Fructul interzis (6)

continuare

Gândurile negre te pot face să iei cele mai radicale decizii, așa cum m-au ispitit pe mine să apelez la singura metodă cu șansa de a afla de ce m-a dat uitării fata care mi-a aprins inima. În acea dimineață, le-am spus părinților să nu mă aștepte la ora obișnuită, pentru că mă voi duce la casa Dianei, imediat ce termin programul de muncă. Amândoi au observat că, de data asta, mi-am pus două mere în plasa cu merinde. Nu voiam nicidecum să trișez, de aceea m-am gândit că era cinstit să mâncăm amândoi din aceleași fructe și adevărul să vină din partea amândurora. Mama a fost prima care mi-a atras atenția că fac o mare greșeală insistând într-o relație fără viitor.

– Tu nu ai nevoie de iubită și cu atât mai puțin de o nevastă, mi-a spus ea cu îngrijorare. Ești firav la trup și prea sensibil la încercările prin care ar trebui să treci într-o căsnicie. Femeile au multe pretenții, iar neputința ta de a le satisface te-ar putea băga în mormânt.

– Ai grijă că te joci cu focul, băiete, a intervenit și tata. Adevărul pe care îl cauți prin aceste mere îți poate face mai mult rău decât presupunerile cele mai sumbre. Măcar ai avantajul că de ultimele te mai poți îndoi, dar când știi cu siguranță ceva, vei purta mereu acea greutate în suflet.

Le-am răspuns că prefer să mor cu adevărul în brațe, decât să trăiesc o viață în obscuritatea îndoielilor. Iar dacă nu sunt în stare să-mi găsesc și eu o iubire, înseamnă că partea cea mai frumoasă a viitorului s-a năruit pentru mine, iar asta chiar mă poate ucide. Nu era timp pentru polemică, deoarece trebuia să plec spre atelier, iar o întârziere cât de mică ar fi fost de neconceput. Ziua de lucru a trecut mai greu ca niciodată, fiind frământat de scenarii din cele mai pesimiste, între care încercam zadarnic să strecor speranțe și situații fericite.

Am pornit pe drumul suspinelor pe la ora patru, sub un cer pe care începeau să se adune nori groși și amenințători de ploaie. Nimic nu mă putea opri, pentru că mintea mă purta pe brațe, iar mâinile și picioarele ascultau fără să simtă efortul. Știam din auzite unde este locuința căutată, iar inima îmi bătea tot mai tare pe măsură ce mă apropiam de ea. N-am dat nicio importanță picăturilor de ploaie, mari și tot mai dese, prin care natura parcă voia să mă împiedice, și nici fulgerelor urmate de tunete răsunătoare. După mai bine de un kilometru, am zărit și casa binecuvântată de cea mai frumoasă fată care trăia în ea. Deși arăta degradată, cu o fereastră de la drum spartă și o curte al cărei pământ era frământat adânc de roțile unui ștraf, pentru mine părea un palat al prințesei de basm. Am reușit să trec cu bine printre gropile de noroi, încă neînmuiat de ploaia care se întețise, ajungând în fața unei uși vechi, cu o culoare care nu se mai distingea. Cele câteva bătăi timide nu au avut vreun efect, așa că mi-am făcut curaj să apăs pe clanța arhaică. Ușa s-a deschis cu un scârțâit prelung, iar eu am pătruns direct într-o încăpere întunecoasă, unde doar lumina slabă de afară își aducea o oarecare contribuție. Mi-a trebuit un timp ca ochii să mi se obișnuiască a vedea ceva în acele condiții, însă înainte de a mă dumiri ce mă înconjoară, am auzit o voce slabă de femeie.

– Ce cauți aici pe o vreme ca asta?, a fost întrebarea care mi-a atras atenția către patul de lângă fereastra opusă.

Abia atunci am reușit să deslușesc parțial despre cine e vorba: o doamnă firavă care se ridicase în șezut și mă privea cu ochi sfredelitori.

– Sărut-mâna, doamnă Marilena! Am venit să văd ce mai face Diana și de ce nu mai vine la lucru, era motivația pe care am pregătit-o mult timp în minte.

– Aha, înseamnă că tu ești băiatul acela despre care vorbea Laura. Dacă ai fi întrebat de la șeful vostru, ți-ar fi spus că fata mea nu mai lucrează la bobinaj. De fapt, s-a mutat în Baia Mare și se va mărita în curând.

Vestea m-a lovit în plin, iar durerea cred că se citea pe chipul meu, în pofida luminii zgârcite. Mi-am adunat toată puterea să nu mă dau de gol și prin vreo exprimare inadecvată, alegând cu grijă cuvintele următoare.

– Oricum îi eram dator cu un măr pe care mi l-a cerut, așa că nu am venit chiar degeaba, m-am străduit eu să mă justific.

– Ai venit pentru un măr pe o vreme ca asta?! Of, ce minte aveți voi, copiii din ziua de astăzi, a rostit cu obidă femeia.

– Dar nu e orice fel de măr, ci dintr-un soi deosebit, m-am grăbit să-i schimb puțin impresia, în timp ce scoteam din plasă unul din fructe. Luați și gustați din el, că mai am și pentru Diana.

Doamna Marilena s-a străduit să se ridice în picioare și a venit aproape de mine, cercetându-mi chipul și apoi mărul în cauză. Acesta i-a atras mai mult atenția, prin strălucirea neștirbită de semiîntunericul din cameră. L-a luat în mână cu interes vădit, i-a mângâiat suprafața netedă și l-a mirosit cu ochii închiși.

– Ia loc pe scaunul acela și îți voi spune dacă e cu adevărat un fruct aparte, mi-a zis ea cu indulgență. Aș fi o gazdă necuviincioasă dacă te-aș trimite pe ploaia asta acasă, așa că e mai bine să aștepți până se domolește… Îmi plac merele și doctorul mi-a recomandat să le consum zilnic, deși cred că e cam târziu pentru mine.

M-am conformat imediat, adaptându-mi speranțele în fața unei situații noi, dar cu șanse de a-mi lămuri unele nedumeriri. Femeia a luat un cuțit de pe măsuța alăturată, tăind câte o bucățică din fruct și mestecând-o apoi pe îndelete. În tot acest timp, mă punea la curent cu noua viață a Dianei, ca un vis frumos care s-a împlinit așa cum merita.

– Fata mea nu era făcută pentru bobinaj, o meserie murdară și bărbătească. Nu-i plăcea meseria asta, așa cum nici de tine nu a fost atrasă, dar te-a vizitat din curiozitate și oarece milă. Dar rugăciunile mele au fost ascultate de Dumnezeu și a întâlnit un bărbat potrivit, cu o profesie bine plătită și un caracter minunat. S-au îndrăgostit imediat, iar nunta va avea loc peste câteva săptămâni. Sunt sigură că vor avea copii frumoși, iar ea o să stea acasă și o să-i educe, așa cum mi-am educat eu fetele.

Pe măsură ce doamna Marilena termina de mâncat mărul, tonul vocii i se schimba, la fel ca și judecățile pe care mi le expunea.

– Eu sunt bolnavă de cancer în fază terminală, așa că trebuie să mă înțelegi, am vrut ca Diana să aibă viitorul asigurat. Deși logodnicul e cu paisprezece ani mai mare ca ea, măcar are picioare sănătoase, mașină și un apartament spațios. Recunosc că ținea mult la tine și mi-a făcut niște scene teribile, dar doi oameni cu handicap fizic nu pot să formeze o căsnicie, de aceea i-am interzis să te mai vadă. Cine o să vă ajute când ea va rămâne însărcinată, iar apoi va trebui să aveți grijă de bebeluș? Cu siguranță că eu nu o să mai fiu. Cine vă va pune o draperie la fereastră, vă va duce gunoiul și vă va căra plasele cu cumpărături? Voi trebuie să vă alegeți un om cu picioare bune sau să rămâneți lângă rude apropiate, care să vă ajute toată viața.

Femeia terminase fructul și părea mai volubilă, deși eu eram deja cu gândul în altă parte. Aflasem că Diana m-a iubit – și poate încă mă mai iubește – cu adevărat, dar soarta noastră a fost decisă de mama ei. Nu puteam să intervin, însă locul acelei fete va rămâne imaculat în inima mea, cu doruri și regrete pricinuite de altcineva, nu de noi. M-am uitat pe ușa rămasă deschisă și am văzut că ploaia încetase, ocazie bună să-mi cer iertare de deranj și să-mi iau rămas bun. Eram supărat pe doamna Marilena și nu puteam să-i mai ascult spovedania, așa că am ieșit în curtea plină de noroi vâscos și imposibil de ocolit. Degeaba m-am luptat să răzbesc prin el până la poartă, după câțiva pași am alunecat, afundându-mă în tina cleioasă și acaparatoare. Plasa mi-a căzut din mână și cel de-al doilea măr s-a rostogolit din ea, amintindu-mi că uitasem să-l las pentru iubirea pierdută. În același timp, venind dinspre grajduri, un cal semeț și-a făcut apariția și a cules fructul ca pe o pradă suculentă.

Întotdeauna am avut admirație pentru cai, dar niciodată nu am îndrăznit să mă apropii prea mult, de frica vreunei copite neașteptate și bine plasate, mai ales dacă eram plasat în spatele lor. Acum, nu puteam să fug de pericol și nici măcar să mă ridic, în pofida eforturilor disperate pe care le făceam. Impozantul patruped a înfulecat mărul în câteva secunde, dar nu dădea semne că ar vrea să plece. Dimpotrivă, m-a înșfăcat cu gura de cămașă și, după ce m-a ridicat suficient, am simțit cum plutesc ușor până la poarta casei. Acolo mi-a dat drumul, lent și fără să mă părăsească. Păcat că ”secretarele” – așa îmi alintam eu cârjele – erau încă în mijlocul noroiului din curte și nu aveam cum să ajung la ele. Nimeni nu trecea pe trotuar, iar să strig după gazdă ar fi fost rușinos și zadarnic. Mi-a rămas speranța vagă tot în cal, pe care l-am privit în ochii mari și i-am arătat cu mâna dreaptă ce mi-aș dori. Surpriza a fost de nedescris când animalul s-a întors, a luat secretarele în gură și mi le-a adus aproape. Cu sufletul încărcat de bucurie, am mângâiat coama aspră a ajutorului meu și i-am mulțumit din toată inima. Acum, puteam merge acasă cu gânduri mai bune și o nouă revelație, pe care o analizam pe toate părțile, fără să-mi pese că oamenii mă priveau ca pe un porc murdar, tocmai ieșit din cocină.

Fructul interzis (6)

continuare

Diana venea mereu însoțită de sora ei mai mică, Laura, o fetiță de doisprezece ani, tunsă băiețește, care ne supraveghea precum un gardian zelos. Am aflat, în timp, că acesta era rolul pe care îl primise de la mama lor, foarte grijulie pentru cinstea fetei mari și atât de frumos înflorită. Noroc că uneori surioara se cam plictisea să tot vadă cum ne sorbim din ochi și ieșea pentru un timp să se plimbe prin grădina cu fructe îmbietoare, de unde mai gusta câte ceva. Doar atunci puteam să ne vorbim de la inimă la inimă și să ne atingem mâinile cu fiori care ne cutremurau de plăcere. La început am numit-o zeiță, după numele mitologic a celei care se spune că a fost zeița vânătorii. A râs măgulită și mi-a dezvăluit caracterul ei ambițios de a-și clădi o viață în care să nu mai aibă grija zilei de mâine, uitând de sărăcia în care a trăit până acum. Rămasă orfană de tată, cu câțiva ani în urmă, doar mama ei se zbătea să le educe și să le ofere strictul necesar pentru a-și făuri un rost în viață, culminând cu o ”căsătorie avantajoasă”. I-am spus că-mi amintește de personajul Scarlett, din filmul ”Pe aripile vântului”, iar asta i-a provocat un râs cristalin, ceea ce m-a inspirat să-i schimb numele de alint.

Țin minte că, într-una din acele zile de plutire senzorială, m-a întrebat dacă mai am vreun măr din acelea pe care le scoteam în timpul pauzei de masă. Zicea că mi-ar fi cerut la serviciu, însă îi era rușine în fața colegilor. A fost momentul în care m-am speriat, determinându-mă să o mint, că recolta a fost mică și fructele s-au terminat. M-am gândit că n-ar fi cinstit să o supun unui examen unilateral, ca și cum n-aș avea încredere în iubirea pe care o emana prin toate simțurile. Poate că-mi era și teamă de ce aș putea afla, cuvinte cu puterea de a destrăma vraja aceea dulce în care ne scăldam și din care ne adăpam cu nesaț. Era prima fată care-mi apărea cu atâtea calități încât mi se părea ireală. Parfumul emanat mă îmbăta cu discreție, hainele ei păreau cele mai minunate creații, zâmbetul îi era mai cuceritor decât al Monei Lisa, cuvintele îi sunau ca o simfonie lină, iar privirile cu care mă înfășura îmi promiteau o călătorie plină de dragoste arzătoare.

Ce aș mai putea spune despre sărutul pe care l-am primit în cele din urmă? Pur și simplu m-a făcut să plutesc în alte sfere, de parcă mi-ar fi transmis un suflu dumnezeiesc prin care toate celelalte simțuri erau subjugate acelei plăceri divine. În momentul de atingere sublimă, dar și în cele următoare, sunt sigur că mi-aș fi putut tăia complet o mână, fără să simt pic de durere. Trupul îmi era complet anesteziat, în timp ce spiritul îmi zburda pe câmpiile Edenului, de unde nu ar mai fi vrut să se întoarcă niciodată.

A fost prima oară când am sărutat o fată din dragoste, după ce am experimentat pe o colegă din internatul de la Gura Ocniței. Florica se numea și era în anul întâi la Liceul Economic. Fiind ceva deosebit să vedeam fete în preajma noastră, colegii mai îndrăzneți și-au găsit repede câte o pereche cu care se afișau seara la televizor, se țineau de mână și se pupau pe ascuns. Era singurul loc în care se puteau atinge, restul timpului fiind supravegheați cu strășnicie de pedagogi sau infirmiere. Curiozitatea m-a făcut și pe mine să-mi aleg perechea, dar singura disponibilă a rămas o fată care nu strălucea în nicio privință. Mi-am zis că important este să văd ce înseamnă un sărut și poate astfel voi cunoaște ce înseamnă iubirea… sau măcar ceva asemănător. Ne pupam în lumina palidă răspândită de televizor, însă nicio discuție interesantă nu s-a pornit între noi, ce să mai zic de scânteia aceea la care speram. Am încercat să o abordez și în timpul zile, pe o bancă din parcul stațiunii, iar această apropiere nu a scăpat neobservată de profesoara Marinescu. De aici a venit și avertismentul pe care l-am primit în timpul orei de limba română:

– Să nu te mai văd că te apropii de Florica, dacă nu vrei să-ți scad nota la purtare, mi-a poruncit dumneaei.

– Tovarășa profesoară, doar purtam și noi o discuție nevinovată, am încercat eu să mă justific.

– Termină cu aberația asta!, s-a răstit ea. Tu nu ai ce discuta cu fata aia, care nu știe nici măcar între ce ani a avut loc cel de-al doilea Război Mondial.

– Și totuși, ea a trecut cu succes examenul de admitere, pe când eu l-am picat, nu m-am putut răbda în a-i da replica.

– Mai ești și impertinent!, s-a enervat complet profesoara. Pentru asta îți confisc lănțișorul cu cruciuliță de la gât. Nu e voie în școală cu însemne religioase, așa că ți-l iau și îl vei primi la sfârșitul anului.

Mi-a părut rău după cruciuliță, deși nu era din metal prețios, pe care obișnuiam să o strâng în mână de câte ori simțeam că-mi lipsește curajul. Am încercat să mă despart și de Florica, dar m-am răzgândit când mi-au spus colegele ei că plânge în fiecare seară. Așa că am continuat să ne sărutăm printre ceilalți, fără să simt nimic în afara unei datorii pe care trebuia să o plătesc până la capăt.

Acum simțeam că Diana e fata aceea la care visasem încă din copilărie, ba mai mult decât imaginația mi-a putut oferi. După acel sărut înălțător, m-am gândit că nimic nu ne mai poate despărți, iar această convingere m-a făcut mai fericit ca niciodată. Am așteptat cu înfrigurare următoarea întâlnire, ca un nou pas în temelia iubirii noastre. Dar ”Scarlett” a mea nu a mai venit nici acasă la mine și nici la serviciu. Lumea vorbea că și-a luat concediu medical, însă prea multe zile s-au scurs pentru ca să fie doar atât. Mă gândeam că poate am supărat-o cu ceva și îmi storceam mintea să-mi dau seama unde am greșit. Poate când am refuzat să-i dau mărul cerut sau pentru că nu am reacționat cu aceeași pasiune la declarațiile ei. Ori mama ei a aflat despre sărut și i-a interzis să mă mai viziteze?

va urma

Fructul interzis (6)

Aveam două fete în echipa de bobinatori, una de peste douăzeci de ani, iar cealaltă de-o vârstă cu mine. Cea mai mare se remarca prin părul negru, care-i încadra în paranteză chipul, până sub bărbie. La fel de negrii îi erau și ochii, pe care-i simțeai ațintiți asupra ta doar când priveai în altă parte, dar imediat alunecau în jos când încercai să le prinzi căutătura. O chema Maria și părea pierdută printre atâția bărbați, căsătoriți sau holtei, glumeți sau mai serioși, drăguți sau mai din topor. Pe mine mă lua cu fiori prezența ei și îmi reduceam contactele doar în limita profesională. Dar erau și colegi care-și îndulceau orele de muncă prin gesturi și expresii mai mult sau mai puțin amuzante, dedicate fiecăruia dintre noi, în funcție de situație. Gâzu era printre cei mai prolifici în această privință, iar fetele noastre erau și ele o țintă, așa cum se întâmplă în mare parte din bancurile populare.

Din păcate, Maria cea timidă nu știa de glumă, iar asta am realizat-o cu toții când a venit într-o dimineață cu maică-sa în biroul șefului. După ce femeia a purtat o discuție aprinsă cu el, pe care am urmărit-o prin geamul ușii care ne despărțea, au intrat furtunos în atelier și, la indicația fetei, ținta a fost arătată cu degetul. Era vorba de bunul nostru meseriaș și marele glumeț al echipei, Gâzu.

– Acesta este neobrăzatul care a atentat la cinstea fetei mele!, a rostit mama, răspicat.

Domnul Belbe avea o slăbiciune pentru femei și le trata întotdeauna cu respect, poate și pentru că avea o nevastă masivă și autoritară. De data asta, era pus într-o mare încurcătură și își găsea cu greu modalitatea prin care să aplaneze conflictul fără prea mari pierderi.

– Doamnă… dar acesta e om însurat, cu copii și nevastă bună, plus că e și printre cei mai experimentați muncitori. Poate e o neînțelegere la mijloc…

– Neînțelegere?! Fata mea a fost batjocorită de monstrul ăsta, iar pentru asta trebuie să-și ceară iertare, a decis ferm femeia, cu gesturi largi și o privire dură.

Gâzu părea și el pierdut în fața învinuirii, neștiind precis de ce este acuzat. A reușit, totuși, să îngăime întrebarea care-i frigea limba:

– Dar ce i-am făcut, doamnă?

– Ce i-ai făcut!? Te prefaci că ai uitat? Ai pus mâna în mod necuviincios pe fata mea pură ca o floare neatinsă de nimeni. Ea nu minte niciodată, deci nu poți nega.

– E adevărat, găsi acuzatul curaj să răspundă. Dar fără vreo intenție necuviincioasă, așa cum îi ating și pe alți colegi, din instinct sau fără să-mi dau seama.

– Aha, recunoști că te dai și la altele. Om însurat și cu copii… Dar cu fetița mea ai mers și mai departe când ai invitat-o la restaurant.

– Da, doamnă, era ziua mea și am invitat-o și pe ea, ca pe mulți alții, la o bere sau un suc.

– Om serios ești tu? Să inviți o Fată Mare la restaurant, ba și cu alți bărbați în jurul ei! Dar ceea ce a urmat a depășit orice măsură și nu cred că o să te scuzi că ai făcut a fel și cu ceilalți colegi. Maria mea mi-a mărturisit că i-ai cerut, Doamne iartă-mă, i-ai cerut… cur.

Bărbatul s-a înroșit puternic, însă nu știam dacă de jenă sau de revoltă în fața unei astfel de afirmații.

– Dacă ea a dedus asta, îmi pare tare rău. E drept, fac multe glume cu toată lumea, însă nu am știut că nu are simțul umorului. Nu mi-aș înșela nevasta niciodată, dar și în fața ei spun multe bancuri, pentru că așa-i felul meu.

Femeia continua să fiarbă de nervi, în timp ce Maria își ținea ochii ațintiți în jos, iar Belbe nu îndrăznea să se pună în fața furtunii.

– Vedeți ce fel de om aveți în echipă? l-a întrebat doamna, cu mâinile în șolduri. Mi s-a spus că și alții sunt cam pe același calapod, așa că vă rog să luați măsuri, altfel mă duc mai sus cu reclamațiile. Știu că și dumneavoastră aveți păcate destule, mai ales dacă luați sute de lei din salariile lor. Aici e o adevărată bandă de neobrăzați și nelegiuiți, care de care mai mari.

A fost punctul în care răbdarea șefului nostru a cedat și a poftit-o pe femeie să iasă afară. L-ar fi ajutat și Gâzu, cu mare plăcere, dacă nu ar fi reușit să se descurce de unul singur. Maria a intrat pe foaie de boală, timp de șapte zile, iar la întoarcere i s-a făcut loc să lucreze singură la o masă, în rarele ocazii în care i se mai cerea ajutorul. Văzându-se ignorată de toată echipa, și-a cerut transferul la o secție de croitorie, după care nu am mai auzit de ea.

Atenția mea era îndreptată către cea de-a doua fată din echipă, de optsprezece ani și mult mai drăguță. O chema Diana, avea părul șaten și ondulat, iar ochii ei căprui și neastâmpărați m-au incitat de la prima vedere. Mai era un motiv prin care mă simțeam îndreptățit să-mi încerc norocul în a-i cuceri inima: avea și ea un picior cu sechele de poliomelită, însă se deplasa fără cârje sau baston. În plus, primele noastre întâlniri din afara serviciului au decurs ca o idilă frumoasă, în care simțeam că iubesc cu adevărat. Fiind mai sprintenă ca mine la mers, venea ea la mine acasă, cam de două ori pe săptămână. Era îmbrăcată mai atrăgător decât la serviciu, iar eu îmi puneam cămașa albă și cravata. În timp ce la muncă nu schimbam multe cuvinte, chiar și atunci când bobinam împreună același motor, în momentele de intimitate ne deschideam sufletele și am constatat că aveam aceeași cheie, către aceleași uși. Ni se părea minunat că ne-am găsit și ne promiteam de fiecare dată să nu ne pierdem. În timp ce mă privea adânc în ochi, eu mă pierdeam complet în ferestrele ei mari și adânci, de unde nu aș mai fi vrut să ies niciodată. Primul nostru sărut a fost prin intermediul unei agende, unde și-a lăsat amprenta buzelor rujate și pe care am exersat de mii de ori până la viitoarea întâlnire.

va urma

Fructul interzis (5)

continuare

Acum, fiind în atenția unui preot, mărul acela părea un fruct divin, la care se uitau cu admirație toți colegii, în drumul lor către ieșire. Doar șeful nostru era prea ocupat cu umplerea păhărașelor cu talpă și atenția de a fi la înălțimea distinsului oaspete.

– Poate doriți un cuțit ca să-l curățați de coajă și să-l tăiați, se interesă el. Iar voi nu mai stați pe aici cu gura căscată, se adresă apoi celor care mai zăboveau prin birou.

Atunci m-am simțit și eu în plus, dând să mă îndrept mai hotărât spre ușă. Noroc că a intervenit părintele în favoarea mea, iar asta tot mărului i-o datoram.

– Lasă-l pe băiatul ăsta să ne mai spună câte ceva despre pomul din grădina lor. Cred că merită și o băutură, după cadoul aparte pe care ni l-a făcut.

Domnul Belbe nu putea să-i refuze propunerea, așa că m-a întrebat și pe mine ce aș vrea să beau. O bere era cea mai potrivită, m-am gândit imediat, pentru că puteam să gust câte puțin din ea, chiar și o oră. Badea Nelu mi-a adus un scaun din atelier, și astfel am avut ocazia să rămân printre cei trei bărbați, în care popa era vedeta, iar șeful nostru punea întrebările. La început, doar unele simple, însă după câteva guri de gin și aproape tot mărul consumat, temele dezbătute au devenit mult mai interesante. Asta după ce Gâzu, unul dintre cei doi muncitori care se ocupau de mașina de spălat a părintelui, a venit să anunțe că e ars motorul.

– Deduc că e ceva grav, a anticipat preotul Babici.

– Ar fi o lucrare de durată, dar pentru dumneavoastră putem face o excepție și să punem un alt motor, identic, pe care se întâmplă să-l avem în atelier, l-a liniștit șeful. Garantăm că o să meargă la fel de bine ca și cel dinainte.

– Am știut eu că vin la omul potrivit, a răspuns cu vădită bucurie fața bisericească. O să te pomenesc în rugăciunile mele, Petrică.

– E cea mai mare răsplată pentru mine, dom’ părinte, s-a arătat recunoscător șefu’. Mai ales că-s un om cu multe păcate, care nu prea merge la biserică.

– Știu, dar nu te condamn, a zâmbit îngăduitor popa, după care și-a golit păhărașul și a mai mușcat o dată din fructul savuros. Credința și bunătatea sufletească sunt la fel de apreciate de Dumnezeu, de oriunde ar veni.

– Pe asta mă bazez, mai ales dacă o spune un om cu harul dumneavoastră. Dar cum v-ați dat seama că sunteți sortit a fi un slujitor al Domnului?

Părintele îmi aruncă o privire cercetătoare, la fel și lui badea Nelu, care-și vedea liniștit de țigara lui, după care privi în jur și abia apoi se uită în ochii interlocutorului, răspunzând pe un ton aparent glumeț.

– A durat ceva… după doi ani la Facultatea de Teologie. Nu credeam că voi ajunge departe când m-am înscris, dar am făcut-o pentru bani. Am văzut cât de mult se câștigă din asta, iar banii sunt cei care contează în viață, dacă vrei să fii apreciat.

Era o învățătură pe care domnul Belbe o știa dinainte, dar nu se aștepta s-o audă și de la un preot atât de admirat. S-a gândit că ginul își face efectul, așa că a reumplut imediat paharele de pe birou.

– Dar spune în Biblie să nu ne facem griji pentru ziua de mâine, că are Dumnezeu grijă de noi?, îl incită el.

– E bine că scrie așa, altfel am vedea în jur doar leneși care așteaptă să le cadă totul din cer. Ăsta e scopul religiei, să țină masele sub controlul credinței și într-o situație materială decentă. Mulțimea se teme mai mult de Dumnezeu decât de legile statului, iar asta îi ferește de multe tentații ilegale și imorale. Dar noi suntem oameni cu școală și experiență de viață, știm că viitorul și-l face omul cu mâna lui. Să nu-mi spui că tu n-ai bani puși deoparte!

Popa mai gustă o gură de tărie și termină de mâncat mărul. Avea o privire sclipitoare și obrazul mai roșu, însă zâmbetul îi rămânea constant pe buze.

– Eu v-am spus că-s un biet păcătos, dar dumneavoastră trebuie să fiți un exemplu pentru enoriași, veni cu o motivație domnul Belbe.

– Încerc să arăt așa în fiecare zi, însă tot om sunt și eu. Nu degeaba se spune ”să faci ce spune popa…”, iar vouă vă mărturisesc ceva intim, care e bine să rămână între noi. Mi-am asigurat viitorul, precum și cel al copiilor și nepoților mei. Să nu credeți că am cont gras la CEC, dar am în schimb bani puși deoparte, aur și bijuterii. E răsplata muncii de mulți ani, pe care credincioșii mi-au apreciat-o și m-a răsplătit fiecare cum a putut. La fel cum sunt sigur că ai și tu, măi Petrică, doar ești un om descurcăreț, cu relații între oameni importanți și un atelier cu meseriași căutați de multă clientelă.

A fost rândul șefului să se înroșească, în timp ce-și ștergea ochelarii cu o piele de căprioară. Era momentul când au intrat și colegii cu mașina de spălat, iar eu mi-am dat seama că experiența e pe terminate.

– V-am spus că băieții o să vă servească rapid și eficient, a ținut domnul Belbe să-i amintească preotului.

– Nu m-am îndoit nicio clipă, l-a asigurat acesta. Spune-mi cât mă costă, mai ales că m-am simțit atât de bine între voi.

– Ne-a făcut plăcere și nouă, iar răsplata potrivită e cea pe care ne-ați promis-o: să vă rugați și pentru noi, a răspuns șeful în timp ce-și strângeau din nou mâinile.

– Fiți siguri că o voi face, așa cum am mai făcut-o și până acum, l-a asigurat părintele.

După care și-a amintit de mine și mi s-a adresat pe un ton familiar:

– Tare mi-a plăcut mărul tău, tinere. Spune-i tatălui tău să vină mai des la biserică și m-aș bucura dacă mi-ar aduce vreo câteva fructe de-astea. Sunt sigur că preotesei i-ar prii să simtă un gust atât de exotic, de parcă ar veni din Grădina Raiului.

Probabil m-am înroșit și eu la față, însă am reușit să-i promit că voi face tot ce se cuvine în această privință. După care m-am ridicat, am pus sticla cu bere în ea pe masă și am ieșit imediat afară. Aveam nevoie de aerul liber și liniștitor din exterior.

Fructul interzis (5)

A venit și toamna aceea, insensibilă la zbaterile oamenilor care-și făceau probleme din fapte trecătoare și lucruri mărunte. Vremea dădea semne de răcorire, iar merele împlinite ne îmbiau prin forma și gustul pe care eu și tata le apreciam. Niciunul dintre noi nu mai avea însă curajul să riște a se delecta cu savoarea de excepție, dar nici să le culegem nu credeam că-i un lucru înțelept. Amânam mereu recoltarea, pe motiv că le stă mai bine la locul lor, măcar până cădea prima brumă. Nu ne era teamă că vor fi furate de vecini, mai degrabă eram îngrijorați că, odată puse în cămară, vom fi tentați să le consumăm. Și cine știe ce alte gânduri vom da la iveală, la fel cum s-a întâmplat după celelalte două.

Nici să le dăruim cunoscuților nu îndrăzneam, din mai multe motive pe care le-am discutat în familie. În primul rând, nimeni nu știa de merele noastre, exceptându-l pe fostul vicepreședinte al cooperativei, care oricum nu mai era în localitate. Pe de altă parte ne temeam de reacția venită din partea consumatorilor, printre care zvonurile asemănătoare celor în care am fost implicați din cauza pământului. Chiar dacă, la prima vedere, efectul era determinarea de a spune cele mai ascunse adevăruri, acestea puteau fi interpretate diferit, iar oamenii care s-au destăinuit să-și dea seama care e cauza și cine trebuie condamnat. Într-o societate în care aparențele sunt preponderente, adevărul poate fi un inamic de neiertat.

Dar dacă merele acelea aveau influență numai asupra noastră? Poate că așa ne-a fost hărăzit, să ne curețe de păcatele ascunse și astfel să ne unească prin sinceritate și încredere. E posibil că domnul Bogdan să-și fi schimbat atitudinea datorită gustului pe care l-a apreciat, iar dispariția lui nu avea nicio legătură cu bănuielile noastre. A fost motivul principal pentru care m-am hotărât să culeg primul măr din acel anotimp și să îl iau cu mine la serviciu. Nu știam cum voi face, dar părinții erau curioși, ca și mine, să vadă ce se poate întâmpla.

Atelierul era aglomerat în zilele când aveam comenzi, însă ne găseam fiecare câte un locușor pe bancurile de lucru, unde ne făceam treaba și mâncam pe la ora zece. Nu aveam apă curentă, așa că stăteam la rând să ne spălăm pe mâini într-un lighean cu apă cărată de la o fântână din apropiere. Ultimii aveau ghinionul să folosească un lichid de culoare închisă, dar ne mai curățam și cu prosopul. Eu scoteam de fiecare dată același măr și îl puneam alături, ca pe un desert pregătit după mâncarea adusă la pachet. Simțeam privirile colegilor care nu se puteau abține în a-l admira, însă nimeni nu a avut tupeul să-l ceară, mai ales că unii dintre ei aveau, la rândul lor, mere sau alte fructe. Nici eu nu mă încumetam să-l ofer cuiva, sperând că se va ivi de la sine ocazia și omul potrivit. La terminarea pauzei, băgam mărul înapoi în plasă, cu aparenta părere de rău că n-am avut timp să-l mănânc. S-au scurs așa câteva zile, terminate de fiecare dată cu venirea șefului Belbe din birou, purtând țigara fumegândă în colțul gurii și, după un tur printre noi, pronunțând alene mult așteptatele cuvinte: ”Terminați activitate…”, probabil o consecință a faptului că dumnealui era de origine maghiară și își păstra accentul caracteristic.

Așa s-a întâmplat și în acea după-amiază, după care am lăsat imediat orice treabă și ne-am grăbit către dulapurile în fața cărora ne înlocuiam halatele sau salopetele cu hainele de acasă. Atunci am auzit o voce cunoscută, care m-a făcut să mă grăbesc spre biroul de unde răsuna și pe unde, oricum, era ieșirea. Glasul acela puternic îi aparținea preotului Babici, venit cu o lucrare ce nu suporta amânare.

– Măi, Petrică, s-a adresat el cu un aer amical lui Belbe, știu că am venit cam târziu, dar bine că te-am mai prins aici. Tocmai m-a fugărit preoteasa să-i repar mașina de spălat, că are o tonă de rufe în așteptare. Ești bun să te uiți puțin la ea și să vezi ce se poate face?

După ce și-au strâns mâna cu căldură și s-au salutat cu entuziasm, șeful nostru l-a asigurat că înaintea unui om ca el nu se poate închide secția, până nu îl rezolvă. Doi dintre cei mai buni muncitori au fost întorși din drum, cu misiunea de a se ocupa imediat de problemă, după care popa a fost invitat să ia loc, cât timp băieții își termină treaba.

– Fiți sigur că nu durează mult, dar până când e gata vă rog să serviți ceva, ca să treacă timpul mai ușor. O pălincă, un gin sau o bere măcar?

– Oh, nu te deranja cu de-astea, a răspuns părintele așezându-se pe scaunul cel mai apropiat. Dar dacă ai un coniac Drobeta, nu te-aș refuza. E băutura pe care o prefer de fiecare dată, pentru că-mi dilată venele și îmi ajută inima îmbătrânită.

– Îmi pare rău, dar trimit imediat pe cineva să aducă o sticlă de la Alimentara, s-a precipitat domnul Belbe cu multă solicitudine.

– Ți-am spus că nu vreau să te deranjezi, iar pentru asta voi accepta un păhărel de gin. Dacă ai o lămâie sau un alt fruct pentru a-mi aromatiza gura, ar fi perfect.

Eu încercam să mă strecor cât mai încet spre ușă, curios să aud fiecare cuvânt dintr-o conversație ce se anunța interesantă. Am văzut cum domnul Belbe era din nou dezamăgit că nu are nici lămâie, însă atunci a intervenit badea Nelu, prezent și el în birou.

– Cred că se poate aranja ceva, a venit el cu o sugestie, uitându-se la mine. Tinere, mai ai mărul acela cu care te fălești de câteva zile?

Am zâmbit cu bucurie și mulțumind sorții că s-a ivit un prilej cum nu se poate mai potrivit pentru a-i testa calitățile.

– Nici astăzi n-am apucat să-l mănânc, așa că-i de față, am exclamat eu în timp ce îl scoteam la iveală. La vederea lui, chipul preotului s-a luminat și l-a luat cu admirație în mâini.

– E un măr foarte frumos și mă mir că n-am mai văzut un soi ca acesta, a mărturisit el. Tu trebuie să fii băiatul lui Petre zidarul, nu? Aveți acasă așa ceva?

– Avem un pom tânăr, dar nu știm nici noi ce hram poartă, am mărturisit cu oarece reținere.

va urma

Fructul interzis (4)

1071. Acesta era salariul cu care am fost angajat la Cooperativa ”Someșul” din localitate, în vara anului 1974. Teoretic aveam un venit mai mare decât tata, dar apoi mi-am dat seama că e vorba doar de o cifră fără mare importanță. Intram într-o echipă numeroasă, care lucra în acord global și depindea în totalitate de comenzile pe care le primea. Motoarele din gospodăriile localnicilor și alte servicii de acest gen nu puteau acoperi nici pe departe capacitatea de muncă de care dispunea atelierul, așa că domnului Belbe îi revenea sarcină să suplinească această lacună, prin învârteli numai de el știute.

S-a nimerit ca în primele două săptămâni de lucru să fie o perioadă mai lejeră, tocmai bună pentru a mă acomoda cu colegii și modul de lucru. La școală am învățat câteva noțiuni de bază, însă cu totul altceva era când ți se cerea să muncești repede și la o calitate comparabilă cu a celor vechi în meserie, care erau cu ochii pe tine și abia așteptau să te critice. Badea Nelu era mâna dreaptă a șefului și el m-a evaluat din prima zi. Și-a dat seama că nu am experiența necesară, a înțeles și m-a repartizat la lucrări banale, dându-mi timp să fur meserie de la cei mai buni. Toată lumea îl aprecia pentru profesionalismul lui, dar eu îi admiram mai mult calmul, privirea blândă și vorbele încurajatoare cu care îi trata pe cei mai puțin experimentați. Avea o constituție firavă, un ten palid, fuma foarte mult, iar mai târziu am aflat că avea cancer la plămâni. Îmi amintesc și astăzi cuvintele lui: ”Bobinarea unui motor e o artă în care, pe lângă particularitățile obligatorii cerute din construcție, fiecare muncitor își pune amprenta prin stilul său de executare și finisaj”. De-a lungul timpului mi-am dat seama câtă dreptate avea, mai ales când vedeam ce ieșea din mâna celor pe care-i urmăream; dintr-o singură privire se știa a cui lucrare este cea în cauză, respectiv cine trebuie criticat sau lăudat.

270. Atâția lei am primit în mână la prima mea chenzină, de care m-am bucurat ca și cum ar fi din patru cifre. La fel de fericiți s-au arătat părinții, iar asta se putea vedea de câte ori întâlneau o cunoștință căreia să-i comunice vestea cea mare. Țin minte că tatei i-am cumpărat un litru de rachiu alb – știind că acest dar îl aștepta cel mai mult -, sora mea și-a dorit o ciocolată, iar mie mi-am luat o sută de cărți poștale pentru șahul prin corespondență. Restul i-am dat mamei, să-și aleagă și ea un cadou, doar că ea s-a gândit tot la noi și ne-a adus un baton întreg de salam de vară și un kilogram de roșii, să sărbătorim cum se cuvine. Oricine a venit în acea zi pe la noi, nu a plecat fără să guste din ceva, în timp ce tata îi repeta cu mândrie că ”asta-i din primul salariu al băiatului meu”. Apoi îl asigura pe oaspete că a fost o lună mai slabă, dar data viitoare voi primi mai mult.

1800. A fost suma de pe statul de plată la următorul salariu, ceea ce m-a făcut să cred că visez și să aștept cu ardoare să ajung acasă și să-i uimesc pe ai mei. E drept că luna aceea am avut mult de lucru la motoare aduse tocmai din sudul țării, dar nu m-am gândit să primesc atâția bani. Bucuria nu a durat însă prea mult, fiindcă imediat după ce am venit de la casierie și așteptam să se încheie programul, prin fața noastră s-a perindat badea Nelu, cu o expresie al cărei înțeles nu l-am deslușit decât după ce mi s-a explicat de colegi. ”Contribuția” i se cerea fiecăruia, pentru a compensa cheltuielile făcute de domnul Belbe cu mituirea celor care i-au oferit motoare pentru rebobinare, pentru cei care l-au ajutat să primească sârmă de cupru și pentru deplasarea reprezentanților noștri prin țară, inclusiv cazarea la hotel. În acea mită era neapărat inclusă și o cantitate apreciabilă de pălincă, într-un butoi care pleca plin și sosea întotdeauna gol. De data asta, Contribuția era în sumă de cinci sute lei de căciulă, un record din câte am înțeles din expresia celor din jur. Firește că nu te obliga nimeni, dar grele zile te așteptau dacă refuzai să o achiți, mergând de la o salarizare mult mai mică și până la trimiterea în concediu fără plată, din lipsă de lucru. M-am supus fără să crâcnesc regulilor jocului și am socotit că tot rămân în mână cu peste cinci sute de lei, după impozitare, avansul de trei sute și acea taxă neprevăzută.

Au urmat luni mai grele și uneori la fel de bune, dar Contribuția era cerută de fiecare dată când existau comenzi mai mari și munceam ore suplimentare. Se întâmpla că nu câștigam nici jumătate din salariu de bază, dar trebuia să fim prezenți în atelier. Părinții înțelegeau situația și ne descurcam după posibilități, iar o sursă de existență în plus o reprezenta grădina, prin fructele pe care le duceam la MAT sau le conservam pentru iarnă. O mare atenție o acordam mărului singuratic dintre gardurile de sârmă ruginită, care a făcut anul acela exact o duzină de mere, toate frumoase și sănătoase, după cum au fost și primele. Mergeam adesea cu tata, de obicei înainte de asfințit, și îi admiram ramurile mai dese și prelungite înspre cer, ca brațele mai multor oameni îndreptate a rugă către Dumnezeu. Nicio boală nu părea să-l afecteze, deși părintele nu l-a stropit, nici o vietate nu-și făcea lăcaș în trunchiul sau printre crengile lui. Era tăcut și misterios ca o pictură anonimă și fără titlu, ca un fenomen de neînțeles și incitant totodată. Coaja lui groasă și tare ca cimentul, frunzele mari și puternic înmiresmate, statura dreaptă și coroana perfect rotunjită îți insuflau un sentiment de admirație, pe lângă mirarea față de felul în care poate să se întrețină de unul singur.

– Ce vom face cu merele din anul ăsta, l-am întreba într-o seară pe tata.

El a ridicat din umeri, cu privirea pierdută printre ramurile ușor foșnitoare ale pomului.

– Nu știu și nici nu cred că vom afla decât la momentul oportun. Mă tem că merele astea nu depind de noi, ci noi depindem de ele.

Fructul interzis (3)

Zilele treceau fără milă și fiecare din ele mă rodea în interior, ca un parazit care se hrănea cu alt parazit. Pentru că așa mă simțeam de când mi s-a refuzat locul de muncă la care sperasem ca la mântuire. Acum, îmi aminteam mai mult ca oricând de promisiunea făcută demult mamei, când o vedeam plângând de sărăcie: ”Mămică, nu fi necăjită, că o să mă angajez eu și îți voi umple masa asta cu bani!”. Ea reușea să zâmbească și să-și mai îndulcească astfel necazul din acel moment, mângâindu-mă pe creștet și sperând la mai bine. Dar treaba nu mai părea deloc atât de ușoară și mă gândeam că deja am început să-i dezamăgesc pe cei cărora le datoram totul. Nu aveam nici măcar curajul să-i privesc dimineața în ochi, ca să nu descopăr vreun semn prin care să mi se confirme că am ajuns o povară. Iar atributul de întreținut era pentru mine atât de rușinos încât îmi venea din nou să mă ascund undeva sub pământ, să refuz mâncarea și patul pe care nu le meritam.

Tata a încercat să-și onoreze promisiunea făcută în Baia Mare, prin insistența de a lua legătura cu președintele Cooperativei ”Someșul”, un om foarte greu de găsit la birou. S-ar putea zice că norocul i-a surâs când l-a întâlnit o dată ieșind de la petrecerea unui vecin. Doar că tovarășul era foarte obosit după numărul de pahare ridicate și i-a spus părintelui meu că angajările nu intră în atribuțiile lui, ci mai degrabă în ale Vicelui. Numele acestui vicepreședinte era Bogdan, și răspunsul lui a fost la fel de descurajant: nu sunt locuri la atelierul de bobinaj, dar o să ne anunțe când se va elibera vreunul. Știam că acestea erau doar cuvinte de eschivare și niciodată nu va veni o veste bună în această privință. Nu am așteptat mult și, după ce mi-am făcut un plan copilăresc, le-am spus părinților că voi încerca eu să-l conving, așa cum e normal. Spre bucuria mea, au fost de acord, așa că m-am prezentat a doua zi, cu emoții și speranțe, pe holul cu mai multe birouri.

Secretara, o doamnă în vârstă și drăguță, mi-a spus că tovarășul Bogdan trebuie să sosească de pe teren, deci pot să-l aștept pe un scaun. M-am așezat, mulțumind și ținând aproape mica plasă pe care o aveam la mine. Priveam cu atenție lumea colorată ce se perinda prin fața mea și încercam să mă acomodez cu ea și cu felul degajat în care se manifesta. Bărbați scorțoși și plini de importanță, femei iradiind de frumusețe și lăsând în urmă adieri de parfum, oameni prea preocupați să mă vadă și persoane care păreau rătăcite printre celelalte. Toată această mulțime mi se părea desprinsă dintr-un film ca acelea văzute la internat, în care trebuia doar să aștept intriga și să mă implic sufletește. Filmul acesta s-a rupt în momentul în care secretara amabilă mi-a făcut semn către un personaj elegant și cu un trup bine întreținut. Am sărit în sus cât am putut de repede și l-am urmat spre biroul dumnealui, atât de discret încât nici nu m-a observat decât atunci când a vrut să închidă ușa în urmă.

– Pe mine mă căutați?, m-a întrebat el mirat, văzând că dau buzna.

– Da, dacă dumneavoastră sunteți tovarășul Bogdan, i-am răspuns cu răsuflarea îngreunată de efortul făcut.

– În ce problemă?, dar te rog să fii scurt, că am multe pe cap, mi-a răspuns bărbatul, ducând sugestiv mâna la frunte.

– Poate nu mai țineți minte, dar a fost și tata în audiență, zilele trecute. E vorba despre un loc de muncă la secția de bobinaj a cooperativei, singura modalitate de a mă întreține.

Nu a trebuit să facă mare efort pentru a-și aminti, astfel că reacția lui a venit imediat.

– Doar i-am explicat părintelui tău că nu e posibil, deocamdată. Comenzile sunt puține și nici cei din echipă nu au întotdeauna de lucru. Du-te acasă și așteaptă sau caută să înveți altă meserie, cu impact mai mare asupra clienților.

Mă așteptam la această scuză, dar eram hotărât să nu renunț atât de ușor. Pentru a-i demonstra asta, mi-am permis să mă așez pe un scaun din fața biroului, fără să fiu poftit. Se vedea pe chipul lui că îi displăcea o astfel de sfidare, însă nu își permitea să facă o scenă, mai ales când mă adresam pe un ton rugător și respectuos.

– Tovarășul Vicepreședinte, eu înțeleg și știu că sunt mulți angajați, dar nu cred că încă unul ar fi o povară. Poate cunoașteți că fac parte dintr-o familie cu greutăți materiale, în care doar tata întreține patru persoane dintr-un salariu de muncitor necalificat. Nu pot să stau pe capul lor, când fiecare leuț trebuie împărțit cu grijă…

– Toată lumea are probleme cu banii, dar trebuie să se descurce cum poate, mi-a tăiat dumnealui micul discurs.

– Înțeleg și asta, de aceea m-am gândit să vă cer un sfat, am schimbat eu strategia. Am auzit că aveți o livadă frumoasă și vă pricepeți la fructe. Avem și noi speranță la niște mere din grădină, din care am putea face niște bani de cheltuială. Vă rog să-mi spuneți dacă e un soi pe care l-aș putea vinde cooperativei pentru prelucrare și vânzare.

Era momentul să scot mărul din plasă și să-l arăt în toată splendoarea lui. Privirea lui uimită merita să fie păstrată în memorie multă vreme, la fel și cuvintele de admirație care au urmat.

– E un măr cum n-am mai văzut încă, recunoscu tovarășul. Zici că aveți așa ceva în grădina voastră? Ia să-l văd mai îndeaproape.

I l-am întins cu generozitate și apoi l-am invitat să-l guste, pentru ca aprecierea lui să fie completă. După ce l-a răsucit pe toate fețele, l-a pipăit și mirosit ca un expert în domeniu, a urmat și proba gustului. După cum mă așteptam, nu s-a putut opri până nu l-a dat gata, plescăind cu poftă și lăudând fiecare îmbucătură.

– Nu știu ce soi este, dar trebuie neapărat să-mi dați și mie un puiet, a exclamat la urmă. E mai mult decât un măr… sau e mărul suprem.

– Nicio problemă, l-am asigurat eu. Ăsta e din toamnă, dar vă voi aduce și din recolta viitoare. Revenind la problema mea…

– A, da! Ai la tine cererea?, m-a întrebat direct Vicele. Mi s-a spus că nu au nevoie de un angajat cu handicap, dar te văd ambițios și sunt sigur că vei compensa prin alte calități.

Firește că aveam acea hârtie importantă cu mine, iar tovarășul Bogdan a semnat-o fără să mai stea pe gânduri, după care mi-a mai zis:

– Acum îl sun pe Belbe, viitorul tău șef, iar mâine dimineață te prezinți la lucru. Să nu uiți că-mi rămâi dator.

Am plecat cu sufletul în al nouălea cer, despărțindu-ne cu o strângere puternică de mână. După câteva zile, am auzit că Bogdan și-a dat demisia din cooperativă, ”din motive personale”, și nu s-a mai auzit de el.

Fructul interzis (2)

Era epoca în care toți absolvenții de școală trebuiau să fie integrați în muncă, indiferent de pregătire sau dizabilități. Cei care veneau cu relații sau recomandare de la Partid, aveau mari șanse să prindă un post călduț, în care principala sarcină consta în a semna condica de prezență. Ceilalți, printre care și eu, primeau o repartiție de la școală, cu care trebuiau să se prezinte la o anumită intreprindere sau instituție, în funcție de ce au învățat să facă. Se părea că locul meu de muncă urma să fie la Trustul de Construcții Maramureș, din Baia Mare, la o distanță destul de mare de domiciliu. Acest aspect era neplăcut, mai ales pentru părinții mei, îngrijorați la gândul că va trebui să fac naveta sau să fiu cazat într-un cămin de nefamiliști. Dar nu vedeam altă opțiune, iar eu voiam să intru cât mai curând în câmpul muncii.

Nu cunoșteam deloc municipiul și nici părinții nu m-ar fi lăsat să merg singur în acea lume necunoscută, așa că tatei i-a revenit sarcina să mă însoțească. Argumentul mamei părea foarte logic: ”Un bărbat era mai remarcat într-o discuție cu angajatorii, mai ales când își însoțea fiul și garanta că-i seamănă în destoinicie. Pe când o femeie fără serviciu putea fi bănuită de subiectivism, așa cum sunt toate mamele”. Părintele a înghițit în sec și n-a mai obiectat, mai ales când a văzut că peste costul drumului a primit și o sumă suficientă pentru o gustare la oraș și un rachiu alb.

Țin minte că ne-au trebuit vreo două ore până am găsit TCM-ul, după ce autobuzul ne-a lăsat în capătul celălalt al orașului. Se anunța încă o zi toridă, în care mersul pe jos ne-a făcut să transpirăm din abundență. Firește că un taxi ne-ar fi făcut să economisim timp, dar tata nu voia să cheltuie banii pe o așa domnie, așa că am întrebat în stânga și-n dreapta, primind răspunsuri diferite, însă în cele din urmă am ajuns aproape de destinație cu autobuzul. După încă aproape un kilometru de bătut cu pașii, ne-a ieșit în față o intreprindere cu birouri mari și frumoase, cum nu văzusem până atunci, un motiv în plus să simt cum îmi bubuie inima de emoții. Portarul ne-a ghidat spre biroul de ”Serviciul personal”, iar tata a intrat înainte, să se asigure că acolo trebuie să mă prezint.

– Cu ce problemă ați venit la noi?, l-a întrebat o doamnă micuță și vioaie, de la prima masă.

– E vorba de o angajare la bobinaj, a răspuns cu o voce abia auzită omul. Știți…

– Aaaa, la secția de bobinaj motoare, s-a grăbit femeia să tragă concluzia. Luați această cerere și o completați, după care veniți tot la mine, cu celelalte acte.

Tata s-a fâstâcit câteva zeci de secunde, după care a prins curaj să dea explicații suplimentare.

– Voiam să vă spun că nu-i vorba de mine, ci de băiatul meu. Pot să-i duc cererea afară?

– Desigur, a răspuns prompt doamna. Să vină cu ea când e gata.

Părintele s-a întors la mine cu chipul luminat de bucurie, iar eu am simțit că l-am prins pe Dumnezeu de un picior când am aflat că sunt la un pas de angajare. Aveam stiloul la îndemână și am rezolvat cererea în câteva minute, după care m-am prezentat încrezător în fața doamnei Ani, după cum am aflat că o chema. S-a uitat uimită la mine, cercetându-mă din cap și până la picioare, iar privirea ei contrariată mi-a tăiat tot elanul, la fel ca și cuvintele pe care mi le-a adresat:

– Tu ești cel care vrei să te angajezi ca bobinator?! Cred că s-a produs o greșeală, dar stai să dau un telefon.

Femeia a format un număr de interior și, după o discuție din care n-am înțeles aproape nimic, a lăsat jos receptorul și mi s-a adresat cu o voce dezamăgită:

– S-a produs o greșeală, tinere. Postul a fost ocupat de câteva zile și nu mai putem face alte angajări.

Parcă am fost strivit de cer, atât de rău m-au durut aceste cuvinte. Trecusem dintr-odată de la extaz la agonie, doar în câteva clipe, iar senzația amară mi-a anihilat orice reținere.

– Doamnă Ani, sunt repartizat aici din București, unde am terminat o școală de profil. Nu cunosc alt loc în care aș putea munci și nici pe drumuri nu pot să rămân. Vă rog să-mi acordați o șansă și promit că nu voi dezamăgi.

Femeia mă învrednici cu o altă privire, de data asta direct în ochi și cu o undă de regret. Se vedea că îmi înțelege situația, doar că nu avea puterea de decizie.

– Nu e cazul să fii supărat pentru că nu te poți angaja la noi, mi-a zis cu un ton blând. Aici e o intreprindere de construcții, în care e nevoie de oameni puternici, sănătoși din punct de vedere fizic, și sper că-ți dai seama la ce mă refer. Motoarele noastre sunt mari și trebuie manevrate cu o forță pe măsură, altfel se pot întâmpla accidente. Încearcă dumneata la Cooperativa de Invalizi ”Drum Nou”, unde se oferă de lucru pentru persoane cu diferite forme de handicap.

– Mi s-a spus că acolo nu au secție de bobinaj, am replicat eu cu hotărâre.

– Asta nu trebuie să te descurajeze, a insistat femeia. Poți să înveți altă meserie, la locul de muncă, fiind plătit până la calificare.

Se vedea clar că nu aveam nicio șansă, iar asta m-a făcut să răbufnesc cu ciudă.

– Am învățat trei ani o meserie pe care am început să o plac. Nu mai am răbdare și timp să mă apuc de alta, dar promit că voi reveni și voi fi primit la dumneavoastră!

Cu această afirmație fermă am ieșit din birou, înainte să-mi fie observate lacrimile care își croiau vad pe obrajii înfierbântați. Au trecut mai multe minute până am reușit să-i explic părintelui că teama de respingere s-a adeverit.

Nici nu știu cum am ajuns la piața de alimente, unde tata planificase să luăm ceva de-ale gurii. Auzisem că există oameni care mănâncă mai mult la supărare, dar eu nu puteam pune nimic în gură când mă măcina ceva. La fel era și tata, doar că el își făcea poftă cu un pahar de rachiu. De data asta mi-a luat și mie o cinzeacă, pentru prima oară. Mi-a mai pus pe măsuța la care ne-am așezat și o felie de pâine încinsă în untură și împodobită cu un cârnat proaspăt. Nu am refuzat băutura, după care am mâncat cu o poftă pe care mi-o amintesc și în ziua de azi. Cred că au contat și încurajările prin care părintele mă asigura că am șanse să fiu angajat la o cooperativă din localitatea noastră, unde exista secție de bobinaj. Chiar dacă va trebui ”să ungem niște rotițe”, după cum s-a exprimat el.

Fructul interzis

continuare

Tot mama a fost cea care m-a salvat din această situație, insistând că-i musai să mă duc la culcare, după atâtea ore nedormite și emoții resimțite din plin. A venit cu mine în dormitor să-mi aranjeze patul, să-mi ofere perna cea mai pufoasă și să se asigure că mă culc cu gândurile împăcate. Știam eu că așa e felul ei, iar regăsirea unor astfel de griji mă făcea să simt și mai bine căldura atmosferei de acasă. Totodată, voiam să mă asigur că nu e supărată pe mine, de aceea am insistat să-i cer iertare dacă i-am creat probleme.

– Îmi amintesc când mi-ai scris cum plângeai zile la rând pentru a-l îndupleca pe tata să fie de acord cu trimiterea banilor pe care-i ceream, iar acum mă tem că o să-ți reproșeze naivitatea de a mă crede. N-aș vrea ca din cauza mea să vă certați sau să fie supărat pe dumneata.

– E adevărat că nu trebuia să minți, dar o mamă trebuie să-și ierte copilul de câte ori greșește, mi-a răspuns ea liniștită, în timp ce acoperea fereastra cu perdelele. Însă nu-ți face tu probleme în ce-l privește pe tătâne-tău, am eu cu ce să-i întorc orice reproș în ce privește banii casei.

Am privit-o mirat, la care ea s-a așezat pe pat, semn că-i pregătită să-mi spună despre ce e vorba. Vocea ei era blândă ca o adiere, deși povestea despre o furtună de nervi și sentimente care se isca aproape în fiecare lună când tata venea cu salariul.

– S-a întâmplat în toamnă, când iar a venit băut și mi-a dat bani mai puțin decât mă așteptam, a început ea, aranjându-și amintirile pe care trebuia să le împrospăteze. Firește că l-am certat și de această dată, reproșându-i că niciodată nu vine cu plicul în care-i primește, așa cum ar fi normal și cum o fac alți angajați din vecini. Astfel aș fi convinsă că atât a primit cu adevărat, iar pentru băutură i-aș fi dat eu. Mi-a râs în față cu superioritate, justificându-se că toți colegii își aruncă acel plic sub masa casieriței, ca să dovedească astfel că nu-s sub papucul nevestelor, deci nu trebuie să le dea socoteală. Știam că minte, fiindcă îl dădeau de gol ochii pierduți, precum și felul evaziv în care se exprima, iar el a văzut că sunt foarte supărată.

Mama s-a oprit cu un oftat, doar pentru a-și stăpâni gândurile neplăcute, după care a continuat la fel de calm.

– Văzând că nu are cu cine discuta, așa cum îi plăcea s-o facă când era pilit, a ieșit nervos din casă, sperând că mă voi mai liniști cât timp va lipsi. Eu am numărat iarăși banii, încercând să-i împart în așa fel ca să ne ajungă până luna viitoare, dar să-ți trimit și ție cât ne-ai scris că ai nevoie. Tocmai după ce i-am așezat la locul lor din dulap, când îl văd pe ”dumnealui” cum intră pe ușă cu o figură victorioasă, de parcă ar fi găsit cine știe ce avere. De fapt mi-a arătat trei mere, ce-i drept frumoase, exclamând cu mare mândrie: ”Uite ce poame sănătoase face mărul cel de pe pământul sterp!” Niciodată nu l-am văzut să se bucure atât de mult pentru câteva mere, dar poate așa a crezut că voi da uitării supărarea provocată mai înainte. Tu știi că sunt încăpățânată atunci când trebuie, așa că singurul răspuns pe care i l-am dat a fost: ”Halal recoltă, mai ales că tu nici nu prea mănânci așa ceva. O să le dăm la porc și pe astea, că bani pentru tărâțe nu avem”.

O nouă pauză a intervenit în mărturisirile mămicii, ațâțându-mi interesul de a afla unde vrea să ajungă. Apoi, cuvintele domoale au curs din nou.

– Da’ știi că și tătâne-tău e încăpățânat, iar atunci a dovedit-o încă o dată. Și-a adus un cuțit din bucătărie, după care a ales unul dintre mere, din care a început să taie și să-l mestece cum îi permiteau măselele și dinții. ”Sunt mere cum nu are nimeni, așa că mă voi bucura de darul neașteptat”, mi-a explicat el gestul, în timp ce-i aruncam câte o privire fugară. A durat ceva până l-a dovedit, lăudându-i gustul și plescăind provocator din când în când. Dar nu asta a contat cu adevărat pentru mine, ci spovedania care a urmat la câteva minute după ce și-a terminat de mâncat fructul. Am rămas uimită când mi-a luat mâna și a mângâiat-o, în timp ce ochii îi erau umezi, iar cuvintele surprinzătoare: ”Veronica mea dragă, trebuie să recunosc că ai dreptate și îți promit că nu se va mai întâmpla. Uite aici suta de lei pe care am ascuns-o pentru băutură, așa cum am mai făcut și până acum…”, mi-a zis el spășit, în timp ce a scos bancnota albastră dintr-un buzunar. ”Știu că o ducem greu cu cât câștig, iar tu muncești ca o slujnică toată ziua, fără să pretinzi nimic, decât pentru copii. Trimite-i băiatului banii la București, să nu se facă de râs pe acolo”. Exact așa mi-a spus în seara aceea, iar de atunci îmi aduce mereu plicul cu salariu, deși se vede pe el că regretă acea scăpare.

”Deci ăsta era secretul prin care îl avea mama la mână pe tata”, am dedus eu în cele din urmă. Rămânea necunoscută cauza care l-a făcut pe cel din urmă să recunoască un păcat atât de vechi, ce i se părea acum o scăpare de nereparat. Atunci m-a străfulgerat o idee ce părea fantezistă:

– Oare să fie mărul de vină?, am întrebat mai mult pentru mine.

– Nu știu ce să zic, dragul meu, mi-a răspuns mama zâmbind și ridicându-se în picioare. Știi că noi nu am crezut în minunile pământului acela, dar acum, după ce a răsărit un pom pe el, parcă stau în cumpănă. Poate nu strică să crezi în calitățile lui, mai ales că și tu vei fi salariat și trebuie să vii cu toți banii acasă. Mai avem un măr, pentru a-ți încerca sinceritatea.

De data asta a râs și mi-a urat somn ușor, după care m-a lăsat să mă frământ multă vreme, până am reușit să adorm.

Fructul interzis

continuare

”Nu putea mânca și tata niște cireșe sau măcar vișine, ca să crească un pom cu fructe mai pe placul meu?”, mă întrebam în gând, pe drumul spre casă. Meri și peri mai aveam noi în grădină, de vară și de toamnă, dar cireș n-am avut niciodată, iar vișinul s-a uscat de câțiva ani. Însă trebuia să recunosc că nici părintele meu nu a avut de ales, în prag de iarnă, merele fiind singurul fel de fructe care se găsea din belșug în cămara noastră.

Masa era pusă pe când am ajuns, iar discuțiile au deviat spre alte subiecte și întrebări nelămurite, care s-au adunat de-a lungul absenței mele. Acum eram acasă pentru totdeauna și planurile în ce privește viitorul meu predominau. Ai mei veneau cu încurajări și previziuni optimiste, în timp ce înăuntrul meu creșteau îndoielile și frica de a mă prezenta la intreprinderea unde fusesem repartizat. Făceam eforturi să nu-i contaminez și pe ceilalți cu pesimismul, iar mâncarea făcută de mama mi-a risipit gândurile neplăcute. Nici tata nu s-a lăsat mai prejos, oferindu-mi un pahar cu vin de coacăze dulce și aromat. Din boabe negre culese de pe tufele puse de el, după cum a ținut să menționeze de câteva ori.

Am simțit cum mi s-a ușurat sufletul, iar mintea mi-a alungat toate gândurile necorespunzătoare unei regăsiri atât de mult așteptate. Timpul trecea pe neobservate, masa era deja golită de mâncare și oboseala drumului începea să se facă simțită, îndemnându-mă la odihnă. Doar că tata avea încă poftă de dialog, în ciuda sfaturilor mamei de a mă retrage în dormitor. Atunci și-a găsit el să pună pe masă o farfurie adâncă în care tronau două mere mari, de un roșu strălucitor. Mi-am amintit de cele discutate în grădină, însă nu-mi imaginasem să arate atât de bine, de parcă ar fi fost sculptate cu migală de un artist talentat.

– Ia unul în mână și pipăie-l, mă încurajă tata cu un zâmbet incitant.

N-am stat pe gânduri și am pus mâna pe cel mai apropiat, pentru că erau aidoma, precum frații gemeni. L-am ridicat și i-am simțit greutatea, mai mare decât mă așteptam. Erau lucioase și mă miram cum de au rezistat atât de bine iernii, fără să se vadă vreo urmă de trecere a vremii, de ziceai că erau proaspăt culese.

– Mușcă din el și spune-mi ce gust are, mă provocă în continuare părintele.

A fost momentul când mi-am amintit de invitația șarpelui din Grădina Raiului, dar și de cea a vrăjitoarei din Alba ca Zăpada. Însă mi-am oprimat rapid gândurile negre, doar eram în familie și toți îmi doreau binele, deși se uitau cu mare interes la reacțiile mele. Pe de altă parte, îmi era milă să atentez la perfecțiunea unui măr perfect, mușcând din el și știrbindu-i frumusețea. ”Fie ce-o fi”, mi-am zis și am înfipt dinții în coaja tare, demonstrându-le celor din jur că nu mi-e frică. O multitudine de arome nemaiîntâlnite mi-au invadat gura, ca și cum aș fi gustat deodată din mai multe fructe. În plus, simțeam o poftă nestăvilită să încerc încă și încă o îmbucătură, de parcă fiecare bucățică mușcată cu zgomot ar fi fost esențială. Eram în centrul atenției, de ziceai că-s  un cobai, dar asta nu m-a putut opri până nu am ajuns la cotor. Chiar și soră-mea se uita cu interes la fiecare reacție a feței, încercând să ghicească ce simt.

– Ei, așa-i că-i cel mai bun măr pe care l-ai mâncat în viața ta?, m-a întrebat tata, sigur pe el.

– Trebuie să recunosc că-i ceva mai mult decât un măr, am răspuns eu cu entuziasm. Dar n-are rost să vă explic ce gust are, din moment ce ați gustat din cel care lipsește.

– Eu nu pot să mestec așa ceva, a mărturisit mama cu părere de rău. Nu mai am decât câțiva dinți și nicio măsea sănătoasă, iar proteza dentară nu mi-a reușit-o.

– Doar tata a mâncat din el, după ce l-a tăiat în felii subțiri, ca să-l poată mesteca, a intervenit și soră-mea, Doina. Ultimul e al meu, dar mi-e milă să-l mănânc, la cât de frumos arată. Mai aștept să văd dacă rezistă până la viitoarea recoltă.

M-a mirat înfrânarea poftei de care dădea dovadă soră-mea, deși îmi aminteam acum că nu-i prea plăceau fructele, cu atât mai puțin merele. Totuși, acesta era ceva aparte, gustul lui persistându-mi puternic în gură, de parcă se impregnase în tot ce contactase. Ba mai mult, oboseala pe care o simțisem după masă a dispărut, făcând loc unei energii proaspete și unor gânduri din cele mai optimiste. Probabil că și vinul acela de coacăze și-a făcut efectul, din moment ce mi-a venit cheful de mărturisiri.

– Țin să vă mulțumesc pentru tot sprijinul pe care mi l-ați oferit în timpul școlii, mai ales în anii de profesională, m-am pomenit eu că spun. Deși nu îl meritam întotdeauna, iar pentru asta îmi cer iertare.

– Ba ai meritat, m-a asigurat mama. Știi că te iubim și am face orice pentru tine, iar tu vei avea ocazia să-ți arăți recunoștința muncind ca tatăl tău. Cu două salarii ne va fi mult mai bine.

– Firește că de-abia aștept să mă revanșez, dar nu despre asta voiam să vă vorbesc, ci despre banii pe care îi tot ceream în plus, sub diferite pretexte. Ba că am stricat un aparat și trebuia să-l plătesc, ori că s-au furat niște instrumente din școală și trebuia să punem cu toți bani pentru a cumpăra altele.

– Ce vrei să zici cu asta, băiete?, întrebă tata, bănuitor.

– De fapt, acei bani, pe care mi i-ați trimis cu mari sacrificii, i-am cheltuit pe cărți și reviste. De aceea e plină valiza cu ele, nu doar pentru că mi-am vândut paltonul. Îmi pare tare rău, dar trebuie să mărturisesc și să-mi ușurez astfel conștiința.

Tăcerea care a urmat a fost derutantă pentru mine, mai ales când am văzut schimburile de priviri dintre părinți. Cred că tata va avea o discuție dură cu mama, cea care a trebuit să-l convingă de fiecare dată că eu am neapărat nevoie de acei bani. Poate acea discuție să degenereze într-o ceartă, iar asta doar pentru că nu mi-am putut eu ține gura. Ce m-o fi apucat tocmai atunci, nu știu, însă înclinam să cred că tot vinul acela mi-a dezlegat limba.

va urma