmă o bucură pe Rodica, deși nu știa sigur dacă-i reală sau era un mod de a o trage de limbă.

Imagini pentru poze cu cafele

– De mult nu am mai băut cafeaua împreună la această masă, îi reproșă Stela. Te purtai ciudat și am crezut că ești supărată pe mine. Chiar m-am mirat, doar am fost și-ți sunt cea mai apropiată prietenă.

– Nici nu încape vorbă, Stela! Te rog să mă ierți, dar boala mi-a întunecat judecata, se scuză Rodica, aprinzând pentru amândouă câte o țigară.

– Aaa, boala… Am auzit câte ceva, îmi pare tare rău! Bine că ai scăpat, pentru că era mare păcat să te pierdem. Ești bine acum, nu?

– Da, mă simt bine, doar că nu-mi amintesc anumite lucruri. Poate mă ajuți tu…

– Fac tot ce pot, dar nu-ți pune mari speranțe. După cum ți-am spus, m-ai ocolit și pe mine. Chiar și când veneam aici, în același timp, beam cafeaua la mese separate. Erai cu totul alta, fată dragă!

În acel moment, Rodica simți o mână pe umăr, urmând o voce surprinsă:

– Domnișoară! Dumneavoastră sunteți!!!

Era un tânăr necunoscut, cam pirpiriu, cu un păr roșcat ce cădea neglijent pe umeri și cu o figură extrem de surprinsă.

– Poftim?, se ridică uimită Rodica, îndepărtând implicit mâna străină. Vă cunosc?

– Ar trebui! Eu vă recunosc și după voce. Nu mă mai țineți minte?, se arătă dezamăgit tânărul.

– Îmi pare rău, dar nu-mi amintesc…

Stela privea scena de pe scaun, cu vădită curiozitate.

– Sunt Victor! Pamfil Victor!

– Șiii…

– Ne-am întâlnit aici, acum vreo două luni. Eu v-am pătat rochia cu cafea și apoi am fugit rușinat.

– Se poate, domnule Pamfil… dar nu-mi amintesc. Nu-i nimic… oricum vă iert.

Tânărul puse din nou mâna pe umărul Rodicăi, sugerând-i astfel să-și reia locul. Apoi se așeză și el, aplecându-și capul peste masă și vorbind mai încet.

– Dar e musai să vă amintiți, domnișoară! Pentru că, în zăpăceala mea, v-am lăsat un bilet de loterie câștigător, pe care am auzit că l-ați fructificat.

– Cuuum?!!! Era biletul dumneavoastră?!, rosti cu glasul stins femeia, simțind că-i vine să leșine.

– Firește. Pot să și dovedesc: biletul a fost jucat de mine la o agenție din Baia Mare. Sunt din Maramureș și merg aproape săptămânal acasă.

Se auzi un „oau”, din gura Stelei, care probabil savura spectacolul trăgând câte un fum de țigară și neuitând să guste din cafeaua călduță.

– Deci… nu eu am jucat la loto…

Rosti ca pentru sine Rodica.

– Îmi pare rău pentru dumneavoastră. Vă caut de multă vreme pe aici și prin împrejurimi. E vorba, totuși, de patru milioane de euro, iar eu sunt un student sărac. Doar n-ați crezut că o să vă las o sumă atât de mare pentru o rochie?

– Nu am crezut nimic, domnule!, se răsti femeia jignită. Am avut o amnezie severă, care persistă oricât de mult încerc să-mi amintesc anumite lucruri. O parte din bani i-am cheltuit pe operație și tratament, restul e în bancă.

– Mda, înțeleg, răspunse împăcat Victor. Nu vă cer să-mi dați banii care i-ați folosit deja. Mă bucur că v-am găsit și mă mulțumesc cu cât a mai rămas. Despre ce sumă e vorba?

– Mai sunt peste două milioane și jumătate. Nu uitați de impozit.

– OK! Când puteți să mi-i restituiți?

Rodica își prinse capul între mâini, încercând să-și stăpânească gândurile. Erau prea multe dezamăgiri dintr-o dată și se temea să nu clacheze. Avea nevoie de timp pentru a-și număra pierderile și a găsi resurse să meargă mai departe. La asta se mai adăuga și jena cumplită pentru situația în care se afla, sentiment care o obliga să se retragă.

– Nu știu precis. Curând… Vă las numărul meu de telefon și stabilim o întâlnire. Acum mă grăbesc.

Tânărul nu păru încântat de amânare, dar a trebuit să accepte. Rodica se scuză scurt față de amândoi și ieși precipitat.

Banii (VI): Dezamăgiri

Vestea cea mare a fost împărtășită cu o explozie de bucurie și entuziasm, în care Virgil o îmbrățișa ridicând-o în aer și rotind-o într-un carusel al iubirii. Se oprea doar ca să o sărute cu migală, pornind de la gură și urmând o linie cunoscută până la lobul urechilor, după care o strângea din nou puternic și continua să o învârtă ca pe o păpușă delicată. În cele din urmă s-au oprit să-și tragă sufletul, iar bărbatul ținu să vadă încă o dată hârtia care le provocase această izbucnire.

– Două milioane și jumătate!, citi el cu mirare. E o adevărată avere, care pică într-un moment cum nu se poate mai potrivit. Ești o fată norocoasă, iar eu sunt norocos că te-am întâlnit. Oare cu cât ți-au impozitat ăștia câștigul?

– Nu știu, dragule. Bănuiesc că au reținut vreo 30%, plus ce am scos și eu pentru operație.

– Da, da… Or fi fost vreo patru milioane. Oricum, ne ajunge să trăim pe picior mare.

– Ooo, de parcă se poate și mai bine!, râse Rodica în timp ce-și trecu brațul din nou pe după gâtul lui. Promit că o să-mi găsesc un serviciu, imediat după luna de miere. La ce ne-ar mai ajuta banii ăștia?

– Ce vrei să spui?, întrebă Virgil făcând un pas înapoi.

– Vreau să zic că avem tot ce ne trebuie, iar iubirea e cea mai importantă, nu?

– E adevărat, dar întotdeauna se poate și mai bine. O cabană la munte, un apartament la mare, un mic iaht, vacanțe în cele mai exotice locuri…

– Nu cred că ar fi drept, iubitule. Banii ăștia au picat ca din cer. Poate există un Dumnezeu sau așa mi-a fost soarta: să fiu salvată în ultima clipă. Ei bine, am supraviețuit datorită acestui câștig. Ce fac eu pentru a fi recunoscătoare?

– Te rogi și pui în cutia milei câte o bancnotă mare. E tot ce trebuie să faci.

– Rugăciunile mamei nu m-au ajutat, nici suma pe care o avea tata în bancă nu era suficientă. Știu că ar fi rămas pe drumuri, dacă nu-i era ipotecat apartamentul. Pentru a ajuta cu adevărat, e nevoie de ceva concret, pe lângă rugăciuni și bunăvoință. Trebuie să mă revanșez față de soartă, să dau mai departe așa cum am primit. Până azi nu am dat nimănui nimic și nici nu am așteptat să primesc, dar acum nu vreau să rămân datoare.

– Și cât ai vrea să donezi?, se interesă Virgil.

– Tot.

– Tot?! Cred că operația ți-a afectat luciditatea. Ar fi bine să te consulte un psihiatru, fără supărare.

– Poate că boala mi-a afectat modul de a gândi, deși mi-e străin zbuciumul din acea perioadă. Dar, știind cât de aproape am fost de moarte, am ajuns să apreciez mai mult viața. A mea și a altora care trec prin așa ceva. Ce poate fi rău în asta?

– Viața ta e mai importantă pentru mine, ar trebui să fie și pentru tine. La naiba cu ceilalți! Nu-i poți salva pe toți, nu ești Dumnezeu să alegi care merită sau nu să trăiască. Ești un simplu om, care a avut șansa să scape de moarte, iar pentru suferința ta ai primit un bonus. Așa trebuie să gândești, iubito.

Cu aceasta, Virgil o trase din nou în brațele lui și o sărută pătimaș.

– Promiți că nu vei face vreo nebunie?, o alintă el drăgăstos.

– Nu pot promite nimic, Virgil. Trebuie să-mi urmez inima, altfel aș avea mereu remușcări. Te rog să mă înțelegi!

Bărbatul oftă și o împinse ușor, după care se îndreptă spre garderobă. Rodica rămase cu hârtia cu extractul de cont în mână și cu chipul întristat.

– Am plecat la o întâlnire de afaceri, îi spuse înainte de a ieși. O să mai discutăm problema, dar nu exclude câteva consultații la psiholog. Putem merge împreună, dacă vrei.

– Desigur, dacă vrei tu…, murmură ea privindu-i ținuta elegantă.

Imagini pentru poze cu oameni ingandurati

Singurătatea care s-a lăsat în jur era dintr-o dată prea sufocantă. Permitea gândurilor negre să-i invadeze mintea, generând noi întrebări și îndoieli. Oare a făcut bine să-i pună iubirea la încercare, tocmai când trebuiau să se preocupe de pregătirile pentru cununie? Poate chiar era paranoică și avea nevoie de ajutor. Simțea că o cuprinde un atac de panică, o durere de cap și o transpirație rece. Trebuia să găsească o preocupare care să întrerupă acest dialog cu sine. O comandă pentru mâncare chinezească părea o idee bună. Virgil era mare amator al acestor preparate. Până când venea curierul, o să bea o cafea tare și o să fumeze câteva țigări. De mult nu mai aprinsese, sperând că se va lăsa complet, dar acum era o situație de forță majoră. Mâncarea sosi relativ repede, doar că băiatul nu putu accepta să-i țină companie la masă. Păcat, pentru că ar fi avut nevoie de un suflet care să-i țină de urât.

Virgil nu a venit nici până dimineață, iar ea s-a perpelit, nereușind să închidă ochii. Degeaba l-a apelat, mobilul era închis. La ivirea zorilor, Rodica simțea că-i epuizată, având nevoie de o încărcare dacă voia să funcționeze. Tocmai când căuta modalitatea, a sunat telefonul. Era Stela, o fostă colegă de muncă și confidentă, care o invita la cafeneaua lor obișnuită. Părea ideea cea mai potrivită.

Va urma

Banii (V): Un răspuns și mai multe întrebări

Niciunul din medici nu a reușit să-i dea vreo lămurire în ceea ce privește sursa banilor pentru intervenția chirurgicală. Probabil că nu le-a divulgat nici lor mai mult decât era necesar. În schimb, avea un motiv de bucurie aflând că testele și tomografia au ieșit excelent, iar doctorului neurolog nici nu-i venea să creadă că tumoarea a dispărut complet. Și totuși, gândurile o atrăgeau mereu spre zona întunecată, ca un tărâm ce se cerea descoperit, ca o obsesie de care nu putea scăpa.

S-a mutat curând în apartamentul lui Virgil, care îi ceru să se gândească la o cununie grabnică, urmată de o lună de miere pe continentul american, pentru care biletele erau deja luate. Toate aceste dovezi de iubire, atenția cu care nu era obișnuită, o copleșeau, dar era și plăcut să simtă cum iubirea îi era împărtășită cum nu sperase înainte. Poate că era mai bine să reziste tentației de a mai face cercetări, după cum o sfătuia și viitorul ei soț. S-ar putea să afle lucruri neplăcute, ce i-ar fi știrbit fericirea câștigată după atâta suferință.

Cam așa gândea Rodica atunci când un e-mail, primit de la Banca Transilvania, i-a atras atenția. Nu era mare lucru, doar că nu-și explica de unde au adresa ei și de ce îi făceau propuneri pentru pachete de economisire. Să-și fi deschis un cont de care nu știa? Curiozitatea a mânat-o, a doua zi dimineață, în fața unui ghișeu al băncii. Simțea fiorii unei emoții neașteptate când casiera a întrebat-o cu ce o poate ajuta. Care să fie abordarea cea mai bună ca să nu pice de aiurită?

– Aș putea să… primesc un extract de cont?

– Desigur, doar să-mi dați cartea de identitate, îi răspunse zâmbind femeia.

Rodica se conformă, după care se retrase discret deoparte. Își căuta cuvintele de scuză pentru momentul când i se va spune că nu are niciun cont. Privirea angajatei o țintea din când în când cu același zâmbet, în timp ce apăsa pe tastele calculatorului. Încercă să ghicească dacă-i de rău sau de bine, dar nu se hazardă cu vreo supoziție. Faptul că dura atât trebuia să fie un semn bun, nu? Casiera reveni cu actul de identitate și cu o hârtie, pe care i-o înmână cu o voce caldă:

– Ne face o mare plăcere să vă avem client. Să-mi spuneți dacă mai aveți nevoie de ceva.

Imagine similară

Rodica îi smulse pur și simplu foaia din mână, căutând nerăbdătoare cifrele mult așteptate. Le sorbi din ochi cu nesaț de mai multe ori, nevenindu-i să creadă: 2.655.000 euro în cont! Peste două milioane și jumătate! Inima îi bătea prea puternic, oricât efort făcea să-și ascundă emoțiile. Trebuia să se calmeze pentru a pune niște întrebări pertinente. Erau multe care-i treceau prin cap, dar trebuiau alese cele mai potrivite.

– Nu vă supărați…, se adresă din nou amabilei femei.

– Da, poftiți!

– Știți… am avut multe pe cap în ultima vreme, plus o problemă de sănătate… Puteți să-mi spuneți cum a fost constituit acest depozit? Adică… de unde a fost virat?

Casierița o privi cu înțelegere și aprobă tacit.

– O să fac tot ce pot pentru dvs. Așteptați puțin.

După câteva noi tastări, reveni cu precizările așteptate:

– Banii au fost virați de Loteria Națională… după care ați retras 160.000 euro. Apropo, vă felicit pentru câștig!

Loterie? Ea a câștigat la loterie, deși nu a jucat niciodată până atunci! Părea incredibil, dar ce nu face un om când nu mai are speranțe. Probabil a încercat orice și norocul a fost de partea ei. Ce bucurie! Ce ușurare! Nu era datoare nimănui, ci dimpotrivă, avea în bancă o avere.

– Vă mulțumesc mult pentru amabilitate!, îi zise cu entuziasm casierei.

Ar fi meritat o ciocolată mare sau niște flori frumoase, dar o să i le aducă de altădată. Acum se grăbea spre casă pentru a-i spune marea veste lui Virgil. Abia aștepta să-i vadă reacția! O astfel de bucurie nu se poate transmite și nici simți prin telefon. Zestrea ei era tocmai potrivită pentru a nu se simți în inferioritate față de aportul material pe care-l aducea iubitul ei în căsnicie. Nu știa cam în ce constă, dar, judecând după bunurile lui, trebuia să fie mare. Chiar era puțin surprinsă că a renunțat la fete de bani gata, pentru ea, o persoană simplă, rămasă acum și fără serviciu. Doar dacă…

Nu, era o prostie. Cum să fi știut el că e milionară, când și ea aflase doar acum?! De unde? Doar dacă… Să-i fi spus atunci și apoi să fi uitat? Nu putea să gândească astfel despre viitorul ei soț. Lipsa încrederii e foarte dăunătoare oricărei relații. Însă prea mulți de „dacă” nu îi dădeau pace, o rodeau la inimă și îi provocau temeri. Trebuia să găsească o modalitate de a scăpa de aceste îndoieli, înainte de a face pasul cel mare. Altfel ar fi trăit mereu cu ele în suflet, ar fi prins rădăcini adânci și s-ar fi extins ca o plagă.

Banii (IV): Cerere în căsătorie

Parcă niciodată nu a fost atât de fericită ca atunci când a fost primită de cei dragi la aeroport. Erau acolo părinții și Virgil, încărcați cu flori și zâmbete neîntrerupte. Cu toții au asigurat-o că arată mai bine ca niciodată, ignorând galant peruca pe care o purta până o să-i crească părul. Adevărul e că se simțea fericită, iar asta se reflecta pe chipul ei, transformându-se într-un farmec de care nu beneficiase până acum. Iubitul a remarcat asta, a strâns-o cu putere la piept, a sărutat-o îndelung, șoptindu-i cât de mult i-a lipsit.

A urmat, firește, o cină cu familia și Virgil, în apartamentul părinților. Un prilej potrivit pentru Rodica de a pune întrebările care o apăsau insistent, ca o piedică în calea unei noi vieți, ce se anunța frumoasă. I-a fost greu să aștepte momentul prielnic pentru a lămuri cea mai mare necunoscută, dar, după ce s-au așezat la masă și efuziunea s-a mai domolit, a dat cărțile pe față, recunoscând că nu-și mai amintește ce s-a întâmplat în luna premergătoare operației. La îngrijorarea lor a răspuns asigurându-i că nu e un pericol pentru sănătate, dar ar fi bine să o ajute în umplerea unor lacune, în găsirea unor răspunsuri care o puteau liniști. Poate că era nevoie doar de o scânteie pentru ca memoria să-i revină, dar s-ar putea să fie nevoie și de o reconstruire, cărămidă cu cărămidă, a unei perioade atât de dureroase și importante din viața ei.

Din păcate, cea mai importantă necunoscută a rămas tot o enigmă. Nici Virgil nu știa de unde găsise ea banii necesari pentru operație, pentru că a fost secretoasă chiar și față de el, ceea ce l-a îndurerat mult atunci. La fel ca și pe tatăl ei, care se zbătuse atât de mult pe la minister pentru a obține aprobarea sumei necesare. Având în vedere că era colonel în rezervă, după ce activase mulți ani în armată, poate că ar fi reușit în cele din urmă. Rodica știa cât era de bătăios și perseverent, mai ales că a avut parte de o educație strictă din partea lui, în care disciplina și ordinea erau pe primul plan. Numele de Militaru era parcă predestinat, dar nu suficient pentru a muta munții din loc, după cum s-a dovedit. E drept că politica a fost o piedică, el fiind înscris într-un partid din opoziție, păcat ce nu putea fi iertat de cei de la putere.

Nici la celelalte întrebări nu a găsit răspunsurile pe care le aștepta. Se părea că în acea „lună întunecată” a fost mai reticentă față de toată lumea, ba chiar a rămas și fără serviciu din cauza deselor crize. Un lucru care l-a aflat doar acum, cu amărăciune în suflet, mai ales că locul de muncă ar fi putut fi o sursă importantă de informații. Din câte știa, nici financiar nu stătea bine, mai ales că s-ar putea să fie datoare celui sau celor care au ajutat-o. Gândurile negre i-au fost alungate tot de bunul ei iubit, care i-a făcut o mare surpriză cerând-o de nevastă, cu tot dichisul: în genunchi, cu un inel superb și un mic discurs care a mișcat-o:

– Rodișor, prințesă a sufletului meu, mi-am dat seama în aceste zile că viața e scurtă și numai alături de tine e fericită. De aceea nu mai vreau să pierd nicio zi fără minunea ochilor tăi și căldura sufletului tău. Știu că ai suferit enorm în ultima vreme, dar trebuie să dai uitării aceste nenorociri, iar eu vreau să te ajut. Gata cu trecutul, trebuie să ne gândim doar la viitor! Fă-mi te rog cinstea de a-mi fi iubită soție, pentru a-ți fi mereu alături, a te servi și bucura tot restul vieții, așa cum meriți.

Imagini pentru poze cu cereri in casatorie

Firește că a acceptat, cu ochii în lacrimi de fericire, mai ales că visase de mult timp această clipă. Tatăl și mama ei aveau o părere bună despre viitorul mire, îmbrăcat mereu ireproșabil, cu un chip atrăgător și un corp bine lucrat. Impresia bună era completată de un Bentley care lua ochii fetelor și un apartament spațios în centrul Capitalei, mobilat cu mare lux. Mai mult ca sigur că rudele din SUA au avut o contribuție importantă în aceste dotări materiale, fiindcă nimeni nu știa precis cu ce se ocupă, însă multă lume nici nu-i înțelege pe afaceriștii de succes. O droaie de fete frumoase îi căutau compania, și tocmai din aceea Rodica nu îndrăznise să creadă că-l va obține. Nici el nu-i dăduse motive să aspire la asta, comportându-se adesea rece și secretos. Dar iată cum se poate întoarce roata destinului, iar dintr-o mare deznădejde poți fi catapultată în al nouălea cer.

Astfel că seara s-a terminat cum nu se putea mai bine, târziu, când Virgil a chemat un taxi, și Rodica s-a retras într-unul din dormitoarele părinților. Era obosită, însă nu a putut adormi imediat, mai ales după evenimentele din acea zi. Avea multe lucruri de gândit și planificat. A doua zi, trebuia să se prezinte la medicul de familie, care precis că o va trimite la specialist, pentru control și teste.