Aveam opt ani și mă consideram un adult nedreptățit. Peste tot vedeam numai restricții: când și cât să mănânc, orele obligatorii de somn, să nu ies pe stradă că mă calcă mașinile, să nu mă urc în pomi, să nu întârzii la cină… Era clar că trăiam într-o dictatură a părinților din care trebuia să scap. La asta se adăuga și sora mea de patru ani, care se ținea mereu după mine. Astfel de motive m-au determinat să-mi caut un refugiu cât mai bine ascuns, în care să-mi fac propriul program, să mă simt eliberat de constrângeri.
Prima încercare a fost frunzișul des al mălinului de la poartă, în care mă cățăram și stăteam ore întregi privind pe ascuns la trecătorii de pe stradă sau la familia din curte, îngrijorată de absența mea. Ascunzătoarea n-a rezistat multă vreme, părinții și-au dat seama unde dispăream și mă extrăgeau mereu dintre ramurile copacului. Era clar că trebuia să găsesc un loc mai ferit, cât mai departe posibil de curte și de ochii curioși ai celor din jur. Atunci mi-a venit ideea să-mi sap un adăpost sub pământ, tocmai la capătul grădinii noastre. Acolo a fost odată o baltă, care a secat între timp și acum creșteau doar buruieni și ierburi încâlcite.
Era o treabă tare anevoioasă pentru puterile mele, dar ambiția îmi era mare și timpul trebuia folosit cu judecată. Peste săptămână, aveam câteva ore în care tata trebuia să fie lucru, iar mama mergea cu soră-mea în vizită la bunica și la mătuși. Eu nu puteam să mă deplasez pe picioare, din cauza sechelelor după poliomelită, iar asta îmi oferea ocazia să rămân singur, după ce promiteam solemn că voi citi povești și voi fi cuminte ca un înger. Neîncrezătoare era uitătura pe care mi-o arunca mămica, dar se înmuia în fața inocenței pe care o afișam, ca un actor precoce. După plecarea lor mult-așteptată, mă grăbeam spre grajd, de unde luam sapa și hârlețul, unelte pe care le-am văzut foarte eficiente în munca pământului. Le trăgeam cu sârg după mine, pe cărăruia dintre grădina bine întreținută și valea cu broaște care mărginea terenul nostru. Era cale lungă, de câteva sute de metri, dar o parcurgeam cu mare determinare și visuri mărețe.
Ajuns pe câmpul sălbăticit, am început imediat lupta cu jungla deasă de verdețuri și rădăcini rezistente, pentru a elibera locul în care să-mi construiesc cea mai mare și frumoasă ascunzătoare subterană. Nu-mi închipuisem că va fi atât de greu, nici că o să am nevoie de o seceră, dar asta nu mă descuraja deloc. În acea primă tură de zoală, am reușit doar să-mi creez un front de lucru, după care m-am întors la timp pentru a nu-mi fi sesizată absența. Munca mea tenace a continuat tot așa, chiar și duminica dimineață, când părinții mergeau pentru două ore la biserică.
Toată această muncă a durat vreo două luni, dar groapa mea se mărea puțin câte puțin, iar noaptea adormeam mulțumit și visam la casa mea secretă. E drept că, uneori, mama venea mai repede acasă și mă căuta pe ulițe, dar eu ascundeam pe drum uneltele și apăream cu explicații liniștitoare: ba că am fost să văd dacă s-au copt roșiile, ba că am adormit sub bătrânul gutui sau m-am jucat cu broscuțele din vale. Ea răsufla ușurată că nu am ieșit pe drumuri și astfel rămâneam în grațiile ei. Până când s-a întâmplat ca tata să facă o incursiune la capătul domeniului nostru, un fapt mai rar și neprevăzut. Nu voi uita niciodată cât de nervos a fost când s-a întors și i s-a adresat mamei:
– Tu, femeie, cineva a săpat o groapă mare în capătul grădinii noastre!, a exclamat el cu năduf, iar eu am simțit cum mă înghite pământul.
– O groapă pe terenul ăla sterp?!, se miră mama. Poate o fi căutat râme pentru pescuit, că de-alea se găsesc sub ierburi.
– Asta nu-mi vine să cred, că e prea mare și adâncă, de zici că ar fi vrut să refacă balta de altădată. De-aș ști cine a făcut-o, i-aș aplica o corecție soră cu moartea.
Mi-am și imaginat ce bătută ar fi trebuit să suport dacă s-ar afla că eu sunt vinovatul, iar usturimea nuielelor de mălin mi-au trezit amintiri dureroase. Cu capul plecat și inima cât un purice cred că m-am înroșit de tot, însă niciunul din ei nu aveau timp să bage de seamă. Teribil de dureroasă a fost și decizia pe care tata a luat-o:
– Mă duc să o astup… pe cât pot, până se înserează. Restul îl voi acoperi cu crengi și frunze, că-i de lucru, nu glumă.
Târziu s-a întors tătuca de la acea treabă ”blestemată”, după cum îi zicea el în timp ce-și descărca sufletul la cină și apoi înainte de culcare. Eu nu am dormit toată noaptea, simțind gustul amar al speranțelor spulberate, al aripilor frânte, după un zbor în care țintisem un orizont atât de promițător.
Continuarea romanului se poate citi sub titlul ”Judecăți, prejudecăți și mere”, carte apărută la Editura SIONO
racoltapetru6 