continuare
Vrând-nevrând părinții au adormit buștean, afectați de drumul greu și încordarea la care au fost supuși de-a lungul lui. Păcală a început să sforăie puternic, fără nicio grijă, de parcă ar dormi în patul lui comod, deși nu avea sub el decât iarbă, iar în loc de pernă, o piatră. Pe Bianca o încercau prea multe emoții pentru a putea închide ochii, mai ales după ce a început să audă urletele prelungi ale lupilor. Îi era frică, iar gândul că în miezul nopții va trebui să înfrunte un teritoriu stăpânit de jivine necruțătoare o ținea încordată.
– Buhuhuuuu!, auzi ea la ureche șoapta sinistră a fratelui său. Te-ai speriat, fricoaso!
Se speriase cu adevărat, dar nu voia să-i dea satisfacție băiatului încrezut și lăudăros. Mereu o tachina și o considera prostuță, iar acum voia să se arate viteaz în fața ei și a celorlalți.
– Prostule, nu m-am speriat deloc, a răspuns ea cu un curaj suficient de convingător. Abia aștept să intrăm în pădure și să descopăr animale interesante, cum numai în poze am văzut.
– Haaa-ha, ce interesanți o să ți se pară urșii și lupii când te vor mușca de gât, o înfricoșă mai departe Adi.
De fapt și lui îi era la fel de frică, dar încerca să-și insufle curaj printr-un transfer răutăcios de temeri. Poate spera că sora lui va claca și îi va împiedica pe părinți să continuie această călătorie, devenită primejdioasă. Nicidecum nu ar fi vrut să fie el acela care dă înapoi, mai ales înaintea surorii lui, care în mod sigur îl credea neînfricat.
– Lupii or să fie în pauza de masă, iar urșii nu ne atacă dacă nu-i provocăm, a răspuns cu o urmă de ezitare fetița.
– Tu crezi ce zice Păcală?, ripostă cu mirare fratele. Hellooo…, de aceea are numele ăsta, pentru că umblă cu păcăleli. Poate ne duce tocmai în mijlocul haitei și scapă de noi, cum o fi făcut și cu bunicul. Astfel va rămâne cu mașina, așa cum a rămas cu ceasul de aur.
– Minți, ca de obicei, se supără Bianca. El nu-i păcălește decât pe oamenii răi, așa cum scrie și în poveste.
– Nu mint, dar eu nu mai cred în povești pentru copii mici, ca tine. Fii sinceră și recunoaște că ți-e frică, de aceea nu poți să adormi.
– Nu-i adevărat! Ce trebuie să fac ca să-ți demonstrez curajul? Poate ție îți e teamă să intri în pădure.
– Mie?! Sunt în stare să merg chiar acum, fără nicio reținere. Întrebarea este dacă poți veni și tu cu mine.
Fetița se ridică în fund și privi spre întunecimea scoasă în evidență de lună. Inima îi bătea mai tare ca niciodată, însă era vorba de un examen pe care trebuia să-l treacă neapărat, să-i închidă gura fratelui cel încrezut. La urma urmei, nu-l credea nici pe el în stare să înfrunte pericolul, poate doar câțiva pași, după care s-ar fi întors la locul lui.
– Sigur că pot, iar asta o să vezi când vrei tu să încercăm, a spus ea cu speranța că testul va înceta curând.
– Mergem acum, dar ai grijă să nu-i trezești pe somnoroși, veni aproape imediat răspunsul lui Adi. Haide încet după mine, însă vezi să nu te piși pe tine de frică.
Asta era culmea batjocurii pentru Bianca. Sări instinctiv în picioare, uitând de orice alte emoții, dornică neapărat să arate că poate face față provocării. Doar Maia a simțit că se întâmplă ceva important, ceea ce o determină să se ia după prietenii ei. Adi a parcurs repede distanța până la ceața densă, unde a așteptat-o pe Bianca cu câinele. Văzând că sora lui a ajuns în aceeași poziție, decise că-i nevoie să o supună testului cel mare, așa că făcu primii pași prin pâcla lacomă să-i înghită. Fata nu s-a lăsat mai prejos, urmându-l îndeaproape, deși simțea că merge pe un drum al pierzaniei. Așa au continuat să înainteze câte puțin, fiecare sperând să-l audă pe celălalt că e destul și ar fi bine să se întoarcă. Dar ambiția era o moștenire de familie pentru ei, o calitate în multe situații, dar un nărav afurisit în altele.
Urletele lupilor, buhăitul bufnițelor și alte zgomote înspăimântătoare îi făceau să tresară și aproape să fugă înapoi, dar gândul la rușinea pe care ar fi trebuit să o îndure toată viața îi determina să reziste. Își puneau speranța în Maia, doar era o cățea mare și în putere să se lupte chiar și cu un urs, deși se dovedise un animal blând, care a fost pus la punct și de motanul Pufi. Poate acel motan ar fi fost un sprijin mai bun, doar că pisicile te pot lăsa baltă când ți-e lumea mai dragă. Preocupați de asemenea griji, niciunul din copii nu și-a dat seama când s-au pierdut unul de altul. Bianca mai avea alături câinele, dar Adi nu se mai vedea și nici vreun sunet al pașilor lui nu se mai auzea. L-a chemat în șoaptă, apoi cu glas mai îndrăzneț și, în cele din urmă, i-a strigat numele, dar nu-i răspundeau decât sunete sinistre, pe care nu le putea înțelege. Poate l-a răzbit frica și s-a întors, s-a gândit Bianca, iar această posibilitate îi dădea motivația să facă la fel. Prea târziu, însă, pentru că în fața ei a apărut ca din pământ un lup mare și fioros, cu ochii strălucind în lumina lunii.
– Ia te uite ce avem noi aicea, s-a auzit miraculos din botul lui, dotat cu dinți ca niște cuțite.
Fetița se sprijini de Maia, înspăimântată de moarte și și uimită, totodată, de cuvintele venite din partea unui animal. Cel din urmă sentiment îi învinse oarecum teama și-i transmise curajul de a răspunde.
– Tu ai vorbit!? Dar ești un lup…
– Și tu ești un pui de om cu carne fragedă, o pradă tocmai bună de împărțit cu haita mea.
Bianca prinse curaj, văzând că are portița comunicării cu o jivină, cât o fi ea de lacomă.
– N-am întâlnit încă lupi care să vorbească.
– Toate animalele vorbesc, ca și potaia de lângă tine, însă oamenii nu-s învățați să le asculte. Ce căutați voi în pădurea mea?
– Am plecat cu fratele meu în căutarea Bunicului, dar ne-am rătăcit. Poate s-a întors la părinții noștri sau a luat-o pe altă cale.
– Ahaa, deci sunteți două prospături și o potaie la fel de gustoasă. Ce noroc pe mine!
Fetița știa că-i era viața în joc, așa că trebuia să o apere cu toate argumentele care-i veneau în minte.
– O cheamă Maia și e un prieten foarte curajos, îl avertiză ea pe lup. Te poate învinge oricând, pentru că a mâncat ciocolată și are puteri pe care nici nu le bănuiești.
– Ciocolată?!, se miră jivina. Nu am gustat niciodată, dar am auzit că e bună.
Copila scoase din buzunărelul rochiei o tabletă ademenitoare și o arătă, promițând:
– Dacă ne lași să trecem, îți dau și ție din această bucată. Mama îmi spune să am mereu la mine și să gust din ea când sunt supărată. De fiecare dată mă face fericită și neînfricată.
– Să iau ciocolata sau să mă lupt pentru carne?, se întrebă lupul cu glas tare. Chiar ești priceput în lupte, câine păzitor de oameni?
– Încearcă numai… și vei vedea pe blana ta, se făcu auzită Maia.
– Și tu vorbești acum!?, întrebă uluită Bianca.
– Cum de mă înțelegi, de data asta!?, ripostă tot cu mirare câinele. Dă-mi mie ciocolata și-l fugăresc pe acest prădător necioplit.
Ca să fie convingător, își arătă și el colții bine întreținuți. A fost suficient ca prădătorul să se decidă:
– Accept ciocolata aceea magică, dar să nu spuneți nimănui de afacerea noastră.
– Trebuie să o împărțim în trei, l-a atenționat fetița. Așa se face pentru ca să aibă efect mai mare.
A desfăcut delicatesa și au savurat fiecare câte o bucățică de fericire, după care gândurile lor au fost mult mai bune.
– A fost o gustare minunată, a recunoscut lupul în timp ce se lingea pe bot. Păcat că s-a terminat atât de repede.
– Nu-ți face griji, că o să mai primești dacă ne conduci la Bunicul sau la părinți.
– Precis nu-i vorba de bunică?… Căreia trebuia să-i duci un coșuleț cu mâncare.
– Nu, e bunic… dar stai așa. Dacă l-am întâlnit pe Păcală, iar el ne-a vorbit de Muma Pădurii, tu ai putea fi lupul cel rău din Scufița Roșie!?
– Ce tot vorbești acolo? Nu am auzit de nicio scufiță. Hotărăște-te odată, vrei să-ți găsești Bunicul, părinții sau fratele?
racoltapetru6 