Banii (XVIII): Epilog

Mai erau câteva zile până la Crăciun, dar colonelul Militaru nu putea să aștepte sărbătorile. Avea motive prea mari și prea multe pentru a le suprapune cu sărbătoarea Nașterii Domnului. În acea sâmbătă fără ninsoare, dar cu mii de beculețe aprinse pe străzile Bucureștiului, ce păleau totuși pe lângă artificiile resimțite în sufletele amfitrionului și a invitațiilor săi, se punea de o petrecere cum nu se mai văzuse la casa lui de multă vreme. Invitații erau în ton cu evenimentele suprapuse parcă de o mână a destinului îngăduitor.

Avocatul Stănășilă cu soția erau cap de afiș, prieteni vechi și el artizan al victoriilor pe care le va anunța încă o dată în cercul restrâns al familiei și al celor dragi. Fiica, iubită mai mult ca oricând, era de fapt eroina în fața căreia se bucurau să apară toate celelalte personaje, cu locuri primitoare în inima ei, și lăcașuri la fel de spațioase pentru a o primi pentru totdeauna în sufletul lor. Urma iubitul și prietenul ei, alături de care a trecut prin încercări grele și cu ajutorul căruia a izbândit. Dintre invitați nu putea să lipsească buna ei prietenă, Veronica, alături de noul său prieten, studentul Pamfil, și fratele venit din Seini. Erau în total nouă persoane, în fața unui meniu pe care aș prefera să nu-l deconspir, tocmai pentru că, oricât de bogat și sofisticat ar fi fost, nu se poate compara cu bucuria și dragostea care se citea pe chipurile fiecăruia, chiar dacă două persoane, mai sobre din fire, încercau să le disimuleze.

Una dintre ele era, evident, domnul Stănășilă, care a și deschis petrecerea prin discursul mult așteptat.

– Înainte de toate, vreau să vă mulțumesc pentru încrederea acordată de-a lungul procesului și pentru călduroasa primire din această seară. După cum știți cu toții, zilele trecute, misiunea mea s-a încheiat cu succes. A fost o luptă mai scurtă decât ne așteptam, dar să nu uităm că nu este numai meritul meu, ci și al unor persoane care și-au pus viața în pericol. Mă refer în primul rând la generosul Liviu și neabătuta Rodica, doi tineri curajoși care m-au făcut să dau tot ce pot pentru a-i ajuta. Iar soarta – sau Dumnezeu – a făcut ca munca noastră în echipă să fie încununată de succes. Cred că e un moment potrivit să repet în ce constă triumful nostru. După acuzația de lovituri cauzatoare de moarte pentru Liviu, au urmat descoperiri edificatoare ale poliției, în care s-a demonstrat că victima era de fapt un traficant de droguri, posesor de arme fără autorizație, vinovat de crimă prin împușcare, tentativă de omor și amenințare cu omor. Toate acestea au fost confirmate de martorii intervievați, precum și de dovezile găsite la percheziție. Prin urmare, chiar și procurorul de caz a fost de acord că o pedeapsă de doi ani de închisoare cu suspendare e o pedeapsă suficientă, mai ales că acuzatul a fost mereu cooperant.

Au urmat aplauze și felicitări pentru tânărul ce stătea în apropierea colonelului.

– În ceea ce privește daunele materiale solicitate de păgubiți, s-a dispus restituirea sumei însușite pe nedrept de împricinatul Virgil Tomescu, prin implicarea și intimidarea altor persoane, care au depus mărturie ulterior și au dat în vileag înșelăciunea. Banii vor fi recuperați din bunurile vinovatului, pe care s-a pus sechestru, respectiv două apartamente, un teren, două mașini de lux și un iaht nou, care valorează peste două milioane de euro.

Alte aplauze, urmate de pahare ridicate și multe urări tinerilor îndrăgostiți. A urmat o surpriză plăcută, în care Liviu i-a cerut mâna iubitei sale Rodica, îngenunchind și oferindu-i inelul de logodnă. Nu era atât de impresionant ca și cel pe care-l primise în primăvară de la Virgil, dar a fost primit cu cea mai mare bucurie. Chiar și colonelul îl privea cu alți ochi pe viitorul ginere, iar Veronica s-a autopropus de domnișoară de onoare, împreună cu Pamfil, în care descoperise un suflet bun, dar ușor influențabil. Poate că tocmai de asta avea nevoie fata, ea fiind ceva mai autoritară. Fratele ei venise cu o veste extraordinară: mama lor tocmai sosise acasă și aștepta să petreacă sărbătorile împreună. Sărbători de la care nu putea să lipsească nici Liviu cu Rodica, cel dintâi topindu-se de dorul locurilor iubite și al prietenilor dragi.

Rodica își primise postul înapoi, dar încă nu era decisă dacă va rămânea la acea firmă. Se gândea să pornească o afacerea împreună cu viitorul soț și cu Veronica, poate chiar în Baia Mare. Mai ales că o bună parte din banii pe care-i va primi o să-i dăruiască prietenei sale, așa cum i-a sugerat de la început lui Liviu. Familia ei avea nevoie de un sprijin, cu atât mai mult cu cât tatăl urma să iasă din închisoare, iar mama nu avea o sursă de venit.

În acea minunată seară s-a sărbătorit viața și s-a pus la cale viitorul. Erau o nouă familie, mare și fericită, care nu putea uita prin ce a trecut, dar cu atât mai mare le era hotărârea de a rămâne mereu uniți.

SFÂRȘIT

Banii (XVI): Cu cărțile pe față

– Ia te uite, vine muntele la Mahomed!, cu această expresie l-a întâmpinat Virgil pe Liviu, când acesta a apărut în somptuosul lui apartament. Intră și ia loc unde te simți mai bine. Eu te primesc cu brațele deschise și te servesc cu ce băutură vrei, spre deosebire tine, care m-ai lăsat pe sec la ultima noastră întâlnire. Doar palincă d-aia puturoasă nu am în bar, dar dacă știam că mă vei căuta, făceam rost.

– Mulțumesc, dar nu trebuie să te deranjezi, îi răspunse vizitatorul rotindu-și privirea în jur și arătând impresionat de ce vede. Știi foarte bine de ce sunt aici, și n-are rost să faci pe amabilul.

– Chiar așa, ai venit să mă chemi la nuntă? Am aflat că tocmai ai scăpat de o înmormântare, rânji gazda în timp ce turna ceva băutură în două pahare. Apoi întinse unul dintre ele musafirului, însă, după câteva secunde de așteptare, îl puse înapoi pe barul din colțul apartamentului.

– Vreau să rezolvăm o dată pentru totdeauna conflictul dintre noi. Fără amenințări, mai mult sau mai puțin voalate, fără otrăvuri, fără vicleșuguri… Dacă ești bărbat, comportă-te ca atare și atacă-mă direct, nu angaja mercenari să-ți facă treaba murdară, îi spuse Liviu, cu exaltare în voce.

– Insinuezi că aș avea vreo legătură cu otrăvirea ta? Ai dovezi în acest sens sau mergi pe presupuneri?

– Nu o să-ți spun acum și aici ce dovezi există. Corect ar fi să ne confruntăm mâine la Tribunal, pentru a lăsa Justiția să judece. Ori să găsim o cale mai rapidă. M-am săturat să mă tot uit peste umăr sau să-mi fac griji pentru ceilalți din jurul meu.

– ”O cale mai rapidă”… îmi place cum sună! Știi bine că n-ai să mă vezi niciodată în fața instanței, deci te bazezi pe o rezolvare între noi doi, nu-i așa? Ai avut chiar curajul să pătrunzi și să mă provoci pe terenul meu. Rodica știe că ești aici sau ai venit de capul tău? Bănuiesc că nu te-ar fi lăsat, după cât e de grijulie. Și cum ai vrea să rezolvăm acest conflict? Să ne batem până unul nu se mai ridică? Îmi pare rău, dar nu vreau să distrugem interiorul atât de frumos al locuinței; numai vaza aceea chinezească m-a costat cât mașinuța prietenei tale. Poate vrei să ne duelăm…

Spunând asta, Virgil se duse după barul încărcat cu sticle și deschise un sertar. De acolo ridică fin o frumusețe de revolver strălucitor, pe care îl mângâie ca pe un animal de casă. Cu aceeași plăcere îi înfiletă calm un amortizor și îl îndreptă spre oaspete.

Liviu tresări ușor, dar căută rapid resurse de calmare. Doar n-o să-l împuște pe covorul acela scump, ci mai degrabă era un alt mod de a băga frica în el. Totuși, ar fi mai bine să se așeze pe un scaun, tocmai pentru a dovedi că nu-i e teamă.

– Aș putea să scap de tine într-o secundă, dar vreau să-ți demonstrez că n-am nevoie de armă. O să te nenorocesc cu mâna mea, după care vei dispărea ca și cum n-ai existat. Deja m-ai călcat pe bătătură, și mie nu-mi place să mă enervez. Sunt un om de afaceri calm și înțelegător, până la un punct.

Își luă o mână de pe revolver și scoase un mobil din buzunar. După un scurt apel, transmise:

– Gicu, hai până sus. Toni e cu tine? Bine…

După care închise și se adresă celui din fața lui:

– Uite cum o să facem… Am o încăpere potrivită la subsolul blocului, unde putem continua discuția, între patru ochi.

– De aceea ți-ai chemat gorilele?, răspunse Liviu neîncrezător. Sunt cei doi care au preluat banii de la Rodica?

– Sunt ei, dar nu le-aș spune gorile, că se supără ușor. Să zicem că sunt ajutoarele mele. Vei coborî cu ei și mă vei aștepta jos, n-ar fi indicat să ne vadă lumea împreună. Dar ia stai puțin: de ce să nu facem jocul mai interesant?

Ridică din nou telefonul și formă alt număr. În acest timp, Liviu inspecta atent fiecare mobilier din camera spațioasă, dar parcă prea încărcată de obiecte scumpe care concurau parcă în a sări în ochii vizitatorilor. Chiar în dreapta lui putea admira o vitrină cu bibelouri extravagante și suveniruri scumpe, cum ar fi o minge cu autografe, o mănușă și o bâtă de baseball lucioasă. Plasma era aproape cât peretele de mare și era pornită în surdină. Pe ceilalți pereți erau expuse tablouri mari, reprezentând natura, nuduri, dar firește că și un portret al proprietarului. Telecomenzi de tot soiul tronau într-o căruță artizanală din lemn, expusă pe centrul mesei din sticlă.

– Rodica, dragă, ghici cine te așteaptă în apartamentul meu?

La auzul acestor cuvinte, Liviu sări ca un arc de pe scaun. Dar Virgil în temperă imediat, țintindu-l din nou cu arma.

– De fapt, te așteptăm amândoi să lămurim problema. Asta a fost propunerea iubitului tău. Da, da… vino imediat, până nu se întâmplă ceva ce am putea regreta.

– Ești un laș și un mincinos! Parcă era vorba că rezolvăm totul între noi, răbufni oaspetele.

– Între noi o să fie, dar eu impun regulile, băiete!

Banii (XV): Pionul otrăvit

Oricât de mare e dragostea într-un cuplu, nu poate suplini dorul de prieteni și de locurile natale. Liviu suferea în tăcere, Rodica îi simțea amărăciunea, și de aceea au convenit ca imediat după înfățișarea în fața instanței să plece către Maramureș. Tânărul îi arătase biletul primit de la Virgil, dar n-a pomenit de tonul și amenințarea cu care fusese însoțit. Ar fi fost nedemn să se plângă și i-ar fi încordat zadarnic nervii iubitei sale. Așadar, mâine era ziua cea mare, iar azi, fiind duminică, și-au făcut planuri diferite. Ea voia să-și viziteze părinții, iar el avea un motiv plauzibil să-l evite pe colonel: un popas și câteva partide în cercul șahiștilor din Cișmigiu.

Nu a venit niciodată cu garnitură de joc, ci aștepta liniștit până prindea câte un loc liber la o masă. Nici de data asta nu a trebuit să aștepte mult până și-a găsit un partener, cu care a făcut mai multe partide, câștigând în toate. La urmă, probabil supărat de suita neplăcută a eșecurilor, omul și-a strâns piesele și a plecat. I-a luat imediat locul un bătrânel care așteptase în apropiere de mai mult timp. Avea o înfățișare de majordom, purta mănuși de un alb imaculat, iar fața îi ieșea în evidență printr-o barbă îngrijită și ochelari cu ramă din metal strălucitor. Și-a scos tacticos cartonul din geanta de piele, apoi a deșertat dintr-o pungă niște piese originale din marmură albă și neagră.

– Sunt piese sculptate de mâna mea, încă insuficient finisate, dar care-mi sunt foarte dragi. Mă scuzați și pentru mănuși, însă, fiind șofer de limuzină, m-am obișnuit cu ele, îi explică anticipat bătrânul.

Într-adevăr, piesele de joc erau colțuroase pe alocuri, dar designul lor lăsa să se vadă talentul unui artist inspirat. Toate figurile erau mari și grele, cerând oarece efort pentru ridicarea și deplasarea lor. S-a nimerit ca Liviu să joace cu negrul, reușind să intre în Apărarea Siciliană, gândindu-se că-i mai puțin folosită de oamenii în vârstă, precum cel din fața lui. După câteva mutări, albul se părea că pierde un pion, iar tânărul nu a ezitat să-l ia. În momentul când a ridicat piesa, a simțit o mică înțepătură în degetul arătător, dar nu i-a dat importanță. Moșul a zâmbit în barbă, întrebând:

– Nu crezi că te-ai pripit când ai acceptat să intri în varianta „pionului otrăvit”? De aici o să ți se tragă necazurile, iar ca să-ți scapi dama vei avea nevoie de multă inspirație și noroc.

– Îmi asum riscul, răspunse Liviu cu încredere.

Nu era la curent cu această continuare, fapt care s-a dovedit hotărâtor pentru soarta partidei. Bătrânul câștigă într-un final strâns, dar nu-i mai acordă revanșa, pe motiv că se grăbește.

– Ați avut dreptate, nu trebuia să iau pionul acela. Felicitări pentru victorie și poate ne mai întâlnim!

– Desigur, tinere, doar sănătoși să fim!

Iar când Liviu i-a strâns mâna micuță, o pată mică de sânge i se scurse din deget pe mănușile albe ca zăpada. Era ciudat, mai ales că începea să simtă o apăsare în zona cefei. Dintr-o dată nu mai avea chef să caute un alt adversar, pornind alene spre casă. O să se odihnească puțin, până vine Rodica de la ai săi, după care vor ieși amândoi în oraș.

Iubita l-a găsit în pat, delirând și având febră mare. Înspăimântată, a sunat imediat la Salvare și a plecat cu el să-i facă internarea. Plângea întruna la pieptul lui, ascultându-i vorbele fără noimă:

– Bătrânul… pionul otrăvit… mănuși albe…

Cam așa a ținut-o toată noaptea, deși a primit perfuzii pentru scăderea temperaturii. Medicul de gardă avea nevoie de analize, pentru ca să știe cu ce se confruntă, iar acestea nu puteau fi făcute decât dimineață. La primele ore ale zilei, Rodica se zbătea să-l caute pe doctorul Andreescu, un medic cu experiență și foarte apreciat. Acesta a venit imediat și l-a găsit pe Liviu în stare de inconștiență. După o cercetare atentă, Andreescu a descoperit urmele unor înțepături în degetele mâinii drepte, dându-și seama că avea în față un caz de infectare cu o substanță periculoasă. Au urmat analizele și rezultatele lor îngrijorătoare: Liviu fusese otrăvit prin înțepare cu o toxină extrem de puternică. Era vorba de batrachotoxină, o otravă produsă de o broască veninoasă din America de Sud.

În marea majoritate a cazurilor, victimele mor în câteva ore, în funcție de modul de ingerare și cantitate. Un rol important îl are și puterea organismului de a lupta, iar Liviu dovedea că dispune de resurse nebănuite. Cu toate acestea, trebuia intervenit imediat cu o transfuzie masivă de sânge curat, până nu sunt afectate organele interne. Oricum exista riscul să rămână cu sechele pentru toată viața. Rodica a fost prima care a donat, având grupa de sânge 0. A urmat o cursă contra cronometru pentru a găsi alți donatori cu grupa A2, deoarece spitalul nu dispunea de întreaga cantitate.

Patru zile au fost necesare până când Liviu a deschis ochii și a reușit să scoată primele cuvinte. Iubita i-a fost alături oră de oră, iar în vizită i-au venit părinții și prietena Vera. Desigur că procesul s-a amânat, pentru două săptămâni. Amândoi știau că aici a fost mâna lui Virgil, însă niciunul nu voia să renunțe la luptă. Dimpotrivă, ambiția răzbunării devenise și mai mare.

Banii (XIV): Avertizare

Se auzi scurt soneria, iar apoi ușa deschizându-se. „Și-o fi uitat ceva Rodica”, se gândi Liviu, ridicându-se din fotoliu. Dar în ușa camerei apăru un tânăr bine făcut și îmbrăcat impecabil, chiar dacă afară ploua cu găleata.

– Rodica nu-i acasă, dacă pe ea o căutați, se grăbi Liviu să-l lămurească pe vizitatorul inopinat. După felul cum arăta și din descrierile auzite, bănuia despre cine-i vorba. A ieșit după cumpărături, dar nu cred că zăbovește.

– Nu-i nimic, ba poate chiar e mai bine să avem o discuție între bărbați. Tu trebuie să fii noua ei achiziție, Bunul Samaritean, despre care am tot auzit în ultima vreme, zâmbi ironic tânărul, verificându-și starea costumului.

– Iar tu îi fi fostul logodnic, care s-a răzgândit când a aflat că zestrea poate fi luată fără a lua și fata, răspunse la fel de sarcastic gazda.

– Ești agresiv, tipule, deși ai pășit pe un teren periculos. Păcat că nu-ți dai seama în ce te-a băgat nebuna asta.

– Rămâne să ne întâlnim la tribunal, unde vom vedea care-i nebunul. Peste trei zile e înfățișarea, sper că ai primit citația, domnule Virgil.

– Nu știu, eu am mai multe adrese. De fapt nici nu mă interesează, oricum o să fiu plecat din țară. Înainte de asta, am vrut să te cunosc… și să-ți dau un sfat. Tot ca între bărbați. Doar ești bărbat, nu-i așa?

Zicând asta, Virgil se apropie la câțiva centimetri de rivalul său, privindu-l adânc în ochi. Liviu se strădui să nu pășească înapoi și să-i susțină privirea ascuțită. Îi simțea parfumul fin, care venea în contradicție cu respirația sacadată.

– Bănuiesc că nu-i un sfat dat ca prieten, deci nu cred că m-ar ajuta, se strădui gazda să răspundă cât mai domol.

– O, ba da! Te poate ajuta foarte mult, dacă ești deștept. Ești deștept, nu-i așa? Doar ai demonstrat asta când ai renunțat la bani, pentru o necunoscută oarecare. Deși puteai găsi o cale mai nobilă să scapi de ei, recunosc că ai făcut bine. Banii mulți nu-s pentru oameni ca tine, slabi și nepricepuți. Ei trebuie folosiți de persoane puternice și inspirate, ca mine și alții de același calibru. Te rog să-mi scuzi nepolitețea, am uitat să-ți strâng mâna.

Și, după ce-și șterse mâinile cu o batistă scoasă dintr-un buzunar, întinse de aproape palma. Ce a urmat a fost mai mult o demonstrație de forță, amândoi strângând cu forță mâna celuilalt, fără ca pe fața lor să se vadă efortul depus. A durat câteva zeci de secunde până s-au desprins, iar Virgil a trecut razant prin fața rivalului, către fotoliul în care s-a făcut comod.

– Ai ceva putere în tine, nimic de zis, a remarcat Virgil. Ești cumva cioban sau tăietor de lemne?, că nu te văd mergând la sală.

– Are vreo?…

– Întrebarea era retorică, băiete. Chiar nu mă interesează cum îți câștigi pâinea. Dar ia loc, te rog, simte-te ca acasă.

Liviu se strădui să-și păstreze calmul obișnuit și se așeză pe celălalt fotoliu, afișând cea mai amiabilă figură de care era în stare.

– Cred că suntem de-o vârstă, ”băiete”, ținu totuși să dea replica.

– Nu asta-i relevant, ci educația și categoria socală. Tu nu ești făcut să trăiești în jungla capitalei, ci pe dealurile din județul tău. Aici poți fi o pradă sigură pentru hienele pe care nici măcar nu le distingi. Du-te acasă și vezi-ți de treburile tale, până nu e prea târziu.

– Bănuiesc că ăsta-i sfatul tău, răspunse Liviu apăsat. Lasă-mă să-ți dau și eu unul: dă-i banii înapoi Rodicăi, astfel scapi de un proces și de cheltuielile de judecată. Nici eu nu știu cu ce te ocupi, dar bănuiesc că ai afaceri despre care n-ai dori să se știe. Învârteli, nu tocmai legale, care ar putea să iasă la iveală în instanță.

Fu momentul în care Virgil își pierdu cumpătul și izbucni. Duelul psihologic fusese câștigat de provincial.

– Nici nu știi în ce te bagi, băiete! Plus că n-ai nicio șansă de câștig. Cum poți dovedi că biletul acela a fost jucat de tine?

– Asta mă privește. Contează mult și faptul că vom avea un martor care o să te acuze.

– Te gândești la Pamfil? Mă tem că n-o să fie disponibil. Deci gândește-te mai bine, înainte să fie prea târziu, zâmbi din nou ironic Virgil, după care se ridică alene și scoase o hârtie din buzunar. Iar prea târziu o să fie mâine, după ce pleacă acest avion, pentru care îți fac cadou un bilet până la Baia Mare. Ar fi bine să fii în el.

Se apropie din nou de Liviu și îi întinse hârtia. Tânărul se ridică, dar nu binevoi să preia darul.

– Asta e o amenințare?, întrebă el, accentuând ultimul cuvânt.

– Nu, băiete, eu nu recurg la amenințări, ci trec direct la acțiune. Pentru tine am făcut o excepție, de dragul fetei care te-a zăpăcit, și ți-am oferit trei lucruri: un sfat, un bilet și un avertisment. Dacă ții la viața ta, le vei primi și folosi pe toate.

După care Virgil puse biletul pe masă și ieși fără să-și ia rămas bun.

Banii (XIII): Idila

Rodica era conștientă că o așteaptă o misiune grea, dacă nu chiar o corvoadă. În primul rând, Liviu avea nevoie de cazare, iar la hotel nici nu putea fi vorba. Garsoniera ei era cea mai potrivită alegere, urmând ca ea să doarmă la părinți. Apoi, omul nu cunoștea pe nimeni în Capitală, deci avea nevoie de un ghid, măcar până se obișnuia cu metropola. Fata alcătui un program cât mai divers, prin care să evite plictiseala sau lehamitea ce ar putea-o resimți oaspetele, departe de casă și de amici. Trebuia să-i țină loc de toate, să-l ajute să se acomodeze cu locurile, cu oamenii din preajma ei.

Ziua începea cu întâlnirea de la cafeneaua Verei, unde, în timp ce-și savurau licoarea neagră, îi propunea tânărului obiectivele pe care ar fi plăcut să le viziteze. Desigur că prima vizită a fost la avocat, unde Liviu a dat o declarație, după care li s-a spus că vor primi în curând o citație de înfățișare în fața judecătorului. Rodica nu acceptă cu niciun chip ca tânărul să se reîntoarcă acasă până la judecată. Se temea să nu-l piardă, după cât s-a căznit să-l găsească și să-l convingă a i se alătura.

A urmat prima vizită și cină la părinții fetei, nerăbdători să-l cunoască pe omul care dormea în locuința odraslei lor. Deși s-a prezentat proaspăt tuns și bărbierit, cu o ținută aleasă cu ajutorul Rodicăi, colonelul avea mari suspiciuni față de un provincial stângaci în comportament și prea reținut în socializare. Curios peste măsură, îl interoga până la exasperarea fiicei sale, dar tânărul își păstra calmul și răspundea scurt. Nici calmul acesta nu-i plăcea domnului Militaru.

În general, zilele treceau cu plimbări în parcuri, vizionări de spectacole, filme, meciuri de fotbal și vizite la câte o cramă cu must proaspăt, târguri țărănești și muzee. Când Rodica nu putea să-l însoțească, Liviu prefera să piardă vremea în colțul șahiștilor din Cișmigiu sau să rătăcească prin oraș, pe jos sau cu mijloacele de transport în comun. Dar asta se întâmpla mai rar, tinerei fiindu-i frică să nu pățească ceva prin jungla urbană. Astfel că petreceau mult timp împreună, povestindu-și viețile și deconspirându-și idealurile, momente care îi apropia pas cu pas.

Rodica nu simțise la început nicio atracție pentru tânărul naiv și diferit de ceea ce aștepta de la un potențial iubit. Primul șoc plăcut a fost după ce acesta i-a urmat sfatul și s-a aranjat la un salon de înfrumusețare. Apoi, timiditatea lui exagerată a început să se transforme în naturalețe și bună dispoziție în preajma ei. Cuvintele lui erau tot mai plăcute, iar subiectele interesante. Așa a aflat că se născuse în Săliștea de Sus, tatăl lui murise într-un accident de tractor, iar mama la puțin timp, probabil de supărare. L-a crescut o mătușă în vârstă, care s-a stins și ea în urmă cu doi ani. Nu-și amintea să mai aibă rude apropiate, de aceea nu a mai fost de mult prin locurile natale, deși îi era dor de frumusețea meleagurilor copilăriei. Seara cinau de obicei la câte un restaurant retras, după care se despărțeau cu o îmbrățișare și un sărut pe obraz, tot mai apropiat de buze.

Trecuseră aproape două săptămâni, când Liviu o invită la o cină preparată de el în garsonieră. Prea se simțea jenat fiindcă Rodica nu accepta nici în ruptul capului să plătească el consumația din localuri. Tânăra a fost plăcut surprinsă când a aflat de abilitatea lui de a găti, dar oferta ei de a-l ajuta măcar la cumpărături fu respinsă tocmai pentru a păstra secret meniul. Curioasă tare, la ora opt fix se prezentă la ușă cu o sticlă de vin. Mâncarea era gata, iar în locuința ei mirosea îmbietor, cum nu-și amintea să fi simțit vreodată. Gătitul nu a făcut niciodată parte din îndeletnicirile ei.

Tânărul bucătar de ocazie fusese inspirat, făcând cumpărături de la o tarabă cu produse aduse dim Maramureș. Astfel a putut pune pe masă castane fierte ca aperitiv, tocmai bune cu un pahar de vin roșu. A urmat un guiaș de oaie (o ciorbă, diferită de renumitul gulaș) aromat din belșug cu zarzavaturi, un pui la cuptor făcut în pungă și bine condimentat, iar finalul a fost spectaculos, cu un tiramisu proaspăt, făcut tot de Liviu. Nu degeaba se spune că dragostea trece prin stomac; Rodica era fascinată de gustul bucatelor, simțind că niciodată nu mâncase atâtea bunătăți deodată. Atmosfera părea desprinsă dintr-un vis frumos, iar gândurile nu mai ascultau de rațiune. Poate și vinul avea o contribuție la privirea galeșă, la vocea ei ușor alintată, la atingerile fugare și tot mai dese.

Cert este că atunci când a gustat desertul, și-a dat seama că simte ingredientul principal pe care Liviu se lăuda că l-a pus. Era vorba de dragoste, din care au gustat cu aceeași linguriță, până când au renunțat la ea și au trecut la degustarea directă a buzelor celuilalt. Erau sătui de mâncare, dar atât de flămânzi amândoi de iubire pură, de mângâieri tandre, de vorbe dulci, de ochi în care să se piardă…

Doar nu era nebună să-și părăsească locuința, acum când era atât de primitoare, mergând apoi pe întuneric la părinți! Alegerea era evidentă, iar noaptea a fost mai mult decât magică, deși au adormit abia către dimineață.

Banii (XII): Alianța

– Nici prin cap nu mi-a trecut că o să-mi faci ziua atât de frumoasă!, exclamă Liviu după ce ascultă întâmplările povestite de Rodica. Țin minte cum, în adolescență, o țigăncușă pe care am întâlnit-o pe holul unui spital, s-a oferit să-mi ghicească în palmă. Atunci eram sceptic în ceea ce privește astfel de șmecherii pe seama naivilor, dar i-am întins mâna, mai ales că nu-mi cerea niciun ban. După ce mi-a spus că voi trăi mult și cu folos, a mai adăugat că voi salva o viață, după care m-a privit într-un fel ciudat și mi-a împins brusc mâna. Degeaba am întrebat-o ce-a mai văzut, m-a ocolit mereu de departe. Acum mă bucur că una din predicțiile ei s-au adeverit și chiar am salvat o viață. Deși ar putea fi doar o coincidență…

– Coincidență sau destin, cert este că ai făcut-o, iar eu îți voi fi mereu recunoscătoare. E un merit cu care te poți mândri, dar care te și obligă. Cel puțin în tradiția chineză se spune că dacă salvezi viața cuiva, ai datoria să-i porți mereu de grijă. Devii îngerul lui păzitor.

– Staaaai, stai!, interveni bărbatul întinzând mâna ca un polițist ce te oprește în trafic. În primul rând, nu suntem chinezi. Apoi, eu doar am contribuit la salvarea ta, medicii fiind cei care au făcut-o cu adevărat.

– Oricum, fără tine nu ajungeam la acei medici, care au fost plătiți din banii tăi!, insistă femeia.

Liviu făcu o pauză și sorbi ultimele înghițituri din berea ce se încălzise. Simțea apăsarea așteptărilor, accentuată de privirea ingenuă a Verei și vocea atât de persuasivă a Rodicăi. Această încolțire îi dădea un fior aparte și un gust dulce-acrișor, mult mai plăcut decât amarul oferit de bere. Și totuși, nu putea promite ceva ce n-ar fi fost capabil să facă.

– Înțeleg că îmi ceri să-mi las serviciul pe o perioadă nedefinită și să merg cu voi în București, apoi să umblu prin tribunale. Sunt două locuri în care mă simt ca peștele pe uscat, ca o oaie în pădurea cu sălbăticiuni. Și toate astea pentru ce? Doar ca să te răzbuni sau pentru bani?

– E o întrebare capcană? Ai să-mi spui că răzbunarea-i arma prostului, iar iertarea a celor puternici. Dar dacă vreau să se facă dreptate cu ce greșesc? Dacă vreau ca legea să se aplice, fac un lucru rău? Dacă am și eu mândria mea de om, care nu se lasă călcat în picioare de cel în mâinile căruia i-am pus inima, e un păcat? Da, am iubit cu adevărat, Liviu. Tu ai făcut-o vreodată?

Mâna femeii poposi delicat ca un fluture pe cea a bărbatului. Acesta tresări, retrăgându-și-o din instinct, doar pe jumătate. Simțea o căldură plăcută, care îi topea ultimele argumente și toată logica după care se baricadase. La asta se adăuga și parfumul neîndurător ce-i invada nările lacome.

– Da. Cred că da…, nu știu. Îl mai iubești?, rosti el aproape în șoaptă.

Rodica nu răspunse, ci îl privi mai îndeaproape în ochi.

– Ce profesie ai, Liviu?

– Sunt… contabil. La o firmă.

– Ești fericit? Nu te plictisesc atâtea cifre?

– Nu, adică sunt fericit. Am prieteni buni, colegi de treabă…

– Dar nu ai o prietenă. Nu cunoști emoțiile unei iubiri adevărate, a unor înălțări sufletești. Iubirea e cea mai mare aventură, dacă o trăiești cu intensitate. E ca și cum ai urca pe cel mai înalt vârf al unui munte superb, bazându-te doar pe partenerul de lângă tine. Ai încredere totală în el și pășești fără grijă, cu inima deschisă. Trebuie doar să vă dați mâna, să vă sprijiniți când e pasul mai greu. Dar dacă el nu o face la timp, ci dimpotrivă, îți dă un brânci și te aruncă în prăpastie, poți să mori sau să ajungi în scaunul cu rotile. Mai ai puterea să urci piscuri, după această lovitură? Poate te vindeci, dar nu vei risca să-ți iei același partener.

Tăcerea se așternu pentru câteva minute lungi. Vera chiar își șterse ochii cu un șervețel. Rodica reluă:

– Îți promit că nu mă interesează banii, mai am atâția cât să mă descurc până la angajare. Dar știu cel puțin o persoană căreia i-ar prinde foarte bine, iar tu ai fi artizanul unei noi fapte bune. Totul depinde de decizia ta. Dacă ești de acord, mergem împreună la avocat și demonstrăm că biletul câștigător a fost jucat de tine. Ești capabil să faci asta?

– Mda, cred că știu cum…

– Noi avem un martor, care a luat și apoi a dat mai departe banii. Ne-a promis că va coopera, doar să nu-l incriminăm.

– Și… cât crezi că va dura procesul? Îți dai seama că se poate întinde pe luni de zile sau chiar ani. Cam așa merge justiția la noi.

– E adevărat, dar importantă e depoziția ta scrisă, plus o singură prezență la bară. Avem un avocat foarte bun, el mi-a sugerat să te caut, iar amănuntele le vom stabili în fața lui. Ce zici, ești alături de noi, frumosule?

”Frumosul” nu mai avea putere să refuze.

Banii (XI): Controversă

Deși surpriza revederii era la fel de mare pentru toate trei personajele, pe chipul bărbatului nu se regăsea și bucuria. Chiar o trase pe Rodica mai departe de masa lui, întrebând-o neliniștit:

– Ce cauți aici? Mă urmărești cumva?

Tânăra își desprinse brațul din mâna care o ținea ca într-o menghină și îi făcu semn să se liniștească, adresându-i-se la fel de familiar:

– Ca să fim corecți, tu ai dat iar peste mine, cu aceeași stângăcie.

– Daaa?, exclamă el cu o voce sarcastică, ce nu se dorea auzită de altcineva. Îmi pare rău, dar nu mai am patru milioane de euro la mine, să te despăgubesc iar.

– Nu fi răutăcios. Recunosc că relația noastră a început cu stângul, dar nici tu nu ai cooperat deloc.

– Ce relație? Ce cooperare? Nu ne cunoaștem și nu ne datorăm nimic unul altuia.

– Eu nu cred. În momentul când oferi cuiva o sumă atât de mare, se înfiripă o relație, vrei nu vrei. De asemenea, pot apărea niște probleme, așa cum s-a întâmplat și de această dată.

– Iartă-mă că ți-am făcut probleme, zise tânărul la fel de ironic. Dacă tot ai acceptat banii, acceptă și problemele… și rezolvă-le. Eu nu am nevoie de ele, sunt fericit cu ce am. Apropo: cum m-ai găsit? Sper că nu ai povestit tuturor despre această întâmplare, pentru că tocmai situația asta am vrut s-o evit.

– Nicio grijă! M-am gândit eu că vrei să rămâi anonim, și numai întâmplarea a făcut să ne ciocnim din nou. Eu zic să o luăm de la început, ca doi oameni civilizați, chiar dacă arăt groaznic cu rochia pătată, iar lumea se holbează la noi. Numele meu e Militaru Rodica…

Femeia îi întinse mâna, deși erau aproape lipiți unul de altul.

– Liviu… Pop Liviu. Ar trebui să zic că-mi pare bine, dar sărbătorim ziua unui coleg de muncă și mi-ar plăcea să mă întorc la masă. Deja îmi fac semne…

– Te înțeleg, Liviu. Și eu trebuie să mă schimb…, stau la hotelul de alături…, trebuie să vorbim ceva important.

– Important pentru mine este să mă uiți. Lasă-mă să-mi trăiesc viața fără valuri prea mari, că îmi fac rău.

– Doar o discuție îți cer să suporți. După aceea îți promit că te las în pace, dacă asta-ți va fi voia. Promite-mi, te rog!

Liviu se uită în ochii ei imploratori, apoi la colegii nerăbdători, din nou la ea…

– Bine, după masă sunt liber.

– Excelent! Pe la patru, la barul hotelului?

– Mai bine la șase, că avem de jucat un meci de fotbal.

– Atunci, ne vedem la șase. Sper că ești punctual.

Cei doi se despărțiră, iar Rodica îi făcu semn Verei să iasă de la masă. Aveau de făcut un drum până în Seini cu bunica Ana,  după care urma o pregătire amplă pentru a-l convinge pe acest încăpățânat să li se alăture, una dintre arme fiind o ținută cât mai fermecătoare. Niciun bărbat nu putea rezista unei femei tinere, inteligente și frumoase, cu atât mai puțin un simplu provincial. Numai să nu-i tragă clapa! Dar niciuna din ele nu-și exprima această temere, mai ales că Liviu se temea de o eventuală deconspirare.

– Cum de nu m-ai avertizat din timp că tipul e la masa de alături?, întrebă Rodica în timp ce-l așteptau în fața unui coctail. Aș fi putut să-l abordez mai finuț.

– Nu l-am recunoscut decât după ce s-a ridicat și a deschis gura. Acu’ trei luni nu era bărbos și cu ochelari de soare. Se vede că s-a pus la patru ace când a plecat în Capitală.

– Da, e genul de bărbat care nu pune accent pe cum arată în zona lui, că oricum știe lumea ce-i poate capul.

– Lasă că tot e mai drăguț decât Virgil!, chicoti Vera. Are un vino-ncoa de om natural.

– Da? Mie nu-mi plac bărbații cu barbă. Și nici cei împiedicați, încăpățânați, fără ambiții…

– Pssst! Uite-l că vine!, anunță Vera în șoaptă.

– Măcar și-a schimbat hainele, apucă să-i șușotească Rodica.

Liviu le zări mai târziu, chiar dacă nu erau multe persoane la micuțele mese. Se vedea pe el că nu era insensibil la felul în care s-a aranjat femeia cu care se certase câteva ore înainte. Rodica i-o prezentă pe Vera, după care îl îmbie cu ceva de băut. Spre dezamăgirea ei, omul preferă iarăși o bere.

– Așadar, iată-ne din nou față în față, doar că de data asta nimeni nu-i jenat de vreo cafea vărsată, râse Rodica pentru a intra într-o atmosferă destinsă.

– Nu știu cum s-a întâmplat, dar să nu credeți că sunt mereu așa. Îmi cer încă o dată scuze!, spuse politicos tânărul.

– Dar nu e cazul. Cred că vina e împărțită, mai ales că m-ai prins de fiecare dată cu nervii întinși, răspunse femeia, la fel de amabil.

– Acum… dacă tot ne-am reîntâlnit, îmi spui și mie despre ce-i vorba?

Rodica oftă la gândul că iar trebuia să-și repete tragedia.

– Desigur. E o poveste lungă, dar voi căuta varianta cea mai scurtă. Prietena mea, aici de față, îți poate confirma unele aspecte, doar a fost de față când a început totul… sau aproape totul.

Banii (X): Idiotul

Revederea dintre Vera și bunica Ana a fost înduioșătoare, lacrimile și bucuria alternând sau contopindu-se în momente care au făcut-o și pe Rodica să apeleze la șervețelele din dotare. Bătrâna zâmbea fericită în timp ce-și îmbrățișa nepoata, iar aceasta o săruta pe fața-i umedă și zbârcită de ani, după care tot ea o ștergea de lacrimi cu batista pe care știa că buni o are mereu în buzunarul rochiei. În acest timp, bucureșteanca se întreba cum a fost posibilă o despărțire atât de îndelungată între doi oameni care se iubesc atât de mult, și de ce s-a temut prietena ei de acest moment. Poate numai sufletul lor știa ce zbateri interioare le frământă.

– Dar Sebi? Nu-i acasă?, întrebă după o vreme Vera.

– Nu, draga mea. Îi plecat iară cu marfă păstă graniță, răspunse bătrâna cu amar.

Sebi trebuie să fie fratele de care pomenise Vera de vreo două ori.

– Buni, ea este prietena mea, Rodica.

Cele două femei își dădură mâna schițând un zâmbet politicos, după care bunica veni cu reproșurile firești. De ce nepoata nu a mai sunat-o prin telefonul vecinei de vizavi, de ce nu a anunțat-o că vine, să se pregătească, de ce-i atât de slabă…

– Am fost foarte ocupată, buni, dar totul e ok! Și mie mi-a fost tare dor de tine, crede-mă, se scuza fata când prindea prilejul.

– Ei, da luați loc, domnucă dragă, o invită Ana pe străină. Să știți că tot am cu ce să vă servesc, deși nu-i cine știe ce. S-a nimerit că mâine trebuie să merg la tătâne-său și am pregătit câte ceva.

Vera se întunecă dintr-o dată când auzi, iar Rodica evită să pună întrebări. A tăcut și a privit liniștită cum cele două seinence aranjează masa, aducând apoi câte ceva din curte, din frigider și din cămară. Struguri dulci și mere frumoase, slănină cu caș și roșii, cartofi franțuzești făcuți în cuptor, o prăjitură cu brânză, pâine de casă și o sticlă pântecoasă cu vișinată. Atmosfera s-a mai destins în timpul prânzului, iar Rodica a reușit să afle mai multe secrete de la bătrână, în momentele când rămâneau doar ele în cameră.

Tatăl Verei era la închisoare pentru tentativă de omor prin înjunghiere, după o beție și o încăierare la restaurant, iar tanti Ana îl vedea lunar, ducându-i câte un pachet. Mâine era una din acele zile. Vera nici nu voia să audă de el, socotindu-l vinovat pentru destrămarea familiei și plecarea mamei în Spania, la muncă. E drept că trimitea câte o sută-două de euro lunar, dar nu mai venise în țară să-și vadă copiii și pe maică-sa. Aceasta avea o pensie mică, după răposatul ei soț, dar încă putea să-și muncească grădina și mica livadă. În plus, Sebi, fratele mai mic al Verei, își împlinise visul și lucra pe un TIR ce urma să fie în curând achitat în rate. Odată fusese cu marfă în Spania și își căutase mama, dar ori n-o găsise, ori nu i-a plăcut ce-a aflat, pentru că nu voia să vorbească despre asta. Poate Verei i-ar fi spus mai multe, că tare mult țineau unul la altul.

Până seara a fost asaltată Rodica de amintirile celor două, de povestiri garnisite cu poze de pe pereți sau din albumul familiei, precum și de vizita obligatorie în grădina îngrijită cu pasiune de bunică. Și cina s-a prelungit, somnul venind târziu, ca o binecuvântare.

La ivirea zorilor, tanti Ana era în picioare, pregătită de călătorie. Vera urma să conducă până la penitenciarul din apropierea Băii Mari, iar până bunica își va petrece cele câteva ore cu ginerele, ea și cu Rodica aveau să se afișeze pentru ultima dată pe terasa din apropierea agenției Loto. Era o vreme plăcută, în care soarele se juca de-a ascunselea de după norii răsfirați pe cer. Probabil de aceea erau aproape toate locurile ocupate, iar berea predomina aproape la fiecare masă. S-au strecurat printre niște tineri gălăgioși, prea ocupați cu dezbateri pătimașe pentru a le băga în seamă. S-a dovedit că degeaba s-au înghesuit, chelnerii fiind ocupați să preia comenzi mai serioase, neglijând cererea lor de cafea.

Rodica răbufni în cele din urmă și se ridică nervoasă. Fiind mai aproape de ieșirea din înghesuială, a ieșit să aducă singură cafelele de la bar, odată cu criticile pe care voia neapărat să le împartă celor în drept. Vera o așteptă ceva mai calmă să preia ceștile și să le pună pe masă. Doar că în acel moment, unul din tinerii din gașca de alături izbucni la o remarcă și se ridică brusc în picioare. Astfel lovi cu cotul o ceașcă din mâna Rodicăi, iar o mare parte din conținut se împrăștie pe rochia ei. Atât i-a mai lipsit femeii ca să-și reverse furia asupra vinovatului bărbos, cu ochelari de soare și o căciulă cu un cozoroc lung precum pliscul unui pelican:

– Idiotule!!!

Bărbatul se întoarse pe cât de repede îi permitea spațiu, evaluă scena și personajul principal, după care exclamă:

– Tu?!!

– Ba tu, nu eu! Ar fi bine să-ți dai jos ochelarii ăia, ca să vezi mai bine pe unde gesticulezi!

Vera privea cu gura căscată cum tânărul voia să spună ceva, dar nu reușea. Într-un târziu, vinovatul silabisi:

– Nu, nu… Tu ești!

– Dar ce-i cu tine? Ai rămas cuplat?

Atunci văzu semnele disperate ale prietenei sale și îi auzi cuvintele:

– El e! Pe el îl căutăm. EL!!!

Banii (IX): La pândă

Viața e o înșiruire de evenimente bune și rele, de plusuri și minusuri, ghinioane și noroace care se pot succeda uneori la grămadă. E bine să fii pregătit pentru oricare din feluri și, mai ales, să nădăjduiești că există un final pentru fiecare serie. Astfel se gândea Rodica atunci când a găsit o coincidență fericită, după atâtea dezamăgiri ce au lovit-o consecutiv. Vestea a venit tot de la Vera, căreia i-a povestit gândul de a face o călătorie prin nordul țării. Fata s-a arătat dispusă să o însoțească, mai ales că se născuse în Maramureș, unde îi trăia încă bunica, cea care o crescuse în ultimii ani de școală. Pentru job nu își făcea probleme, mai ales că avea trei săptămâni de concediu, iar apoi fie ce-o fi, că tot era plătită prea puțin pentru câtă treabă făcea.

Potrivirea asta îi ușura mult misiunea Rodicăi de a-și găsi binefăcătorul, doar Vera îl văzuse și l-ar fi putut recunoaște dacă era cazul. În plus, o călătorie de una singură nu părea deloc atractivă, așa că bătură palma în câteva minute. Picolița era bucuroasă că va conduce și ea Loganul noii sale partenere, mai ales că nu prea a avut ocazia să șofeze de când și-a luat permisul. Au pornit dimineața devreme, pentru a ajunge liniștite până spre seară și a găsi o cameră confortabilă. Fata a fost cea care s-a ocupat de cazare, alegând hotelul Minerul, tocmai în buricul centrului vechi al orașului Baia Mare. Era un avantaj important, pentru că în apropiere se afla agenția nr. 24, cea la care se jucase biletul buclucaș. Noaptea a trecut ca un generator de idei pentru Rodica, în timp ce Vera adormi ca un copil obosit după cină.

Funcționara de la ghișeu, o brunetă cu părul tuns băiețește, le-a întâmpinat în primele minute de la deschidere, dar, din păcate, nu au reușit să obțină mare lucru de la ea. Știa de biletul cu pricina, dar câștigătorul nu se prezentase la agenție și nu știa despre cine ar putea fi vorba. Chiar dacă Vera îl descrise în cele mai mici amănunte, care se schimbau ușor de la o relatare la alta. Li s-a propus să încerce la colega din schimbul doi, poate că ea știe mai multe.

Aveau timp să ia micul dejun și să-și bea cafeaua peste care au sărit în acea dimineață. În imediata apropiere era un mic restaurant cu mese aranjate afară, un loc bun pentru a ține sub supraveghere agenția. Cine știe, se gândea Rodica, poate omul ei preferă același loc, cum fac jucătorii împătimiți. De aceea își instrui colega să fie mereu cu ochii pe intrarea în cauză, iar uneori să dea câte o raită printre mesele dinăuntru. Ca să nu pară suspecte pentru cheneri, au alternat mâncarea cu cafelele, sucurile și plimbările prin apropiere, până la ora două după amiază, când a intrat în tură cealaltă funcționară.

De data asta aveau în față o blondă cochetă cu părul lung și priviri ce alunecau adesea spre clienții chipeși. Pe ele le-au tratat însă cu răceală și suspiciune, mai ales după ce au aflat ce doreau.

– În ce calitate cereți aceste informații? Nu cunosc pe nimeni cu această înfățișare. Și chiar dacă aș cunoaște, vă dați seama că nu am voie să-i divulg identitatea. Vreți să-mi pierd postul? Dacă omul a vrut să rămână anonim, asta e. Vă rog să nu mai insistați…

Era clar că nu le rămânea decât să stea la pândă, în speranța că individul o să apară. Dacă nu cumva jucase din întâmplare o singură dată sau se lăsase după ce-și văzuse toate numerele câștigătoare. Se mai putea să fi pățit ceva sau să se fi mutat în altă parte. Erau atâția de dacă încât pe Rodica o lua iar cu dureri de cap. Timp de cinci zile au stat la pândă și au patrulat pe lângă agenție, tresărind uneori când Verei i se părea că-l recunoaște pe omul mult așteptat. În timpul acesta și-au stors creierii, căutând alte idei de abordare, dar toate picau, rând pe rând. Au rezistat eroic privirilor bănuitoare ale localnicilor care nu-și explicau ce hram poartă două tinere drăguțe și fără altă ocupație, refuzând amabil orice bărbat care voia să le invite în altă parte. Răbdarea și speranțele lor aveau, totuși, o limită.

Măcar au avut timp să vorbească tot ce le trecea prin cap și să se cunoască bine. E drept că Vera avea încă unele secrete despre care nu-i plăcea să vorbească. Cum ar fi părinții ei, un subiect dureros, la abordarea căruia fata se închidea în sine. În ceea ce o privește pe bunică, Rodica a înțeles că nu se despărțiseră într-un mod plăcut, având în vedere că Vera abandonase liceul și fugise în București pentru promisiunile unui tânăr cunoscut pe facebook. După ce și-a dat seama că a fost păcălită, nu a mai avut curajul să dea ochii cu cea căreia îi înșelase așteptările. Acum îi lipsea probabil un imbold, iar Rodica i l-a dat, mai ales că nu aveau de făcut decât vreo 30 de kilometri până în Seini, localitatea ei natală. Oricum, agenția era închisă a doua zi.

Banii (VIII): Strategia

– Dumneata trebuie să fii domnișoara…

– Militaru Rodica, domnule avocat…, ochii tinerei se străduiră să deslușească numele scris pe tăblița așezată neglijent pe birou. Nu voia să-l pronunțe greșit, chiar dacă-l văzuse și pe ușa de la intrare.

– Daaa, da, fata colonelului. Mi-a explicat el cam despre ce-i vorba, dar vreau să aud totul din gura matale. Mi se pare o poveste trăsnită și, dacă nu mă ruga frumos, nu m-aș fi implicat într-o astfel de bătălie, indiferent de onorariu. Deci, povestește-mi, ca și cum n-aș ști nimic.

Omul de după birou avea o vârstă apropiată de pensionare și o figură jovială, chiar pitorească. Creștetul capului mic și chel îi era mărginit de un semicerc albit a ceea ce amintea de părul cu care fusese dotat de mult. Statura mică și pirpirie se putea ghici chiar și de pe scaunul din care nu se obosi să se ridice. Ochii îi scăpărau cu vigoare în spatele ochelarilor subțiri și eleganți, iar vocea subțire se făcea remarcată de la primele acorduri. ”Stănășilă Valeriu” era numele pe care îl descifră Rodica înainte de a trece la subiect.

Relată tot ce i se păru că-i necesar, începând cu primele zile din viața de după operație, până în momentul în care a aflat că fusese înșelată. Continuă cu munca de detectiv care a urmat pentru a-l găsi pe studentul mincinos, precum și modul în care l-a făcut să-și recunoască înșelătoria. Victor a mărturisit primirea sumei de 5.000 de euro de la un domn ce s-a dovedit a fi Virgil. Acesta din urmă nu mai răspundea la telefon, și nici la apartamentul lui nu era de găsit. O altă persoană ce părea implicată, Stela, nu recunoștea nicio acuzație, ci se considera o victimă a unor suspiciuni neîntemeiate, drept pentru care nu mai voia nici s-o vadă pe păgubită.

Stănășilă ascultă cu coatele pe masă și capul sprijinit în mâini. Ridică pleoapele doar când pauza prelungită sugera că tânăra își terminase expunerea, respiră adânc cu un zâmbet ironic ce se dorea un preambul al opiniei sale.

– Domnișoară… pățania dumitale mi se pare incredibilă, cu toată bunăvoința de care dispun. Vă închipuiți cum o să pară în fața unor judecători impasibili, reci și raționali. Înainte de orice, cine ar crede că ați dat peste un fraier dispus să renunțe la câteva milioane de euro, pentru o rochie pătată și ochii dumitale senini? Puneți-vă în situația lor. Încă nu s-a mai auzit așa ceva nici măcar în occident. Parcă era un film cu titlul ”Un bacșiș de două milioane de dolari”, dar și acolo povestea era mai credibilă. Pe la noi, ne mirăm dacă cineva îți înapoiază portmoneul cu câteva mii de lei, omul e privit ca un erou… sau mai degrabă un prost.

– Deci… nu mă credeți?, se cătrăni tânăra.

Bătrânul dădu din mâna a lehamite.

– Are vreo importanță ce cred eu? Nu pe mine trebuie să mă convingi, ci pe judecător. Și ascultă-mă bine: nu prea ai șanse, chiar dacă ai avea dreptate.

– Mă sfătuiți s-o las baltă?

– Nici asta nu-mi permit a-ți spune. Deduc că ești o luptătoare ambițioasă și poate vei avea puțin noroc. De fapt… mult noroc. Mergi mai departe, dacă te simți în stare, dar nu-ți pune mari speranțe în mine. Am nevoie de ceva concret pentru a te reprezenta.

– Adică…?

– Vezi dumneata, biletul acela de care vorbești nu era, de fapt, al dumitale. Poate că omul chiar l-a uitat pe masă și nu-și mai amintea unde. E probabil să nici nu fi știut că-i câștigător. Aveai datoria să mergi la poliție și să-l predai, nu?

– Nu știu ce am gândit atunci, dar eram oricum în criză de timp pentru viața mea. Dacă s-ar fi dovedit, într-un târziu, că omul mi l-a oferit cu bună știință, ar fi fost târziu să mai pot beneficia de el.

– E drept, dar în fața legii nu există milă. Ai acționat în interesul tău și ai câștigat viață. Acum vrei să revendici banii și nu te acuz, dacă poți dovedi că ai fost victima unei conspirații. Nici mie nu-mi plac astfel de oameni, dar, înainte de a-i ataca, mă asigur că am armele necesare. Deocamdată, nu le am.

– Ce ar trebui să fac, ce să mai aduc, domnule avocat?

– Nu ce, ci pe cine!

Rodica se uită în ochii expresivi ai bătrânului și simți că i se cere imposibilul.

– Ooo, nuuu! Nu pot să fac asta!

– Am crezut că pentru dumneata nu există expresia ”nu pot”. Doar cel care a jucat biletul poate să emită pretenții asupra câștigului. Doar el poate susține că vi l-a dăruit și, prin urmare, banii vă revin de drept. Aduceți-mi omul în cauză și eu vă promit că-i scuturăm pe vinovați de fiecare bănuț, plus cheltuieli de judecată și daune morale. Altfel nu avem ce discuta.

Avocatul se ridică în picioare și întinse mâna, semn că audiența se terminase. Tânăra înghiți în sec și se văzu nevoită să facă la fel, deși ar mai fi avut câteva întrebări. Oare trebuia să se resemneze sau era în stare să găsească acul din carul cu fân?