Fructul interzis (20)

Toamna din 1985 părea că vine cu bucuria unui an împlinit, vreme bună și recolte îndestulătoare. Mărul nostru controversat crescuse mai mare decât unul obișnuit, doar nucul bătrân de la poartă îl întrecea ca înălțime și prin desișul ramurilor. Îl vizitam vara, atras de umbra lui îmbietoare și liniștea care domnea în jurul lui, condiții optime pentru a mă așeza pe iarba mătăsoasă de la rădăcină, sprijinindu-mă de trunchiul cu coaja impenetrabilă, chiar și pentru ciocănitoare. De altfel, niciun dăunător nu se vedea să-l afecteze, deci pasărea nu ar fi găsit insecte, așa cum nici noi nu am văzut măcar urmă de vierme în fructe.

Ultima recoltă a fost iarăși un record, iar vecinii nu puteau trece cu vederea un asemenea fenomen, nemaiîntâlnit de-a lungul întregii vieți. Vorba s-a dus din casă în casă și oameni din toate categoriile veneau să ceară câteva fructe în dar sau o plasă plină contra cost. Părinților mei le era jenă să ceară bani, dar nu puteau refuza câte un troc cu alte produse, din care noi nu aveam în gospodărie. Convingerea multor solicitanți era că acele mere sunt miraculoase, iar dorința de a le încerca s-a transformat într-o obsesie, precum se întâmplase odinioară în cazul pământului negru din care a răsărit. Unii pretindeau că, după ce au fost consumate de copiii lor, aceștia au avut rezultate mult mai bune la învățătură. Alții se jurau că i-a ajutat să scape de anumite boli, dar cei mai mulți le foloseau pentru a testa dacă partenerul de viață le este fidel. De aici s-au ivit și persoane care ar fi vrut să dispară acel pom, cu fructele lui cu tot.

Când inginerul Damian a fost adus de milițianul Adrian în casa noastră, fructele erau deja culese și depozitate în multe lăzi, ocupându-ne aproape în întregime cămara. Omul pretindea că le cumpără pe toate, fiind de mare folos pentru cercetarea și înmulțirea lor în cadrul stațiunii pe care o conduce. Cu banii o să vină după ce la va constata calitățile și o să știe cât valorează, dar oricum va fi o sumă frumoasă. Tatei i-a surâs imediat ideea, însă mama l-a luat deoparte și a ținut să-l avertizeze:

– Nu-i destul că avem deja probleme cu unii localnici care nu văd cu ochi buni efectele mărului, acum vrei să ne facem dușmani în tot județul? Ai uitat că preotul Babici a fost arestat din cauza lor?

– Fugi de-aici, femeie, că nu se știe dacă fructele noastre au avut vreun rol în asta! Preoteasa se putea lăuda cu bijuteriile din aur și fără să mănânce din ele, că așa e felul muierilor.

– Oare cum de n-a făcut-o înainte de a i le trimite? Lumea zice că tocmai terminase de mâncat un măr când a spus echipei de căutători unde este ascuns seiful cu valută și metale prețioase, altfel n-ar fi dat de el.

– Lumea vorbește prostii, însă nouă nu ne-ar strica niște bani pentru doi purcei de crescut, a hotărât cu fermitate părintele meu. De asemenea ne ajută la eliberarea cămării, prea pline ca să mai punem varza și cartofii.

A fost una din disputele pierdute de mama, iar asta avea să ne aducă multe necazuri mai târziu. Directorul Damian a venit în aceeași zi cu o dubă și a încărcat tot ce era la vedere, după care nu a mai dat niciun semn. În schimb, am auzit povestea merelor legate pentru a-l impresiona pe președintele țării, precum și zvonul că socoteala lui nu a ieșit cum se aștepta. Semnale și mai îngrijorătoare se auzeau de la vârful partidului, prin diferite surse și mai ales de la postul Europa Liberă. Se spunea că tovarășul Nicolae Ceaușescu a trebuit să schimbe câțiva miniștri, după ce aceștia au îndrăznit să critice unele măsuri, inclusiv pe tovarășa de la Cabinetul 2. Deja ne gândeam dacă nu cumva acei contestatari au mâncat din coșul cu mere primit de la Damian.

Temerile mele s-au dovedit întemeiate într-o zi de sâmbătă, când am venit cu Lili să ne petrecem sfârșitul de săptămână la părinți. Nimeni nu ne-a întâmpinat la poartă, cum se întâmpla de obicei, situație care m-a dus cu gândul la vreo nenorocire. Când am intrat și am zărit-o pe mama lipsită de vlagă, iar pe Doinița la fel de necăjită, mi-am dat seama că-i vorba de tata. Cu greu am aflat că părintele a fost ”săltat” de la servici și dus în Baia Mare, în urmă cu două zile. Așa a explicat milițianul Adrian, în acea după-amiază de joi, asigurând-o pe biata femeie că omul ei va veni acasă cât de curând și nu e cazul să intre în panică. Cică a fost luat de Securitate pentru un interogatoriu obișnuit în legătură cu merele preluate de tovarășul Damian. Dar orele, transformate în zile și nopți, s-au scurs cu coșmaruri trăite fără ca mama să pună geană pe geană, neștiind unde să meargă și să se intereseze de soarta bărbatului. Au mai venit vecini, neamuri și cunoscuți să le insufle speranța, fiind atrași și de povestea unei dispariții cum nu prea s-a văzut în Seini.

Acum, eram doar noi patru, cufundați în gânduri negre, când am auzit poarta de la curte scârțâind, semnal că cineva intra pe ea. Am tresărit deodată, așteptând cu sufletul la gură să vedem dacă-i ceva de bine sau de rău. Nimeni nu a intrat pe ușă, dar am auzit afară o voce străină și autoritară care dădea comenzi. Mânați de instinctul firesc, ne-am grăbit să ieșim afară și așa l-am văzut pe tata flancat de doi străini cu priviri încruntate și gesturi poruncitoare. Dacă situația n-ar fi fost tragică, puteai spune că perechea de tovarăși formează un cuplu asemănător cu Stan și Bran: unul mic și slab, alături de altul înalt și burtos. Nu cunoscusem personal niciun securist, până atunci, dar credeam că sunt perfecți din punct de vedere fizic, numai ăștia arătau cu totul altfel. În spatele lor am recunoscut doi concitadini, din care unul avea o drujbă, iar celălalt părea purtătorul de mândrie tovărășească în împlinirea unei mărețe sarcini. Părintele meu arăta foarte obosit și era la fel de întunecat la chip ca mama, care s-a grăbit să-l îmbrățișeze și să-l întrebe dacă-i bine. Doar că străinul mai mic de statură și pricăjit la trup a admonestat-o imediat:

– Femeie, lasă dulcegăriile că aveam treabă iar ziua-i pe sfârșite. Hai mai bine și ne arată unde țineți ciudățeniile alea de mere.

– Du-te, Veron, și dă-le toate câte mai sunt, a sfătuit-o tata cu un glas stins. Eu trebuie să-i urmez până la pomul de care trebuie să scăpăm.

Mămica nu mai avea lacrimi, dar tăria i-a revenit după ce și-a văzut omul în bătătură. Au urmat-o micuțul securist și localnicul cel fălos, până la scara care urca în podul casei. Cu ajutorul celui din urmă a coborât ultima ladă de mere, peste care a mai pus și cele câteva exemplare de pe rafturile din cămară.

– Precis sunt toate?, a întrebat vlăjganul după ce le-a văzut de aproape. Trebuie să știți că, dacă păstrați măcar unul, bărbatul dumitale ajunge la pușcărie pentru ani de zile.

– Poate doar pe pom să mai fie câteva, în vârf, îl asigură mama, cu fermitate. Pe alea să le culeagă cine le vrea.

– O să ni le dați și pe acelea când va fi la pământ, îi răspunse răutăcios bărbatul.

După această operațiune, am pornit tot alaiul pe urmele celui nerăbdător să-și încerce drujba pe trunchiul unui dușman inedit al poporului: mărul care nu corespundea cerințelor partidului.

– Retează-l cât mai de jos, să nu se vadă mare urmă după el.

Se vedea pe drujbar că îi făcea mare plăcere să culce la pământ pomul fructifer, fiind probabil unul dintre cei care a suferit de pe urma adevărurilor spuse după ce a gustat din poamele lui. Doar că acea coajă dură l-a supus la mare efort pe omul îndârjit, cedând cu greutate în fața tăișului sculei, de parcă nu era din lemn, ci din beton. Doar vreo trei centimetri a pătruns lama în trunchiul condamnat la moarte, când individul s-a oprit deja să se odihnească.

– Ce-i cu tine, tovarășe Dobrican?, se rățoi la el micuțul securist. Ți-am dat o drujbă nouă și mi-ai spus că ești priceput la tăieri, dar văd că te faci de râs.

– Ăsta e pomul dracului, nu unul obișnuit, răspunse omul înciudat. Nu intră lama în el, însă nici eu nu mă las.

A mai tras de două ori aer în piept și a reînceput cu și mai mare hotărâre să adâncească rana din lemnul acela aparte. O jumătate de oră a durat această luptă, timp în care securiștii au fumat nervoși, au înjurat și blestemat din rărunchi, sub razele soarelui dinainte de apus. Pe Dobrican curgea transpirația, dar ar fi continuat cu îndârjire dacă nu s-ar fi rupt lanțul de la drujbă. O înjurătură se auzi de data asta din gura lui:

– ‘tui mama ei de treabă! S-a dus și scula cea nouă.

– Ce vrei să spui?, a explodat burtosul. Hai că apuci să-l dobori până se întunecă.

– Numai dacă îmi mai dați alta, i-a răspuns omul, în timp ce-i arăta stricăciunea.

– Ai paradit-o deja?!, interveni cu mirare micuțul. Ești bun de plată, că asta-i pe inventarul meu.

– Tot eu? După ce mi-am dat sufletul mânuind-o de unul singur?

– Ia mai încetați, că treaba-i ca făcută, a intervenit securistul cel gras. Nu vedeți că trunchiul e aproape tăiat, de mă mir cum se mai ține? Aduceți un topor, un baros sau ce îți găsi în gospodăria omului și îl doborâm.

Mulțime de vecini curioși erau deja adunați în jurul nostru, fiecare cu gânduri și expresii diferite. Unii se distrau ca la circ, în timp ce alții lăcrimau ca la înmormântare. Au apărut imediat topoare, târnăcoape și un baros, toate încercate cu obidă. dar porțiunea aceea de trunchi netăiat se încăpățâna să reziste, ținând pomul pe picior. Doar când au căzut frânți de oboseală cei doi localnici viteji, a venit și micul securist cu concluzia:

– Gata cu spectacolul! E întuneric și treaba-i ca și făcută din partea noastră, restul rămâne să desăvârșească timpul. Niciun copac nu mai poate înverzi în felul cum arată ăsta. O să revenim anul viitor și ne vom convinge, însă acum e timpul să ne retragem.

Așa au plecat dușmanii pomului nostru, în timp ce îi plângeam rănile și ni le deschideam pe ale noastre. Tata nu ne-a spus nicio vorbă despre felul cum a fost tratat în cele două zile, iar noi l-am înțeles și nu am insistat. Doar că, din acea iarnă, a început să expectoreze cu sânge și, spre primăvară, a fost pensionat pe caz de boală. O rază de bucurie ne-a adus pomul, tot după sfârșitul iernii și odată cu înflorirea naturii. Mărul a înverzit la fel de frumos ca în alți ani, deși rana lui era tot deschisă și la fel de adâncă. Această minune a venit și cu teama de securiștii care au promis că vor reveni să-și vadă opera desăvârșită.

Părinții mei în tinerețe

Fructul interzis (19)

Coloana prezidențială înainta încet spre ieșirea din comuna Tăuții Măgherăuș, salutată cu flori în mână de oamenii adunați pe ambele părți ale șoselei. În față se arăta dealul Dura, pe care deja motocicliștii din avangardă ajunseseră, urmați de patru mașini ale Miliției, în mijlocul cărora strălucea în soare limuzina cu președintele Nicolae Ceaușescu și tovarășa Elena Ceaușescu, partenera de viață și de conducere a țării. Când primii oameni din stat au ajuns pe vârful dealului, privirile li s-au oprit câteva secunde pe partea stângă, contemplând Institutul de Cercetări Pomicole al județului Maramureș, din poarta căruia îi salutau cu zâmbete largi, directorul și echipa de specialiști în domeniu. Perechea de înalți demnitari nu a catadicsit să le răspundă prin vreun semn, deși clădirea impozantă din spatele porții cu grilaj de fier merita mai multă atenție.

Imediat după sediul institutului și implicit la finalul pantei abrupte, șoseaua făcea o curbă spre stânga, după care urma o coborâre lungă și destul de periculoasă pentru cei împătimiți de viteză. Nu era cazul acum, chiar dacă mulțimea de pe margini lipsea până la intrarea în Baia Mare. O bună bucată de drum, pe partea dreaptă, se putea admira o livadă de meri pitici care aveau pe ramuri niște mere impresionante. Atât de mult l-a mirat această priveliște pe președinte, încât a dat dispoziție să se oprească pentru câteva minute. Omul din dreapta șoferului limuzinei a coborât și a distribuit sarcina să fie adus directorul responsabil de producția care l-a uimit pe primul om în stat.

Nu a durat mult și de vehiculul prezidențial s-a apropiat în pași vioi un bărbat bine făcut, îmbrăcat într-un costum impecabil, cu înfățișare îngrijită și un chip emanând serviabilitate. Ajuns în dreptul geamului din spate, acesta s-a deschis lin, permițând să se vadă chipul preocupat al tovarășului secretar general de partid.

– Văd că aveți o producție frumoasă de mere, în ciuda secetei din vară și apoi a ploilor prea mari. Dumneata te ocupi de această stațiune?

– Să trăiți cu sănătate, tovarășe președinte și tovarășa academician! a răspuns omul fără să respire. Eu sunt inginerul Damian Gheorghe și pot să raportez că am avut întotdeauna producții frumoase. Datorită grijii partidului și a oamenilor de valoare pe care îi avem în echipă.

– Bine, bine… Aș vrea să vizităm puțin pomii, pentru a mă convinge că și gustul acestor fructe e pe măsura aspectului.

După câteva secunde de tăcere, inginerul s-a scuzat cu amărăciune în glas:

– Mă tem că solul e prea moale și v-ați putea împotmoli prin pământul denivelat pe anumite porțiuni. Dar noi suntem echipați corespunzător și ne-ar face plăcere să vă aducem un coș cu mere clasa întâi, doar în câteva minute.

Președintele s-a consultat în șoaptă cu partenera sa, după care a încuviințat.

– Să fie culese de pe merii din fața noastră și să nu dureze mult, că ne grăbim, a ținut să mai precizeze cel mai aclamat dintre români.

– Se rezolvă imediat, tovarășe președinte.

Mobilizarea s-a făcut instantaneu, după cum au constatat toți cei din coloană, doi culegători în frunte cu inginerul Damian fiind văzuți cum taie codițele merelor și le așează cu grijă într-un coș frumos și demn de a purta asemenea poame. În zece minute, același coș încărcat de fructe era înmânat solicitantului nerăbdător să le examineze. Damian arăta tare mândru de cadoul oferit și aștepta cuvintele de apreciere, care întârziau să se audă. Era nevoie și de o degustare, iar pentru asta a fost de folos un cuțit oferit tot de individul din față, posibil una dintre gărzile de corp. Întâiul om al țării a tăiat o bucățică dintr-un măr și l-a mestecat pe îndelete, invitând-o și pe tovarășa sa de viață să guste. Refuzul ei nu l-a influențat și a continuat să savureze fructul până la capăt, uitând de graba despre care pomenise. Satisfăcut de experiența trăită, chipul marelui om s-a arătat pe deplin inginerului, mai destins și binevoitor.

– Tovarășe inginer, merele sunt mai bune decât mă așteptam, dar caracterul dumitale lasă de dorit, i-a spus el cu un surâs în colțul buzelor.

– Dar nu înțeleg unde am greșit…, încercă omul să se dumirească.

– Credeai că mă păcălești cu niște mere legate cu ață de pomii fără fructe? Se vede și după cum le-ați extras de pe ramuri, cu toate codițele tăiate foarte scurt, să nu se vadă ața cu care au fost agățate. Pe deasupra, nu ai pic de noroi pe încălțăminte, așa cum m-ai avertizat că voi păți eu.

Inginerul a înghețat ca înaintea unei condamnări aspre, încercând zadarnic să-și ceară iertare. Cuvintele nu-i ieșeau pe gură decât prin frânturi disparate, care se cereau alipite, ca un puzzle.

– Eu… știți… vremea rea… am vrut…

– Nu te mai chinui să-mi explici, pentru că nu ești primul care se laudă cu o recoltă inexistentă. Crezi că eu n-am antenele mele? Doar felul în care ai vrut să mă păcălești mi se pare mai ingenios. V-a trebuit multă răbdare să atârnați atâtea mere mari pe pomii ăștia pricăjiți. Ia spune-mi acum de unde le aveți, că nu am mai văzut așa minuni în viața mea. Sper că sunt de-ale noastre, nu din import.

Damian se agăță de această mică posibilitate în a-și mai salva din onoare și răspunse cu însuflețire:

– De la noi din județ sunt, tovarășe președinte. Mai precis din Seini, un orășel din apropiere, pe care sunt sigur că l-ați vizitat.

– Mda… parcă îmi amintesc că au și acolo livezi de meri, însă nu am avut ocazia să văd acest soi. De ce nu mi s-a adus la cunoștință?

– Pentru că…, pentru că e vorba de un singur pom, crescut în grădina unui biet țăran, fără să știe nici el cum s-a întâmplat.

Inginerul se aștepta la o reacție agresivă, însă chipul marelui conducător continua să fie destins și suspect de amiabil.

– Foarte interesant, a dedus acesta. Un simplu țăran are un măr mai performant decât oricare stațiune de cercetări din țară. Nu-i așa că te pune pe gânduri?

– Într-adevăr, se grăbi Damian să-i întărească afirmația. Vă promit că o să facem cercetări și vom produce pe scară largă acest soi performant.

Din limuzină se auzi vocea doamnei Academician Doctor Inginer:

– Hai, măi Nicule, că ne apucă seara pe drumuri de țară.

Președintele o liniști cu vorbe blânde și o mângâiere pe mână, după care se adresă pentru ultima dată interlocutorului din afara limuzinei:

– Uite cum vreau să rămână treaba dintre noi: o să trec cu vederea înșelătoria voastră de mare artă, în schimb nu vei spune nimănui, dar absolut nimănui, că am aflat de ea. E bine ca oamenii să creadă în belșugul care mi-e expus și să dea vina pe cei care depun efortul să mă ”păcălească”. Nu uita că am urechi peste tot, iar dacă-ți încalci cuvântul, voi afla imediat. Cât despre merele astea, mai vorbim noi.

– Să trăiți și vă promit că voi fi mut în această privință!, se înfierbântă Damian. Mulțumim frumos pentru vizită, tovarășe președinte!

Chipul marelui conducător s-a retras de la geam și convoiul a reînceput să ruleze către municipiul județului Maramureș, în timp ce inginerul stațiunii de cercetări răsufla ușurat. Deși niște presimțiri sumbre îl încercau, se străduia să le alunge din gând și să spere la mai bine.

Această întâmplare este cunoscută de foarte mulți români, însă extrem de puțini știau că vestitele mere proveneau din grădina părinților mei.

Fructul interzis (18)

Trecuse un an foarte generos, cum nici în visele mele cele mai fanteziste nu-mi închipuisem că voi avea. În doar șase luni mi-am cunoscut aleasa inimii, am angajat-o alături de mine și m-am însurat cu ea. Priveam înapoi cu mândrie, încrezători că și viitorul apropiat va fi la fel de darnic. Eu îmi dădeam seama că femeia mea trebuia să aibă tot ce își dorea și îi puteam oferi, altfel s-ar putea să o pierd. O fi iubirea ei pentru mine sinceră, dar nu aveam siguranța că-i alimentată doar din interior, ci și din confortul reprezentat de o locuință, de bucurii cotidiene, dar mai ales din promisiunea unei nunți minunate, prin care vrea să impresioneze orice fată.

Cred că acele două teste ivite pentru Lili în acea iarnă au fost trecute nu numai datorită certificatului de căsătorie, ci și a cununiei programată la vară. Mai întâi a apărut la cămin fostul ei concubin din Moldova. Era un tânăr înalt și bine făcut, însă venea spășit să o implore în iertare și întoarcerea la casa lui. Zicea că mama îi e bolnavă și îi pare rău că a tratat-o neomenește, fiind de acord să-i devină noră în mod oficial. Degeaba i-am explicat amândoi că nu mai e posibil, cu poze și acte că ea nu mai este disponibilă, el o ținea pe a lui: nu mai poate trăi fără ea. Munca de lămurire a durat până spre seară, când feciorul avea tren înapoi și m-a rugat să fiu de acord ca nevasta mea să-l conducă la gară, ca o ultimă favoare.

Nu am putut să mă opun, mai ales că și Lili era de acord, așa că mi-am pus iarăși toată încrederea în mâinile ei. Număram secundele în așteptarea reîntoarcerii iubitei mele, cu inima mai grea ca niciodată. Dacă reușea să o convingă și apoi să plece împreună? Ar fi fost o catastrofă foarte posibilă, având în vedere că soața mea nu avea ce pierde, decât pe mine. Nu tu casă, nu tu dulap cu haine și alte lucruri care-l pot ancora pe om într-un loc. Aproape tot ce avea era pe ea, însă îmi puneam nădejdea că așteaptă împlinirile pe care ni le-am propus, pe lângă iubirea atât de încercată și niciodată suficient de sigură. Mi-am revenit din chinuri doar când am văzut-o că intră pe ușă și mi-a povestit cum a reușit să-l părăsească în tren, deși omul a recurs la forță și lacrimi înduioșătoare.

Ce-a de-a doua încercare a intervenit cam peste o lună, când la poarta intreprinderii ne-a așteptat un bărbat în vârstă, cu chipul brăzdat de riduri adânci. După ce Lili i-a sărit în brațe și s-au strâns la piept vreo două minute, am aflat că e vorba de tatăl ei. A dat mâna cu mine mai mult din formalitate, fără să-mi adreseze niciun cuvânt sau vreun zâmbet de politețe. Discuția dintre ei a urmat în camera de cămin, după ce i-am dus cu moto-triciclul, însă nu am înțeles prea bine ce îi reproșa bătrânul, necunoscând suficient dialectul acela de maghiară. Într-un târziu, soția mi-a spus că socrul meu nu poate concepe ca fata lui dragă să facă o muncă murdară și grea, să locuiască într-o cameră strâmtă de nefamiliști și să umble cu o motocicletă pentru invalizi, alături de un bărbat bolnav de picioare. Voia să o ducă acasă, unde îi promitea că nu va trebui decât să gătească și să trăiască precum o doamnă. Chiar dacă va fi nevoie de un divorț și apoi de o altă căsătorie, cu moldoveanul acela pe care-l plăcea, după ce l-a căutat acasă. Plus că o mai aștepta și fratele ei, care o iubește și îi vrea de asemenea tot ce-i mai bun.

Până înainte de căderea nopții a durat și această polemică, din care am ieșit cu bine. Tatăl îndurerat a plecat singur, cu promisiunea că nu va veni la nunta unicei sale fiice și o renegă dacă nu se întoarce în familie. Îi era rușine cu ea, după cum s-a exprimat la despărțire, iar Lili a plâns mult și atunci. Eram mândru de hotărârea cu care l-a înfruntat, dar și revoltat pe cel care a bătut-o atâția ani, la fel ca pe maică-sa.

Primăvara anului 1979 ne-a adus, odată cu încălzirea vremii, repartiția pentru o garsonieră spațioasă și atât de așteptată. E drept că se situa în apropierea gării, deci la capătul celălalt al municipiului, față de locul de muncă, însă era numai a noastră, cu o chirie modică. Mai luam în calcul și faptul că rudele din Seini puteau să ne viziteze mai ușor, doar după câteva minute de mers pe jos de la tren. Fratele meu mai mare ne-a zugrăvit locuința în două zile, iar apoi toată familia ne-a ajutat să alegem, să aducem și să aranjăm mobilierul. Țin minte că am dormit două nopți în camera goală, având cu noi doar două pături, două linguri, și două furculițe cu care ne-am ospătat din conserve. Doar după aceea ne-a venit dormitorul Nehoiu, corpurile de bucătărie Iulia – după numele lui Lili – și aragazul. Pentru frigider și televizor nu aveam încă bani, ținând cont că nunta se apropia și trebuia să fim pregătiți din punct de vedere financiar.

Și pe atunci se făceau multe nunți, iar spațiile pentru desfășurarea lor erau foarte solicitate și reținute cu mult înainte. De aceea nu am găsit un loc decât pe la mijlocul lunii iunie, fiind postul Sfântului Petru, perioadă nerecomandată pentru orice petreceri. Noi am riscat, iar popa Babici ne-a dat binecuvântarea lui, cu condiția ca Lili să facă o cerere prin care să treacă de la ritul romano-catolic la cel ortodox. După această formalitate, ne-am spovedit amândoi în vinerea dinaintea nunții, iar după-amiază a venit Părintele acasă pentru a ne cununa. Toate rudele apropiate și-au dat concursul să-l întâmpine pe apreciatul slujitor al Domnului, așternând o masă lungă, sub via deasă din curte, care-i ocrotea pe meseni de soarele insistent al zilei. O altă cerință imperioasă o reprezenta sticla de un sfert cu coniac Drobeta, despre care toată lumea știa că e porția de tărie a popii.

Imediat după cununie, s-a slobozit lumea la ospăț și la discuții înfierbântate de paharele care se goleau fără jenă. Babici a ținut să stau lângă el și cantor, iar motivul principal l-am aflat doar după ce i s-a dezlegat și lui limba.

– Petrule, vă doresc viață lungă, fericită și prosperă împreună!, mi-a urat el ridicând paharul de coniac.

Apoi, după o pauză în care ceilalți comeseni i-au luat exemplul, mi s-a adresat pe un ton intim:

– Țin minte că mi-ai promis niște mere din acelea domnești, însă nu le-am mai văzut. Mai aveți?

La asta nu mă așteptam și am dat din colț în colț invocând motivul cel mai la îndemână.

– Avem încă, doar că eu vin mai rar pe acasă, dacă lucrez în Baia Mare. V-a plăcut atât de mult cel de la atelier?

– Băiete, mărul acela a fost nemaipomenit, dar sper că nu ai luat în serios glumele care au urmat, m-a încercat el pe cât putea de discret. O fi fost de la ginul acela, prea tare pentru mine.

– Nicio grijă, dom’ Părinte, că nici nu mai știu despre ce era vorba, i-am zis eu cu vădită inocență. Dar nu credeți că altceva v-a făcut să vorbiți mai deschis, cum ar fi mărul pe care l-ați mâncat? Domnul Belbe susține o influență nefastă a lor, în ce-l privește, prin adevăruri pe care te provoacă să le mărturisești.

Popa Babici a râs atât de zgomotos încât mulți și-au întors privirea spre noi, încercând să ghicească ce glumă bună i-am împărtășit. Bătrânul a mai golit un păhărel și a servit o sarma dolofană, după care mi-a explicat ca unui copil neștiutor.

– Oamenilor le place să creadă în minuni de acest fel, dând vina pe diferite fenomene sau lucruri mai aparte. De data asta s-a nimerit să fie vorba de un măr gustos și frumos pe deasupra. Însă de aici și până la a-i atribui calități divine, e o cale exagerat de lungă, care seamănă a blasfemie. Fructul interzis a existat doar în Grădina Raiului și nici nu se pomenește în Scriptură să fie vorba neapărat de măr. Adevărul îl spui oricum la spovedanie, în fața Domnului, prin intermediul reprezentatului Său. Tu ai făcut-o astăzi, fără să fii ajutat de măr, numai de credința în mântuire. Bănuiesc că ți-ai mărturisit toate păcatele și, ca să fim convinși amândoi de asta, îți propun să mănânci acum unul din acele fructe. După care o să te întreb dacă ai omis sau nu ceva.

L-am privit în ochi și mi-am dat seama că nu glumește, dar nu aveam curajul să-i urmez sfatul. E drept că nu am mințit nimic la spovedanie, însă nici nu i-am mărturisit toate păcatele. Ele sunt oricum cunoscute de Dumnezeu și îi cer iertare direct Lui, fără niciun mijlocitor.

– Voi spune tatei să vă pregătească o plasă cu mere pentru acasă. Poate că aveți dreptate și o să vă facă numai bine!

– Mulțumesc, Petrule! Sunt sigur că o să-i placă și preotesei.

Discuțiile au continuat în ritm vioi și numai despre subiecte care provocau veselie. Părintele Babici a plecat primul, cu plasa plină de merele poftite și zâmbetul pe buze, după care mesenii au început să se împuțineze. Noaptea se așternea convingătoare când ne-am dus și noi înăuntru, pentru somnul și odihna dinaintea unei nunți pe care ne-o doream mare și reușită. Pentru ea cumpărasem un porc din târg, douăzeci de găini, tata ne-a dăruit o sută de litri de vin și 35 de pălincă de cea mai bună calitate. Sala și trupa muzicală a vestitului cântăreț local de saxofon, Gâlgovan, urma să le plătim din banii obținuți la nuntă.

Toate aceste pregătiri le dedicam fericirii miresei mele, deși nu era ușor să se împlinească. Mai întâi pentru că nimeni din familia ei nu se preconiza să fie prezentă și să o susțină în cel mai important eveniment din viață. Chiar și nașele – surorile verișoare Tuți și Măriuca – le-am împărțit între noi, iar toți colegii și prietenii s-au prezentat ca fiind din partea miresii, aducându-i câte un zâmbet pe buze. De dimineață au început să sosească invitați din toată țara, Deac Gheorghe fiind printre primii, urmat de Mitruț și Emeric cu nevasta. Au urmat parteneri de șah prin corespondență pe care nu-i mai întâlnisem în realitate, din București, Târgoviște și Hunedoara. Doar din Harghita nu venea nimeni, iar asta se vedea pe ochii triști ai lui Lili.

Peste o sută de persoane ne-au fost alături într-o nuntă minunată și apreciată de fiecare în parte. Eram pregătiți să primim aproape dublu, dar a contat mult că era post. S-a dansat până dimineață, iar eu am demonstrat că nu pot fi mai prejos ca mulți dintre dansatori. Alături de Lili împărtășeam credința că avem parte de această ocazie doar o singură dată în viață, niciodată nu ne vom cununa cu altcineva, iar asta ne făcea să trăim la maxim fiecare moment, să ne întreținem cu fiecare nuntaș și să memorăm fiecare cuvânt, fiecare gest. O noapte despre care aș putea să scriu o carte întreagă, dar mă opresc aici și îmi las gândurile să zboare în tăcere spre acea sărbătoare pe care o trăiesc iar și iar, fiindu-mi nemuritoare.

Fructul interzis (17)

Iubita mea înflorea văzând cu ochii, în timp ce îi păzeam visele la propriu și îi însuflețeam visurile semănate ziua. Somnul ei agitat, presărat cu gemete și plâns, a început să se liniștească, iar după câteva luni mă bucuram să-i văd chipul adormit cum zâmbește la vreun ”film nocturn” frumos. O priveam noaptea cum respiră și îi supravegheam odihna, după care ziua făceam tot posibilul să nu-i fie rănit sufletul greu încercat. Observam cu mare bucurie că tristețea i se transformase în surâsuri luminoase. Fericirea îi iradia prin toți porii, obrăjorii se rotunjiseră și tenul palid a fost înlocuit cu unul strălucitor. Odată cu aceste schimbări miraculoase, sufletul meu se încărca cu o dragoste tot mai mare pentru ființa de care mă simțeam răspunzător și dator să o slujesc până la apusul zilelor noastre. Marea idee a venit din partea maistrului Băban, care m-a tras într-o zi deoparte pentru a mă întreba cât se poate de firesc:

– Ție îți convine să stai așa cu o fată? Se vede clar că vă iubiți, vă potriviți, ba chiar dormiți în același pat de o persoană. E timpul să faceți pasul următor prin căsătorie, ca toți oamenii. În felul acesta, o să mai închideți din gura lumii cârcotașe și veți avea prioritate în obținerea unei locuințe. Gândește-te și nu amâna ceva necesar și normal.

Acest imbold a generat o discuție mai lungă cu Lili, imediat după ce am ieșit de la muncă. Nici nu știu de ce nu luasem încă în calcul o unire oficială între noi, poate fiindcă eram încântat de viața minunată pe care o duceam împreună, o fericire la care în urmă cu un an nici nu îndrăzneam să sper. Acum, voiam să aud clar ce intenții are cea care mi-a adus aceste bucurii, nevrând cu niciun chip să facem ceva de care nu suntem amândoi convinși că e bine. Partenera de viață m-a privit senin, asigurându-mă că ar fi foarte bucuroasă să-mi devină soție, să avem o casă și o familie trainică, precum îi este iubirea față de mine. Sărutul ei senzual a fost ca o pecete pe legământul făcut de amândoi în acea după-amiază.

Am demarat imediat procedurile necesare pentru cununia la starea civilă, iar atunci a apărut și prima piedică: Lili nu avea certificatul de naștere. Pentru obținerea unei copii trebuia să se ducă la primăria din Joseni, localitatea unde s-a născut. Mărturisesc că mi-a fost frică să o las pe un drum atât de lung și spre un loc în care existau oameni în stare să o rețină. Ne-am despărțit la gară, cu sărutări lungi, îmbrățișări pătimașe și promisiunea că voi veni în fiecare seară să o aștept la tren. Așa am și făcut, din prima zi, însă vagoanele s-au golit fără să o văd coborând. Mi-am spus că oricum e prea devreme, iar ea o să apară precis în ziua următoare. N-a fost să fie nici atunci, și în inima mea se cuibărea tot mai mult durerea unei pierderi devastatoare.

De ce trebuia să ascult eu de sfatul maistrului? Nu ne era nouă bine așa, trăind din plin fiecare clipă de extaz și sperând că ele vor continua la infinit? Noaptea aceea nu am dormit deloc, spre deosebire de Mitru, care acum putea să se odihnească liniștit. Doar atunci am realizat cât de greu trebuia să-i fie când ne auzea făcând dragoste în fiecare noapte, doar la doi pași de patul lui. Știam asta pe pielea mea, amintindu-mi căldurile prin care treceam când fostul coleg de cameră își aducea câte o fată și se desfătau aproape până dimineață, mai ales că eu eram încă un virgin de 22 de ani. Cu toții eram înfierbântați la acea vârstă și de aceea ar fi fost un mare avantaj să ne mutăm în garsoniera noastră. Doar că mi-am tăiat craca de sub picioare, căci Lili nu mai venea.

Trist și obosit m-am prezentat la serviciu, însă nu am întârziat nici măcar atunci. Cheia atelierului era la mine, veneam primul și plecam ultimul, chiar și când eram bolnav, cu febră și dureri de cap. De data asta aveam o altfel de durere, mult mai apăsătoare, iar colegii mi-o înțelegeau în tăcere. Această stare mi-a fost schimbată complet când, după încă două ore de suferință, ușa de la intrare s-a deschis și înăuntru a pătruns singurul soare care mă putea însenina: iubita mult așteptată. Îmbrăcată în haina aceea groasă, imitație de blană în culoarea brumei împrăștiate peste câmpie, nici nu am perceput răceala obrăjorilor ei, ci doar fierbințeala buzelor dulci și căldura îmbrățișării de reîntâlnire.

Lili a revenit la mine, deci mă iubea cu adevărat! Era un sentiment atât de intens, încât m-am cerut acasă de la maistru și i-am pasat cheia colegului Istvan. Trebuia să sărbătorim acest eveniment, printr-o sticlă de vin spumos și o dragoste împărtășită pe îndelete, recuperând astfel două nopți de abstinență. Ne-am iubit intens, cum nu știu să o mai fi făcut vreodată, gemeam amândoi de plăcere și fericire, ne priveam adânc în ochi, fiind convinși că ne contopim atunci într-o singură făptură, imposibil de separat vreodată.

Anunțul cununiei noastre i-a luat prin surprindere pe părinți, însă au înțeles și ei că e mai bine să ne oficializăm relația în fața lumii. Am convenit ca nunta să o facem anul viitor, când vom fi pregătiți din punct de vedere material și sufletește. Eu am intrat în primul concediu de odihnă de la TRCL, cu o săptămână înainte de Crăciun, iar Lili a primit aprobare pentru un concediu fără salariu, tot cu ajutorul maistrului Băban. Era o perioadă plină, în care mi-am înscris iubita și la examenele pentru completarea celor opt clase, organizate la Școala Generală Nr.1 din Seini. Avea nevoie de acest pas, în vederea obținerii calificării la locul de muncă. Firește că ne-am stabilit la părinți, pe toată perioada acestui concediu, iar eu ar fi trebuit să merg la Negrești-Oaș, ca să dau examen pentru ultimul an de liceu. Lili m-a rugat să amân aceste deplasări, ca să nu o las singură cu ai mei, de ale căror priviri și întrebări se temea încă. Tot ea și-a exprimat dorința ca la cununie să nu-i invităm și pe colegii de muncă, ci doar rudele apropiate, fiind prea emoționată în fața unei asistențe numeroase. Nu puteam să-i refuz nimic, simțind și eu că e singură în fața atâtor străini, într-un moment foarte important pentru viitorul ei.

Vestea cununiei noastre ne-au adus iarăși neamurile pe cap, avide să ne dea sfaturi și să participe la ceremonie. Verișoara Măriuca, sora ei, Tuți, și mătușa Iuli, cea mai renumită socăciță din Seini, au fost cele mai insistente, cu opinii și suspiciuni în ce privește viitoarea mea soție. Aproape zilnic veneau să le spună părinților că fata aceea nu-i făcută pentru căsnicie, o să-și bată joc de mine și o să mă părăsească, provocându-mi multă suferință. Dar cum hotărârea mea era de neclintit, iar iubirea lui Lili pentru mine nu putea fi pusă la îndoială doar prin presupuneri, tata a fost cel care a venit cu propunerea de a o testa cu unul din merele noastre. Trebuia să fac acest compromis, deși mă temeam de adevărul care mi-ar fi spulberat încrederea în iubită și în viitorul promițător făurit în mintea mea.

I-am dăruit mărul acela într-o după-amiază, când eram adunați toți în fața mesei și puneam la punct detalii în ce privește deplasarea în Baia Mare, cu autobuzul de dimineață, între Crăciun și Anul Nou. Lili l-a admirat îndeaproape și a vrut să-l lase pe mai târziu, dar eu am insistat. Jenată de privirile nerăbdătoare ale celor din jur, a mușcat puțin din fruct, după care i-a venit pofta să-l mănânce tot. Stăteam cu toții ca la un spectacol, fiecare cu alte gânduri și așteptări, dar cu aceeași curiozitate. Mai ales că mătușa și verișoarele nu prea înțelegeau ce rol are mărul în această ecuație. Pentru ei era important modul în care primeau răspuns la întrebarea esențială: ”Ai să-l iubești numai pe Petruca, toată viața, fără să-l înșeli cu altul?”

Întrebare pusă dur de Măriuca, o femeie cu peste o sută de fini și fine, dar și cu pretenția că-i o bună cunoscătoare în viitorul proaspetelor căsnicii. Tânăra a privit-o cu ochi de căprioară aflată în vizorul unui prădător, făcând la fel și cu ceilalți, în timp ce lacrimile începeau să-i curgă pe obraji. Plânsul care a urmat a fost unul cum nu mai văzusem, cu sughițuri și spasme ale trupului care mă înfiorau. Nimeni nu se aștepta la o reacție atât de emoționantă, de aceea asistau cu jenă la acea descărcare mută și totuși atât de expresivă, doar mesajul părea diferit pentru fiecare. În timp ce eu îl vedeam ca o dovadă de iubire profundă, părinții ca pe o cădere nervoasă, rudele îl percepeau ca un regret anticipat pentru infidelitățile care vor urma. Plânsul a durat mult, deși îmi strângeam iubita la piept și o mângâiam cu vorbe blânde, de afecțiune și înțelegere.

Lili nu era o plângăcioasă, poate tocmai de aceea îmi amintesc fiecare ocazie în care am văzut-o plângând cu șiroaie de lacrimi. Prima dată a fost când a venit de la analizele de sânge în vederea căsătoriei. Era udă nu numai pe față, dar și bluzița ziceai că i-a fost udată de ploaie. M-am speriat că a pățit ceva îngrozitor, iar ea s-a cuibărit la pieptul meu și mi-a mărturisit că mai bine ar muri. Răspunsul la uimirea mea firească m-a făcut să râd, în ciuda lacrimilor pe care le simțeam și pe cămașa mea. Zicea că pe rezultatul ei scrie ”Negativ”, din care a dedus că nu corespunde căsătoriei. I-am explicat imediat ce înseamnă RH-Negativ, după care s-a liniștit și chiar a zâmbit. Plânsul de după mărul nostru a fost și mai devastator, având în vedere că nu putea scoate nici măcar un cuvânt. S-a domolit încet, așa cum a încetat și presiunea rudelor asupra ei.

Cununia a fost frumoasă și masa de după am întins-o acasă, unde meniul cel mai apreciat au rămas tot costițele și cârnații afumați, alături de alte preparate specifice sărbătorilor de iarnă. Părinții și-au îmbrățișat nora și au asigurat-o că de-acum or să o considere fiica lor. Eu mă simțeam împlinit și încercam să-mi dau seama dacă sunt cu adevărat în al nouălea cer… sau mai sus.

Fructul interzis (16)

Știam că următorul pas era un test decisiv pentru mine și Lili, de aceea ne-am pregătit cum știam mai bine. Emoțiile mai mari le simțeam eu, fiind conștient că prima impresie despre fata pe care o prezentam părinților însemna foarte mult pentru relația în care intrasem. Un factor important era aspectul, iar pentru asta i-am cumpărat iubitei o rochie lungă și frumos împodobită cu desene care aminteau de ia românească. O pereche de cercei decenți și una de pantofi cu toc nu prea înalți au completat ținuta în care îmi puneam speranța că va avea o influență benefică, compensând măcar în parte neajunsurile pe care le intuiam.

Se știe că nicio alegere nu e bună pentru părinții grijulii, însă în cazul meu era mai mult de atât. Mama, în special, mi-a repetat de nenumărate ori că nu sunt făcut pentru legături amoroase, în care și oamenii perfecți din punct de vedere fizic suferă și rămân cu traume sufletești. ”Pe tine te-ar băga în mormânt o ruptură în iubire, deoarece ești prea încrezător și devotat celei pe care o alegi de fiecare dată”, m-a avertizat ea cu toată convingerea, insuficient să-mi schimbe intenția de a-mi găsi fata mult visată. Iată-mă acum încălcându-i sfatul și aducând pe bancheta din spate a moto-triciclului o tânără găsită la colțul a două străzi băimărene, fără rude și cu un trecut controversat.

Era o toamnă târzie, blândă și generoasă, cum îmi amintesc că ne binecuvântau toate anotimpurile din acele vremuri. Oamenii respectau natura, îngrijau cu sfințenie pământul, iar în schimb primeau răsplata prin roade bogate și sănătoase. Tulburelul din struguri de roșcă zemoasă al tatei fierbea deja în baloane* de cincizeci de litri și în butoiul de o sută, totalizând aproape șapte sute de litri. Pălinca de prune curată aștepta și ea într-un alt balon să-și etaleze-n păhărele mărgelele mari și de durată, atunci când se ivea câte o ocazie. Și ce ocazie mai bună putea fi decât atunci când îți vine feciorul acasă cu o fată frumoasă, prima pe care o aduce să o prezinte familiei?

Părinții ne-au întâmpinat cu brațele deschise și zâmbete luminoase precum soarele în miezul zilei. Lili s-a simțit imediat ca acasă, dar în privința asta nu-mi făcusem griji, știind-o comunicativă și ușor de abordat. Mai multe probleme mi-am făcut când ne-am pus la masă și trebuia să țin sticla cu tărie cât mai departe de ea, mai ales că nu băuse pălincă de 52° în viața ei. Ai mei erau foarte interesați să afle cât mai multe despre musafir și, în timp ce o asaltau cu întrebări, îi puneau în față tot ce aveau mai bun, sugerându-i să guste neapărat din toate, ”cât îi pică bine”. Nici nu am observat cum s-a scurs timpul, iar seara își arăta primele semne, prin asfințitul soarelui și oboseala noastră. Un motiv foarte bun să ne retragem fiecare în paturile pregătite, să ne odihnim trupul și gândurile pentru duminică, ziua concluziilor pe care le așteptam. Mama a venit cu propunerea ca Lili să doarmă cu sora mea, Doinița, dar i-am explicat că ne culcăm împreună de multe zile, veste care sunt sigur ne-a coborât o treaptă în ochii ei.

Noaptea a fost lungă pentru mine și Lili, repartizați în patul din bucătărie și lăsați să dormim până vom binevoi noi să ne trezim. Astfel că ne-am ridicat din pat doar pe la ora zece, când nu mai era nimeni prin preajmă, mama și sora fiind la biserică, iar tata își făcea turul zilnic prin grădină. Aș fi vrut să profităm de acel moment pentru a face dragoste, dar ne temeam că vom fi surprinși în timpul faptei, iar asta ne-ar fi adus alte penalizări în ce privește impresia. Prânzul cel mic – așa cum se spunea pe la noi micului dejun – a constat pentru noi în multe sărutări, drăgălășenii și cuvinte de iubire pe care ni le șopteam la ureche. Părintele ne-a întrerupt din această desfătare, cu îndemnul de a ne ridica din pat, că om fi flămânzi la acea oră. Dar niciunul dintre noi nu avea încă poftă de mâncare, mai ales că nu mai era mult până când familia se va reuni și va trebui să mâncăm împreună.

Nu știam ce ne așteaptă, până nu am văzut-o pe mama venind însoțită de trei mătuși și două verișoare. De la biserică s-a dus vorba printre neamuri că am adus o fată acasă, și cele mai apropiate dintre ele voiau neapărat să vadă ce hram poartă. Asta era problema de care am crezut că am scăpat după ce m-am mutat în ditamai orașul. S-au perindat prin fața noastră mătușile Maria, Iuli și Floarea, alături de verișoarele Măriuca și Tuți, toate numai un zâmbet și cuvinte de apreciere la adresa musafirului. Dar ceea ce gândeau cu adevărat am aflat de la părinți, după-amiază, când Doinița a plecat cu Lili să-i arate pomii și să culeagă fructe proaspete.

– Ce gânduri ai cu fata asta?, a fost întrebarea de bază, pusă de tata.

– Încă nu m-am gândit atât de departe, am recunoscut eu încurcat.

– Petrucă, femeia asta nu-i de tine, a continuat mama cu dojană. Dacă vrei să te distrezi cu ea, fă-o pe acolo, în cămin și alte locuri, dar nu o mai aduce aici.

Mărturisesc că eram pregătit pentru multe critici, dar o respingere atât de dură m-a durut cum nu mă așteptam. M-am simțit nedreptățit, și atitudinea mea a fost pe măsură.

– Ce aveți împotriva unei ființe lovite de soartă, fără niciun sprijin din partea cuiva? Nu înțelegeți că tocmai asta m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea?

Amândoi au dat din cap a neîncredere și au continuat să mă lămurească.

– Soarta și-o face omul cu mâna lui și cu ajutorul lui Dumnezeu, fiule, mi-a zis mama pe un ton sfătos. Numai ea știe cu adevărat de ce a ajuns pe drumuri, părăsindu-și casa părintească și apoi bărbatul cu care a stat câțiva ani. Am observat că-i place să petreacă și a golit două pahare de pălincă. Ăsta-i încă un semn rău.

– A vrut să vă facă pe plac, altfel nu bea peste săptămână, i-am luat eu apărarea. E harnică și puternică, după cum vedem cu toții la serviciu. Faptul că lucrăm în același loc și câștigăm bine e un mare avantaj. Plus că e foarte frumoasă, după cum au remarcat și rudele pe care le-ai adus.

– Băiete, a intervenit din nou părintele meu. Femei frumoase vei găsi ușor, dar nu toate sunt potrivite pentru tine. Acum sunteți amețiți de jocurile dragostei, dar starea asta o să treacă și ea o să își deschidă ochii, va fi ademenită de alți bărbați, sănătoși de picioare și dispuși să-i promită ce-și dorește. Cum ar fi un dans romantic sau o drumeție în locuri pe care tu nu le poți vizita. Desparte-te de ea înainte să se despartă ea de tine, că o să te rănească tare rău.

– Nu mă despart încă!, a fost răspunsul meu hotărât.

– Păcat de tine, pentru că îți vrem binele, a adăugat și mama. Văd că nu asculți nici de noi și nici de părerea celor care au văzut-o astăzi. Toate mătușile și verișoarele au fost de acord că femeia asta are răul în ea, se vede după ochii care nu-i stau bine-n cap.

Aș fi răspuns cu alte argumente înflăcărate de iubire, dar în casă au intrat Lili și Doinița, cu un coșuleț plin de mere, pere și struguri mai târzii. N-am reluat discuția, însă înainte de plecare am avut ocazia să vorbesc cu soră-mea. I-am promis un inel de argint dacă o să-mi susțină relația și va avea succes în munca ei de convingere. Strategia mea a dat roade și, la viitoarea vizită, am venit cu Lili și cu inelul care reprezenta un cap de indian. Merita fiecare leu investit în el.

* balon – vas de sticlă pentru păstrarea băuturilor

Fructul interzis (15)

De mic copil mi se repeta întruna să am răbdare în toate visurile mele. Oamenii mari din jurul meu mă priveau cu îngăduință și mă linișteau sfătoși prin îndemnul de a aștepta până la momentul propice în îndeplinirea dorințelor. Nimeni nu știa să-mi explice când va veni acel moment, dar majoritatea îmi sugerau că trebuie să cresc întâi mare, adică să fiu adult ca ei. Deși eram puțin circumspect, pentru că multe din speranțele mărturisite nu li s-au împlinit nici lor, lecția răbdării am învățat-o printre primele și cu o mare sârguință. Speram că voi ajunge să merg normal pe picioarele mele, că voi avea o meserie apreciată și bănoasă, o casă mare, o mașină performantă, o nevastă frumoasă și cuminte, într-o o familie fericită. Această însușire am deprins-o și cu ajutorul pasiunilor care s-au legat de mine: lectura, șahul și pescuitul. Ele mi-au oferit tăria de a persevera în așteptarea momentului potrivit în afirmare, fie că era vorba de serviciu, bunuri materiale sau recompense spirituale. Singurul domeniu în care răbdarea nu a reușit să mi se impună a fost dragostea, iar pentru asta am plătit un preț mare.

Relația cu Bela devenea tot mai strânsă și amândoi am hotărât că era timpul să facem un pas important înainte, adică să mă prezinte familiei, să-i cer oficial mâna, iar apoi să o duc în Seini, pentru ca și ai mei să ne dea încuviințarea pentru căsătorie. Ne sorbeam din ochi când venea vorba de unirea pe viață și amândoi eram siguri că nimeni nu va putea să diminueze iubirea mare pe care o simțeam unul față de celălalt. Cu aceste convingeri ne-am despărțit și în acea seară, după care m-am gândit să-l vizitez pe Emeric, dacă tot eram în zonă. Pe Mitruț l-am adus de câteva săptămâni în camera mea de cămin, unde ne țineam de urât, plătea o chirie modică și puteam merge în fiecare sâmbătă la pescuit. Dar prietenul din Seini stătea tot în chirie cu nevastă-sa la o femeie solidă și cărpănoasă, care trăia doar din afaceri la limita legii, printre care și exploatarea chiriașilor de ocazie.

Pe el și pe Caty i-am găsit la o masă din curte, în fața unor beri, povestind despre ultimul eveniment al zilei. Așa am aflat că, din seara precedentă, la baba Juji a picat un nou oaspete, mai precis o fată de vreo douăzeci de ani. Nou-venita arăta foarte bine și gazda i-a oferit o cameră în clădirea din față, semn că avea cum să plătească, la ce prețuri se cereau acolo. Eram interesat și eu să văd cât de bine arăta noua sosită, iar curiozitatea mi-a fost satisfăcută în câteva minute. O tânără mică și palidă, cu părul șaten și ochi de o tristețe aparte s-a apropiat de noi, având afișat pe chipul slăbit un surâs discret și prietenos. Era frumoasă cu adevărat în rochița care-i evidenția gleznele delicate și decolteul generos în a evidenția niște sâni ca două mere domnești, îmbietoare.

– Bună seara, vecini buni!, a răsunat glasul ei menit să mă trezească din contemplare. Cine e prietenul vostru?

– Petru îl cheamă… și tocmai îi povesteam că ai nevoie de un loc de muncă, a răspuns Emeric în timp ce-i turna și ei un pahar de bere. Ia loc printre noi și poate vă înțelegeți, că e șef de echipă și te-ar putea ajuta.

Era clar că prietenul meu voia să-mi facă ”lipeala” cu noua achiziție a babei, dar și eu eram curios să aflu de unde a picat o asemenea ființă exotică. Întrebările mi-au fost satisfăcute cu lux de amănunte, în timp ce Emeric avea grijă ca paharul tinerei să nu rămână gol. Probabil că îi era foarte sete, după o zi caldă și stresantă, prin care a trecut fără să aibă alături vreun cunoscut.

Provenea dintr-o familie de secui, așa cum sunt multe în Joseni, județul Harghita, și era crescută într-o familie săracă, cu un tată bețiv și agresiv. Numele ei era Ana Iulianna, dar știa să vorbească bine românește, dintr-un motiv pe care l-am aflat ulterior. Ea și fratele ei mai mare au rămas fără mamă, aceasta din urmă nemaiputând suporta bătăile și certurile bărbatului și părăsindu-i când fata avea paisprezece ani. Patru ani a mai răbdat și ea să stea în acea familie dezbinată, iar imediat după majorat, a plecat cu primul băiat care i-a promis un cămin liniștit, tocmai în Moldova. Aici a dat peste o ”soacră” rea de gură și autoritară, nemulțumită că fiul ei și-a ales o fată săracă și unguroaică pe deasupra. În fiecare seară, când feciorul venea de la lucru, o ponegrea în tot chipul și nu se oprea până nu-l vedea cum acesta îi altoia măcar o palmă zdravănă. Bătăile deveneau tot mai consistente, încât uneori Ana leșina de durere și se trezea plină de vânătăi. Bătrâna a mai găsit un motiv prin care să-și ațâțe odrasla împotriva nepoftitei din casă: nu reușea să rămână însărcinată, deci nu era potrivită de nevastă. Așa s-au scurs încă patru ani, până când, după încă o bătaie zdravănă, Ana și-a luat inima în dinți și a fugit cât mai departe de Răcătău, localitate în care n-a fost să-și găsească tihna. Și-a luat cu ea doar buletinul și un radio mic cu tranzistori, singura avere după atâția ani de chin. Ultimele cuvinte le-a rostit cu greu, printre lacrimi mari și arătându-ne mâinile învinețite.

– Ia mai lăsați-mi fata în pace, măi trăncălăilor!, s-a auzit vocea iritată a babei Juji, apărută din senin în pragul casei. Iar tu, treci înăuntru și ai grijă cum arăți mâine, că avem un musafir important.

Ana a surâs din nou, ca un salut de rămas bun, și s-a grăbit să asculte ordinele stricte ale gazdei. Probabil la fel cum se obișnuise să le dea ascultare celor venite de la cea din Moldova. Povestea fetei m-a afectat foarte mult și mă gândeam deja cum aș putea-o ajuta. Nu cred în ghicitoare, dar atunci mi-am amintit că o tânără, care cică vedea viitorul în palmă, mi-a prezis că voi salva o viață. Aveam paisprezece ani și nu a vrut să-mi dea alte detalii, însă m-a privit într-un fel ciudat, după ce a descifrat liniile din care prezicea viitorul. Poate că viața Anei îmi era destinat să o salvez, căci nu îmi puteam închipui o ființă mai necăjită și fără niciun alt ajutor.

A doua zi am și vorbit cu maistrul Băban, căruia i-am expus situația disperată a fetei și cât de mult am putea-o ajuta dacă i-am oferi un loc de muncă în echipa noastră, doar aveam destul de lucru și puteam să o învăț meserie. M-a privit adânc în ochi, încercând să-mi pătrundă până în inimă, după care m-a întrebat pe un ton foarte serios:

– Ești sigur că vrei să te ocupi până la capăt de tânăra asta? Crezi că merită?

– Firește că merită, și o voi ajuta cât de mult pot, am răspuns eu, fără să înțeleg în totalitate la ce se referea.

– Asta am vrut să aud de la tine. Vino mâine cu ea și o să-i facem formele de angajare, precum și cele de cazare la căminul de nefamiliști.

Era om bun tovarășul Băban, iar această calitate a fost încă un factor care mi-a schimbat viața. Pentru că Ana, la indicațiile lui, a fost repartizată în aceeași cameră cu mine și Mitruț, iar eu trebuia să dorm cu ea în același pat. Demersul meu a fost întâmpinat cu mare bucurie de tânăra fată, însă cu multă ostilitate din partea babei Juji, care mi-a pretins 500 de lei pentru a o elibera. Cică atât ar fi cheltuit cu ea în cele trei nopți de cazare. Nu am avut încotro și am plătit, numai să scăpăm de gura ei și să o eliberez astfel pe viitoarea mea colegă de muncă… și de pat. Era prima fată cu care dormeam și care m-a scăpat de feciorie, o favoare care m-a bulversat atât de mult încât am uitat complet de Bela. M-am întâlnit cu ea întâmplător, după câteva zile în care mă tot așteptase. Aflase de la Emeric care era cauza întreruperii relației noastre și, cu lacrimi în ochi, m-a chemat chiar atunci la ea acasă, pentru ”a-mi face supă”. Acea ”supă” la care tânjisem de atâta vreme trebuia să o refuz acum, explicându-i că am primit-o de la Ana. Degeaba mi-a explicat că a ei ar fi mai limpede și mai gustoasă, pentru că o făcea cu multă dragoste și pentru prima oară. I-am cerut iertare, dorindu-i să-și găsească un bărbat mai bun ca mine, iar de atunci nu ne-am mai văzut.

Încetul cu încetul mă obișnuiam să trăiesc ca un om căsătorit, iar Anei îi spuneam cu toții Lili, un diminutiv inspirat din cel de-al doilea prenume: Iulianna (Lia). Și cu locul de muncă s-a acomodat destul de repede noua noastră angajată, dovedind că e harnică și receptivă. Venise momentul să o prezint părinților mei.

Prima mea poză cu Lili
Prima mea poză cu Lili

Fructul interzis (14)

Spre sfârșitul verii, activitatea din ”atelierul meu de bobinaj” a început să revină la normal, datorită unor noi angajări. În primul rând era vorba de încă un meseriaș cu numele de Istvan, micuț și plinuț la trup, dar priceput în repararea transformatoarelor și convertizoarelor de sudură, domeniu în care eu nu excelam. Apoi au venit două fete cu același nume: Livia, una fiind mai înaltă și mai în vârstă cu doi ani decât cealaltă. Pentru a nu face confuzie, le-am botezat Livia Mare și Livia Mică, dându-le sarcini din cele mai simple, din moment ce nu mai văzuseră în viața lor cum arată un motor pe dinăuntru. Istvan Grasu, cum avea să fie ”botezat” noul meu coleg după ce vor mai fi angajați încă doi cu același nume, venise cu ideea că va prelua șefia echipei, iar de aici și unele divergențe ivite din când în când între noi. Dar treaba mergea bine și eu eram mulțumit că nu mai trebuia să fac zilnic atâtea ore suplimentare.

Timpul liber, apărut ca un bonus de mare preț, mi-a permis astfel să-mi găsesc doi prieteni cu aceleași dizabilități, care locuiau pe străzi alăturate, nu departe de centrul vechi al orașului. Pe primul îl știam din copilărie, fiind din Seini, de meserie pantofar și căsătorit cu o fată frumoasă și sănătoasă, care muncea cot la cot cu el într-un atelier de confecționat încălțăminte. Numele lui era Emeric, pe nevastă o chema Caty și provenea dintr-o familie săracă, orfană de tată, cu mai mulți frați și surori, plus o mamă bețivă. Alegerea să-și trăiască viața alături de un tânăr cu handicap grav la picioare și accentuat la brațe a fost pentru ea singura posibilitate la îndemână să scape de foame și bătăile tatălui vitreg. Nu avea decât șase clase, dar cooperativa a acceptat să o angajeze, pentru a face echipă cu soțul ei, pe care îl împingea în scaunul cu rotile până la locul de muncă și înapoi. Văzându-i împreună, mi-am spus că în orașul acesta mare trebuie să existe și pentru mine o fată de acest fel, mai ales că aici nu mai eram dădăcit de părinți.

Celălalt viitor prieten era tot pantofar, provenea din localitatea sătmăreană Dumbrava și lucra într-un atelier de reparații încălțăminte. Îi spuneam Mitruț și venea adesea în vizită la Emeric, doar lucrau în aceeași branșă. Spre deosebire de noi, problemele de deplasare îi proveneau de la o cădere groaznică dintr-un pom, pe la paisprezece ani, când s-a lovit puternic la coloana vertebrală și a fost nevoit să apeleze la două cârje. E dureros când, după ce ai zburdat ușor și liber pe câmpurile satului tău, să ți se taie aripile și să rămâi doar cu amintirile acelor vremuri. Dar Mitruț nu se lăsa nici în această situație, ieșind în natură și colindând malurile apelor, de câte ori avea ocazia. Amândoi au primit în folosință câte un moto-triciclu asemănător cu al meu, iar uneori mă rugam de unul sau de altul să mi-l împrumute pe al lui, căci umblam mult și defecțiunile interveneau când îmi era lumea mai dragă. Senzație mare făceam cu ieșirile noastre în natură, când lumea se minuna văzând trei moto-tricicluri zgomotoase trecând în viteză pe șosea.

Pe Ea am văzut-o de mai multe ori, cu ocazia vizitelor la cei doi prieteni. Plimba mereu un bebeluș într-un cărucior, iar eu n-am avut curajul nici măcar să o salut, în primele zile. Arăta prea bine, ca o fecioară proaspăt înflorită, cu ochi sclipitori, dar timizi, cu părul șaten și lung, frumos răsfirat peste umeri, și un fizic zvelt ca de balerină. Nici nu puteam concepe că o astfel de zână ar putea să-mi acorde o cât de mică atenție. Într-o bună zi, am prins curaj și i-am adresat câteva cuvinte de apreciere a micuțului, însă nu am primit niciun răspuns. În schimb a lăsat să i se vadă un zâmbet discret și o roșeață ușoară prin care m-au făcut să prind curaj. De atunci, aproape în fiecare zi o pândeam când ieșea din curtea împrejmuită de un gard înalt, o urmăream îndeaproape cu motocicleta și îi spuneam câte ceva măgulitor, răsplată fiindu-mi aceleași zâmbete, tot mai luminoase.

Inima mi se perpelea de pasiune și Emeric a observat melancolia de pe chipul meu, așa că a trebuit să mă confesez. A râs cu Caty și mi-a spus care-i secretul fetei cu nume atât de potrivit: Bela. Le era colegă de muncă și s-a născut surdo-mută, a făcut o școală specială și acolo a învățat meserie. Mărturisesc că această dizabilitate, despre care tocmai aflasem, mi-a dat speranțe mari că îi voi cuceri inima și astfel îmi voi găsi și eu perechea. Una minunată, la care nici nu visasem până atunci.

În următoarea zi i-am oferit o floare, pe care încântătoarea Bela a acceptat-o cu sfială, dar și cu primele sunete pe care le-am auzit din gura ei. Am înțeles că voia să-mi zică mulțumesc, mai ales că și-a dus mâna în dreptul inimii. Au urmat alte daruri mici și cu fiecare dintre ele se ridica bariera dintre noi, ajungând să fiu invitat pe banca din curtea ei, când maică-sa sau sora mai mare – al căreia era și bebelușul plimbat zilnic – nu erau acasă. Atunci i-am oferit o curea de ceas, pentru că observasem cât de uzată era cea pe care o avea. Și tot atunci am dialogat mai mult, prin sunetele ei sugestive pe care încercam să le înțeleg, dar și prin semnele tot mai familiare de la o vreme. Handicapul ei nu reprezenta o problemă pentru mine, așa cum nici al meu nu o deranja pe ea. Am căzut de acord să fim prieteni apropiați până ne cunoaștem mai bine, dar m-a asigurat că ”nu o să-mi facă supă” înainte de a deveni soț și soție în fața legii și a lui Dumnezeu.

Nu am știut eu ce vrea să spună cu această expresie, căci numai de supă nu-mi ardea mie când îi priveam ochii strălucitori și îi mângâiam părul mătăsos, însă aveam să aflu tot de la Emeric. Pentru familia Belei, a face supă unui bărbat reprezenta ceva mult mai profund, adică pur și simplu sex. Însăși aducerea în discuție al unui viitor atât de promițător mi-a umplut sufletul de bucurie și speranțe mari, consolidate la fiecare întâlnire de câte un pupic tot mai îndrăzneț care s-a transformat cu timpul în sărut. Aveam o iubită frumoasă și cuminte, iar asta mă făcea să mă simt un om împlinit. Sau măcar cu toate șansele să ajung astfel.

Fructul interzis (13)

continuare

Foarte minuțios mi-am verificat și eu motocicleta, imediat după ce tovarășul Brad a plecat, cu promisiunea că o să revină curând. N-am observat nici măcar o mică zgârietură sau alte urme care ar putea sugera un impact, constatare care m-a liniștit întrucâtva, dar în noaptea următoare numai accidente am visat. Îmi repetam în gând că nu era posibil să accidentez mortal pe cineva, mai ales că am condus cu o viteză redusă, dată fiind starea drumului. Și totuși… ofițerul de miliție a revenit a doua zi, cu același calm și folosind tonul blând, prietenos, de parcă discutam despre lucruri mărunte. Însă acum știa toată echipa că sunt ”bănuit” într-un eveniment rutier grav, iar privirile lor îmi sporeau stresul. Bătrânul șef se uita pe furiș și încerca să prindă frânturi din conversație, cei doi meseriași schițau câte un zâmbet semnificativ, iar Rodica și Variu se prefăceau că totul e normal.

– Te-ai mai gândit la cazul acesta nenorocit?, m-a întrebat interlocutorul în timp ce-și împrăștia fumul de țigară în atelier.

– Credeți-mă că numai acolo mi-a stat capul, dar nu găsesc nicio explicație plauzibilă, am răspuns cu obidă. Poate martorul acela nu a văzut bine, și alt autovehicul a fost implicat în impact. Nu pot să-mi închipui cum o motocicletă atât de ușoară poate curma viața cuiva.

Ofițerul a surâs cu un aer de cunoscător și a ținut să mă asigure că viteza e cea care contează cel mai mult într-o coliziune.

– Mai are importanță felul în care e lovită victima și în ce poziție are loc impactul ei cu șoseaua. În acest caz, femeia s-a lovit puternic la cap și nu a avut nicio șansă. Îți dai seama că au rămas doi copii fără mamă și un bărbat care așteaptă să-l vadă pe vinovat după gratii. Fiecare zi care trece e cumplită pentru ei, solicitantă pentru mine și o sfidare din partea celui care a fugit ca un laș de la locul accidentului. Dar îți promit că o să-l găsesc, nici-o grijă!

Oare ultima expresia trebuia să o iau ca o amenințare sau o promisiune că voi scăpa de această suspiciune? Nu am aflat răspunsul toată săptămâna de lucru, pentru că tovarășul Brad nu m-a mai vizitat. Începeam să-mi intru în ritm, să mi se răspundă la salut și din partea lui Popicu și a lui Istvan, iar Giussy Baci a început să mă simpatizeze. Mai ales după ce l-am dus de două ori acasă, cu motocicleta, din care a coborât mândru de parcă ar fi un taxi. Nu a vrut să rămână dator, de aceea mi-a venit cu o găleată plină de benzină, primită de la un șofer al intreprinderii, cu care mi-am umplut rezervorul. Era tare de treabă bătrânul, însă mai avea doar câteva luni până la pensie, iar asta îl supăra cel mai mult. Gândul că va trebui să-și petreacă ultimii ani din viață alături de nevasta poruncitoare și arțăgoasă i se părea cea mai mare pedeapsă.

Am așteptat cu nerăbdare prima zi de sâmbătă, să merg acasă și să le povestesc alor mei cum m-am descurcat în aceste zile. Mi s-a permis să-mi las motocicleta în magazia cu colete a gării, care era în apropierea Autogării, după care m-am urcat în autobuzul de la ora două către Seini. Aveam emoții evidente și persistente până în momentul când am ajuns în mijlocul celor dragi. Revederea a fost ca și cum aș fi apărut după luni de zile de la internatul școlii, cu îmbrățișări, lacrimi și bucurii zgomotos exprimate. Am fost primit cu mâncarea preferată – cartofi franțuzești -, un desert delicios și un vin de culoare aurie, început cu această ocazie. Discuțiile au fost înflăcărate precum focul zdravăn din sobă, și fiecare venea cu întrebări din cele mai diverse.

Toate răspunsurile mele erau menite să-i încânte: aveam de lucru până peste cap, șeful era bun ca pâinea lui Dumnezeu, colegii îmi dădeau tot sprijinul, iar salariul depășea 1800 de lei net – pe atunci nu se mai trecea impozitul pe statul de plată sau pe plic -, la care se putea să se adauge un procent de depășire a normei. Dintre numeroasele vești, venite dintr-o parte și cealaltă, una m-a șocat foarte mult.

– Îți amintești de bătrânul Hajnal?, m-a întrebat mama ca într-o doară.

– Nu l-am cunoscut personal, dar am auzit că are o motocicletă ca și a mea, a venit răspunsul meu, cu oarece indiferență.

– Ieri l-a săltat miliția de acasă, aruncându-l în dubă ca pe un sac de cartofi. Cică ar fi făcut un accident de circulație în care a murit cineva. Mai multe nu știu, dar lumea zice că umbla băut și pe șosea, de când a ieșit în pensie.

Recunosc că am răsuflat ușurat la gândul că nu voi mai fi cercetat în acest caz, dar parcă mă simțeam vinovat de această bucurie. Oricum, era vorba de un concitadin cu probleme de deplasare ca și ale mele, cu necazuri care l-au dus pe o cale greșită, fără întoarcere. Bătrânul acela nu va mai apuca să iasă din pușcărie, un loc în care se presupunea că aș fi putut ajunge eu. Nu le-am spus părinților de interogatoriile avute la locul de muncă, fiind sigur că s-ar fi îngrijorat peste măsură.

Săptămânile treceau tot mai natural, iar eu învățasem să gătesc în camera de cămin, pe un reșou. La început m-am cam făcut de râs, ciorba de cartofi fiind fără condimentele și verdețurile necesare, deci fără gust, iar cartofii pai se cam ardeau în tigaie. Am perseverat, învățând să folosesc suc de roșii, smântână, pătrunjel, impresionându-mi colegul de cameră. Problema s-a schimbat, deoarece Grigore venea uneori noaptea de pe șantiere și golea toată oala cu ceilalți prieteni, invitați la o ciorbă caldă. Măcar primeam laude și mă mândream cu asta.

A sosit primăvara și apoi vara mult așteptată de constructori. Odată cu ea au intervenit și schimbări majore în echipa de bobinatori ai TRCL Maramureș. Bătrânul Giussy Baci a trebuit să iasă la pensie, nemaifiind capabil să vină la muncă, iar Popicu și Istvan au primit ordin de încorporare în armată. Terminaseră liceul și nu mai puteau evita această datorie. Și parcă n-ar fi fost destul, Variu și-a găsit alt loc de muncă, iar Rodica a reușit să intre ca studentă la Institutul de Cercetări și Proiectări Miniere, cu bursă integrală.

Așa am rămas singur în atelier, iar Inginerul Șef a venit să mă întrebe dacă pot susține în continuare activitatea și cu ce mă poate ajuta. L-am rugat să-mi transfere un băiat pentru a presta munca necalificată, însă mi-a trimis doi. Nu știau nimic despre această meserie, dar nici nu puteam avea pretenții. Devenisem, în scurt timp, șeful unei echipe mici, cu un atelier plin de motoare care așteptau să fie rebobinate urgent. Le-am arătat colegilor ce trebuie să facă, promițându-le un salariu bun dacă își văd conștiincios de treabă. Eu rămâneam zilnic câte patru ore în plus, pentru a satisface cât mai multe comenzi, iar la sfârșitul lunii depășeam planul și cu 40%. Acum aveam de lucru, aveam salariu mare, dar nu simțeam că trăiesc decât duminica, ziua petrecută în sânul familiei.

Fructul interzis (13)

Prima zi de muncă în noua echipă nu a început sub auspicii bune. Aici aș putea să contrazic una din celebrele legi ale lui Murphy, care spune că tot ce începe rău, se termină și mai rău. La mine cel puțin, cam tot ce începea rău, se termina cu bine în cele din urmă… și invers. Firește că asta am observat după mulți ani de experiență, însă atunci îmi făceam griji și înclinam să cred în semnele prevestitoare. N-am întârziat, ci dimpotrivă, am ajuns cu aproape o jumătate de oră înainte ca Giusy Baci să deschidă cu mâna tremurândă ușa atelierului. Am fost surprins să văd că lipseau la apel tocmai cei doi meseriași de bază: Popicu și Istvan. Bătrânul era trist, iar asta m-a făcut să cred că problema pornește de la mine, de aceea am îndrăznit să-l întreb. Nu a catadicsit să-mi răspundă, însă m-au lămurit ceilalți colegi, Variu și Rodica. Băieții de bază au anunțat de ieri că nu vor lucra alături de mine, nu-mi vor ridica motoarele pe masă și nici nu vor efectua munci pe care eu nu le pot face. În consecință, astăzi s-au dus să-și caute alt loc de muncă, cu tot regretul pentru colectivul în care au muncit trei ani.

M-am simțit foarte prost când am aflat că sunt pe cale să subminez o echipă și să supăr atât de mult un șef cumsecade, însă mă rugam în gândul meu ca treburile să se rezolve cumva. Cea mai potrivită soluție pe care o aveam la îndemână era să mă pun imediat pe treabă, să demonstrez că pot executa lucrări de calitate. Prima probă de lucru a fost exact la ce mă pricepeam bine, un rotor de la ștergătorul de parbriz al unui camion. Nu știu dacă era un fel de examen, dar mi s-a spus că ei nu au mai făcut așa ceva. L-am terminat în patru ore, exact când s-au întors băieții din căutările lor. Nu m-au salutat nici de această dată, ci s-au echipat tăcut în salopete, semn că nu au avut noroc în tentativa de a ne părăsi, dacă aceasta a existat cu adevărat, ori a fost doar o strategie de intimidare. Giusy Baci s-a înseninat la chip, mai ales când a probat rotorul meu în fața meseriașilor și s-a constatat că funcționează. Un motiv foarte potrivit pentru bătrân să apeleze la rezerva de tărie pe care o ținea în dulap, după care să-și ia pauza de masă.

Am solicitat o altă lucrare, la fel de hotărât să depun tot efortul pentru a-i  convinge pe cei doi rebeli, în speranța că îmi vor trece cu vederea dizabilitățile, apreciind în schimb dăruirea și experiența în muncă. Așa mă gândeam atunci când în ușa atelierului a apărut un ofițer de miliție. Nu îmi mai amintesc ce grad avea, fiind luat prin surprindere la vestea că eu sunt cel căutat. Imediat m-am gândit la merele buclucașe din grădina noastră, însă apoi am aflat că este vorba de cu totul altceva. L-am invitat să ia loc lângă mine, ca să putem discuta fără să-mi întrerup activitatea. Îl chema Brad și era un bărbat între două vârste, amabil și politicos, cum foarte rar am mai cunoscut în profesia asta.

– De cât timp lucrezi în acest atelier?, m-a întrebat după ce am făcut cunoștință.

– Astăzi e prima zi, am răspuns cu o uimire firească. Am greșit ceva cu transferul?

– Nu, fii liniștit în această privință, a vorbit el domol. Înseamnă că ieri ai sosit în Baia Mare pentru angajare. De unde și cu ce ai călătorit?

– Vin din Seini și mi-am folosit moto-triciclu, deși era foarte frig. Trebuia să-mi aduc motorul pentru a mă ajuta la deplasarea între locul de muncă și căminul de nefamiliști.

Milițianul dădea din cap a înțelegere, iar eu am dedus că știa răspunsurile la aceste prime întrebări. Precis era doar o introducere în miezul problemei și un mod de a-mi testa sinceritatea, dar mă liniștea persoana amiabilă pe care o aveam în față și credința în faptul că nu am încălcat legea. Mă privea cu interes în timp ce așezam firele din cupru în canalele motorului și părea că stăm doar la taclale. Când și când, mă iscodea cu o altă curiozitate pe care eram invitat să i-o lămuresc.

– Îți mai amintești cam pe la ce oră ai ajuns în oraș?

– Știu sigur că era nouă fără un sfert, pentru că m-am uitat imediat la ceasul de pe mână, i-am răspuns eu cu plăcere. E un Pobeda pe care mi l-a dăruit tata la începutul școlii profesionale. Aș fi vrut să fiu aici înainte de opt, dar am avut probleme cu bateria și drumul a fost dificil.

Ofițerul a dat din cap din nou, aprobând astfel ultima afirmație, după care a continuat:

– Nu-ți amintești nimic deosebit din timpul drumului? Mai ales în localitatea Tăuții-Măgherăuș?

După câteva secunde de gândire, mai mult pentru a arăta că dau importanța necesară întrebării, răspunsul meu a venit scurt:

– Nu. S-a întâmplat ceva pe traseu?

Tovarășul Brad nu s-a grăbit să mă lămurească, fiind preocupat ca mai întâi să-și aprindă o țigară. Doar după ce a savurat două fumuri sănătoase, și-a amintit unde am rămas cu discuția.

– S-a întâmplat că pe la aceeași oră în care treceai dumneata pe acolo, o femeie să fie accidentată mortal pe șosea.

Cred că am rămas cu gura căscată, până mi-am mai revenit cu o replică justificată.

– Doar nu credeți că am lovit-o eu?!

Preț de alte două fumuri nu a reacționat în vreun fel, dar apoi a venit și răspunsul.

– Un martor a văzut prin ceață o motocicletă exact ca aceea pe care o ai aici, în fața atelierului. Am examinat-o atent și nu se văd urme de lovituri pe ea, deci nu pot să te acuz. Totuși, trebuie să recunoști că-i o coincidență bizară ca victima să fie accidentată de către un astfel de autovehicul, exact la ora în care treceai pe acolo. Nu sunt multe autovehicule de acest fel care să circule în plină iarnă, de dimineață bună.

Ultimele cuvinte mi-au risipit siguranța pe care mă bazam și m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva am omorât pe cineva fără să-mi dau seama.

va urma

Fructul interzis (12)

Luni, 13 decembrie 1977, a fost prima zi din noua mea viață. Una energică și trepidantă, într-o lume dură și neiertătoare care cerea să-mi câștig dreptul de a face parte din ea. Primii pași din acea dimineață nu au fost de bun augur, mai ales când observam ochii înlăcrimați ai părinților. Nu am dormit toată noaptea, eu răsucindu-mă în pat ca pe jăratic, iar ei discutând ore în șir pe patul din bucătăria de alături. Mi-au împachetat lucrurile strict necesare de cu seară, doar aveam să vin în fiecare sâmbătă acasă, însă privirile noastre nu erau în stare să se întâlnească. Trei ani și jumătate am trăit sub același acoperiș, iar ei și-au închipuit că nu ne vom mai despărți niciodată, chiar dacă îmi exprimam uneori speranța într-un loc de muncă din Baia Mare, o nevastă ca orice tânăr și o casă pentru familia mea. Acum, când visul acesta prindea contur, ne apăsa inimile și depuneam cu toții mare efort să ne reținem lacrimile.

Era foarte frig când trebuia să pornesc la drum, iar strada noastră părea un adevărat patinoar, din cauza nenumăratelor gropi acoperite de gheață. Nu ar fi fost mare problemă pentru motocicletă, dar nici bateria nu mai avea curent, după o noapte geroasă. Noroc că a venit și fratele meu, Aurel, să-și ia rămas bun, astfel că am avut doi bărbați care să mă împingă prin puținele porțiuni în care roțile mai aderau la pământ. Motorul a pornit, în cele din urmă, iar eu n-am mai riscat să mă opresc în loc, doar o ultimă privire am aruncat în urmă. Suficient să pot vedea cum părinții își ștergeau ochii cu dosul palmelor, convinși că nu-i mai observ.

Deși mergeam încet, iar distanța nu era prea mare, frigul îmi pătrundea prin fâșul îmblănit, degetele mi-au înghețat pe manetele ghidonului, iar aburirea ochelarilor îmi obturau din vizibilitate. După ce am ajuns în fața birourilor intreprinderii, a fost nevoie de un timp mai îndelungat să-mi restabilesc mobilitatea trupului, să-mi șterg insistent nasul care-mi curgea din abundență și lacrimile înghețate de sub gene. Trebuia să fac o impresie bună celor de la Biroul Personal, unde am avut plăcerea să o reîntâlnesc pe doamna Ani. I-am zâmbit cum am reușit mai bine, având în vedere că nici mușchii feței nu-mi erau complet dezghețați.

– Bună dimineața! Vă mai amintiți de mine?, am întrebat-o ca un exercițiu de verificare a capacității de vorbire.

M-a privit îndelung, în timp ce făcea un efort de memorie, ajutat de aspectul meu fizic care mă scotea mereu în evidență.

– Să nu-mi spui că ai venit iarăși pentru angajare, s-a arătat ea dezamăgită. Cred că ți-am spus foarte clar de ce nu poți lucra la noi… și e păcat de drumul făcut pe o asemenea vreme.

– Știu, dar vă rog să mai încercați o dată la telefonul acela, am răspuns cu mai multă energie. Poate s-au mai schimbat lucrurile.

Neîncrezătoare, micuța femeie a ridicat receptorul și a format un număr dintr-o cifră. A urmat un scurt dialog, după care m-a întrebat cum mă cheamă și a încheiat în câteva secunde discuția telefonică. Apoi m-a privit cu ochi mirați și bucuroși totodată, căutând prin sertar o cerere tip.

– Se pare că tovarășul inginer șef știe mai bine despre ce e vorba, iar sprijinul dumnealui e cel care contează. De fapt îți completez eu datele pe care mi le vei furniza, doar să-mi pregătești buletinul. Înțeleg că ești din altă localitate, așa că-ți voi da și o trimitere pentru Căminul de Nefamiliști. Înainte, însă, trebuie să treci pe la atelier în vederea instructajului de protecție a muncii. Șeful tău este Giusy Baci, iar ca maistru îl ai pe Băban. Oameni buni, care te vor ajuta să te integrezi în echipă și între toți ceilalți muncitori.

Nu a durat mult și, după un ”mulțumesc și sărut-mâna”, urmat de ”bine ai venit printre noi”, m-am grăbit să văd noul meu loc de muncă și colegii cu care voi lucra. A trebuit să străbat o curte mare, cu capcane de gheață presărate ici și colo, mărginită din toate părțile de ateliere cu mecanici, strungari, sudori, electricieni și alte categorii de meserii utile în întreținerea utilajelor de pe șantier. Atelierul de bobinaj era plasat tocmai la capătul opus birourilor și arăta mult mai mic decât îmi închipuisem. M-a întâmpinat un bătrânel grăsuț, micuț și simpatic, cu ceva probleme în exprimarea pe românește, dar asta nu reprezenta un impediment în comunicare. Mai erau patru tineri cam de-o vârstă cu mine, din care Rodica și Variu s-au arătat bucuroși să mă cunoască, însă Popicu și Istvan nu au catadicsit să dea mâna cu mine. Am observat că ei erau meseriașii de bază, în timp ce primii făceau muncă necalificată. ”Instructajul” nu a durat mult, fiind o formalitate care trebuia bifată, după care mi s-a spus că ne vedem a doua zi de dimineața, înainte de ora 7.30.

Căminul de Nefamiliști al TRCL Maramureș din Baia Mare era compus din mai multe blocuri de garsoniere cu două paturi. În centrul ansamblului de clădiri se afla cantina cu sala de mese, unde nici nu mă gândeam să intru prea des, fiind hotărât să-mi fac singur mâncare. Camera repartizată se situa la parter, iar colegul meu am înțeles că lucra mai mult pe șantierele din județ, astfel că n-am avut ocazia să-l văd în primele zile. Mi-am adus bagajul, constând în hrană rece, slănină, ceapă, cartofi, ouă și o tigaie pentru a pregăti ceva simplu, atunci când voi avea dispoziția necesară. Deocamdată mă simțeam dintr-odată foarte singur, mai părăsit ca la internat, unde măcar aveam colegi care să-mi abată gândurile negre. Aici totul îmi era străin și neprietenos, precum vremea nemiloasă de afară, iar dorul de casa familială a răbufnit din mine precum un gheizer. Lungit pe patul acela străin și cu dorul de casa familială, plânsul a pornit fără opreliști și fără jena că voi fi considerat un copil prea sensibil pentru despărțirea de cei dragi. Lacrimile îmi curgeau din belșug pe obraji și îmi puneam palma la gură, să nu-mi scape vreun geamăt care să fie auzit din camerele alăturate. M-am crezut puternic, iar acum se dovedea că nu eram chiar așa precum gândisem. Poate că această repriză prelungită de slăbiciune avea menirea ei, așa că am continuat să plâng până am adormit, uitând de foame, de doruri, de oboseală și de frig.