Planeta Paradis: Întâlnire potrivită

Nici nu se putea un prilej mai potrivit pentru o petrecere comună între roni, halani și pământeni, fiecare contribuind cu ce avea mai bun. Omuleții de pe munte veneau cu șiși-ul lor înșelător și multă carne afumată, ronii cu vinul și focurile lor înalte, iar pământenii cu pâine proaspătă și mămăligă făcută la ceaun, cum nu se mai văzuse pe Planeta Paradis. În plus, fiecare neam cânta la instrumentele lui muzicale, adăugând dansuri cu care voiau să impresioneze și întreceri între războinici, din cele mai diferite. Pe toți îi unea voia bună și mândria de a fi contribuit cu ceva special la această uniune.

În centrul acestei sărbători, care se anunța de durată, era întins cortul cel mare al Reginei, iar ea stătea alături de Relu și pământenii lui, Ucu și ceilalți trei comandanți, precum și Țamorul cel nou. Spre seară, focul lor era cel mai semeț, muzicanți de tot soiul îi alintau, în timp ce slujitori din ambele sexe și tabere se străduiau să-i încânte cu bunătăți. Ronii erau bucuroși că Zakala petrece alături de ei, iar halanii fericiți că Marele Șef și-a găsit o pereche atât de nobilă.

Noaptea i-a prins tot alături pe cei doi sărbătoriți, privind la stele, continuând să-și descarce amintirile și să-și mărturisească gândurile, în ciuda vacarmului care-i înconjura. La un moment dat, Zakala a observat brățara pe care o purta Relu și l-a întrebat despre rostul și proveniența ei. Bărbatul i-a satisfăcut curiozitatea și chiar a scos-o pentru a i-o arăta mai bine. Cu un gest surprinzător, Regina s-a ridicat și a zdrobit-o cu piciorul de o piatră.

– Ce înseamnă asta?, strigă Relu, uluit.

– Stai liniștit, e doar o invitație, zise ea zâmbind.

– Cum așa?!

– Trebuie să-ți spun și eu ceva, subiect despre care n-am vrut să-ți vorbesc până acum.

Regina se așeză la loc și îl luă de mână pe pământean.

– A trecut parcă prea mult timp de când am avut și eu o întâlnire cu un trimis al zeilor. I se spunea tot Eiua și era îmbrăcat ca și al tău, ceea ce mă face să cred că era același. L-am implorat să-și arate chipul, pentru că m-am îndrăgostit de vocea lui și eram convinsă că el era Alesul pe care-l așteptam. Nu a cedat, dar mi-a promis că va trimite pe cineva care să mă merite. „Dar cum voi ști eu despre cine-i vorba?”, l-am întrebat înainte de despărțire. „Vei ști, dacă va fi cazul”, m-a asigurat el și a plecat în stele cu pasărea lui fără aripi. Când mi-a povestit Carmen de întâlnirea tragică pe care ai avut-o pe Pământ, mi-am dat seama că pe tine te-a ales Eiua. E timpul să-l chemăm la o nouă întâlnire, în care să ne dea explicații și să ne confirme sprijinul pentru familia pe care o vom întemeia și pentru planeta noastră.

– Pe la noi se i spune Căsnicie, iar cheful din această noapte seamănă cu Nunta ce o precede.

– Îmi plac obiceiurile voastre. Mai povestește-mi, îl rugă Zakala, privindu-l galeș în ochi.

– Conform tradiției pământene, spre dimineață ar trebui să ne retragem și să facem dragoste cu patimă. Prima experiență de acest gen pentru tine și ocazia de a rămâne însărcinată. Aș vrea tare mult să fim părinți!

– Vom fi! Simt asta.

Petrecerea a continuat toată noaptea și mult după răsăritul soarelui, chiar dacă au intervenit unele incidente cauzate de băutura în exces și de orgolii nestăvilite. Zakala și Relu nu mai erau afară, iar cei care nu se culcaseră șușoteau sau zâmbeau cu înțeles despre cele ce se puteau întâmpla în cortul bine păzit. Era încă un semn al păcii și al belșugului la care sperau.

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

– Știam eu că vei fi capabil să o schimbi pe Zakala, dinainte de a ne întâlni. Și nu prin acte de eroism, ci prin deciziile înțelepte, prin iubire și sacrificiu. Acestea sunt calitățile care sunt mereu la mare preț, dacă găsești ființa potrivită pentru a le împărtăși.

– Dar ai mințit, Eiua! M-ai asigurat că planeta e nelocuită și nu voi avea probleme mari.

– Eu i-aș zice tactică, nu minciună. Dacă-ți dezvăluiam adevărul, n-ai fi acceptat să vii, Zakala ar fi invadat continentul și exterminat toate celelalte seminții. E drept că era un risc, dar am mers pe intuiția mea. Așa cum ți-am mai spus, noi nu avem dreptul să intervenim direct, însă după această reușită voi fi promovat în funcția de comandant de navă-mamă. E și meritul tău, dar nu-ți voi rămâne dator. Când vei avea nevoie de ceva și îmi va sta în putere, voi fi la dispoziția ta.

– Încă ceva… Cine era bătrânul din grotă? Sau din visul Zakalei?

– Trebuie să le știi pe toate, Relu? Ce mai contează?

– Tu eraaai!!!

– Să aveți mulți copii și să fiți fericiți! Faceți ca, de acum înainte, acest loc să-și merite cu adevărat numele de PLANETA PARADIS!

 

SFÂRȘIT

Planeta Paradis: Anunțul

Trei zile și trei nopți au trecut de la plecarea Reginei pe munte, iar ronii au început să intre la bănuieli văzând că nu mai dă niciun semn de viață. La ultima adunare a comandanților s-au pus multe întrebări și s-au cerut răspunsuri concretizate prin măsuri eficiente. L-au adus pe Bogdănel în careu, pentru un interogatoriu dur. Băiatul nu știa nimic și se părea că pierduse legătura cu capii celor două tabere, iar asta era un lucru grav pentru orgolioșii invadatori.

Se vorbea de o conspirație în care Regina lor era prizonieră sau chiar ucisă. Dacă li se pregătea un atac prin surprindere pentru a-i elimina pe toți? Altfel Zakala nu i-ar fi abandonat, lăsându-i atâta timp fără explicații și îndrumări. Se impuneau acțiuni imediate pentru a contracara orice uneltire posibilă și găsirea divinei lor conducătoare. Prima dintre ele era alegerea unui comandant unic, un Țamor temporar, care să găsească și să organizeze operațiunea de căutare. Țamorul – un bărbat în vârstă și înțelept – hotărî imediat ca familia lui Bogdănel să fie sechestrată în casă până la aflarea adevărului. De asemenea și ceilalți halani care se aflau pe podiș au fost închiși în grajdul cavanelor și păziți sub amenințare.

Tânărul pământean, neavând nicio veste demnă de a liniști spiritele încinse, era bun doar de ostatic. Astfel că Țamorul crezu de cuviință să alcătuiască o echipă de căutători curajoși, care să-l cuprindă și pe Bogdănel. Ghidați de acesta, vor urca pe munte și vor ajunge în tabăra halanilor pentru a o vedea pe Regină. În cazul unui atac sau dacă Zakala pățise ceva, primul care va muri era băiatul.

Au pornit de dimineață, 20 de luptători bine înarmați și conduși de Țamor, împărțiți în patru bărci greoaie. Drumul se anunța lung și periculos, dar decisiv pentru soarta prizonierilor. Dacă cei plecați nu dădeau niciun semn timp de două zile, Gavrilă, Carmen, Florica și halanii aveau să fie executați pe loc și apoi toată armata ronilor va porni la exterminarea semenilor de pe munte.

Vâslașii se osteneau din greu înfruntând curentul apei, în timp ce Bogdănel, păzit îndeaproape de o namilă cu pușcă, se ruga ca totul să fie bine acolo sus și temerile tuturor să se risipească. Miza era prea mare și ar fi păcat ca totul să se sfârșească tocmai când se părea că norocul le surâse. Și totuși, în sufletul lui, semne neliniștitoare îl măcinau și îl făceau să admită că ceva grav se întâmplase, altfel ar fi primit vești de la Relu.

Așa cum au prevăzut, au ajuns la trecerea peste canion chiar înainte de asfințit. N-au apucat, însă, să pună piciorul pe pod, când o săgeată îi avertiză că nu-s bine primiți. Ronii au trecut pe loc la imobilizarea și înconjurarea lui Bogdănel, făcând vizibil pericolul de a-l ucide în caz de pericol.

……………………………………………………………………..

Situația nu era mai calmă nici pe podiș, mai ales a doua zi, când așteptarea devenea tot mai greu de suportat. Comandanții priveau cu înțeles spre prizonieri, sfătuindu-se despre modul în care-i vor executa și apoi vor trece la cucerirea muntelui. Cel mai rapid și potrivit li se părea decapitarea, iar pentru asta unii își ascuțeau deja săbiile. În noaptea premergătoare pedepsei nu a dormit nimeni, fiecare zgomot făcându-i să tresară. Razele soarelui au adus o lumină dureroasă pentru osândiți, mai ales când au fost scoși din adăposturi. Primii care trebuiau să moară erau pământenii, și mulți dintre războinici și-ar fi dorit onoarea de a-i suprima. Dar comandanții cei mai influenți au avut prioritate.

Săbiile scoase din teci sclipeau în bătaia soarelui tot mai puternic, în timp ce Florica nu voia să-i dea drumul din brațe lui Carmen, iar Gavrilă cerea să fie primul care moare, pentru a nu fi martorul tragediei. Niciunul din ei nu plângea și poate că tocmai de aceea au putut vedea cei dintâi niște puncte la orizont. Fata a fost cea care a arătat cu mâna înspre petele care se măreau, transformându-se în trei zifari. De îndată, toate privirile le urmăreau cu sufletul la gură, iar când au ajuns deasupra lor, au deslușit și călăreții. Erau Zakala, Relu și Bogdănel. Exact la timp…

Ronii, pământenii și halanii au izbucnit cu toții în urale, precipitându-se să facă loc cât mai aproape pentru aterizare. Carmen s-a desprins din brațele Floricăi și a fugit să-și întâmpine tatăl. Florica și Gavrilă alergau înaintea fiului lor, în timp ce războinicii se închinau Reginei mult așteptate. Chiar și halanii râdeau și dădeau extaziați din mâini. Cu pași mici și calculați, cu chipul luminos și imperturbabil, cu gesturi scurte și expresive, Zakala se apropie de popor și îi vorbi:

– Voi cei care ați fost mereu alături de mine, care v-ați pus viețile în pericol și ați crezut în judecata mea, în soarta pe care v-am pregătit-o, în luptele pe care le-am purtat împreună și pe care le vom mai avea… Voi, neamul meu de viteji, mai aveți încredere în Regina voastră, Zakala? Îmi sunteți la fel de credincioși, gata să-mi urmați poruncile, oricare ar fi acestea?

Un DA puternic izbucni imediat din piepturile ronilor. Zakala le mulțumi cu un zâmbet și continuă:

– Iată ce am hotărât, pentru binele neamului nostru și al acestei planete: de astăzi nu vă veți închina doar mie, ci și noului Rege. Este venit de departe și are sânge de zeu, ca mine. A fost scris să ne întâlnim și să trăim împreună, alături de cele două seminții înrudite prin luptă: ronii și halanii. El mi-a salvat viața de mai multe ori, iar eu îi ofer încrederea și inima. Acesta este Regele vostru și Marele Șef al prietenilor noștri, Relu. Am zis și așa rămâne!

Planeta Paradis: Când intervine destinul

Singura lacrimă a Marelui Șef și scena dramatică la care erau spectatori le-a provocat halanilor o profundă compătimire, chiar și cei porniți împotriva Reginei regretându-i acum moartea. O mână prietenească se lăsă pe umărul lui Relu, în timp ce posesorul ei glăsui:

– Credința noastră este mare și Zalu e puternic. Pune-ți speranțele în El și roagă-te, iar El te va răsplăti, pentru că meriți.

Era preotul halanilor, care se apropiase la invitația lui Ucu.

– Să-i ducem trupul înăuntru și să ne rugăm cu toții, propuse tot el.

– Cum să mă rog unui șarpe care m-a atacat și pe care l-am ucis?, se revoltă Marele Șef.

– Asta a fost voia Lui. Prin moarte a devenit mai puternic și ne poate ajuta mai bine de dincolo. Trebuie doar să crezi și să-L invoci.

Relu socoti că oricum nu mai are nimic de pierdut, se ridică purtând trupul Zakalei în brațe și porni spre lăcașul de rugăciune, urmat de toată suflarea halană. Ajuns în fața cornului strălucitor, așeză cu grijă prețioasa sarcină pe placa de aur masiv și se retrase un pas. Privirea-i era mereu ațintită spre chipul împietrit al celei dragi, la părul ei bogat și răvășit, la pieptul ce pulsase plin de viață, dar care acum stătea încremenit.

Un murmur abia perceptibil se auzea din spatele lui, o cântare lină ce se amplifica gradual și îi dădea o stare de liniște plăcută. Închise ochii și încercă să găsească o fărâmă de credință, dar nu se putea elibera nici așa de imaginea Zakalei, care-l acaparase. Nu găsea nici cuvintele potrivite pentru un astfel de moment și se limita doar la o simplă cerere pe care-o repeta în gând: „Zalu, fă o minune!” În curând nu mai percepu nici această rugă, fiind copleșit de vocile puternice ale mulțimii.

Apoi se așternu tăcerea și Relu își auzi din nou cuvintele în minte: „Zalu, fă o minune!” Nu voia să-și deschidă ochii, pentru a nu se confrunta iarăși cu realitatea, dar oare cât putea să se ascundă în spatele pleoapelor? Cineva din apropiere avu nesăbuința să sfâșie liniștea printr-un geamăt scurt, iar Marele Șef reveni din visare, căutând vinovatul. Toți cei de lângă el erau cu capetele plecate, nelăsând vreo urmă de bănuială. Privirea i se mută cu ciudă spre corpul ce-l vegheau și i se păru că nu vede bine. Pieptul Zakalei se ridica lin și cobora la loc, într-un ritm ce semăna a respirație. Oare era adevărat?

– Trăiește!?, se exprimă el entuziasmat, apropiindu-se iarăși de trupul Reginei.

Cu toții s-au ridicat în picioare, căutând să vadă cât mai bine minunea, însă doar cei mai apropiați au fost în măsură să se convingă. Ceilalți cereau insistent amănunte și se mirau apoi ridicând osanale spre cornul lui Zalu. Relu realiză adevărul doar când ochii femeii iubite se redeschiseră sub lumina plăpândă jucăușe a torțelor din jur. Atunci se înfioră și îi mângâie fața rotundă, dând la o parte firele de păr rebele. Ea își mobiliză brațul drept pentru a-i prinde acea mână și a o săruta lin.

– N-am murit, așa-i?, întrebă Regina, puțin speriată.

– Nu, nu ai murit și nici nu vei muri, draga mea zeiță, îi zise Relu zâmbind.

– Am avut un vis interesant, îi șopti ea privindu-l drăgăstos. Dar mi se părea atât de real încât n-am să-l uit niciodată… Mergeam pe un drum întunecos și rece, până am ajuns într-o cămăruță luminată. La o masă cu o lumânare stătea un om mic și tare bătrân, cu părul lung și alb complet. La început am crezut că doarme, dar apoi și-a deschis ochii și mi-a zâmbit. L-am întrebat dacă sunt moartă și el mi-a zis că nici nu am trăit cu adevărat până acum. „E o glumă?”, am întrebat din nou. Bătrânul a răspuns fără să mai zâmbească: „Nu cred că-i momentul pentru glume, mai ales că ești la o mare răscruce. Până acum te-ai gândit doar la tine, deși ai atâtea de oferit. E timpul să iei o decizie importantă și să-ți schimbi modul de viață. Strălucirea pe care o cauți nu e în aur sau alte obiecte reci, ci în sufletul tău și al multor semeni pe care-i descoperi. Sclipirea aurului o vede orice nerod, însă doar cel înțelept vede lumina din inima ființelor. Tu ce ai văzut până acum?”. Aș fi vrut să-i răspund, însă nu-mi găseam cuvintele. Atunci l-am întrebat cine e el, iar răspunsul l-am auzit ca un ecou: „Întreabă-l pe Pământean”… Cine era, dragul meu? Sau a fost doar un simplu vis?

Bărbatul căzu o clipă pe gânduri, dar își găsi imediat cuvintele:

– N-a fost doar un vis. Am să-ți povestesc altă dată. Acum trebuie să-ți vedem rana și să te îngrijim. Să mergem într-un loc mai călduros.

Marele Șef o duse în iatacul lui, iar Ucu și două femei halane au venit cu cele de trebuință pentru curățat și oblojit rana. Zakala pierduse mult sânge, dar hemoragia se oprise. Scoaterea glonțului era o operațiune prea riscantă și s-a renunțat deocamdată la ea. Oricum, niciun organ vital nu părea să fie atins.

Planeta Paradis: Răzbunarea lui Bobo

Zakala era dispusă să pună în practică sfaturile lui Relu chiar de a doua zi dimineață, când a apărut în fața halanilor într-un costum complet albastru. Discuția dintre Marele Șef, Ucu și ceilalți trei comandanți s-au încheiat printr-o invitație făcută Reginei de a vizita fuiul, de data aceasta în calitate de oaspete onorific și viitor partener și aliat. Iar pentru a le arăta câtă încredere are în neamul omuleților, Zakala a renunțat și la cea mai mică gardă de corp, lăsându-i pe roni să se pună la curent cu tehnica de luptă și armele cu care li s-au opus halanii. Bogdănel era cel care răspundea de această fază a instruirii.

Drumul a fost liniștit și, la întrebările Reginei, veneau de îndată răspunsuri complete din partea lui Relu și Ucu, vâslașii din acea canoe. Când și când, privirile pământeanului se întâlneau pentru câteva clipe cu ale Zakalei și chipurile li se destindeau printr-un surâs sau se înroșeau vinovate de unele gânduri ce nu se doreau rostite.

Halanii și-au întâmpinat dușmanul cu sentimente vădit ostile, neuitând că o bună parte din cei mai buni vânători au murit de mâna celei care-i vizita acum sau de ale oamenilor ei. Doar apelul comandanților la calm și înțelegere a situației îi făcea să nu se revolte și să urmărească tăcuți suita ce o însoțea pe măreața vizitatoare. Primul popas l-au făcut la lăcașul de cult, unde au fost întâmpinți de preotul halanilor. Zakala a fost impresionată de cornul șarpelui Zalu, precum și de povestea care însoțea acest trofeu, redată cu modestie de Relu.

A urmat partea pe care Regina ronilor o aștepta de mult: vizita în visteria halanilor, loc în care nici Relu nu mai intrase până acum. Era o încăpere mare și bine zăvorâtă mereu, dar odată intrat înăuntru ți se tăia respirația. Statui mari și mici, obiecte casnice, cupe și pahare, tăvi și rame, arme felurite, toate din aur galben sau alb, dar și din argint, rubine, perle, pietre prețioase sau alte bijuterii strălucitoare la vederea cărora Zakala a rămas fără grai.

În lumina destul de slabă care se strecura prin cele două ferestre mici, fiecare exponat genera o lucire aparte, ce se reflecta în ochii celor prezenți, dar mai cu seamă în ale femeii avide de astfel de frumuseți. Mâinile i se plimbau pe suprafețele fine, mângâindu-le cu delicatețe ca pe un odor neprețuit. Ucu și ceilalți comandanți îi urmăreau cu atenție fiecare reacție, schimbând apoi priviri pline de înțeles între ei. A urmat o întrebare ce dospea în mintea lor:

– De câtă astfel de strălucire are nevoie Regina pentru a ne fi prieten?

Zakala se întoarse spre interlocutori și-i privi pe fiecare, terminând cu chipul expresiv al lui Relu. Era momentul în care trebuia să țină cont de sfatul primit la cina de aseară.

– Prietenia nu se cumpără cu bogății, ci se obține cu fapte, iar voi mi-ați câștigat-o deja. Recunosc că îmi place să fiu înconjurată de sclipirile divine, eu însămi fiind o divinitate, dar nu le voi lua cu forța de la aliații mei. Eu vă ofer protecția mea, iar voi mă veți răsplăti cum credeți de cuviință.

Lumina era tot mai săracă și nu mai avea rost să zăbovească în depozit, în plus nici nu mâncaseră ceva consistent de dimineață bună. Femeile halane pregătiseră bucate pe masa din centru, în timp ce mulțimea continua să urmărească deoparte evoluția discuțiilor, atenți la fiecare detaliu și gest al controversatului oaspete. Soarele era către asfințit și grupul de elită se așeza la locurile stabilite, când s-a auzit bubuitura. O tresărire mută și o uimire comună arăta că s-a întâmplat ceva neprevăzut, exact în momentul când se așteptau la liniște și judecată. Prima imagine care a atras atenția a fost a lui Bobo, ivit în fața tuturor. A urmat imediat gestul prin care și-a aruncat arma fumegândă și a scos cuțitul din teacă, strigând:

– Moarte pentru moarte!

Apoi, fără ca nimeni să poată interveni, s-a spintecat adânc în burtă, răsucindu-și arma ca într-o ultimă convulsie. Doar după ce a căzut la pământ fără viață, lumea a căutat răspunsuri la această grozăvie, privind în jur și căutând semne. Relu a avut o sumbră presimțire și, instinctiv, a privit spre regina în albastru, aflată chiar lângă el. Privirea ei exprima mirare și surpriză, în timp ce chipul îi devenea palid, iar rochia tot mai roșie. A prins-o în brațe înainte să-și piardă puterile, privind-o în ochii ale căror pleoape se zbăteau. Buzele i se mișcau mai mult în surdină, doar unele șoapte se puteau desprinde pentru cei din apropiere:

– Ce se întâmplă cu mine?… Simt că mă sfârșesc… Am crezut că sunt nemuritoare…, se auzi pe lângă un surâs amar.

– Pentru mine ești nemuritoare, draga mea Zakala, îi răspunse, tot în șoaptă, Relu.

– … Reluuu… și eu… te iubesc… sărută-mă… așa ca… pe planeta ta… Nu vreau să mor nesărutată…

Bărbatul se aplecă și își lipi buzele peste lacrima ce-i căzuse pe gura tremurândă a femeii. O sărută lung și însetat, vrând parcă să recupereze toate sărutările pierdute, din trecut și din viitor. Tocmai când ultimele raze de lumină se ascunseră după orizont, privirea Zakalei se pierdu după pleoapele-i plumbuite.

Planeta Paradis: Cină în doi

Primirea Marelui Șef de către Regină a fost făcută cu cele mai înalte onoruri, începând cu ronii amabili care l-au condus cu barca până la corabia Amiral și până la însăși gazda, îmbrăcată într-un costumaș complet alb și afișând un zâmbet cuceritor. De parcă s-ar fi putut ca perfecțiunea să fie și mai perfectă. Bijuteriile sclipitoare, ochii de jar, părul lung și bogat al Zakalei îl făceau pe Relu să creadă că visează, la fel cum o mai făcuse de atâtea ori.

Oaspetele fu poftit să se așeze jos, pe o pernă moale și aurită, în timp ce Regina se așeză în partea cealaltă a unei tăvi cu mai multe cupe și carafe, toate aurite. Două fete drăguțe așteptau cuminți ordinele stăpânei lor, neîndrăznind să-și ridice privirile din pământ. Zakala le făcea semne scurte și ele îndeplineau imediat ordinele, punând în pahare, aducând alte carafe cu băuturi și vase cu mâncare. Au început cu un vin dulce și foarte aromat, dar destul de tare pentru a tulbura mintea și dezlega limbile. Au continuat cu alte băuturi savuroase și mâncăruri delicioase. Astfel au fost inhibate emoțiile lui Relu și dialogul n-a avut nevoie de o altă încurajare.

– Ce a decis Marele Șef al halanilor sau Omul din Stele? Ori ar fi mai simplu să-ți spun Relu?, intră Regina în subiect.

– Da, poți să-mi zici Relu, la fel cum îmi spun prietenii. Asta înseamnă că suntem și noi prieteni acum?

– Depinde numai de tine… Reluuu, zâmbi din nou gazda. Mie poți să-mi spui Zakala. E unicul meu nume și foarte puțini mi se pot adresa doar cu el.

– Îți mulțumesc pentru amabilitate, dar să nu crezi că voi trăda interesele oamenilor mei pentru a-ți câștiga prietenia.

– Nimeni nu-ți cere asta. Dimpotrivă, îi disprețuiesc pe trădători. Dar nici eu nu pot să uit pentru ce am venit, iar semenii mei știu că duc întotdeauna lucrul până la capăt. Mă înțelegi? Vrei ca autoritatea mea să fie știrbită? Să dau dovadă de slăbiciune și să plec cu corăbiile goale, după ce am pierdut atâția luptători?

Zakala se înfierbântă și obrajii i se înroșiră, vrăjindu-l și mai mult pe Relu. Închise pentru o clipă ochii și-și scutură capul, după care rupse tăcerea ce se așternuse:

– Halanii sunt un popor liber și mândru. Nu acceptă să li se impună ceva, dar sunt buni la suflet și dăruiesc din inimă celor care merită. Dacă vrei aur, aș zice să nu ceri, ci să le câștigi încrederea și prietenia. Eu așa am făcut și uite în ce postură am ajuns.

– Aaaa, după ce ai venit de pe planeta aia…

– Pământ…

– Așa cum zici! De ce ai ales să pleci într-un loc străin? Ai fost dezamăgit de oamenii de acolo?

– Într-o anumită măsură…

– Eu zic că ne era scris să ne întâlnim. Avem nevoie unul de altul.

– Crezi asta?, se bucură Relu.

– Sigur că da! Tu ai fost adus să-mi instruiești luptătorii, să faci o armată de neînvins, să cucerim toate teritoriile, să-i supunem pe sălbatici și să-i civilizăm.

– Și apoi ce urmează?, o întrebă Relu, trist. Vei fi mai fericită astfel?

– Fericită sunt și acum, când plănuiesc astfel de victorii. Nimic nu mă va opri… adică nu ne va opri. Mă întrebi ce va urma? Răzbunarea pe care o aștepți de mult!

– Nu înțeleg…

– Vom ataca Pâmăntul și-l vom supune! Le vei arăta semenilor tăi că au greșit și vei ajunge regele lor, aducându-i apoi pe calea dreaptă.

Relu rămase cu gura căscată la cele auzite.

– Tu ești nebună, Zakala! Sau poate că glumești și eu nu-mi dau seama.

Regina râse zgomotos și duse apoi un pahar la gură.

– Ai lăsat vreo dragoste în urmă, acolo?, întrebă ea curioasă. Ai mai iubit pe cineva așa cum mă iubești pe mine?

Bărbatul roși și își căută cu grijă cuvintele.

– Am iubit, dar… iubirile nu se pot compara una cu alta. Fiecare e altfel și intensitatea lor se pierde în timp. Cea mai recentă domină întotdeauna.

– Te ascunzi după cuvinte, Relu, chicoti Zakala. O femeie ca mine nu cred că ai mai văzut și nici dragostea pe care mi-o porți nu poate avea asemănare. Recunoaște.

Relu se făcu că nu a auzit ultimele cuvinte, alegând din priviri niște fructe. Regina le porunci slujnicelor să cânte și acorduri romantice se revărsară din coardele unor instrumente viu colorate.

– Cum faceți voi dragoste, pe planeta aceea?, întrebă tandru femeia.

– Frumos… și foarte plăcut, răspunse emoționat bărbatul.

– Haide, spune-mi, nu te jena.

Relu o privi adânc în ochii-i negri și murmură:

– Ne uităm tandru unul la celălalt, simțim cum inimile ne bat alături, ne auzim răsuflarea precipitată și ne șoptim un „Te iubesc”, din adâncul sufletului. Apoi ne sărutăm prelung pe buze, contopindu-ne parcă într-o singură persoană și plutind pe aripi de vis, mai fericiți și împliniți ca după orice altă victorie sau realizare lumească.

Zakala își lăsă privirea în jos, jenată și cu obrajii înfierbântați. După un timp, reveni cu o altă întrebare:

– Te iubesc? Ce înseamnă asta?

– E legământul sacru pe care-l fac doi îndrăgostiți și care îi leagă până la moarte. Sau așa ar trebui…

Planeta Paradis: Cine a învins?

– Nimeni nu se mai luptă și nimeni nu mai moare astăzi!, a decretat Zakala, privind spre ambele tabere. Am nevoie de un nou Țamor, cel mai viteaz, cel mai deștept, cel mai priceput, cel mai devotat. Ce zici, Omule Picat din Stele?

Un murmur de uimire și rumoare se auzi din zeci de piepturi. Relu era luat și el prin surprindere de întorsătura pe care au luat-o lucrurile și mai ales de întrebarea neașteptată. Oamenii lui erau înconjurați de ronii îndârjiți, doar că niciunul nu îndrăznea să ducă bătălia până la capăt, de frica Reginei. Însă ultimele ei cuvinte i-a intrigat și mai tare pe uriașii cei frustrați, generând șoapte de nemulțumire.

– Dacă aveți ceva de spus, abia aștept, îi avertiză Zakala, apucând mai strâns mânerul sabiei. Vă credeți învingători și așteptați o recompensă? Vrea cineva dintre voi să-și asume conducerea armatei și să garanteze cu capul numai victorii?

Oștenii se uitau unii la alții, nehotărâți.

– Ei bine, aflați că sunt complet dezamăgită de felul cum ați luptat și cum ați fost conduși. Au fost momente când mi-a fost rușine de voi și de tactica folosită, de frica din ochii voștri, care arăta cât de slabi sunteți. Am crezut că sunteți poporul ales cu care voi cuceri lumea, dar se poate să mă fi înșelat. Am plătit pentru asta cu prea mulți morți și vom mai plăti dacă nu învățăm nimic. Ne așteaptă inamici mai numeroși și mai sălbatici. Pentru asta e nevoie de o pregătire serioasă, de la cineva care a dovedit că se pricepe și care era să vă învingă. Înainte de toate, e nevoie de minte și de abia apoi de putere, fapt care s-a demonstrat azi. Sunteți sau nu de acord cu mine?

Comandanții și soldații roni s-au privit din nou și au exclamat într-un glas:

– ZAKALA! ZAKALA! ZAKALA!

Regina se întoarse apoi spre Relu, așteptând un răspuns. Marele Șef îi susținu căutătura și o întrebă, curios:

– Și totuși, cine a învins astăzi?

Un zâmbet larg se văzu pe chipul Reginei, iar cei din jur s-au molipsit de îndată. Ea se apropie de Relu și-l trase deoparte, pentru un dialog între patru ochi.

– Tu cine crezi că a câștigat? Dacă nu mi-aș domoli oamenii, v-ar face imediat bucăți pe toți. Uită-te și tu cât de puțini și fără de apărare sunteți. S-a terminat cu trucurile și armele tale noi și lupta s-ar da piept la piept, zece de-ai mei împotriva unuia de-al tău. Crezi că ați mai avea vreo șansă?

– Tocmai ai zis că nu mai moare nimeni și nu poți să-ți retragi cuvântul. Dacă e pace fără ca noi să ne recunoaștem capitularea, înseamnă că avem niște drepturi. Aș vrea să știu care sunt acelea.

Zakala se încruntă de această dată, iar starea ei se transmitea de fiecare dată soldaților săi.

– Doar nu vrei să tratăm de la egal la egal?! Eu m-am gândit că-s foarte generoasă dacă vă las pe toți în viață. În schimb, tu îmi vei instrui armata și îmi vei da tot aurul pe care-l aveți.

Era rândul lui Relu să cadă pe gânduri și după ce-și privi oamenii, răspunse:

– Nu pot să decid de unul singur, așa cum faci tu. Eu mă consult cu prietenii, familia și oștenii mei și ne hotărâm împreună. Asta se cheamă „democrație” și ți-aș recomanda să faci la fel.

– De-mo-cra-ție zici? Nu știu ce supuși ai tu, dar uită-te la ai mei: vezi pe vreunul în stare să ia o decizie bună? Sunt proști ca sabia moale și nici n-au inițiativă. Soldați care nu știu altceva decât să lupte și să moară pentru mine și Regat. Cu ei vrei să discut?

Marele Șef nu putea s-o contrazică în această privință. Toți ronii erau bărboși, neîngrijiți și pe cât erau de solizi, pe atât de ușor de manipulat. În preajma Reginei lor erau lipsiți de inițiativă și mândrie, iar când nu era ea în preajmă se dedau doar la băutură și la întreceri de forță.

– Toți bărbații din regatul tău sunt ca și ăștia? Nu cumva i-ați ținut înadins într-o astfel de incultură și lipsă de educație?

– Ăștia sunt cei mai viteji și buni luptători ai mei. Restul nu mai contează, sunt doar hamali și oameni de rând. Dar destul cu vorba! Te las să te sfătuiești cu supușii tăi, că oricum e seară iar eu trebuie să mă retrag. Ne vedem mâine, pe corabia mea.

Astfel s-a retras Zakala printre oștenii săi, dornică să facă o baie și să se schimbe de hainele străine, care o iritau. Înainte de a se urca în barca ce-o aștepta a pus un soldat să-i recupereze diadema din buzunarul Țamorului ucis. Când a privit-o, ochii ei străluceau de satisfacție. Apoi a dat ordin ca la primele ore ale dimineții, toate trupurile ronilor căzuți să fie culese și arse. Până atunci să fie păzite cu schimbul, la fel ca grupul halanilor și casa lui Relu.

Planeta Paradis: Marea bătălie (II)

Fiecare grupă de câte o sută de războinici avea un comandant în frunte și arme distinctive. Prima era formată din pușcași, și mai multe serii de împușcături s-au abătut imediat asupra platoului, majoritatea oprindu-se în sacii cu nisip. Gavrilă și Relu, ca niște adevărați lunetiști, nu risipeau niciun glonț, fiecare cauzând moartea sau rănirea gravă a unui inamic. Primul era întotdeauna comandantul, care, în ciuda armurii metalice, lăsa loc suficient pentru proiectilul letal. Dar și Bogdănel, cu o duzină de halani, foloseau puști artizanale cu care băgau spaima printre roni.

Nimeni nu a fost rănit grav în tabăra Marelui Șef, în timp ce pe partea cealaltă au fost scoși din luptă mai bine de jumătate din pușcași. Dar distanța dintre inamici se micșora și au intrat în luptă arcașii. Norii de săgeți erau mai periculoși decât gloanțele, fiindcă veneau de sus și puteau să cadă oriunde. Doar scuturile de lemn, acoperișul casei și a acareturilor îi puteau feri de răni. Singură Zakala ignora acest fapt și stătea dreaptă în picioare privind cu atenție desfășurarea ostilităților.

Replicile se succedau la fel: o dată trăgeau ronii, după care urmau halanii și tot așa până ce a fost decimat și grupul arcașilor atacatori, în timp ce doar doi halani au fost răniți grav. De mare ajutor erau vânătorii din flancul drept, care atacau pe neașteptate cu săgeți mortale, după care se retrăgeau rapid în pădure, unde erau în siguranță.

Al treilea val era și mai aproape, dar comandantul n-a mai avut curajul să se poziționeze în fața oamenilor săi. Văzuse cum sfârșiseră ceilalți doi omologi și nu vroia să riște. Era rândul sulițașilor, care alergau cu arma în mână, căutând s-o arunce până în tabăra inamică.Puțini au reușit însă, fiindcă arcașii halani mai aveau un cuvânt de spus, la fel și cei cu puștile. Nicio suliță nu a rănit pe cineva, în timp ce zeci de roni au căzut și de această dată. Nici comandantul nu a scăpat de glonțul ce-i era destinat.

Au urmat alte grupuri de roni, tot mai aproape și tot mai periculoase. La momentul potrivit, au intrat în acțiune catapultele cele mari, prăvălind spre vale bușteni groși și bolovani mari, cu efecte zdrobitoare asupra trupurilor și moralului atacatorilor. Acum se putea citi pe chipurile lor groaza și chiar dorința de a o lua la sănătoasa, de câte ori aveau parte de o nouă surpriză din partea adversă. Cum a fost cea provocată de grenadele artizanale, arme cu care nu mai avuseseră de-a face și care au făcut ravagii printre ei.

Dar oricât de viteji și inventivi ar fi fost, halanii conduși de Relu nu puteau să țină la distanță o oștire atât de numeroasă, hotărâtă să învingă cu orice sacrificii. Tot mai aproape erau trupele inamice, apărătorii tot mai puțini și obosiți, iar muniția de orice fel pe terminate. În curând s-a ajuns la lupta corp la corp și micuții vânători erau vizibil copleșiți. Gavrilă și Florica s-au retras în casă, de unde primul își folosea cu chibzuință cele câteva cartușe rămase. Marele Șef și Bogdănel luptau umăr la umăr, fiind înconjurați de ronii uriași și pregătiți să le dea lovitura de grație. Țamorul o dezarmase cu ușurință pe Carmen și urma să o străpungă cu sabia, când se auzi o voce puternică:

– Lasă fata!!!

Era Zakala, care fusese eliberată și asista la spectacolul final.

– Dar e inamicul și am promis că nu iertăm nimic!, se miră tânărul conducător care vru să-și continue acțiunea.

– Lasă fata, am zis!, și Regina se interpuse între ei cu sabia-i întinsă. Te știi bate cu copiii, dar n-ai fost în stare să te bați cu oamenii mai mari! Ai făcut de rușine neamul ronilor în această bătălie. O mână de oameni erau cât pe ce să te îngenunche, incapabilule!

Țamorul își ridică privirea și o privi pe Zakala în ochi, cu îndrăzneală. Știa că era un moment hotărâtor pentru viața lui, iar la milă era absurd să apeleze.

– Cel puțin eu nu am fost luat prizonier! Te-ai dat de partea lor de când ai fost răpită?

A fost butoiul cu pulbere ce a făcut-o pe Regină să explodeze. Nu prin vorbe, ci prin atac direct. Paloarea din obraji îi dispăruse, fiind înlocuită de sângele ce-i inundase obrajii. Se mișca din nou ca o felină prădătoare, iar Țamorul era asaltat de lovituri greu de parat. În jurul celor doi se formă un cerc larg și nimeni nu mai continuă lupta, esențial fiind doar rezultatul duelului dintre cei doi lideri roni. Carmen se ridicase și acum era între Relu și Bogdănel, dar cu inima alături de salvatoarea ei, Zakala.

Văzându-se încolțit, Țamorul apelă la ajutorul oștenilor săi:

– Ce mai așteptați, bravii mei? Doar nu vreți să vă conducă această trădătoare! Cine vine alături de mine acum, va conduce alături de mine.

Însă nimeni nu a avut curajul să ridice mâna împotriva Reginei, iar aceasta l-a răpus în curând pe sărmanul nesocotit. Apoi, ridicându-și privirea cu semeție, întinse sabia primului oștean din apropiere, care o șterse umil de sânge.

Planeta Paradis: Marea bătălie (I)

– Ce caută o copilă ca tine cu sălbaticii ăștia prin preajmă? Care dintre ei îți sunt părinți?

Întrebarea era pusă de Zakala și îi era adresată lui Carmen, care profita de orice prilej pentru a intra în încăperea ei. Bogdănel a înțeles mai bine cuvintele și le-a tradus fetei.

– Vreau să ajung o războinică mare și frumoasă ca și tine, i-a răspuns bucuroasă Carmen.

Regina s-a simțit flatată când a aflat spusele tinerei și chiar a schițat un zâmbet.

– Pentru asta ai nevoie de multă pregătire din partea unor profesioniști și nu de la niște amatori ca ăștia.

– Marele Șef e tatăl meu și e cel mai curajos războinic. M-a învățat multe…

– Dar nu destule. Cum de sunteți de înălțimi și culori diferite? Nu sunteți din același neam?

– Nu, noi am venit cu o navă extraterestră, cam de vreo doi ani, a răspuns Bogdănel în locul fetei.

– Și tu zici asta, ca și tatăl tău?!, se miră Zakala.

– Nu e tatăl meu, dar suntem ca o familie. Celălalt pământean mi-e părinte, iar femeia care te-a îngrijit e mama.

– Pământean? Ce neam e acela?

– Planeta noastră se cheamă Pământ, dar pe ea sunt mai multe neamuri. Oameni negri, albi ca noi sau galbeni. Iar ei călătoresc cu aparate mari și complexe, prin aer, pe sub apă și, în curând, între planete. Au arme mult mai periculoase, pe care nici nu le vezi, dar pot ucide armata ta într-o clipă.

– Ce tot vorbești acolo, băiete? Dacă ar fi fost adevărat, nu ați fi venit aici, printre primitivi.

– Tocmai de aceea am venit. Planeta asta ne-a fost oferită cadou de către un extraterestru pe nume Eiua, drept compensație pentru moartea mătușii mele, Diana. Am vrut să ne schimbăm stilul de viață, într-un loc frumos și curat. De aceea am botezat-o Planeta Paradis.

Zakala îl privea uimită pe băiat, în timp ce gândurile îi erau tot mai covârșitoare. Un resort se declanșase și o serie de întrebări își găseau acum răspunsul. Fața i se lumină vizibil și încă un zâmbet se putu detecta într-un colț al gurii. Nu mai întrebă nimic, iar cei doi tineri tăcură privindu-se curioși și intrigați de schimbarea survenită.

Un fluierat puternic, venit de afară, le atrase atenția, urmat de vocea poruncitoare a lui Relu. Ceva important se întâmpla acolo și Regina se duse la fereastra cu gratii. Bogdănel și Carmen au ieșit curioși, lăsând-o pe prizonieră în grija gărzilor. De departe, se zărea deja avangarda ronilor, iar câțiva zifari se avântau cu curaj până aproape de tabăra halanilor. Mai era puțin până la marea bătălie și pregătirile parcă erau insuficiente.

Un foc de armă tras de Gavrilă îi atenționă pe ronii călare să nu se apropie prea mult dacă țin la viața lor. Încet, încet apărea și grosul armatei, cu bivolii ce trăgeau tunurile grele și amenințătoare. Se părea că unul sau două dintre ele căzuseră în capcanele săpate de halani, de aceea erau mai atenți și înceți în deplasarea lor. După o regrupare completă și o discuție cu cercetașii reveniți la sol, comandanții au dat ordinele necesare pentru amplasarea gurilor de foc. Cu ajutorul binoclului se vedea clar că sunt opt tunuri în stare bună de funcționare.

În curând avea să înceapă bombardamentul și casa era obiectivul cel mai expus. Relu ceru ca aceasta să fie părăsită de toți, inclusiv de Zakala, pe care au legat-o din nou și au adus-o lângă el. Poate că astfel ronii se vor gândi de două ori înainte de a-i pune viața în pericol. Dar aceștia ori n-au văzut-o, ori nu le mai păsa decât de victorie, pentru că au tras curând prima salvă. E drept că nu și-a atins ținta, dar aceasta se putea regla. Atunci a trimis Marele Șef semnalul pentru flancul înaintat de ghilotine. Și aceștia au trimis o ploaie cu roiuri de albine și șerpi veninoși, deasupra sau în preajma tunarilor, care au luat-o la goană îngroziți.

Au fost momente de satisfacție și amuzament pentru cei din tabăra halanilor, care și-au mai revenit puțin după exploziile puternice ale obuzelor. Relu a ținut să-i împrumute Reginei binoclul, pentru a vedea și ea deruta din rândul propriilor oșteni. Bineînțeles că n-a fost deloc încântată, dar se vedea că apreciază aparatul cu mult mai performant decât ocheanul lor de navigație. Cel puțin o perioadă de timp, ronii nu vor putea folosi tunurile și trebuiau să apeleze la alternative, dacă vroiau să riposteze. Iar ei nu se puteau abține.

Au pornit imediat la urmărirea celor care au aruncat năpasta asupra lor, dar au fost întâmpinați de o ploaie de săgeți otrăvite, ce veneau din pădurea apropiată și dintre stâncile golașe. Au încetat atacul când și-au dat seama că era un loc înțesat de capcane și prea mulți dintre ei cădeau victime. Atenția li s-a îndreptat apoi spre platoul de unde se presupunea că primeau comenzile. Dacă vor reuși să ajungă sus, bătălia era pe jumătate căștigată. Țamorul a format echipele de atac și au pornit în valuri, patru mii de oșteni antrenați, contra patru sute de vânători de animale sălbatice.

Planeta Paradis: Mobilizarea generală

Războiul nu mai putea fi evitat, așa cum speraseră cei mai mulți dintre halani și pământeni. În două-trei zile, ronii vor invada plaja și apoi podișul, după ce vor mătura pământul cu tunurile lor mari. Apoi se vor duce mai departe, incendiind totul până la fuiul din vârful muntelui și măcelărind tot ce le va sta împotrivă. Dar oricât de mică șansă de contracarare aveau, trebuiau să o fructifice cu orice sacrificii. Marele Șef era pus în situația de a lua cele mai grele decizii și toată lumea aștepta să primească ordine.

Florica insistă să o pună pe picioare pe Zakala, în timp ce halanii tocmai de asta se temeau. Ei ar fi vrut să elimine odată definitiv acest pericol din interior, că oricum nu le mai era de folos, iar morții cereau răzbunare. Nu le stătea în caracter să pedepsească prin moarte, dar acum era un caz cu totul ieșit din comun, iar Bobo tare s-ar fi bucurat să-i plătească pentru moartea Lacăi. Noroc că Relu avea o mare autoritate și i-a mai temperat pornirile prin investirea în funcția de șef al echipei ce o va păzi pe Regină, alături de Gavrilă, Carmen și alți 8 vânători înarmați cu puști artizanale și arbalete. Camera lui Relu urma să fie locul de detenție pentru prizonieră, iar el o va vizita cât mai des cu putință.

Deocamdată, Marele Șef și Bogdănel au poposit în mijlocul poporului, pentru a-l coordona. Numeroasele catapulte fabricate în aceste zile trebuiau coborâte de pe munte și nu era un lucru ușor. Noroc că ele au fost făcute dincolo de podețul peste canion, iar cele mai mari se puteau transporta în bucăți. Odată ajunși la apă, le-au urcat pe niște plute improvizate pe loc, restul drumului fiind simplu până în deltă. O altă echipă importantă era formată din vânătorii cu experiență, ce cunoșteau bine toate secretele pădurii și ale celor mai ascunse locuri. Ei aveau misiunea să adune șerpi veninoși, albine și viespi cu înțepături periculoase, precum și mușuroaie de furnici otrăvitoare. Toată natura era pusă în slujba apărării și alungării unui dușman numeros și necruțător.

De asemenea, femeile, copiii și bătrânii care se mai puteau mișca, erau cuprinși în mobilizarea generală, aducându-și aportul la pregătirile pentru marea bătălie. Era nevoie de mii de săgeți, de suliți mari și mici, de otravă cât mai multă și de grenade artizanale. Unii s-au accidentat grav și chiar fatal lucrând la așa ceva, dar ceilalți continuau fără să se plângă. Cei mai mulți erau săpătorii, aproape două sute. O parte dintre ei au fost trimiși să sape capcane în calea inamicului, iar ceilalți au rămas să umple saci cu nisip sau să facă tranșee pe platou.

Și catapultele au fost împărțite în două. Cele puternice, care puteau arunca departe, erau potrivite pentru grosul trupei, masat în apropierea casei. Iar cele mai mici au fost camuflate în apropierea pădurii pârjolite. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării și fiecare știa acum cu precizie ce avea de făcut. Ideea că vor muri pentru libertate, făcând astfel cinste neamului lor, le dădea un curaj și o mândrie cum nu mai simțiseră până atunci. Iar cinstea de a primi sarcini importante de la Marele Șef, o ființă superioară venită să-i ajute, era un sentiment aparte, ce-i fascina și atenua oboseala acumulată după zeci de ore de muncă.

Zakala își revenise și ceru să-l vadă din nou pe Relu. Trecea din nou prin aceeași fază: de furie, mirare și neputința de a-și folosi corpul la capacitatea lui obișnuită.

– Iar m-ai răpit, sălbaticule?, au fost cuvintele cu care l-a întâmpinat pe pământean. Unde sunt acum și cine e femeia asta?

Se referea la Florica, ce se purta foarte bine cu ea și îi zâmbea mereu.

– Ești în casa mea, dar ești încă bolnavă și slăbită. Femeia e o prietenă bună, care provine și ea de pe planeta aceea îndepărtată.

– Iar povestea aia cu planeta ta! Dar mai încetează cu fanteziile astea de divinitate! Ți-am explicat că numai eu vin din ceruri și nimeni altcineva nu-mi poate fi egal. Spune-mi, ce se întâmplă afară?

– După cum știi, războinicii tăi au ars pădurea și au drumul liber până la noi.

– Foarte bine! Acum nu mai aveți scăpare. Nu trebuie decât să aștept venirea țamorului, care-mi va prezenta prizonierii.

– Nu vei avea parte de această bucurie, Zakala! Suntem hotărâți să ne dăm viața cu toții, până la ultimul copil. Iar victoria voastră va fi amară, cu pierderi grele și fără mari beneficii.

– Așa zic toți, până ajung în lanțuri și spumegă de ciudă. Aș putea să-ți demonstrez cât de slabi sânteți, dacă aș vrea să ies de aici. Dar m-am săturat să mă bat singură cu tine, cu voi, ființe mărunte. Aștept să vă văd îngenuncheați și atunci mă voi ridica din nou, precum soarele.

Un zâmbet răutăcios se făcu vizibil pe chipul Reginei, dar era totuși un zâmbet, deci ceva rar și frumos ca o floare periculos de atractivă.

Planeta Paradis: Pârjolul

O zvârcolire violentă îl trezi pe bărbat din dulcea somnolență. Zakala se smulse din brațele lui și se ridică în picioare. Era destul de lucidă, dar șocată peste măsură de ceea ce vedea. Privirea ei intrigată se muta febril de la cercetarea propriului corp, la cel al lui Relu și apoi a locului. Se opri doar la vederea sabiei de alături, pe care piciorul ei o aruncă în sus cu dexteritate, iar mâna-i cea sănătoasă o prinse din zbor.

– Ce mi-ai făcut, sălbaticule?, se răsti ea, îndreptând arma spre pieptul omului luat prin surprindere.

– Știu și eu? Poate că… ți-am salvat viața?, răspunse el privind-o atent în ochi.

Oricât de rapid își revenise din somnul adânc, se putea sesiza efortul pe care-l depunea ca să rămână dreaptă. Ochii îi clipeau des, mâna îi tremura ușor și își muta mereu greutatea de pe un picior pe altul.

– Ți-ai pus labele pe mine? M-ai întinat cu atingerea ta dezgustătoare!? Spune-mi totul, înainte să te străpung ca pe un animal!

– Nu-ți spun nimic până nu iei sabia din fața mea! Nu vezi că de-abia te ții pe picioare? Nu simți cât ești de slăbită de foame și de la sângele pierdut? Mai bine ai sta jos și ai încerca să mănânci din friptura pregătită de dimineață.

Regina era și mai uluită de curajul bărbatului neînarmat, pe care avea acum ocazia să se răzbune. Doar că moartea lui era prea ușoară, după cât de des se gândise la ea, iar satisfacția nu-i era suficientă. Mai bine să-și prelungească acea plăcere, fiind sigură că el oricum nu va pleca nicăieri, ba chiar o putea servi până își va reveni complet. Doar atunci îl va măcelări cu cea mai mare plăcere. De altfel chiar se simțea slăbită, iar puțină hrană era binevenită.

– Ești complet nesăbuit, Omule din Stele. Dar te iert deocamdată, doar pentru a-mi spune tot ce mi-ai făcut cât timp eram adormită. Apoi mă voi mai gândi ce să fac cu tine.

Se așeză jos, păstrând o anumită distanță de siguranță și protocol, puse arma alături și se servi singură dintr-o bucată de carne rumenită. În timp ce mânca încet, asculta cu atenție spusele lui Relu și își cerceta curioasă corpul, haina străină care-i ținea de cald și pansamentul improvizat. Parcă se mai liniști când află toate detaliile îngrijirii, dar ura ei rămânea tot neștirbită. Mai ales că fusese atinsă de către un muritor oarecare, ce-i pătase și onoarea răpind-o. Dar toate la timpul lor.

– E timpul să plecăm, zise ea după ce sorbi câteva picături din apa lacului. Tu vei veni cu mine, ca prizonier.

Relu n-avea de gând s-o urmeze, dar nici să o lase singură. Un miros tot mai accentuat de lemn ars le captă atunci atenția, iar prin intrarea grotei se puteau vedea dâre lucioase de fum. Amândoi erau curioși ce se întâmplă afară și au ieșit deodată să se îngrozească de iadul din jurul lor. Pădurea era cuprinsă de foc și aerul tot mai greu de respirat. Zakala își dădu seama că nu putea înainta spre tabăra ei, căci tocmai de acolo venea potopul. Poate că drumul spre ocean era cea mai bună alegere, iar timpul era esențial. Se întoarse către bărbatul din apropiere, care-și luase sabia în mână și era pregătit să se apere:

– Rămâne pe data viitoare, Omule din Stele.

Apoi se avântă printre rugurile verticale, care trosneau amenințător, și perdelele orizontale de foc și fum ce ascundeau capcane mortale. Relu se hotărî la fel de rapid să o urmeze îndeaproape. Atmosfera devenea tot mai irespirabilă și inevitabilul s-a produs. Regina n-a rezistat efortului și curând s-a prăbușit la pământ, inconștientă. Bărbatul sări să o ridice pe umărul său, luând-o apoi la fugă spre sud. Doar în partea aia mai aveau șanse să scape din îmbrățișarea incandescentă a pârjolului. Animalele derutate îl depășeau fără să-l bage în seamă, unele din ele alergând în direcții greșite și scoțând țipete disperate de durere sau frică.

Nu era posibil să mai găsească drumul pe care a venit, ci doar instinctul era cel care-l călăuzea pe Relu spre salvare. Nu era nici ușor să care făptura înaltă și bine făcută a Zakalei, de multe ori trebuind să schimbe greutatea pe alt umăr și să se asigure că femeia mai respira. Dar a avut noroc și dragostea i-a dat parcă aripi. În cele din urmă a răsuflat ușurat la vederea terenului neted ce ducea spre plajă. În întâmpinarea lui au sosit ambele echipe de căutare ale halanilor, dar și Gavrilă, Carmen și Florica. Aceștia au dat, în cele din urmă, de canoe și apoi de urmele ce duceau spre pădure. Tocmai se pregătiseră să plece în căutare, când fumul tot mai intens ce se ridica i-au făcut să înțeleagă că ronii au trecut la acțiune.

Bobo era cel mai întărâtat și prima lui reacție a fost să se răzbune pe Zakala. Cu greu l-au potolit pământenii și numai prin promisiunea unei pedepse ulterioare.