Fetița care visa pentru alții (17)

Timpul trecea tot mai greu pentru cei doi copii-adolescenți, ce se simțeau precum două păsări închise într-o cușcă de aur. Degeaba trăiau într-o grădină întinsă și paradisiacă, se delectau cu cele mai alese preparate și puteau să se scoale și să se culce la ore târzii. Deși n-ar fi crezut vreodată, parcă simțeau un dor tot mai profund de internatul profesorului Bogdan, de orele de agrement în care discuțiile se dovedeau plăcute chiar și când erau în contradictoriu, de profesorii virtuali de la care învățaseră multe lucruri interesante. Aici, în schimb, nu se preda decât limbi străine, istoria și religia aztecă, presărate cu reguli și obligații care le revin pentru a schimba lumea păcătoasă.

Sentimente recunoștea că tânjea după Poligraf și Visătoare, în timp ce Șoc se încăpățâna să nu vorbească despre asta. Totuși, aștepta de fiecare dată să-și întâlnească prietenul și să-i povestească impresiile zilei, imediat ce venea de la masă și, implicit, după întâlnirea cu Montezuma și Pablo. La început a fost entuziasmat, dar pe măsură ce zilele se scurgeau, chipul lui era tot mai trist și inima tot mai dezamăgită. De data asta, a venit „la spovedanie” cu cea mai traumatizantă experiență trăită vreodată, excluzând poate accidentul în care a fost electrocutat.

„Ce s-a întâmplat cu tine?”, l-a întrebat prin semne Sentimente. „Arăți groaznic”.

– Azi am omorât un om!, rosti dintr-o suflare Șoc, așezându-se pe bancă, alături de prietenul lui. Un om pe care de-abia îl cunoșteam și care nu mi-a făcut nimic.

„Cum așa?!”, se miră copilul de lângă el.

– Totul a fost ca un vis urât, de care n-aș vrea să-mi mai amintesc. Dar știu că nu-i bine, iar visul acesta poate să se repete tot mai des, deși nu-mi place și aș vrea să mă trezesc. Îmi spun că eu nu-s așa, că n-am avut încotro, dar tot nu-mi pot convinge conștiința. Trebuia să mă împotrivesc până la capăt, dar mi-a fost frică de oamenii ăștia, iar pe de altă parte, eram curios.

„Ce tot spui acolo?”, se repetă Sentimente.

Șoc își ascunse obrazul între palme, de parcă îi era rușine să-și arate zbuciumul, după care trase aer în piept și începu să se descarce cu glas stins:

– Am participat la un sacrificiu religios, despre care am citit că se practica în trecutul îndepărtat. Montezuma zice că e absolut necesar pentru ca zeii să ne ajute în redobândirea marelui regat și a supremației în lume. În plus, pretindea el, această ofrandă trebuia să vină din partea mea, ca o inițiere în ritual și o acceptare de drept în rândul celor care vor stăpâni lumea. Victima era un grădinar pe nume Mario, ales după o revelație venită prin Marele Sfătuitor, Pablo. Omul n-avea pic de vină, dar glasul zeilor trebuia ascultat fără crâcnire, iar cel sacrificat să fie mândru de această alegere. Eu credeam că această ceremonie va fi executată ca pe vremuri și mă pregăteam să plec înainte de a vedea măcelul, dar mi s-a cerut imperios să-l ucid chiar eu, prin electrocutare. Să-mi dovedesc astfel tăria de caracter și devotamentul pentru regele meu. Am refuzat cu vehemență, dar mi s-a spus că altfel dă drumul celor doi lei, care-l vor sfâșia în bucăți și îl vor mânca până la ultimul os. Omul va suferi mai mult, iar eu voi fi pedepsit pentru nesupunere. Ce puteam face, Sentimente?

Imagine similară

Băiatul nu știa ce să-i răspundă, dar îi atinse mâna cu palma, transmițându-i o undă de liniștire. Cu sufletul mai ușor, Șoc își continuă relatarea:

– A trebuit să le fac pe plac și i-am transmis un șoc puternic bietului Mario, care n-a apucat să simtă durerea sau să scoată vreun sunet. Montezuma zâmbea mulțumit, în timp ce Pablo se apropia de cadavru făcând semne și rostind rugăciuni doar de el știute. Uite așa am ajuns un criminal, Sentimente. Și mă tem că acesta e doar începutul, după cum îi cunosc acum pe cei doi fanatici. De asemenea, sunt îngrijorat pentru tine, de câte ori ne despărțim. Ăștia nu te apreciază deloc, ar putea oricând să te sacrifice sau, mai rău, să mă pună pe mine să te omor. Nu știu cum aș reacționa atunci, dar oricum ar fi o mare nenorocire.

„Nu te necăji pentru mine, gândește-te la tine și la cei care au mare nevoie de ajutorul tău”, îi răspunse Sentimente. „Vrei să fii Nino în continuare sau ai puterea să rămâi Șoc? Vrei să te conducă zei străini sau poți să iei singur decizii? Vrei prieteni noi sau te mulțumești cu cei pe care îi ai deja și nu îți cer să omori pe nimeni? Fetele de la internat au nevoie de tine, iar ție îți pasă de ele, o simt. Ai văzut și tu mesajul, dar nu vrei să-ți recunoști sentimentele. Încă nu poți zice că ești un criminal, pentru că ești minor și ai fost silit la un gest oribil. Poate găsim o cale să scăpăm din acest cuib blestemat și să ne întoarcem în familia noastră”.

Alegeți!

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* – Când ne-am cunoscut, ne-am promis să nu mergem supărați la culcare.
– Ce frumos!
– De două săptămâni nu dormim…

* Vorbesc doi prieteni:
– Ar trebui să ne întâlnim măcar o dată treji.
– Da. Și să ne apucăm de băut.

* Turistul, într-un sat din Ardeal.
– Auzi, bade? În satul ăsta, unde fierbeți voi pălinca?
– Dapăi, domnule dragă, vezi dumneata biserica aia?
– Da!
– No, numa’ acolo nu, că în rest, peste tăt!

* Gogu e supărat pe Goguță.
– Ascultă, fiule! Să nu crezi că am făcut atâtea sacrificii să te țin la facultate, ca tu să devii doctor și acum să-mi interzici să beau și să fumez!

* Dragă Soartă, te rog să-mi arăți Drumul către Fericire!
Dar cu degetul arătător, nu cu cel mijlociu!

* O familie de tineri merge în vizită la niște prieteni mai în vârstă. Se așează la masă să mănânce. Bătrânul îi zice soției:
– Luceafărul meu, adu felul întâi.
După ce termină, bătrânul zice:
– Frumoasa mea, adu felul doi.
După ce termină și cu acesta, bătrânul îi zice:
– Iubirea mea, adu desertul.
După masă, femeile merg la bucătărie, iar bărbații rămân singuri. Tânărul îl întreabă pe bătrân:
– Cum de reușești, după atâția ani, să-i mai spui cuvinte așa frumoase?
– Să mor dacă mai știu cum o cheamă!

* Nu frânge inima nimănui, are doar una.
Rupe-i oasele…, are 206!

* Doi prieteni foarte buni se întâlnesc pe stradă:
– Salut, prietene! Am auzit că ai făcut primul tău salt cu parașuta. Ce curajos! Cum te-ai simțit?
– Ca o pasăre, dragul meu!
– Cum adică?
– Am zburat și m-am răhățit pe mine, am zburat și m-am răhățit pe mine…

* O blondă zboară într–un avion cu numai două locuri. Pilotul suferă un atac de cord și moare. Blonda lansează un apel de ajutor și o voce din eter îi răspunde:
– Aici turnul de control al aeroportului. Te aud clar și tare. Care este problema?
– Sunt într-un avion de două locuri și pilotul a făcut atac de cord.
– Nicio problemă. Am mai avut astfel de situații. Trebuie să îmi dai niște informații și să execuți totul așa cum îți spun. Vreau să îmi comunici, pentru început, înălțimea și poziția ta.
– Am 1,63 m și îl susțin pe Dragnea.
– În regulă. Repetă după mine: Tatăl nostru care ești în ceruri…

* – Pește carnivor de etnie romă?
– PIRANDHA!

* Toate vreți un bărbat la cămașă și sacou, dar puține știți să călcați…

* – Care e cel mai tare lucru când înveți să mergi pe bicicletă?
– ASFALTUL!

* A venit căldura…
Corpul meu zice MALDIVE…
Mintea mea zice IBIZA…
Buzunaru’ zice „dă puțin cu furtunul pe tine”.

* Cei care au dat în mintea copiilor primesc cadouri de 1 iunie?
Întreb pentru un prieten…

* – De ce v-ați lovit soțul cu polonicul pe spinare?
– De necaz că mi-a rupt mânerul de la tigaia cea bună!
– Când?
– Când i-am dat cu ea în cap!

* Discuție în cuplu:
– Femeie, renunță la câinele ăsta, nu ai șanse să-l dresezi!
– Ai răbdare, iubitule! Și cu tine am avut aceeași problemă la început…

Imagine similară

* O blondă ieșea de la secția de votare. O întreabă o prietenă:
– Ce faci, tu? Pe cine ai pus ștampila?
– Pe președintele comisiei. Era așa drăguț!

* Care este diferența dintre un prost, un deștept, un politician și un diplomat?
– Prostul – spune ce știe.
– Deșteptul – nu spune ce nu știe.
– Politicianul – spune ce nu știe.
– Diplomatul – nu spune ce știe.

* – D-le Putin, am pentru dvs. două vești, una bună și una rea.
– Începe cu cea bună.
– Vă felicit, ați câștigat la alegeri și iarăși sunteți președinte!
– Și cea rea?
– Nimeni nu a votat pentru dvs.

Occident Express (8)

O altă gară ce părea pustie, într-o zi care-și încheia socotelile cu soarele, invitând stelele să se alinieze la locurile lor. Doar doi oameni, ce stăteau pe o bancă a peronului, ne sugerau că liniștea serii s-ar putea întrerupe de un tren insensibil la decorurile schimbătoare. Erau colonelul Zamfirescu și locotenentul Pascu, adânciți în gânduri lungi, ce se concretizau apoi în fraze obosite și deprimante. Probabil că veniseră cu mult mai repede, iar așteptarea prelungită îi dădea prilejul celui dintâi să-și descarce multe din ofurile adunate. O făcea lent, aprinzând câte o țigară, cu privirea pierdută de-a lungul șinelor, fără să le vadă.

– Mă bucur că mi-ai rămas alături, Pascule. Nu erai obligat să vii cu mine, dar ai făcut-o, totuși, din prietenie sau loialitate. Sper că nu din compasiune, deși, uneori, și mie îmi venea să-mi plâng de milă. Toți s-au întors împotriva mea, din cauza unei misiuni neîndeplinite, dar au uitat victoriile la care mi-am adus contribuția de-a lungul a două decenii. Nevasta și-a găsit alt bărbat, iar copiii mei o să-i spună „tată”, mai des decât mie. Generalul îmi sugerează să-mi fac cerere de pensionare, o modalitate prin care-mi arată că nu mai sunt de folos. Pensionarea e bună când vine după o decorație, când ai acasă o familie cu care să împarți timpul și dragostea, dar, în situația mea, înseamnă sinucidere lentă.

Colonelul oftă adânc și, cu mișcări lente, își scoase iar pachetul de țigări. Era un moment potrivit pentru locotenent să vină cu încurajări.

– Dom’ colonel, viața și vremurile sunt în continuă schimbare. Cu mintea dumneavoastră de strateg, vă asigur că există cel puțin o cale să vă reveniți și să mergeți mai departe. Sunt atâtea lucruri pe care le-ați putea face, doar să le găsiți pe cele mai potrivite și să vă faceți un plan.

Zamfirescu trase adânc fumul în piept și schiță un surâs amarnic. Răspunse târziu, de parcă ar fi gândit încet, ca un ardelean:

– Poate c-am îmbătrânit sau mi-am ieșit din mână. Ai putea să trimiți în război ofițer superior care nu poate opri un tren pe vreme de pace? Superiorii n-ar avea încredere, iar militarilor le-ar lipsi respectul. Un respect ce se câștigă greu și se pierde al naibii de ușor.

Alte minute de tăcere și o nouă preluare de ștafetă în discuție:

– Nu mi-ați spus pentru ce ne aflăm aici, doar noi doi, îl iscodi tânărul locotenent. E drept că nici eu nu v-am întrebat, nici la telefon și nici de când v-am luat cu mașina.

Colonelul Zamfirescu oftă din nou, de parcă se pricopsise cu un nou tic, și puse mâna pe umărul partenerului său.

– În seara asta, în această gară, se va opri trenul care mi-a adus toate necazurile, zise el liniștit. Trenul-fantomă, trenul-pirat sau Occident Express, după cum vrei să-i spui.

– Nu mă-nnebuniți! Sunteți sigur de asta?, se arătă uluit tânărul ofițer.

– Mai sigur ca niciodată, răspunse calm superiorul.

– Dar ce putem face doar noi doi, cu câte un pistol?, se îngrijoră Pascu. Dacă mai aduceam măcar câțiva oameni, cu câteva grenade, arme grele…

– Nu e nevoie, Pascule. Vrei să speriem prada și să ne ocolească? Ai văzut ce s-a întâmplat când ne-am instalat trupele și armamentul: totul a luat-o razna, iar noi am rămas cu buzele umflate. Puteam să vin și singur, tot o reușită era, dar îmi place să te am alături în aceste momente importante pentru mine.

Locotenentul îi privi chipul cu atenție – atât cât îi permitea lumina difuză – și încercă să ghicească ceva mai mult decât arătau cuvintele.

– Cine v-a dat informația și unde este momeala?, întrebă el.

Superiorul lui zâmbi la fel de amar și se ridică în picioare.

– Să ne dezmorțim puțin, înainte de marea încercare, îl invită el. Simt că nu mai avem mult.

Pascu îi urmă pașii mărunți și se opriră în fața primelor șine. Doar acum își permise Zamfirescu să privească afectat stelele ce sclipeau precum luminile unor locomotive spațiale. Iar luna părea, în gândul lui, ca un far călăuzitor pentru toate acele trenuri ce nu sosesc niciodată. Dar al lui va sosi neîndoielnic, și totul se va schimba. Deja simțea furnicături în tot corpul, transmise de pământul care-i vibra sub picioare, de lumina tot mai mare ce-i încălzea inima și de șuieratul prelung și liniștitor, ca o minusculă simfonie.

Occident Express-ul opri de data asta la linia întâi și vagonul cel mai apropiat își deschise larg ușa.

Imagine similară

– Ce facem, dom’ colonel?, se precipită locotenentul. Dăm buzna cu pistoalele în mâini?

Zamfirescu își mângâie cu emoție mustața, după care își desprinse cureaua care-i ținea pistolul. Se întoarse spre Pascu și i-l întinse cu mâna dreaptă, în timp ce cu cealaltă îl bătu din nou pe umăr.

– Eu sunt cel care am comandat trenul, deci numai eu mă voi urca. Fără arme și fără gânduri de răzbunare, ci doar de izbăvire. Rămâi cu bine, dragul meu prieten! Mi-am trimis deja demisia și plec pe alte meleaguri, cu alte oportunități.

Locotenentul era uluit și abia găsi puterea să răspundă:

– Dom’ Zamfirescu…, așa ceva… nu mă așteptam de la dumneavoastră…

– Fii liniștit, nici eu nu mă așteptam în urmă cu ceva vreme. Dar chiar tu mi-ai spus că vremurile sunt în schimbare și ar trebui să caut o altă cale, să-mi fac alte planuri. Asta e calea aleasă de mine, iar planurile le voi face din mers. Mă așteaptă o altă lume, iar eu vreau să devin un altfel de om. Te las, dar nu te voi uita, Pascule. Ai fost un om de nădejde!

Colonelul îl îmbrățișă scurt și se grăbi să urce scările, înainte de a-și da de gol lacrimile sau să i se simtă nodul din gât. Nu se cădea, chiar dacă devenise un simplu civil. Trenul porni pe nesimțite și se pierdu în întuneric, lăsând în urmă un militar cu mâinile pe două pistoale și cu inima răvășită de sentimente.

Datoria de cetățean

Știu că nu sunt un cetățean model – nefiind prezent la manifestațiile împotriva corupției – și îi admir pe oamenii de cultură sau pe artiștii care fac un mare efort pentru a ajuta țara noastră. Mi-ar plăcea să dau exemple, dar aș neîndreptăți pe alții, pentru că sunt mulți și apreciați de compatrioți. I-am văzut în demonstrații elocvente, sacrificându-și timpul și expunându-și concepțiile populare nouă. Personalitățile intelectuale ne avertizează de pericolul inculturii și al cenzurii, ușor de perceput pentru cei cu mintea limpede și obiectivă.

De trei decenii suntem manipulați, iar mulți dintre noi s-au scârbit de alegeri, considerând că toți politicienii sunt la fel, deci n-are rost să mergem la vot. Nici eu nu am încredere deplină în cel pe care-l voi alege, dar o să-mi sacrific o oră din program, cu încrederea că nu voi mai avea parte de aceleași ordonanțe anti-justiție pe care le-am văzut în ultimii ani. Avem o datorie de cetățeni, pentru democrație și o conducere dreaptă, fără nelegiuiți. Se tot imploră „prezumția de nevinovăție”, dar un om care conduce o țară trebuie să fie mai presus decât orice bănuială, iar aici mă refer, evident, la Liviu Dragnea.

E greu să te decizi atunci când vezi că atâția politicieni ne-au dezamăgit, sau nici măcar nu și-au făcut auzit glasul, în parlamentul nostru sau în cel european. Dar sunt sigur că, dacă vom sta mereu cu mâinile în sân, problemele noastre se vor agrava. Sunt mulți candidați și s-ar putea ca niciunul să fie pe gusturile noastre. ALEGE unul dintre ei, pentru că oamenii nu-s la fel și s-ar putea să te surprindă. Recomandarea mea ar fi să nu fie din PSD, astfel am scăpa de un penal și un partid populist, care spune multe și face puține. Sunt „doar” alegeri europarlamentare, dar e o ocazie în care putem demonstra că avem nevoie de schimbare la guvernare. Iar întrebările din referendum sunt un imbold în plus pentru a merge la vot.

„ALESULE, oricare ai fi tu, să nu uiți niciodată că ne-am rupt din timpul nostru – poate foarte prețios – pentru a te alege pe tine. Dar, înainte de acest gest, a trebuit să ne gândim bine, să analizăm toate variantele și să luăm o decizie grea. Voi merge la vot pentru tine și sper să apreciezi decizia pe care am luat-o. Să vorbești în Europa așa cum ai promis, să lași deoparte interesele de partid și, mai ales, cele personale. Alesule, fii altfel decât predecesorii tăi, dă o nouă speranță alegătorilor și fă-i să vină în număr mai mare la vot și data viitoare.”

Nu putem schimba România prin alegerile europene, dar putem începe acum, prin prezența cât mai mare la vot. Altfel vom rămâne mereu în expectativă, plângându-ne de societatea care ne surprinde neplăcut, de guvern, de sistem, de mediul în care trăim. Dacă nu mergi la vot, nu îți faci datoria de cetățean și nu ai dreptul să te lamentezi. Întotdeauna există o alegere, iar tu ai datoria să o găsești, altfel ești doar un amănunt insignifiant.

Vino la vot, să schimbăm percepția Europei despre români! Noi nu suntem precum baronii din PSD!

 

Imagine similară

 

 

Fetița care visa pentru alții (16)

continuare

O ușă laterală se deschise larg, iar în fața ei apăru un bărbat masiv, cu ten închis la culoare, mustață de mexican, un costum de bucătar ce includea o bonetă înaltă care-i dădea un aer de chef. Omul se înclină într-un unghi de nouăzeci de grade și se adresă bărbosului, cu o voce afectată:

– Putem să servim masa, stăpâne?

Montezuma făcu din mână un gest scurt de aprobare, după care salonul a fost invadat de tinere creole, purtând fiecare un platou strălucitor, cu câte un fel de mâncare aburindă. Douăzecișipatru de frumuseți cu părul la fel de lung și prins într-o bentiță cu inscripții diferite – doar de cunoscători înțelese -, îmbrăcate cu fustițe scurte și un șorț imaculat. Cu mișcări grațioase și zâmbete cuceritoare, au înconjurat masa, oprindu-se fiecare în fața locului stabilit pentru a pune îmbietoarea povară pe platourile mari ce așteptau pe masă. Cu aceleași mișcări calculate, s-au așezat pe scaune și au servit câte două înghițituri din mâncarea adusă, după care s-au ridicat și înclinat în fața celor trei meseni, părăsind în șir ordonat încăperea. Nino era impresionat mereu de această defilare, dar de data asta nedumerirea lui primi o explicație din partea tutorelui său.

– Aceasta e tradiția Casei Împărătești, a neamului nostru milenar. Mâncăm doar o dată pe zi, când se pregătesc douăzecișipatru de feluri, câte unul pentru fiecare oră a zilei. Acestea sunt servite de fetele sau nepoatele supușilor mei, ele având și plăcuta datorie de a gusta primele din fiecare preparat, pentru a ne demonstra că nu sunt otrăvite. Știu că astăzi e aproape inutil, deoarece sunt otrăvuri care-și fac efectul după câteva ore sau chiar zile, dar obiceiul e frumos și trebuie păstrat. Ce zici, ți-au plăcut fetele? Unele sunt de vârsta ta, iar tu trebuie să ai deja nevoile unui bărbat. Spune-mi pe care o vrei, și la noapte va fi a ta.

Tânărul nu găsi cuvinte de răspuns, în schimb se auzi vocea subțire a omului cu glugă:

– Inima îi e atinsă de altă fată.

– Ce spui acolo, Pablo?, se arătă uimit Montezuma. Despre ce fată poate fi vorba, iar eu să nu știu? E adevărat ce spune Marele Sfătuitor, Nino?

– Nu-i nimic serios, se scuză tânărul. A fost o fetiță cu care m-am înțeles mai bine, dar a dispărut din viața mea.

– Dar simți tentația de a răspunde chemării ei, continuă misteriosul personaj.

– E doar un gând copilăresc, zâmbi Nino. Pe atunci eram vulnerabil și fără speranțe concrete, dar astăzi sunt un om împlinit, gata să-și făurească un viitor pe măsura visurilor. Nu am timp pentru idile sau gesturi cavalerești.

– Așa te vreau, copilul meu! Nu m-am îndoit nicio clipă că merită să investesc în tine, că ai sânge de aztec și ne-a fost dat să ne întâlnim. Chipul pe care l-ai primit și brațele cu care ai fost dotat sunt voința zeilor, transmisă prin reprezentanții lui. Nici nu știi câtă putere posezi, dar pot să te ajut chiar acum în această privință. Vino până la fereastră și o să facem o demonstrație.

Montezuma se ridică de pe jilțul aurit și-i făcu semn băiatului să-l urmeze. De la acea fereastră se vedea o mare parte din grădina exotică a castelului, cu bănci umbrite de arbori, un pârâiaș ce aluneca lin printre tufele înflorite și apoi se scurgea într-un mic iaz.

– Poate ți-ai dat seama că harul pe care l-ai avut înainte nu era suficient pentru ambițiile tale și planurile noastre. Aveai nevoie de un amplificator, care să transmită curentul electric la distanță, fără să te expui. Acest amplificator e încorporat în mâinile tale și are o putere extraordinară. Încearcă-l acum.

– Cum aș putea?, se interesă, nedumerit, tânărul.

– Îndreaptă o mână spre victimă și dă un impuls energiei din tine, cum o făceai înainte. Uite, de exemplu, înspre prietenul tău ce stă pe bancă.

Nino se uită intrigat spre bărbos, dar acesta râse:

– Hai că am glumit, de data asta. Alege altceva… cum ar fi căprioara aceea care bea apă din iaz… sau o pasăre în zbor.

Imagine similară

Tânărul se gândi câteva clipe și întinse o mână spre cer, unde un vultur se rotea în cercuri tot mai strânse, pândind cu atenție vreo pradă de la sol. Fulgerul ce-i țâșni din palma deschisă îl sperie și pe băiat, de aceea rată din prima încercare. Își reveni înainte ca pasărea să dispară și lansă o nouă rază ucigătoare. Impactul fu instantaneu, pasărea fiind arsă complet și căzând din înălțimi, precum o piatră.

– Oaaau!, exclamă Nino, nevenindu-i să creadă.

– Ai început bine, dar mai trebuie să exersezi. Îți voi fi alături și te voi învăța multe, așa cum i-am învățat pe Iisus și Mohamed, îi promise Montezuma, arătând spre cei doi lei. La început s-au crezut regi și stăpânii lumii. Dar i-am adus pe calea adevărului, a luminii și a vieții adevărate, așa cum vreau să te aduc și pe tine. Eu ți-am dat putere și înfățișare, eu pot să ți le și iau, dacă nu le folosești după voia zeilor adevărați. Acum, hai la masă, că se răcesc bunătățile.

De luat în seamă

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* – Mă, tu de ce nu te însori?
– Am adus o grămadă, dar mamei nu-i plac.
– Adu una care seamănă cu ea!
– Am adus, dar a început să înjure tata.

* Un bărbat bate la ușa unui hotel. Apare altul cu un geamantan în mână:
– Se doarme bine în hotelul ăsta?
– Și încă cum! De o jumătate de oră bat și nu vine nimeni să deschidă.

* Soția:
– O să cumperi cauciucurile alea scumpe când tu ai o rablă de mașină?
Soțul:
– Ce, eu mă plâng când tu îți cumperi sutien nou?

* Cel mai dăunător lucru pentru sistemul nervos este internetul la viteză mică!

* – Tu stai lângă mare și nu știi să înoți? Cum se poate așa ceva?
– Dar ce? Tu dacă stai lângă aeroport, știi să zbori?

* – Marie, te iubesc atât de mult… vrei să scriu numele tău pe casă?
– Nu, bre Ioane…, mai bine scrie casa pe numele meu!

* Din avion coboară Gheorghe cu pantalonii în mână:
– Nu mai zbor în viața mea cu avionul! Pune-ți cureaua, scoate-ți cureaua!

* Alege o dietă, renunță la alcool, nu mânca nimic după 6 seara.
În două săptămâni, vei pierde 14 zile.

* Un bețiv oprește un taxi:
– Ești liber?
– Da.
– Atunci… vino lângă mine și hai să bem ceva!

* Stătea badea Costică pe deal cu un bumerang în mână și cu fața plină de sânge. Se apropie Ion:
– Ce faci, mă, Costică?
– Stau.
– Da’ ce ții în mână?
– Nu știu.
– Păi și de ce îl ții? Aruncă-l!
– Aruncă-l tu, că eu m-am săturat!!

* – Ce faceți?
– Jucăm table…
– Fără zaruri?
– Mergem pe încredere!

* Fumatul salvează vieți!!!
Mulți proști sunt acum în viață doar pentru că mi-am aprins o țigară și m-am calmat!

* În autobuz, o tipă se întoarce indignată spre bărbatul din spatele ei.
– Băi, nesimțitule, de când ai urcat, mă tot împungi cu sula în spate, nu ți-e rușine?
– Doamnă, nu e ce credeți! Azi am luat salariul și am băgat toți banii în buzunarul din față!
– Da’ ce, bă, nesimțitule, ție îți crește leafa între stații?

* Părinții lui Ionel voiau să facă sex, dar nu știau ce să facă cu copilul. Bărbatului însă, îi vine o idee:
– Ionică, ieși puțin pe balcon și povestește-ne frumos ce se petrece pe afară.
Ionică iese pe balcon și povestește:
– Nea Ion de la parter și-a dus câinele într-o tufă să facă pipi. Un polițai caută ceva. Tanti Paraschiva tocmai a plecat cu prietenul ei. Părinții lui Vasilică fac sex.
– De unde-o mai știi și pe asta?, îl întreabă tatăl, din cameră.
– Stă și el singur pe balcon, ca mine.

* Întrebare la Radio Erevan:
– Care este cea mai tristă insectă din România?
– Fluturașul de salariu!

* Telefon inteligent, mașină de spălat inteligentă, televizor inteligent… Rămâi, practic, ultimul prost din casă.

* Ardelenii sunt singurii români care pot forma o propoziție din șapte cuvinte, fiecare din câte două litere, care să aibă sens: „No, ni mă la el ce be!”

* Două doamne mai în vârstă:
– Tinerii din ziua de azi sunt mult mai destrăbălați!
– Da, dragă, ai dreptate!
– Acum ar fi trebuit să fim tinere…

* 9 din 10 bărbați mint.
Bine, și al 10-lea minte, dar de ăla îți place și te prefaci că îl crezi.

* – Te vreau sălbatic la pat, arată-mi că ești bărbat adevărat!
– DA! DA! DA!
– Spune-mi lucruri murdare!
– Baia, bucătăria, covorul din sufragerie…

* – Mă Gheo, ce-i aia impotență?
– Da’ pă mă, Vasâle, cum să-ți zâc io? Mă, impotența îi atunci când femeia își desface picioarele, iar bărbatul ridică din umeri!

* Eu nu am nevoie să merg la sală. Sunt român, am destule greutăți!

* La câte gropi sunt în România, dacă ai o gumă în gură, se mestecă singură!

* Programul guvernului cu întoarcerea românilor în țară dă roade.
Primul român care se întoarce, vine tocmai din Madagascar!

Imagine similară

 

Occident Express (7)

Colonelul Zamfirescu avea multe calități, nu degeaba a ajuns unul dintre cele mai active și decorate cadre din armată. Toți știau că-i ambițios, perseverent sau încăpățânat – după cum considerau prietenii sau invidioșii -, neiertător și răzbunător din fire. De aceea, un om cu vanitatea lui, nu putea să treacă peste eșecul misiunii de a captura trenul pirat, o operațiune care păruse atât de simplă, dar care-l dezonorase în fața superiorilor. Însă nu reproșurile lor îl dureau cel mai tare, ci lovitura pe care o simțea în mândria lui de militar profesionist și ireproșabil. Acest sentiment dureros l-a împins pe nesimțite către obsesia de a îndeplini cu orice preț acest țel, oricâte sacrificii ar fi trebuit să facă.

I s-a dat mână liberă, după mai multe insistențe în cercurile politice pe care le cunoștea bine. A început cu anunțuri în mass-media, prin care promitea o recompensă substanțială celui care îi va da informații privind traseul Occident Express-ului. Reacția doritorilor de câștiguri ușoare nu a întârziat să apară: sute de oameni l-au contactat, asigurându-l că ei știu precis pe unde va trece trenul într-o anumită zi și la o anumită oră. Însă datele se contraziceau adesea unele pe altele, de parcă ar fi existat mai multe garnituri de acest fel. Iar atunci când pontul părea verosimil și colonelul își mobiliza trupele, ceea ce s-a întâmplat de multe ori, se dovedea că totul a fost o înșelătorie care-l înfuria la culme pe Zamfirescu și îl făcea să se descarce pe toți cei cu care venea în contact. Nici nevasta lui nu era exclusă de la aceste răbufniri care au determinat-o să-l părăsească, luând cu ea și cei doi copii.

Rămas singur, obsesia colonelului nu se diminuă deloc, ci crescu în intensitate și frecvență. Cutreiera incognito toată țara în căutarea ocaziei de a se răzbuna, se întâlnea cu oameni de toate categoriile, intrând în case deocheate sau crâșme prăpădite, însoțit de locotenentul Pascu, singurul care-l compătimea și-l ocrotea în același timp. De obicei, auzea despre trecerea trenului la trecut, iar asta îl scotea iarăși din sărite. Dar, dintre atâtea întâlniri, una l-a convins din nou să-și adune oamenii și să împânzească cu ei o gară de câmpie. Omul cu informația era lângă el, supărat că fiul său apelase la Occident Express pentru a părăsi țara. De mai multe ori a încercat să o facă pe căi obișnuite, dar l-a prins la timp și l-a întors acasă cu forța, după care i-a aplicat câte o bătaie sănătoasă. Ar fi făcut la fel și de data asta, dar auzise că trenul acesta poate veni pe unde nu te aștepți, deci se temea să riște. Mai bine să scape definitiv de amenințarea lui, plus că primea și o sumă frumoasă de bani, ca recompensă.

Colonelul putea să-și mângâie iarăși mustața, prevăzând parcă mult așteptata răzbunare. Soldații erau pe poziții, tunarul era unul nou și fără mustrări de conștiință, iar Pascu își desfășurase oamenii pe partea cealaltă a gării. De data asta nu vor pregeta să tragă cu toate gurile de foc, la prima vedere a locomotivei sau la primele semnale sonore. Evacuaseră gara și personalul de serviciu, pentru a preveni victimele colaterale, dar și martorii unor eventuale nesincronizări. Pasagerul nu putea fi confundat și numai el trebuia lăsat să se miște în voie.

Zamfirescu știa deja pe de rost mersul trenurilor, din câte misiuni a avut parte la fața locului sau pe care le-a pregătit teoretic, aplecat nopți la rând deasupra hărților. Acum, scruta liniștit depărtările ce se expuneau de-a lungul liniei de cale ferată, dreaptă precum lumânarea. Mirarea nu-i fu deloc mică atunci când văzu ceva apropiindu-se, deși băiatul încă nu-și făcuse apariția. Ca niciodată, trenul venea mai devreme, poate pentru a-l surprinde nepregătit, doar că el era precum un pescar veteran, răbdător și experimentat în toate trucurile.

– Simioane!, strigă el tunarului. Fixează ținta pe locomotivă și trage imediat.

Imagine similară

Sergentul recepționă comanda și, în câteva secunde, proiectilul țâșni către ținta tot mai vizibilă. O lovitură în plin zgudui trenul și îl opri brusc din cursă, fapt subliniat cu un chiot de entuziasm al colonelului.

– Toată lumea în mașini!, transmise el. Mergem să prindem vinovații și să-i salvăm pe prizonieri. Să sune cineva la Salvare, pentru a prelua răniții.

În timp ce marea majoritate a soldaților se îmbarcau în autovehicule, în frunte cu colonelul, locotenentul Pascu și omul care-și aștepta recompensa, unii au luat-o înainte pe jos, nebăgându-l în seamă pe tânărul cu geamantan ce tocmai intrase în gară. Trenul era la aproape doi kilometri de stație, iar cei motorizați au ajuns imediat. Doar când s-au dat jos și s-au apropiat de vagoane, și-au dat seama că loviseră un tren obișnuit, care trebuia să fi trecut de două ore, dar avea întârziere. Au sărit cu toții să scoată oamenii din vagoane și să selecteze răniții, fiind bucuroși să constate că nu era niciun mort printre ei. În timpul acestei operațiuni, se auzi un șuierat cunoscut prea bine de colonel. Privind dincolo, peste fiarele îndoite și vagoanele răsturnate, văzu cum trece maiestuos Occident Express-ul, construindu-și singur calea temporară și apoi culegând-o cu aceeași rapiditate. Într-un acces de furie, scoase pistolul și îl descărcă înspre acele vagoane sclipitoare, țipând către soldați:

– Trageți în el cu ce aveți! Trageți în nenorocitul ăla de tren!

Dar militarii lăsaseră armele grele în mașini, pentru a fi mai eficienți în ajutorul dat pasagerilor. Până să ajungă la ele, garnitura oprise deja în gară să-l ia pe băiatul care pleca în Occident, lăsându-și tatăl bătăuș să se certe cu colonelul.

– Trebuie să-mi dați banii! V-am dat informații corecte, deci îi merit, căuta el să se facă auzit.

– Mai taci odată, că te împușc aici!, se răsti la el Zamfirescu. Grijania mamii lui de tren!

Fetița care visa pentru alții (16)

Castelul în care o să intrăm astăzi nu o să-l găsiți pe hărțile turistice și, aproape sigur, nici pe altele. În primul rând, pentru că a fost construit recent și în mare taină. Iar asta a fost posibil tocmai pentru cea de-a doua calitate care a facilitat această discreție: e situat pe un vârf de deal greu accesibil, format din roci solide, fără o vegetație ce ar putea încuraja o cățărare. Niciun drum sau măcar o potecă spre noua construcție nu era de văzut, iar de la poale nu se putea distinge vreun semn de viață în preajma zidurilor înalte. Sătenii cei mai apropiați se hrăneau cu zvonuri din cele mai contradictorii și fanteziste, pe care le transmiteau mai departe turiștilor curioși, incitându-le imaginația. Unii povesteau că acea construcție impresionantă a fost ridicată de un mare miliardar american, alții că e un sediu secret al spionilor spanioli, dar se auzeau și voci șoptite ce susțineau că acolo trăiește însuși Contele Dracula.

Imagini pentru imagini cu dealuri din piatra

Voi, dragi cititori, aveți puterea oferită de povestitor în a escalada cu ușurință acest deal provocator, în a ajunge pe platoul generos unde se întinde castelul misterios și de a intra dincolo de porțile înalte, bine zăvorâte, păzite de câini fioroși, oameni înarmați și camere de luat vederi. Veți fi uimiți de grădina nesfârșită și peste tot înfloritoare, de izvoarele care o brăzdează și formează pe alocuri cascade înviorătoare ce se avântă în mici ochiuri de apă. O să puteți zăbovi pe câte o bancă, privind peștii multicolori ce se oglindesc în apa pură, admirând viețuitoarele sălbatice care vin să se adape fără teamă și bucurându-vă de umbra arborilor exotici. Apoi, vă voi îndemna să mergem mai departe, fiindcă că un astfel de paradis trebuie să aibă și un centru, pentru acei care îl administrează și se bucură zilnic de beneficiile lui.

Așa cum era de așteptat, vom da de un palat de basm, cu trepte de marmură de un alb strălucitor și balustradă din argint masiv. Ușa e din lemn nobil și dens, încrustată cu simboluri enigmatice și figuri preluate parcă din desenele rupestre, toate din aur. Intrăm într-o clădire vastă, cu nenumărate uși și multe suflete care-și trăiesc viața departe de lumea obișnuită. Cea mai reprezentativă dintre încăperi este sufrageria spațioasă, cu o masă rotundă, acoperită de mătase și încărcată cu douăzecișipatru de platouri, tot aurite, firește. Pe cele două scaune ocupate, vom vedea întâi o persoană cel puțin interesantă, mică de statură, cu o calviție lucie, dar cu o barbă bogată, care-i acoperea tot chipul, cu excepția ochilor semi-închiși. Mâinile mici și fremătătoare, își găseau mereu ceva de făcut: ba să-și mângâie barba lungă cu ele, ba să-și scoată batista și să se șteargă la ochi, ba să-și pipăie pielea netedă a capului, ba să-i atingă brațul celui din dreapta lui.

Acesta era o altă figură exotică, în primul rând pentru că purta o rasă neagră cu o glugă care-i acoperea capul și aproape tot chipul. Doar nasul cârn, o mică parte din ten și vocea-i pițigăiată lăsa să i se ghicească vârsta foarte înaintată. Tot în preajma primului personaj, lâncezând de o parte și de alta a fotoliului său, puteau fi admirați doi lei, maiestuoși prin mărimea lor, dar și a coamei pe care o etalau. Păreau că sunt indiferenți la tot ce se întâmplă în jur, dar tresăreau în unison la fiecare zgomot sau mișcare mai puțin obișnuită. Cum a fost, de pildă, intrarea unui valet pe ușa de la celălalt capăt al încăperii:

– M-ați chemat, stăpâne?, rosti acesta în spaniolă, făcând o plecăciune.

– Tu ce părere ai, că am sunat din greșeală?, se răsti cel cu barbă. Cheamă-mi repede pupilul, că mâncarea-i gata imediat.

Valetul dispăru în mare grabă și nu dură mult până când deschise iar ușa, pentru a face loc unui tânăr chipeș și dezinvolt.

– Hai la tata!, îl întâmpină cu entuziasm același personaj. Nu știai că-i ora mesei? Doar n-o să lipsești de la cea mai importantă întâlnire din zi, Nino.

Tânărul se apropie și luă loc în stânga celui care-i făcuse invitația. Apoi zise cu reproș:

– Nu-mi place să vin fără prietenul meu. De ce nu-l accepți și pe el?

Bărbosul îl luă de după umăr, simulând o strângere în brațe.

– Tu ești fiul meu adoptiv, ești brațul meu războinic, viitorul erou al lumii. Cu celălalt nu mă pot înțelege, că-i mut și eu nu-i cunosc semnele, iar dacă întreb ceva, vreau să mi se răspundă. E drept că ai avut nevoie de el înainte de deveni complet, dar acum nu văd ce folos mai are.

– Eu văd, răspunse hotărât tânărul. El e singurul prieten pe care-l mai am, cel care-mi dă puterea interioară.

– Dar mă ai pe mine, dragul meu. Și îl mai ai pe Pablo, reprezentantul zeilor și trimisul zeiței Cuatlicue să ne ajute în renașterea lumii și pacea ei eternă, spuse bărbosul, arătând către omul tăcut și cu chipul ascuns. De aceea numele de Montezuma e binecuvântat, însemnând Zeul Muntelui, de unde vine puterea și toate darurile Pământului. Iar eu am fost reîncarnat pentru a îndeplini voința celor care ne veghează.

va urma