Toți elevii așteaptă cu nerăbdare vacanțele, iar eu nu făceam excepție, mai ales că nu-mi văzusem părinții și sora de trei luni. E drept că eram aproape la fel de bucuros când perioada de libertate se încheia și îmi puteam regăsi colegii, învățătorul și tot personalul din internat. Îi consideram și pe ei ca pe o familie lărgită cărora abia așteptam să le povestesc cum mi-am petrecut săptămânile din afara școlii. Doar că, de data asta, simțeam o strângere de inimă la gândul că va trebui să mă spovedesc în fața alor mei în ce privește povestea primei gropi din capătul grădinii. Cu cât se apropia mai mult ziua când mama trebuia să vină după mine, cu atât mă zbăteam mai mult între planurile prin care să le spun adevărul, în așa fel încât pedeapsa să nu fie prea mare.
Mămica m-a întâmpinat cu mult dor și lacrimi în ochi, eu eram topit de fericire, iar aceste momente nu puteau fi întunecate de dezvăluiri dureroase. Călătoria cu trenul era un alt timp suficient de lung încât să pot mărturisi ce am pe suflet, dar această parte îmi era cea mai plăcută, mai ales dacă prindeam un loc la geam și puteam admira peisajele albite de zăpada generoasă. În plus, mă gândeam că, din prea mare supărare, mama ar fi putut să mă abandoneze pe drum și să rămân un copil al nimănui. Îi aruncam pe furiș câte o privire și mă bucuram să văd că-i bine dispusă, îmi pregătea mâncarea preferată în astfel de situații, respectiv chiftele și bucățele de pui pane. Toată această atmosferă se putea schimba radical dacă nu-mi țineam gura, deci trebuia întâi să ajung acasă. Numai acolo, în fața ambilor părinți, puteam să mă eliberez de păcatul pe care-l purtam în suflet de trei luni. Trebuia să o fac în primele zile, până când nu dispar emoțiile reîntâlnirii și se așterne obișnuința. Așa s-ar putea să scap mai ieftin, adică o bătaie obișnuită cu nuiaua, fără să se ajungă la cea cu cureaua tatei, pe care încă n-am încercat-o, dar cu care am fost amenințat la cele mai mari năzdrăvănii. Asta însă le întrecea pe toate, după părerea mea.
Tata și sora mai mică m-au primit cu multă bucurie, m-au îmbrățișat cu dragoste și mi-au dat numai vești bune. Casa călduroasă mi s-a părut un paradis regăsit, iar pisica s-a strecurat și ea în brațe mele, dornică să-mi arate că nu m-a uitat. Ar fi fost o greșeală să stric bucuria reîntâlnirii cu o discuție prea serioasă și nelalocul ei, dar mi-am promis ca a doua zi să nu mă mai menajez și să termin odată cu această problemă atât de apăsătoare. Știam din scrisorile primite că, în inimile lor, părinții mei răbdau o durere mare, iar zâmbetele de pe chipurile lor erau o mască pentru a mă simți bine. Eu, cel care le-am provocat toate necazurile suferite în ultima vreme, fără să le fiu alături înainte ca acestea să se transforme într-o stare de continuă amărăciune. Cu riscul de a diminua din mult așteptata sărbătoare a Crăciunului, de a fi privit cu alți ochi de fiecare dată când ar fi trebuit să primesc doar cuvinte de alint și dovada sentimentelor călduroase, trebuia să-mi calc pe inimă.
Eram strânși cu toții în dormitorul comun și împodobeam bradul adus de tata din pădure, când mi-am făcut curaj și am început destăinuirea. Le-am povestit tot ce aveam pe suflet, în timp ce ei mă ascultau fără să răbufnească sau măcar să mă întrerupă. Nici după ce mi-am încheiat mărturisirea nu a existat o reacție imediată, fiecare dintre noi continuând să-și facă treaba din fața pomului care devenea tot mai încărcat. Părinții s-au înțeles din priviri, însă eu nu știam concluzia la care au ajuns și la ce pedeapsă ar trebui să mă aștept. Într-un târziu, fără să le fie afectată cumva dragostea arătată până atunci, s-au apropiat de mine, mama mângâindu-mă pe creștet, iar tata luându-mă iubitor de mână.
– Nu știu tot ce ți-a scris mă-ta în timpul ăsta, dar nu trebuie să te simți vinovat pentru problemele noastre, de oameni mari, a glăsuit părintele. E frumos că îți pasă, dar prin astfel de povești nu ne poți ajuta și nici nu trebuie.
– Dar, tată, eu chiar am săpat acea groapă de la care a pornit totul, am insistat cu îndârjire.
– Petrucă, a intervenit și mama. Să zicem că e adevărat și chiar ai încercat să te joci așa în grădină. Însă nimeni nu va crede că un copil ca tine a reușit să facă ditamai ”gropoiul” pe un teren înțelenit și depărtat de casă. Cât de mare zici că era, omule?, i se adresă apoi tatei.
– Puteai să îngropi cu ușurință un bou în ea, o asigură el cu tărie.
– Păi vezi? Niciun băiat de vârsta ta, chiar dacă ar fi cu picioare sănătoase, nu ar reuși să o facă. Așa că stai tu liniștit și lasă că o să treacă și asta peste noi, cum au mai trecut altele.
Eram uimit și tare necăjit că spusele mele nu aveau crezare, aș fi preferat o bătaie bună decât să fiu considerat mincinos și lăudăros. Degeaba am încercat să-i conving că treaba pe care am făcut-o e reală, rezultat al perseverenței din mai multe zile în care nimeni nu m-a văzut. Ei mă priveau îngăduitori, ca pe un copil pornit să înșire povestiri fantastice, din dorința de a fi alături de ei prin asumarea unei vine scornite de inocență sau din bravură. Încăpățânarea m-a făcut să nu las așa lucrurile și tot încercam să-i conving prin unele detalii din acele zile, dar fără martori nu păream deloc credibil. Și totuși, seara aceea, după ce părinții au crezut că am adormit, i-am auzit șoptind în patul lor:
– Crezi că Petruca ar fi fost în stare de așa ceva?, a întrebat mama.
– Fugi de-aici, femeie!, a venit ferm răspunsul tatei. Ar crede lumea că suntem nebuni dacă am da vina pe el.
Crăciunul a venit cu mulți colindători, mari și mici, iar eu nu scăpam ocazia să intru în dialog cu cei pe care-i cunoșteam. Printre altele, le spuneam adevărul meu despre groapa făcută cu mâinile mele, iar ei au dus mai departe informația. Probabil așa se explică invitația pe care a primit-o tata de se prezenta cu mine la postul de miliție, imediat după Anul Nou.
MasticadoresRumanía Editora: Manuela Timofte
racoltapetru6 