Lică la dezalcoolizare

Nu știa cum a ajuns pe patul acela, legat la mâini și cu o durere de cap îngrozitoare. Își amintea doar cum se distra vizionând meciul naționalei de fotbal, pe ecranul televizorului din restaurant, dar și cum patronul făcea cinste tuturor cu câte o halbă de bere la fiecare gol marcat de ai noștri. Probabil că fuseseră multe goluri, din moment ce pierduse numărul lor. Încercă să se ridice, dar curelele de la mâini îi provocau alte dureri, fapt ce-l făcu să strige după oricine l-ar auzi.Într-un târziu, văzu capul unei femei ce se strecura pe ușa întredeschisă, dar care dispăru la fel de repede precum apăruse. După alte câteva minute, apăru un bărbat mărunțel, zâmbitor și îmbrăcat într-un halat alb. Imediat, îl bombardă cu întrebări răstite:

– Ce mi s-a întâmplat? Unde sunt? De ce-s legat la mâini?

Mărunțelul își trase un scaun și se așeză în apropierea lui Lică.

– Chiar nu mai știi ce ai făcut? Vezi dacă ți-ai băut mințile?

– Ce-am făcut!? Am fost la meci…

– Iar la sfârșit ai devenit violent, ai împărțit pumni și scaune în stânga și-n dreapta. De aceea te-au legat și te-au adus în Sighet, la dezalcoolizare.

– Asta Dorina mi-a făcut-o!…

– Așa e! Dacă nu era nevastă-ta, acum erai în pușcărie, nu în spital. Ea ne-a sunat și ne-a povestit despre problema ta cu băutura.

– N-am nicio problemă.

– S-a văzut… Eu sunt doctorul Pricop și am să te dezleg, dacă te calmezi și vrei să cooperezi.

– Dezleagă-mă. Mă dor toate și mi-e sete.

Doctorul îi desfăcu legăturile și apoi veni cu un pahar. Lică îl apucă și gustă cu lăcomie din băutură, dar se opri cu greață:

– Dar asta e… apă!, exclamă el strâmbându-se.

– Dar ce-ai fi vrut să fie?

– Ceva cu alcool! Nu așa faceți dezalcoolizarea?

– Nu, nu așa o facem, ci prin pastile și ședințe de terapie. Cine ți-a băgat în cap alte idei? Și cum ai ajuns dependent?, întrebă Pricop, așezându-se pe scaun și scoțând din buzunar un pix și un carnețel.

– Nu sunt dependent, cum zici matale. Pot oricând să mă las, da’ nu vreau. Așa era și bunicul, om bun la suflet, de aceea îmi plăcea să-l vizitez în fiecare zi, dar mai ales seara. Eram doar un copil, însă știam că-și aduce câte un sfert de albușcă, iar atunci avea drag să-mi povestească multe lucruri interesante. Țin minte cum odată, după ce aflase că am limbrici, mi-a pus și mie un deget de băutură și mi-a zis: „Dă-l peste cap și nu mai trebuie să iei prafuri de la farmacie. Cu ăsta scapi de toți viermii”. Mi s-a părut grețos, dar a avut dreptate: de atunci n-am mai avut limbrici. E drept că a început să-mi placă efectul, iar bunicul și-a făcut un obicei din a-mi da să gust mereu din băutură. Doar uneori îmi amintea: „Mă, nepoate, ai grijă când ai să crești! Să nu ajungi ca Fleandură, ăla ce umblă toată ziua cu hainele rupte. Atâta a băut, până l-au dus la dezalcoolizare. Acolo l-au forțat să bea numai tărie, fără pic de apă, până i s-a făcut greață și nu mai poate să vadă băutură în fața lui. Uită-te la el, că parcă și-a pierdut mințile!”

Doctorul zâmbi amar, notând ceva în carnețel.

– Hmm… Cred că cineva te-a informat greșit. Nu țin minte să fi existat un astfel de tratament, dar m-ai făcut să râd, ceea ce e bine. Și umorul e bun pentru tratament. O să te ținem aici o lună, după care sperăm să te vindeci. Altfel nu putem să te ajutăm, depinde doar de tine.

– Dar eu nu sunt bonav, doctore!

– Atunci n-ai nimic de pierdut dacă iei o vacanță și stai cu noi. Avem activități distractive, doar că n-ai dreptul la vizite. Fă-ți prieteni printre pacienți și timpul va trece mai repede.

Mărunțelul îi zâmbi încă o dată și ieși din salon. Lică se uită chiorâș la paharul de alături, iar după un timp își făcu curaj și îl goli. Amară i se părea apa, dar mai ales cele treizeci de zile care urmau. Asistenta se prezentă curând cu câteva pastile, amare și alea.

Zilele treceau din ce în ce mai ușor, iar Lică părea alt om peste o lună. Dorina a venit după el și s-au bucurat amândoi de revedere. Speranțele într-o benefică schimbare au ținut doar două săptămâni. Bărbatul n-a mai putut rezista ispitei, mai ales când își vedea prietenii la terasă, cu paharele în față și un rânjet batjocoritor pe chip. Doar nu era dependent, a dovedit asta timp de 45 de zile. Acum putea să reintre cu fruntea sus în rândul prietenilor de pahar.

Lică și caruselul

Zilele trecute, am fost martor la bucuria neîngrădită a copiilor care au luat cu asalt jocurile și instrumentele de distracție aduse cu prilejul sărbătorii orașului. De la trenuleț și Casa Groazei, până la carusel, sărituri de pe trambulină cu coarda elastică, până la plutirea în bule de plastic sau plimbările și tamponările cu mașinuțe electrice. Peste tot auzeai chiote de entuziasm, de exaltare amestecată cu teamă sau surprindere. Dar totul era supravegheat de organizatori și părinții grijulii, care nu-i scăpau din ochi. La finalul zilei, acești copii rămâneau cu o experiență minunată, chipurile lor exultând după trăirile nemaipomenite prin care au trecut.

Aceste imagini m-au făcut să-mi amintesc emoțiile prin care treceam și noi, copiii de altă dată, cu astfel de ocazii. Pe atunci, Seiniul era o comună, fără vreo sărbătoare anuală, dar tot treceau pe la noi căruțe sau mașini cu remorci, care poposeau timp de o zi-două pentru a-și expune dotările și mărfurile excentrice. Firește că nici nu se compară cu minunile contemporane, dar pe atunci ne lăsau cu gura căscată lucruri pe care astăzi le considerăm depășite sau banale. Cum ar fi jucăriile de tot felul, viu colorate, fluierele stridente și meșteșugit lucrate, acadele mari și mici sau pocnitori de te asurzeau pentru câteva clipe. Cele din urmă aveau mare trecere, pentru că speriam babele mai puțin îngăduitoare cu ghidușiile noastre. Și erau doar cinzeci de bani bucata.

Caruselul sau linghișpirul e printre puținele instalații care n-au suferit multe modificări. Pe atunci, și până nu demult, era centrul distracției pentru tineri, dar și pentru copiii mai curajoși. Lică făcea parte din prima categorie și tare-i mai plăcea să se învârtă, după cât îl ținea buzunarul, că era un leu fiecare tură. Într-una din zile, parcă era mai neastâmpărat ca niciodată, răsucindu-se cu scaunul ce plutea și încercând mereu să se agațe de scaunele fetelor din jurul lui, pentru a le speria. Iar când reușea, le învârtea și apoi le împingea cu putere, în ciuda țipetelor lor disperate.

Dar ce să vezi? După atâtea trepidații și mișcări bruște, tocmai lanțurile care susțineau scaunul lui Lică au cedat, zburând departe, în virtutea inerției. Rumoare și buluceală în rândul celor prezenți: spectatori, organizatori și oameni de ordine. Imediat a fost oprit linghișpirul și s-a pornit în căutarea victimei, care aterizase dincolo de zidul unei grădini din apropiere. Acolo nu au găsit decât scaunul, pe o tufă mare de coacăze, doar la câțiva centimetri de aleea betonată. Poliția a aflat imediat despre cine-i vorba și a descins la domiciliul lui, fără să dea de el.

L-au găsit a doua zi, patronii caruselului, viu și nevătămat. S-au bucurat și i-au dat 200 de lei, numai să nu depună plângere. Tare bucuros era Lică de norocul ce l-a lovit, mai ales că avea cu ce să se învârtă toată seara următoare. Poate-l lovea iar norocul să se mai rupă lanțurile și să mai câștige niște bani, gândea el. Doar că nu i-a mai mers, nefiind lăsat să se mai urce pe linghișpir. Chiar și lumea se temea să ia loc în apropierea lui. Nicio grijă, însă, că oricum a găsit el alte modalități să cheltuiască toată suma, în aceeași seară. Doar n-o să ducă și acasă vreun leu!

A murit Lică!

Deși îmi vine greu să cred, Lică a murit. S-a stins fulgerător, în urma unui infarct miocardic, chiar de ziua lui onomastică, Sf. Ioan. Eu, care am relatat multe din prostiile și năzbâtiile lui, am fost alături de nevastă-sa, Dorina, care era devastată de pierderea suferită.

Femeia avea nevoie de un sfat, de o vorbă bună și mai ales de un ajutor material. Și-a iubit bărbatul, cu toate că se certau deseori, era agresiv și nu aducea bani în casă. Pentru ea se potrivea zicala „rău ca rău, dar mai rău fără de rău”. Acum era în depresie, însă, sper ca în timp să-și dea seama că viața ei poate fi frumoasă, chiar dacă a rămas fără bărbat în casă.

Așadar, Lică a murit, dar el mai trăiește totuși printre noi, sub diferite înfățișări, sexe sau vârste. „Calitățile” lui, pe care am încercat să vi le înfățișez cât mai sugestiv, se regăsesc, mai mult sau mai puțin, printre semenii noștri. Nu putem să-i facem dispăruți, dar putem să-i împuținăm prin atitudinea noastră, să le ameliorăm defectele. Dacă Lică al meu și-ar fi câștigat singur pâinea, ar fi băut și ar fi fumat numai din venitul realizat de el, cred că ar mai fi trăit mulți ani. Poate dacă ar fi avut cei șapte ani de acasă… poate dacă…

Dar despre morți numai de bine, iar un epitaf pentru el ar sta bine pe crucea-i de fier, chiar dacă nu se odihnește în „Cimitirul Vesel” din Săpânța.

Epitaf pentru Lică

A murit sărmanul Lică,

I s-a tras de la o sticlă

De pălincă, bunăoară,

Ce-o golea seară de seară.

.

Era tânăr și-n putere,

Dar avea mare plăcere

De țigară și cafea,

Ce des le cam folosea.

.

Pe nevast-o corecta

Cu pumnul și cu palma,

Căci avea ceva de dat,

Să se știe că-i bărbat!

.

Dar avea o „muncă” dragă:

Să prindă peștii la șpargă,

Și venea cu ei alene,

Tot umfându-se în pene.

.

Per total a fost iubit,

Regretăm că a murit,

Și-n ansamblu pot să spun

Că a fost un „băiat bun!”

Postare făcută în ianuarie, 2012, imediat după eveniment, pe blogul meu de pe „Esențe Literare”.

O tragedie românească

Toată așezarea o cunoștea pe nana Floarea, o văduvă bătrână și firavă precum îi era pensia, dar aspră la lucru. Stătea într-o căsuță mică și veche și avea o grădină pe măsură. Toată ziulica o vedeai aplecată deasupra legumelor pe care le alinta ca pe niște copii, plivindu-le, udându-le și săpându-le. Când era vremea recoltei, o întâlneai în piață cu ce-i prisosea, pentru a-și completa venitul, căci traiul e scump și avea nevoie de lemne pentru iarnă și medicamente.

Ca și în alți ani, s-a interesat în stânga și-n dreapta pentru niște lemne de foc ieftine, după banii pe care a reușit să-i adune, fiind o femeie calculată și strângătoare. Își socotea fiecare leuț sau bucățică de lemn de foc. Astfel a găsit doi metri cubi de stejar noduros, dar la un preț pe care și-l permitea. Mai luase ea astfel de lemne și apelase la vecinul Ștefan, care i le-a crăpat. Păcat că pe bărbat l-a lăsat anul ăsta inima și s-a dus în lumea celor drepți, dar va găsi ea pe cineva s-o ajute. Gândea că-i vor ajunge până la primăvară, doar avea o sobă bună și o odaie mică, ce se încălzea repede și ținea căldura.

Însă și-a dat seama că nu-i ușor să găsească un bărbat pentru o astfel de treabă, cei harnici și în putere fiind plecați prin țară sau străinătate, la muncă. Nu era vreme de pierdut, căci frigul se apropia amenințător, așa că a ajuns la Lică, om sănătos și fără serviciu. Bărbatul a venit să vadă despre ce e vorba și a dat din cap cu înțeles:

– Nană Floarea, tare rele lemne ai luat. Io ți le fac bucăți, dar te costă mult, că-i lucru greu.

Bătrâna se resemnă necăjită și acceptă:

– Apăi, dragu mamii, ți-oi plăti cât îi cere, că io n-am putere să le sparg.

S-au tocmit la 80 de lei și, musai, o jumătate de pălincă. A socotit femeia că nu-și va lua medicamente o lună, că doar n-o muri din asta. A început Lică treaba și după un ceas de vreme a trimis-o pe bătrână după băutură, la pălincie, unde era mai bună. Calea până acolo era de aproape trei kilometri, dar nana Floarea era obișnuită cu drumurile, așa că s-a dus imediat, numai să știe că merge lucrul. Peste vreo două ore, când a revenit, nu mai erau multe lemne de crăpat, dar tare mică i se părea grămada de boci. Și-a exprimat uimirea, însă Lică i-a explicat:

– Așa se-ntâmplă cu astfel de lemne: bani puțini, lemne puține.

Femeia a suspinat necăjită și s-a dus să-i aducă omului un pahar și ceva de mâncare. Se gândea la ce era de făcut, căci, așa cum se vedea, lemnele nu i-ar fi ajuns. S-a dus apoi în grădină, să-și culeagă varza și să se mai liniștească. Când a revenit o aștepta Lică, să fie plătit. După plecarea omului, bătrâna și-a cărat lemnele în grajdul ce stătea să se dărâme, dar care oferea încă un adăpost împotriva precipitațiilor.

Așa a prins-o seara, obosită și flămândă, dar s-a culcat cu stomacul gol, lipsindu-i pofta de a mânca. Dimineață, mergând la haznaua din spatele grajdului, a descoperit misterul dispariției lemnelor: între budă și grajd, ascunse sub niște frunze mari de brusture și ramuri înfrunzite, erau mai bine de jumătate din ele. Bineînțeles că s-a dus din nou la Lică și l-a chemat să-și termine treaba. Acesta s-a răstit:

– Io mă duc, dar mai trebuie să-mi plătești, că-i un lucru mai greu decât am bănuit.

Văzând că nu-i chip să-l convingă altfel, nana Floarea a acceptat să-i mai dea 40 de lei și o jumătate de pălincă. Astfel că a ajuns să plătească pentru tăiat mai mult decât pe lemne. S-a mai socotit ea că nu-și va mai cumpăra carnea pe care o planificase de Crăciun și se va descurca în acest fel. De data asta, pe când a revenit de la pălincie, Lică terminase treaba, dar grămada de lemne era tot mică. A căutat bătrâna peste tot, dacă nu cumva erau dosite pe undeva, dar degeaba. L-a plătit pe om și s-a resemnat. Poate că o va ajuta Dumnezeu să treacă și peste iarna asta.

Așa a sperat ea, dar frigul a fost mare și, cu toată economia pe care a făcut-o, nanei Floarea i s-au terminat lemnele prin ianuarie. A găsit-o poștașul, care venea să-i aducă pensia. Era în pat, fără suflare, acoperită cu o plapumă țărănească din pene, niște pături și un palton.

A doua zi, la crâșma lui preferată, Lică se cinstea cu Nică, prietenul lui de pahar.

– Ai auzit cine a murit?, îl întrebă cel din urmă.

Lică dădu negativ din cap.

– S-a prăpădit și nana Floarea. Zice că a înghețat de frig în casă.

– Eh, pagubă-n ciuperci!, răspunse Lică ridicând paharul. Și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul.

Apoi a dat peste gât băutura și a început să râdă.

– Ce-i de râs?, se miră Nică.

– Mă gândesc că cine o să-i curețe haznaua o să găsească în ea aproape un metru cub de lemne.

– Nu înțeleg ce zici acolo, măi Lică.

– Lasă, măi Lică, noi să fim sănătoși!

Și mai comandă un pahar de vodcă.

Crăciunul lui Lică

Mai era o lună până la Crăciun și pe uliță se auzea tot mai des guițatul muribund al porcilor sacrificați. Aproape fiecare gospodar a crescut cel puțin un grăsun pentru această ocazie, iar cei care n-au avut timp sau înclinare pentru o asemenea îndeletnicire cumpărau din târg sau de la vecini. Lică era chemat adesea de către cunoscuți să ajute la doborârea și ținerea victimei până era străpunsă de cuțitul lung al gazdei sau al măcelarului și era răsplătit cu un pahar-două de pălincă, tare ca granitul. În timp ce o savura și îmbuca după ea o pancovă, se uita cu jind la animalul înjunghiat, gândindu-se la bunătățile ce vor rezulta din prepararea lui. Fiind mare amator de carne, își frământa mintea pentru a găsi un mod de a avea și el parte de un porc și, în cele din urmă, în capul lui odihnit s-a aprins un „bec”. Și-a amintit că vecinul Viorel i-a cerut în vară să-i vândă o fâșie de pământ din capătul orgăzii moștenite de la soacră. Nevasta lui, Dorina, nu a vrut să vândă, ca să nu-și încalce promisiunea făcută mamei sale de a nu înstrăina niciun metru din proprietate. Lică, în schimb, l-ar fi dat pe tot și ar fi scăpat de cosit sau prășit.

S-a dus omul acasă, hotărât să nu mai lase după femeie și a convins-o, prin metode mai puțin oratorice, să meargă și să bată palma cu vecinul. Cu mia de lei primită, a găsit în târgul de la sfârșitul lui noiembrie o scrofiță de o sută de kilograme, după ochi. Cât de țanțoș venea el spre casă trăgând de funia de care era legat frumusețea de animal!

A doua zi, de cum s-a luminat de ziuă, s-a sculat plin de importanță și a trimis-o pe Dorina după un flacon de pălincă, ca să aibă spor la treabă. Nevasta i-a sugerat să-l cheme pe vecinul Ștefan, de măcelar, căci se pricepea și avea scule potrivite. I-ar fi dat în schimb niște caltaboși și ceva carne. Lică a sărit ca ars:

– Tu ești nebună, femeie? Să risipim carnea?! De-ai știi câți porci am tăiat și preparat la casa părintească! Fiecare avea peste un sfert de tonă. Am meseria asta la degetul mic, ai să vezi tu!

Omul a uitat sau nu a vrut să spună că porcii i-a tăiat taică-su și erau sub 150 de kilograme. După ce a băut un pahar de tărie, a chemat trei vecini să-l ajute la străpuns, apoi i-a chemat în casă pentru a-i servi după datină. Vecinii s-au scuzat și i-au spus că au de lucru, deci nu beau așa dimineață. Lică nu s-a supărat deloc și, după ce a mai dat pe gât conținutul unui pahar, s-a apucat de pârjolit. Din când în când se oprea și-și aprindea câte-o țigară, mai intra în casă și se adăpa din flacon. Până spre seară a reușit să tranșeze carnea și s-o bage în casă, dar și sticla era goală, iar el se împleticea la fiecare pas. În timp ce Dorina își frământa mâinile, necăjită, el s-a aruncat în pat înjurând de toți sfinții, până a adormit.

A doua zi s-a sculat mahmur și târziu. Și-a trimis nevasta să împrumute o mașină de tocat carne și să mai aducă un flacon de tărie. Ștefan avea pălincă de cazan, îi dădea pe datorie, dar când lua Dorina salariul trebuia să-l dea jumătate la el. Așadar, după ce i-a mai venit pofta de lucru, s-a apucat de pregătit carnea pentru cârnați, caltaboși și saramură. Timpul trecea repede, el se mișca alene, între două pahare și țigări, așa că spre seară treaba nu era gata, dar el era „obosit” din nou.

În cea de-a treia zi, Dorina a mers să împrumute o mașină de umplut mațele și, la căderea întunericului, se părea că treaba era pe terminate. Femeia își amintea că Ștefan a tăiat un porc de 140 de kilograme și pe la amiază le-a adus să guste din cârnați și sângeret. Ce mare diferență!

Îi era jenă să meargă, după atâtea zile, să-i ducă și ea ceva de gustat. Așa că, în cea de-a patra zi s-a pus să topească grăsimea pentru untură și jumări, iar pe Lică l-a trimis să ducă cârnații și alte bucăți de carne la afumat.

Avea vecina Mărioara o afumătoare liberă și era femeie  de omenie, astfel că l-a lăsat pe Lică să-și pună cărnurile la afumat, doar să-și aducă rumeguș. S-a oferit chiar să-l ajute la agățat cârligele, dar omul a refuzat cu un aer de profesionist. În timp ce vecina era la biserică, a rămas Lică stăpân pe afumătoare și a făcut un jar pe cinste, să nu dureze prea mult operațiunea. Apoi a mers să se culce. Când a venit Mărioara acasă, a găsit construcția în flăcări și a sărit cu vecinii să stingă vâlvătaia. Carnea se făcuse scrum. Ce putea să-i mai zică omului? L-a rugat doar să vină și s-o ridice la loc, căci mai avea scânduri.

De parcă asta n-ar fi fost destul, a dat Dumnezeu o vreme, călduroasă înainte de sărbători, și carnea din saramură s-a împuțit rău. Se pare că nu a fost suficientă sare și acum nu aveau decât s-o arunce cu totul. Astfel că în seara de Crăciun, Lică și-a fript o fleică de slănină cu omletă și s-a culcat devreme, cu creierii îmbibați de alcool, precum îi era obiceiul. Copiii din localitate s-au pornit la colindat, ocolind de departe singura casă scufundată în întuneric.

Dialog elevat

Lică e bun prieten cu Nică. Au multe în comun: amândoi lucrează își câștigă pâinea banii ca zilieri, nu prea-i atrage munca, dar sunt oaspeți nelipsiți ai bufetului, unde se întâlnesc deseori la câte „un pahar de vorbă”. Azi au venit din direcții diferite, după o zi de recoltat mălaiul. S-au așezat la masa favorită și au comandat câte o tărie. Fiind foarte însetați, licoarea a dispărut dintr-o înghițitură și a urmat un alt rând. Limbile li se dezlegau și primul care a început dialogul a fost Nică:

– Ce-ai făcut aseară, măi Lică? Că nu te-am văzut pe aici.

– M-am uitat la televizor, că n-am avut bani de băutură.

– La ce te-ai uitat?

– La un meci de fotbal.

– A fost bun?

– Sigur că da. Să fii văzut ce bătaie s-a pornit în tribune și apoi pe teren! M-am distrat la culme! Apoi am văzut un film de acțiune. Ce cafteală, dom’le! Dar tu cum ți-ai omorât vremea?, îl iscodi Lică.

– Eh, și eu m-am uitat la televizor, dar m-am enervat la reclamele alea. Când e mai interesantă emisiunea, hop și publicitatea! Pe când se reia, uit despre ce era vorba. Așa că schimb mereu canalul. De ce-ar băga atâtea reclame, nu pot să-nțeleg…

Lică zâmbește cu o mină de cunoscător și-i explică precum unui elev:

– Păi, din asta sunt ei plătiți, măi Nică. Costă mult o reclamă și ei câștigă bine…

– Nu-i corect! I-aș vedea eu la sapă sau la coasă cum s-ar descurca. Asta muncă, nu a lor!… Și… cam cât de scumpe-s reclamele astea?

– Tare scumpe! Și secundele contează.

Se minunează Nică și mai bea o gură de tărie. Apoi glăsui cu privirea pierdută:

– Deci iau bani frumoși pe publicitate…

– Dară că.

– Nu-i normal. Noi le suportăm și ei sunt plătiți regește, pe răbdarea noastră. Prea ușor câștigă unii. Ar trebui să lucreze pe câmp, ca noi, să vadă ce-i munca.

– Așa zic și eu. Noi muncim pe rupte și nu câștigăm nici pe departe ca ei. De fapt, ei trăiesc de pe urma noastră. Mălaiul, roșiile, merele pe care le culegem noi, ei ni le plătesc cu o nimica toată. Nu-i dreptate-n țara asta!, concluzionă Lică și-și goli paharul din față. Apoi, la unison cu Nică, mai ceru unul.

După câteva minute de tăcere, Nică reluă discuția:

– Cred că, totuși, ar trebui scoasă publicitatea de la televizor…

– Nu se poate, măi Nică, că din ea îs plătiți. Ce ești așa greu de cap?!

– Da-s prea scumpe, măi omule! Să se plătească la secundă!?

– De aia au salar’ mare…

– Da’ pă mine mă-nervează! Pierd șirul acțiunii…

– Așa și eu! Toată noaptea butonez și nu las nici un minut de publicitate.

– Nu-s bune reclamele… Ar trebui scoase.

– Nu se poate, Nică. Că ei de unde ar fi plătiți? Tu nu te gândești?

– Meargă la muncă, ca noi.

Au mai continuat ei așa, preț de încă două pahare, după care s-au despărțit, pornind mai veseli spre casele lor. Acolo îi așteptau nevestele, să vină cu banii sau ce-a mai rămas din ei. Lică era satisfăcut că l-a lămurit pe Nică despre rostul reclamelor, iar cel din urmă părea și mai nedumerit ca înainte.

D-ale lui Lică

De Sf. Ioan a fost ziua lui Lică. La fel și de Sf. Vasile, Sf. Nicolae etc. El preia numele fiecărei sărbători și tare se supără dacă cineva apropiat lui uită să-l cinstească, într-un fel sau altul. A făcut el ce-a făcut și s-a cherchelit de dimineață, după care a mers la vecinul Ștefan, să împrumute bicicleta. L-a trimis nevasta după pâine, cale de 800 de metri, și nu se cădea, de ziua lui, să facă drumul pe jos. Venind de la brutărie, îl vede pe Nică discutând cu un polițist, și strigă la el:

– Salut tizule! Azi o facem lată?

Atâta i-a trebuit omului în uniformă, că l-a invitat imediat să descalece de pe vehicul.

– Ce faci Lică? Și tu ești Ion? Ai băut ceva?… că te văd pe bicicletă.

– Nu am băut nimic, domnu’ Avram! Să-mi pice limba dacă vă mint!

Așa e felul lui Lică. Nu recunoaște nimic, oricât de evident ar fi. Polițistul nu se lasă convins și insistă:

– Așa a zis și Nică, dar fiola s-a înverzit. Ia suflă și tu, ca să vedem cât de curat ești.

– Eu nu suflu, că mi-e greață!, zise el și se dădu un pas înapoi.

Avram se apropie de învinuit, adulmecându-l, și trase concluzia:

– Măi Lică, tu duhnești a pălincă de la o poștă!

Cu această constatare, polițistul scoate chitanțierul și-i aplică o amendă de 400 de lei. Echivalentul a jumătate din salariul nevestei lui Lică. Degeaba nega el și se jura pe tot ce-i venea în minte, amenda a rămas. Ajunge Lică acasă, necăjit și nervos, și îi spune Dorinei. Femeia, aproape să leșine de supărare! A plâns și l-a certat foarte tare. Văzând că nu mai scapă de gura ei și simțind că a făcut-o de oaie, omul a amenințat-o că se spânzură. Degeaba, reproșurile nu încetau. Iese el afară și se întoarce cu o funie al cărei capăt spânzura vizibil din buzunar. Făcu mai mulți pași prin fața nevestei, ca să se asigure că e văzut ce inteții suicidale are. Dorina continua să plângă înfundat și era prea extenuată să mai strige la el.

Câteva zile a umblat Lică, cu funia atârnându-i din buzunar, după care totul a fost dat uitării. Amenda i-a fost reținută, în rate, Dorinei.

…………………………………………………………………….

Lică era chemat adesea la lucru: să cosească, să sape, să culeagă prune sau la alte munci prin gospodării. Vecinii știau că nu are nicio slujbă, dar duce lipsă de bani, însă în cele din urmă s-au lămurit că nu-i place munca, precum nu-i place la măgar viteza. În special de coasă se ferea ca de ciumă. Ba că-i iarba prea mare, ba că-i prea mică sau e prea rară, ba e terenul prea pietros și ar putea să-și rupă coasa.

Într-o zi, îl cheamă un vecin să-l ajute a descărca o remorcă de rumeguș. Ar fi găsit și acum un motiv să-l refuze, dar era Dorina lângă el și nu i-ar mai fi dat bani de țigări. Astfel că se duce și în câteva ore termină treaba. În timp ce căra sacii în șopron, a observat că vecinul are niște iepuri de casă tare frumoși, așa că în loc de plată, îi ceru o iepuriță. Bătrânul îl invită să-și aleagă una, în timp ce el pregătea ceva de îmbucat și un pahar de pălincă, așa cum se cuvine la un zilier. Alege Lică cel mai frumos exemplar și-l pune într-o plasă de rafie ce atârna în curte. Vecinul vine și, între două pahare, îl întreabă pe Lică:

– Și zici că te pricepi la iepuri?

– Să fii matale sănătos la câți iepuri am avut în satul natal! M-am specializat în creșterea lor, le dădeam numai hrană din cea mai bună, făceam mereu curățenie și îi vaccinam.

– Bravo, măi Lică! Să-ți de Dumnezeu noroc la ei!, îi ură bătrânul.

– Mă descurc eu, n-am nevoie de ajutorul nimănui, nici măcar de al lui Dumnezeu!, îl asigură el încrezător.

S-a dus Lică acasă și a meșterit o cușcă, în timp ce Dorina umbla nemulțumită, fiindcă ar fi vrut să fie plătit în bani. A doua zi, Lică îl întâlnește pe Ștefan, vecinul de vizavi, căruia i se laudă cu iepurița lui. Acesta avea, la rândul lui, un iepuroi mare și tocmai bun de împerechere, drept pentru care îi propune să il împrumute în acest scop. Zis și făcut. Aduce Lică iepuroiul și-l bagă lângă iepuriță, dar nici vorbă de împerechere. Fugeau unul după altul și chiar se băteau. „Probabil că nu e pregătită încă”, își zise Lică și duce iepuroiul înapoi.

Trece aproape o lună și repetă operațiunea. Se întâmplă la fel, însă, de data asta, omul se înfurie și începe să-și altoiască iepurița cu un băț. Doar-doar i-o veni mintea la cap. După ce o bate bine și vede că nu mai mișcă, așteptă să treacă iepuroiul la treabă, dar și acesta stătea speriat într-un colț. Văzând care-i situația, îl ia de urechi și-l duce la Ștefan, reproșându-i:

– Nu știu ce are iepurele tău, dar nu vrea să-și facă datoria.

– Nu se poate, măi vecine! Hai să văd și eu care-i treaba, zice vecinul, mirat.

Vine și el la cușca lui Lică și vede iepurele respirând cu greu.

– I-am aplicat o corecție, că nu voia să stea locului, se justifică Lică.

Scoate Ștefan urecheatul afară și-l examină atent, după care exclamă:

– Vecine, am două vești proaste. Prima e că iepurele tău e pe moarte, iar cea de-a doua-i că nu e iepuriță, ci iepuroi!

– Nu se poate, Ștefane!, se cruci Lică.

– Hai, uită-te și tu.

Se uită omul bine, se mai iută o dată, se scarpină în creștet și zice:

– Nu știu ce s-a întâmplat… atunci când l-am adus era iepuriță…

– Orice ar fi, acum trebuie să-l tai, că nu mai are mult de trăit, îl sfătui vecinul

Așa s-au năruit speranțele lui Lică de a avea o fermă de iepuri.

Însurătoarea lui Lică

Lică are un dispreț total față de igienă. Nu crede în microbi și nu crede în general în ceea ce nu vede cu ochii lui. Nu se spală dimineața pe față, iar pe mâini doar când se vede mizeria de pe ele. Nu s-a spălat niciodată pe dinți (poate doar în armată, că era musai), iar baie face foarte rar și cu silă. Când se descalță, toți cei din jur sunt nevoiți să iasă din încăpere, într-atât de tare îi put picioarele.

Era greu pentru el să-și găsească o fată frumușică, pe care să o curteze și să fie luat în serios. Cele din împrejurimi îl cunoșteau prea bine, deci nu merita efortul. Tocmai de aceea le desconsidera și le calomnia când le vedea bine îmbrăcate și îngrijite. Dar vorba-ceea: tot sacul își găsește peticul și cu puțin sacrificiu din partea lui (o vorbă bună și o mică atenție), își mai alina și el poftele trupești, căci de dragoste nu putea fi vorba.

Umblând prin mai multe locuri din țară, s-a întâmplat să cunoască o femeie mai naivă, divorțată și cu o fetiță de crescut. Era dintr-un județ megieș, o chema Dorina și îi sorbea vorbele din gură, crezând tot ce-i promitea bărbatul. Ea a avut ghinion în primele două căsnicii, dar a continuat să spere că va găsi un bărbat bun care s-o ajute, fiindcă avea și o mamă bătrână, o casă și ceva pământ de lucrat. Bașca un serviciu bun, ce o solicita și peste program, iar acasă nu mai prididea.

Lică a mirosit oportunitatea, a conștientizat că trebuie să se controleze un timp, pentru perspectiva unei vieți mai ușoare, în care el putea deveni stăpânul unei gospodării și cap de familie! Era o poziție la care jinduia demult și asta l-a făcut să se mobilizeze cu toată ființa.

Zilnic o vrăjea pe Dorina cu promisiuni: că e șofer de cursă lungă și are un venit mare, dar acum e într-un concediu prelungit; că o să moștenească mult teren arabil și casa părintească; că îi place să muncească din greu și se pricepe la toate. Menționa adesea că părinții lui sunt bolnăvicioși și așteaptă ca el să se însoare ca să-l pună în posesie.

Femeia, credulă și cu mintea slăbuță, a crezut că a dat norocul peste ea și își exprima regretul că nu l-a cunoscut mai demult. Oarecum s-a interesat de la oamenii ce veneau din satul lui, la târgul lunar de animale. Dar, de frică sau din interesul de a scăpa de o asemenea „podoabă”, toți îl lăudau și îl recomandau pe „prințișor” ca pe un candidat bun la însurătoare.

Doar tatăl lui, când a aflat ce intenții are, l-a avertizat că face o mare greșeală, nefiind în stare să se întrețină pe el, darămite o familie cu gospodărie. Atunci era să se lase cu bătaie între ei. Noroc că i-a temperat bătrâna, iar subiectul nu a mai fost redeschis. Nici chiar la venirea Dorinei cu mama ei pe „vedere”, cum se zice prin părțile locului.

Nunta a fost planificată de Lică, la o dată cât mai apropiată; pregătirile au decurs rapid și în toamna aceluiași an erau căsătoriți. Tot satul era în sărbătoare. Erau fericiți că Lică se muta într-o comună relativ îndepărtată și l-au acoperit cu daruri și bani.

S-a strâns o sumă frumoasă și ar fi avut un start bun în căsnicie, dar proaspătul însurățel vroia mai mult. A luat toți banii, i-a cerut și nevestei economiile și le-a depus la jocul piramidal ce era în vogă în acea perioadă: Caritas, din Cluj-Napoca. După patru săptămâni jocul a fost falimentat, iar ei au rămas fără bani.

Atunci s-au iscat primele certuri și acuzații, ce degenerau adesea în bătaie. Pe care o primea, bineînțeles, Dorina. Nu era bine că lucra prea multe ore și omul se simțea neglijat. Cine să-i facă zilnic de mâncare? Cine să-i pună în farfurie, așa cum era el obișnuit? Cine să-i facă masaj? Doar de aceea s-a însurat: ca să aibă cineva grijă de el!

Astfel că într-o zi s-a dus la locul de muncă al nevestei și, beat fiind, s-a certat cu șefa de echipă, pe care a agresat-o. Atât de grav încât, a doua zi, Dorina a fost concediată. În zadar a vrut ea să-și ceară iertare, pentru a fi reprimită. Lică i-a interzis. Să-și găsească de lucru cât mai aproape de casă, unde să o vadă de câte ori vrea el. Așa s-a angajat ca femeie de serviciu, cu salariu minim pe economie. Mai lucra și el ca zilier, când era solicitat, dar banii îi dădea pe băutură și țigări. Lumea știa că cere mult și muncește în silă, de aceea nu-l chemau decât atunci când nu aveau încotro.

Bețiile erau mai dese și scandalurile la fel. Dar Lică era mulțumit. Acum era într-o comună mare, cu felurite oportunități. Și pe aici trecea Someșul, iar el mergea de unul singur cu o șpargă sau două. Mai vindea un pește, mai aducea și acasă, iar viața nu-i dădea mari bătăi de cap.

Avea televizorul lui, la care se uita toată noaptea. Deținea chiar și un telefon, însă nu s-a căznit să-și memoreze numărul. Avea chiar și o soacră, pe care o vedea din ce în ce mai mâhnită,„ probabil din cauza vârstei înaintate”, își zicea el. Mai avea și o fiică vitregă, ce se uita cu reproș la el și aștepta cu nerăbdare să termine școala pentru a-și lua lumea în cap.

A încercat el să aibă propriu să copil, dar Dumnezeu a avut grijă și nu a permis o astfel de înmulțire. Cât ar fi avut de pătimit, sărmana ființă fără apărare și ce educație ar fi primit, e ușor de bănuit.

Într-o zi au fost înștiințați că a murit mama lui Lică. După înmormântare și pomană, omul și-a cerut dreptul la moștenire. S-a ales cu un iugăr de pământ, pe care l-a vândut imediat. Era prea departe ca să-l poată lucra. Apoi a cerut casa părintească, pe care, de asemenea, ar fi înstrăinat-o. A fost refuzat de bătrân, s-au certat urât, iar Lică a făcut ravagii în jurul lui.

De atunci nu s-au mai văzut și nici nu-i plăcea să i se amintească de el. Mai ales când era băut bine. Atunci turba de furie, ochii i se înroșeau și spărgea ce-i era la îndemână. La câțiva ani i-a murit și tatăl. Dorina l-a convins să meargă la înmormântare. La casa părintească s-a mutat un nepot harnic și liniștit. Nu era prea avut, însă i-a oferit lui Lică un vițel în schimbul păcii. Și așa a rămas. Ce poți să-i faci? Ăsta-i Lică! În rest, e un băiat iubitor!

Sursa: blogul meu de pe Esențe Literare

Necazuri cu Lică

Lui Lică îi place să bea. Mult și orice conține alcool. După ce se-mbată, devine violent, înjură pe toată lumea și, în cele din urmă, plânge cu ochii înroșiți de supărare. Crede că pe el nu-l iubește nimeni și nu-l apreciază la adevărata lui valoare. Atunci trebuie să-l eviți sau să-i faci pe plac până-i trece abureala. Lică mai și fumează mult și în orice împrejurare. Nu e bine să-i spui că și fumatul pasiv e periculos pentru sănătate, că-ți râde sarcastic în nas. De unde bani, din moment ce n-are serviciu? Are el sursele lui, cu încă vreo doi de aceeași teapă.

Sunt zile în care Someșul aduce tot felul de bușteni, în urma viiturilor, iar el le dă de urmă. Apoi apelează la vreun consătean cu cai sau posesor de utilaj cu care să le tragă afară din apă. Fiecare primește o parte, iar el le vinde și astfel are ce cheltui câteva zile. Pentru mâncare nu trebuie să plătească, doar îl ține bătrânul. Mai duce câteva lemne și acasă sau câte un pește. La pescuit se duce cu gașca lui, dar nu are răbdare să prindă cu undița. Folosește două-trei șpărgi cu câte 20 de ace, pe care le aruncă în râu. Până dimineață o țin într-un chef, căci au întotdeauna cu ei o damigeană de vin, un flacon de pălincă și ceva d-ale gurii. Se trezesc când soarele e sus pe cer, mahmuri și cu ochii cât cepele. Trag alene șpărgile și-și împart prada. Lică are clienții lui și, după ce vinde peștii, trece neapărat pe la cârciumă, iar spre seară ajunge acasă pentru odihnă.

Dar într-o dimineață, mai către amiază, venea Lică spre casa părintească, obosit și fără chef. N-a avut o noapte norocoasă. Intră în curte și, mergând spre hazna, o vede pe maică-sa căzută lângă scara ce urca în podul grajdului. Probabil că a căzut de sus și s-a lovit la cap, căci avea o rană sângerândă. O întoarce el, o examinează și deduce că nu mai respiră. Se căznește s-o ridice și o duce pe patul din tindă, după care urcă pe bicicletă și pornește spre tatăl său, care era pe câmp, la prășit. Pe drum, trece pe lângă casa popii, căruia îi spune de necaz și-i cere să tragă clopotul, după obicei. Ajunge pe câmp, îl alertează pe bătrân și pedalează amândoi cu spor înspre casă. Înainte de a ajunge, se auziră clopotele plângăcioase ce anunțau sfârșitul unei vieți. La intrarea  în ocol, amândoi bărbații au rămas ca trăsniți: bătrâna era pe prispă și desfăcea fasole! Tatăl nu mai știa ce să facă: să se bucure că e vie sau să-l certe le Lică pentru prostia lui, așa că s-a rezumat în a-i spune:

– Du-te repede și zi-i părintelui că maică-ta e vie! Cum ai putut să crezi că-i moartă, tembelule?!

Lică a dat din umeri, bolborosind ceva ca scuză, și a pornit spre biserică, în timp ce bătrânul s-a apropiat de femeie și a întrebat-o de sănătate.Era bine acum, doar că leșinase puțin când s-a lovit la ceafă. După ce și-a revenit, și-a spălat rana și s-a apucat de treabă, că nu era timp de pierdut. Zise ea, cătrănită:

– Lasă-l în plata Domnului pe băiat, că n-are toate oile acasă! Mai ții minte când am fost la fată, acu’ doi ani? A rămas singur acasă și a băut toată vișinata, după care a aruncat vișinile în curte. Gâștele le-au înghițit și, spre seară, erau toate cu picioarele în sus. Lică le-a cipilit și le-a aruncat în groapa de gunoi, de la marginea satului. Dimineață gâștele erau la poartă, în pielea goală, de mai mare groaza. Noroc că groapa era lângă balta în care se scăldau ele de obicei și așa au știut drumul spre casă. Dar anul trecut, când ai fost la mine, la spital? L-a chemat Gheorghe să-i taie porcul, că se lăuda la toți cât de bine se pricepe. După ce l-a înjunghiat, au intrat în casă să se mai cinstească o dată. Pe când au ieșit, ia porcul de unde nu-i! L-au găsit pe la amiază, mort sub o căpiță de fân, după ce au ieșit toți vecinii să-l caute. Ăsta-i Lică! Da-n rest, e băiat isteț!

Lică și iepurele

Era o dimineață cu cerul acoperit de nori întunecați, dar cel puțin ploaia se oprise. Sătenii ieșeau din case să-și vadă pagubele provocate de apa care se înfiltrase peste tot, în grădini și-n case. Doar Lică avea alte preocupări. De cu seară a aruncat în Someș două șpărgi a câte 20 de ace fiecare și spera  că, fiind vreme ploioasă, va prinde pești frumoși.

Când a ajuns pe malul râului, parcă l-a lovit cineva cu leuca-n cap. Someșul s-a revărsat mult și continua să se extindă amenințător. Parii de care legase funiile nu se mai vedeau din apă și, la furia cu care se succedau viiturile, precis că erau duse în aval. Era tare nervos Lică și a început să înjure de toți sfinții pe care-i cunoștea, ridicând pumnii spre cer. Gândindu-se la ce a pierdut și la ce ar fi putut să aibă nu a băgat de seamă că apele se apropiau de el, împresurându-l. Era o nouă viitură care amenința să-l izoleze pe o insuliță ce tocmai se forma.

A realizat la timp că e în pericol și s-a întors să plece, când a băgat de seamă că se mișcă ceva într-un tufiș din apropiere. Privind mai atent, a văzut un iepure de câmp, îngrozit de năvala apelor. S-au privit amândoi preț de o jumătate de minut. Lică ar fi sărit pe el, dar se temea să nu-l sperie și urecheatul să se arunce în râu. A făcut, totuși, un pas lent și s-a aplecat, cu mâinile întinse. Iepurele a țopăit și el, micșorând distanța care-i separa. Apele mușcau din ce în ce mai mult din limba de pământ pe care erau, amenințând s-o înghită complet. Simțind că e în pericol să se înece, iepurele a luat o decizie crucială și a sărit în brațele omului. Tremura ca o piftie și s-a agățat disperat de bluza lui, dar și Lică îl strângea la piept ca pe o captură de preț.

Apoi a luat-o în sus, spre drumul de căruțe ce ducea spre sat, călcând prin apa ce-i trecea peste cizme. Drumul era cleios și începuse să plouă mărunt, dar a ajuns cu bine și cu chipu-i sclipind de mulțumire. Oricum, nu venea cu mâna goală și ziua nu se dovedise chiar atât de proastă. În timp ce animalul îl privea cu ochii umezi și rugători, el se gândea că la mărimea lui va ieși o friptură bună și îndestulătoare. Înainte de a intra în sat, l-a strecurat în plasa de rafie pe care o avea la el și, la câțiva pași de primele case, a dat cu ochii de crâșmă. Era deschisă, iar lui îi era frig și sete după vinul de aseară. De la masa la care-mi sorbeam cafeaua de dimineață, l-am văzut cum merge la bar și cere un pahar de votcă.

– Măi Lică, nu-ți mai dau niciun gram!, s-a răstit omul din spatele tejghelei. Oricum, mi-ești dator vândut. Până nu-mi plătești o parte, nu te mai servesc. Ori haide de m-ajută să încărcăm niște lăzi goale și apoi mai vorbim.

Dar Lică muncise destul pe ziua de azi. Doar a fost până la Someș și înapoi, în total patru kilometri pe jos. Văzând că nu-i chip să-l înduplece, se uita cu jind la sticla de pe bar, iar apoi la iepurele din plasă și, în cele din urmă, pofta cea mare a învins.

– Îți dau iepurele ăsta frumos. S-a aruncat ca prostul în brațele mele ca să scape de strânsoarea apelor. Nici nu cer mult pe el: 100 de lei. Ce zici?

Apoi a povestit cu lux de amănunte cum s-a luptat el cu apele și a ieșit cu bine la drum. Barmanul a examinat bietul animal, dar nu era de acord cu prețul prea piperat. Lică a mai lăsat ceva, dar nu mult, că avea nevoie și de țigări. Atunci m-am ridicat de la masă și i-am propus să mi-l vândă mie. Omul a analizat oferta mea și acum parcă-i părea rău că nu ceruse mai mult. Mi l-a dat cu o undă de regret, dar a înșfăcat cu lăcomie banii care au trecut imediat în mâna barmanului. Avea Lică ce bea și ce fuma în acea zi, iar de mâine fie ce-o fi.

Am ieșit din local pentru a pune urecheatul într-o plasă și apoi în portbagaj. E drept că la ieșirea din sat eram îngrijorat în a găsi un deal ferit de pericolul inundațiilor și, după o bună bucată de drum, norocul mi-a surâs printr-un loc potrivit, plin de vegetație. Am scos ființa tremurândă, mângâindu-i blana catifelată și am sărutat-o precum sărută pescarul peștele, înainte de a-i da drumul. Apoi i-am redat libertatea. A fugit ca din pușcă la deal, dar s-a oprit la vreo cincizeci de metri, preț de câteva secunde. M-a privit cu ochii lui blânzi și recunoscători, după părerea mea, de parcă ar fi vrut să-mi mulțumească. Apoi a dispărut în tufișuri. Poate o să aibă norocul unei vieți complete, viață pe care era pe cale s-o piardă de două ori în aceeași zi.

La rândul meu, eram mulțumit că am trecut prin satul lui Lică, într-un moment potrivit. Pentru că ai un sentiment minunat atunci când redai viața unui condamnat la moarte. Chiar dacă e doar un biet animal.