Bulgărașul de zăpadă (14)

Părinții mei au făcut doar câte patru clase, cât să poată scrie, citi și socoti banii, zilele, anii. Se vedea, însă, că mama a fost mai bună la învățătură, din moment ce doar ea mi-a scris și trimis rândurile pe care le așteptam cu mare nerăbdare în internat. Și tot ea era cea care aduna și împărțea bugetul mic al familiei, ținut cu sfințenie într-o cutie de pantofi care era așezată pe raftul cel mai de sus al dulapului. Ca să nu ajungă copiii, respectiv eu și soră-mea, la ei. Adesea – de obicei în zilele de chenzină sau înaintea unor cheltuieli mai mari – luau cutia, scoteau bancnotele, și mama le număra în fața tatei, explicându-i pentru ce e planificată fiecare sumă. Eu îi priveam curios și puteam descifra pe chipurile lor dacă ne ajung banii sau urmează o perioadă de recesiune în familia noastră. La sfârșit, tot ”contabila” casei era cea care-i așeza la loc cu sfințenie și îi punea de unde i-a luat, ca pe o comoară vitală. Deși avea școală puțină, ca multă lume din acele timpuri, mama era convinsă că numai prin învățătură ne puteam realiza și să ajungem ”domni”, așa cum nu au ajuns ei să fie. Aveau amândoi părinții un respect pentru oamenii cu carte, cum ar fi învățătorul, profesorul, popa, doctorul și, nu în ultimul rând, primarul localității.

Acestea fiind spuse, poate veți înțelege cât de mare le-a fost surpriza când li s-a comunicat că tata e așteptat ”în audiență” la domnul primar Moldovan. Mai trecuse părintele meu pe la primărie, dar numai pe la secretariat, pentru niște acte absolut esențiale. Pe primar îl știa din văzute și-l recunoștea când trecea grăbit în șareta cea elegantă, fără să-l învrednicească măcar cu o privire. Iar această stare de fapt îl făcea să simtă mari emoții la gândul că se va întâlni față în față cu cel mai important om al localității, chiar în biroul lui. Nici mama nu putea rămâne impasibilă, ba a intrat într-o febră a pregătirii omului ei, din punct de vedere a înfățișării și stării de spirit. A sacrificat toți banii pe care-i aveau pentru alte cumpărături și l-a trimis la tuns, i-a cumpărat o cămașă nouă, o căciulă și o cravată, l-a pus să facă o baie temeinică și i-a curățat bine de tot costumul cu care mergea la biserică. Între toate aceste treburi, nu contenea să-și instruiască bărbatul cum să se comporte și ce să răspundă la întrebările pe care le presupunea. Bănuiau ei că-i vorba de pământul acela de poveste, dar nu puteau să știe precis dacă era de bine sau de rău. Iar imaginația dădea loc la atâtea posibilități, cu întrebări și răspunsuri sucite și răsucite în fel și chip, încât tatei îi provoca dureri de cap. Dar a răbdat scrâșnind din dinți, pentru că nu avea încotro, iar cu femeia nu avea câștig de cauză în nicio ceartă.

A venit ziua și ora când tata a trecut, cu inima trepidând de emoție, pragul anticamerei în care își câștigau existența două secretare tinere, blonde și nespus de atrăgătoare. Erau gemene și amândouă răspundeau la același nume: Scumpi. Dar, pentru ca să nu existe vreo confuzie, uneia i se spunea Scumpi Unu, iar celeilalte, Scumpi Doi. Și tot în acest scop, una era îmbrăcată într-o rochie roșie și suficient de sumară pentru a i se putea admira dotările naturale, iar cealaltă într-una galbenă, cu aceleași dimensiuni și provocări. În acel moment, Scumpi Unu își împrospăta oja de pe unghiile degetelor fine, în timp ce Scumpi Doi era ocupată cu prepararea cafelei. Privirea celei dintâi l-a măsurat pe tata de la căciulă și până la pantofi, fără să-și întrerupă activitatea meticuloasă.

– Ce dorești, bade?, a întrebat ea cu un deranj vizibil.

– Mi s-a spus că-s așteptat în audiență, a îngăimat cu greu tata, afectat de parfumul îmbătător al domnișoarei.

– Aaa… stai puțin să văd dacă dom’ primar e pregătit să te primească, a răspuns Scumpi Unu, continuând să-și desăvârșească treaba.

Omul s-a conformat, mulțumit că mai are timp să se pregătească sufletește și să le admire cu coada ochiului pe cele două frumuseți. Într-un târziu, blonda și-a examinat în ansamblu munca și, părând satisfăcută, a pus mâna pe telefon, întrebându-l pe șef dacă-i liber pentru vizitator.

– Poți intra, i s-a adresat apoi tatei.

Acesta a simțit un fior mai puternic, dar asta nu l-a împiedicat să-și amintească instrucțiunile primite de acasă. Și-a descoperit printr-un gest mecanic capul, rămânând cu căciula într-o mână, după care și-a făcut curaj să treacă de ușa capitonată. Așa cum s-a așteptat, în spatele unui birou impresionant, îl aștepta un om la fel de maiestos, îmbrăcat într-un costum albastru, completând astfel tricolorul cu secretarele. Primarul nu s-a ridicat, dar toată lumea știa că-i înalt și cu burtă mare, care-i dădea prestanță în fața norodului. Calitate completată din plin de felul lui de a vorbi: aspru față de subalterni și amiabil când se adresa conducătorilor din municipiu.

– Dumneata trebuie să fii… ăla cu pământul…, a încercat el să ghicească, în timp ce-și aprindea o țigară lângă cafeaua proaspăt adusă.

– Petre îmi zice, domnule primar.

– Mă rog, n-are importanță asta, a dat el din mână a lehamite. Mai important e că ai dat de dracu.

Tata își mototolea căciula nouă între palme, încercând să-și amintească dacă avea pregătită vreo expresie pentru această acuzație. Nu, precis că nu se aștepta la asta, deci trebuia să improvizeze.

– Tot de pământul ăla blestemat îi vorba?, întrebă el cu un nod în gât.

– Chiar că e blestemat, omule, se răsti bărbatul de după fumurile de țigară. Ne-ai făcut comuna de rușine cu el. Afacerile dumitale au ajuns la urechile secretarului județean de partid, care mi-a trasat sarcini precise. Pământul acela trebuie să dispară pentru totdeauna și nici să se mai audă de el.

– Păi, eu vi-l dau când ziceți, că oricum nu-l folosesc, încercă tata să se justifice. N-am plantat sau semănat nimic pe el și nici afaceri nu fac. Ba îmi aduce numai necazuri, că trebuie să-l păzesc de cei care vor să ia din el, de parcă ar fi bun la ceva.

O palmă puternică lovi biroul primarului, făcând să trepideze scrumiera de alături. Edilul avea o fire aprigă când găsea omul în fața căruia să și-o etaleze.

– Crezi că primăria are nevoie și de problemele tale, omule? Ce n-ai înțeles din indicația că trebuie să dispară din localitate, din județ, din țară?

– Și cum aș putea să duc la capăt o sarcină ca asta? Că doar nu-s Dumnezeu…

va urma

Bulgărașul de zăpadă (13)

continuare

Din hotarul neluminat al nopții și-a făcut atunci apariția silueta plăpândă a mamei. Glasul ei îngrijorat era suficient de grăitor pentru a-i ghici expresia chipului neatins de lumina plăpândă.

– Ce se întâmplă aici, omule? E o basculă în fața casei, din care au coborât mai mulți oameni și au intrat în grădină, fără să întrebe nimic. Doar n-au venit la furat de pământ…

– Dumneata să nu te bagi în treaba asta, tanti Vera, se oțărî Buiacul. Mai bine du-te și-ți vezi de fătucă, dacă nu vrei să pățească ceva.

Vorbele au căzut greu pentru părinții mei, dar, ca o mică alinare, pe fețele lor s-au așternut primii fulgi de nea din acest sezon. Amândoi le-au simțit mângâierea pufoasă, la fel și cei doi muncitori aduși de șoferi, iar asta s-a văzut când au tresărit surprinși. Ninsoarea era un fenomen neobișnuit în brumar, iarna respectând de obicei calendarul, iar oamenii nu erau luați pe nepregătite. Însă Cuțitarul și partenerul lui nu păreau să ia în seamă amănunte de genul ăsta, fiind prea absorbiți de afacerea pusă la cale. Tocmai când se pregăteau să le dea un exemplu dur proprietarilor, din altă parte a întunericului se auzi o voce bărbătească.

– Ești bine, bade Petre?, răsunară cuvintele vecinului Ion. Maricica a văzut pe fereastră că s-au adunat mai multe lumini pe lângă focul obișnuit, așa că m-a trimis să văd ce se întâmplă. Am adus cu mine și un hârleț, să-l am de îndemână.

Și în timp ce se explica, Folturosu își făcu apariția, ținând în mână unealta cu pricina și cercetându-i pe intrușii tot mai iritați.

– Tu cine dracu mai ești?, strigă la el Cuțitaru. Du-te și spune-i Maricicăi tale că totul e în ordine aici. Eu și cu vecinul tău avem o treabă care nu vă privește. Hai, repejor, repejor, până nu-mi ies din pepeni.

Fulgii au început să cadă tot mai deși și mai mari, de parcă s-ar fi hotărât să-și facă simțită intrarea în scenă și pentru cel mai insensibil spectator. Chiar și oșeanul pus pe fapte mari i-a remarcat, dar nu-i socotea un impediment atât de mare ca oamenii care începeau să-l calce pe nervi. Îi preveni încă o dată să-și vadă de treburile lor și toată lumea va fi bine. Doar că, în loc să se mai degajeze grămada, din pâcla nopții mai licări un lămpaș și un nou intrus se adăugă, reprezentat de gornicul Boitor.

– Ce se întâmplă aici?, a întrebat bătrânul paznic de noapte al CAP-ului, sprijinit de bâta lui noduroasă. Deși îi pământul tău, măi Petre, știi că-mi place să fie liniște peste toate câmpurile. D-aia m-am simțit atras ca molia de lumină, iar nasul meu îmi spune că aici nu miroase a bine. Drept îi, au ba?

Tata nu era hotărât încă în ce fel ar fi mai bine să procedeze. Acceptând ajutorul vecinilor, s-ar fi putut isca o bătaie din care ar fi ieșit mai multe victime. Nimeni nu-l înfruntase pe Cuțitaru fără să plătească prin sânge. Dar nici el nu era genul care să se umilească în fața cunoscuților, precum un om fricos și lipsit de caracter. O întrebare care-i veni în minte putea tărăgăna puțin confruntarea iminentă:

– Măi Cuțitaru, măi Buiacule… ne știm de atâta vreme și ne-am înțeles bine mereu. Nu v-am lăsat eu să vă luați apă din fântână? V-am zis eu ceva când băteați nucile cu pietre? Acum vreți să-mi luați cu forța și o basculă de pământ? Dar ce vreți să faceți cu el? Sunteți bolnavi sau aveți pe cineva pe care vreți să-l tratați? Duceți-vă o roabă cu lut, așa cum au făcut și alții.

– Hei, gura mai mică și urechile mai mari, strigă oșeanul în timp ce-și scoase cuțitul și îl răsuci la lumina lanternei. Că doar nu-ți iau grădina cu mine, iar sub pământul pe care mi-l dai este altul, poate și mai bun. Doar că eu am găsit clienți cu bani pentru el, iar încărcatul, transportul și descărcatul costă. Te plătesc pe tine, îi plătesc și pe nenorociții ăștia și restul ne rămâne nouă. Ne înțelegem cu vorbă bună sau trebuie să vă conving altfel?

Focul stingher nu a mai rezistat fulgilor care se întețeau de la o clipă la alta, dar nici celelalte surse de lumină nu răzbăteau prin perdeaua deasă de fluturi căzători ce îi asaltau și acopereau totul în jur. Niciunul dintre cei prezenți nu-și aminteau să fi pornit deodată o ninsoare atât de mare, de parcă s-ar fi rupt nori de nea. A fost rândul unuia dintre muncitorii angajați la încărcat să intervină:

– Apăi, fără supărare, dar pe o vreme ca asta nu se poate lucra. Nu se vede nimic și tot terenul va fi acoperit în curând cu un strat gros de zăpadă. În plus, noi nu suntem plătiți să ne și batem.

Probabil că și colegul lui i-a aprobat spusele, pentru că amândoi și-au făcut cruce și s-au pornit către curte. A fost momentul în care șoferii au realizat că nici măcar o încăierare sănătoasă nu mai era posibilă în aceste condiții. Cuțitarul a înjurat de câteva ori, Buiacul i-a ținut iarăși isonul, după care au luat exemplul celorlalți și s-au topit în noapte, nu înainte de a-și lua suta de lei și roaba. În urma lor, părinții și vecinii și-au arătat bucuria imensă, prin râsete și un dans de mulțumire pentru cea mai binecuvântată ninsoare din viața lor. Săreau, se felicitau și se îmbrățișau de parcă ar fi fost niște copii care au ieșit la joacă în prima zi cu zăpadă a iernii.

Doar după ce s-a luminat de ziuă, s-a aflat că ninsoarea a căzut doar pe strada noastră și, mai puțin consistentă, pe ulițele dimprejur. Însă localnicii nu și-au pus întrebări și nici nu s-au mirat, doar au mai văzut ei capricii de-ale vremii. Numai cei care au fost părtași la acea întâmplare au dedus că a fost vorba de o minune divină, menită să apere pământul sfințit și pe oamenii care erau în preajmă. Totuși, dintre ei, tata era convins și de această dată că a fost vorba de o simplă coincidență.

Bulgărașul de zăpadă (13)

Pe acea vreme, se răsfăța în spatele casei noastre o întindere mare de teren pustiu, rămas după plecarea definitivă a unui evreu foarte înstărit și ale cărui clădiri au fost rase de pe suprafața pământului, fiind prea exorbitante pentru concepțiile conducătorilor de atunci. Nu a durat mult și în locul rămas viran s-a mutat o autobază cu numele de IRTA, din cât îi mai rețin eu denumirea. Zeci de camioane erau garate acolo peste noapte, iar dimineața se cutremurau ferestrele caselor când porneau la treabă prin gropile tot mai mari de pe stradă. Seara se întâmpla la fel, doar că în sens invers, iar huruitul motoarelor și trepidatul provocat de mastodonții pe roți ținea până aproape de miezul nopții. Uneori, tot cu ajutorul acestor mașini se aducea pietriș de la Someș, pentru a nivela traseul de pe uliță, dar era o cârpeală care nu dura mult.

Noi, copiii, eram singurii care se bucurau la vederea atâtor mașini impresionante, la volanul cărora admiram bărbați puternici și, uneori, îngăduitori cu noi. Îi vizitam de dimineață, în speranța că-i vom convinge să ne lase în cabină, ba chiar să ne ducă până intrarea pe șosea. Iar pentru asta foloseam toate trucurile de care eram în stare, lăudându-le camionul, admirându-le hărnicia în întreținerea lui și măiestria de la volan, intrându-le în grații prin aducerea unei scule anume din trusa pentru reparații sau povestindu-le ceva amuzant din viața noastră. Duminica aducea liniște în garajul autobazei, dar pentru noi însemna o altfel de distracție. Paznicul era bătrân și adormea în ghereta lui, în timp ce noi ne străduiam să ajungem la o ușă lăsată deschisă de vreun șofer, să pătrundem în cabină, să răsucim volanul și să ne închipuim că suntem conducători auto pe șosele. Mirosul de benzină ni se părea cel mai plăcut parfum, iar pielea neagră de pe scaune ne oferea un confort de vis. E drept că nu întotdeauna găseam o mașină pe care să o putem explora, dar se aflau acolo și alte mijloace de distracție, cum ar fi rezervorul gigantic al unei cisterne, din care se alimentau camioanele. Și aici se întâmpla ca lacătul să nu fie pus întotdeauna, iar noi profitam de asta, spălându-ne pe mâini cu benzină, după cum am văzut că făceau șoferii. Doar când se trezea nea Ștefan și ne fugărea, cu gura mare și o bâtă fluturând în mână, trebuia să fugim din curte și să așteptăm pe aproape o altă ocazie. Știam noi că era om bun și nu ne-ar fi lovit niciodată, dar îl respectam pentru că și el închidea ochii la unele boacăne.

În schimb, părinții mei erau foarte necăjiți de vecinătatea cu acest garaj și de șoferii care le făceau multe probleme. Cel mai grav era faptul că ne polua constant fântâna, prin gălețile unsuroase cu care scoteau apă pentru mașini. Apoi cu pietrele pe care le aruncau în nucul nostru mare de la drum și din care unele ricoșau în ferestrele casei, spărgându-le. Și nu în ultimul rând, nu le plăcea deloc când veneam murdar cu vaselină și mirosind de la o poștă a benzină.

Poate vă întrebați ce legătură are această expunere cu pământul atât de dorit din capătul grădinii noastre, dar se va dovedi că există una… regretabilă. S-a întâmplat în cea mai neagră noapte de pază a tatălui meu, atât de întunecată încât nici luna cu stelele ei nu au putut să transmită măcar un strop de lumină. Deși nu era prea frig, tot se impunea un foc, măcar prin el să se poată vedea ceva în apropiere. Numai că și flăcările lui se înfiripau prea timid, de parcă s-ar fi rușinat să se expună într-o atmosferă acoperită de pătura norilor. Părintele meu știa că vecinul Ion nu avea de venit în noaptea asta după găleata obișnuită de pământ, deci îi va lipsi și vinul lui, iar asta îi transmitea un presentiment sumbru. Bănuiala a început să-și arate justificarea în momentul când, din întunericul dens, s-au apropiat de el patru siluete de bărbați. Pe doi dintre ei îi cunoștea ca fiind șoferi în autobază, dar asta nu-l liniștea deloc, pentru că ceilalți veneau împingând o roabă cu saci și unelte.

– Bună seara, bade Petre!, se adresă șoferul din față, un bărbat de-o vârstă cu tata, dar mai bine făcut și cu un prestigiu care inspira teamă.

Se știa că-i un oșean temperamental, ușor de scos din fire și greu de potolit în orice încăierare. Nu degeaba avea o cicatrice respectabilă pe față, după o bătaie în care și el a tăiat pe mulți, de aici și porecla de Cuțitaru. Colegul lui era mai mic de statură, ceva mai plinuț, prieten de pahar și năzbâtii, pe numele Buiacu. E posibil ca și ăsta să fie tot o poreclă dobândită prin comportamentul lui pretențios. Paznicul de ocazie i-a examinat pe cât îi permitea lumina plăpândă a focului și cele două lanterne mânuite de șoferi.

– Bună seara vă zic și eu, a răspuns el cu inima îndoită. Dar asta depinde numai de noi.

– Că bine zici, vecine, îl completă zâmbind Cuțitaru. Va fi bine pentru toți dacă ne lași să încărcăm niște pământ din ăsta, iar dumneata primești o sumă frumușică, fără să faci nimic. Oricum, am auzit că altora le-ai dat și pe gratis, ba chiar ai vrea să scapi de el.

Oșeanul își concretiză oferta printr-o bancnotă de o sută de lei, pe care o arătă și apoi o îndesă în buzunarul din dreapta pufoacei lui tata. Erau bani frumoși pe atunci, însă niciun om onorabil nu ar fi acceptat o tranzacție impusă, de parcă părerea lui n-ar mai fi contat. Părintele meu gândea la fel și de aceea a scos ușor hârtia albastră, sugerând cât se poate de politicos că nu vrea să o accepte.

– E drept că le-am dat oamenilor câte ceva, să-și încerce norocul în diferite necazuri, dar văd că voi veniți să cărați cât toți laolaltă. La ce vă trebuie atâția oameni și saci? Pun rămășag că vreți să umpleți o basculantă și să lăsați în urma voastră o groapă urâtă. Adevărat e că mă apasă problemele pe care mi le-a adus terenul ăsta, dar acum e sfințit și luat în inventarul miliției. Popa și șeful de post mi-au dat o sarcină, iar eu am promis că o voi duce la capăt, pe cât voi putea.

Amândoi șoferii au izbucnit într-un râs batjocoritor, imitați ca la comandă de ajutoarele lor. Cuțitaru s-a apropiat de urechea tatei și i-a șoptit pe un ton amenințător:

– Popa și miliția nu-s aici, acum, să te ajute. Așa că te sfătuiesc să iei banii și să stai liniștit sau o să te plătesc cu ăsta, termină el amenințarea, arătându-și ditamai cuțitul pe care-l purta la brâu.

va urma

 

Bulgărașul de zăpadă (12)

Familia Bercovici era pe atunci cea mai înstărită de pe strada noastră. Pentru mine păreau și cei mai bogați oameni din localitate, dar ce știam eu în anii aceia de copilărie. Îl admiram pe domnul Șiomon, capul familiei, cum venea de la servici într-un costum impecabil, cu o geanta de piele în mână și ochelari cu rame aurii. Nu știam ce lucrează și cât câștigă, dar mă impresiona când îmi zâmbea și adăuga câteva cuvinte sau chiar o invitație în casa lui mare și frumoasă. Cea mai mare și frumoasă din împrejurimi, cu camere multe și mobilier de lux, unde îi întâlneam băiatul de-o seamă cu mine, David.

Ca și mine, David a fost lovit de poliomelită și a rămas cu sechele la picioare. Deși nu putea să meargă, purta proteze și făcea zilnic exerciții de recuperare cu ajutorul menajerei care le îngrijea și casa. Acolo le mai admiram pe doamna Bercovici – o femeie plinuță, foarte preocupată de aspectul ei fizic – și fata de șaisprezece ani, Maria. Pe cea din urmă mi-o amintesc ca pe un înger înveșmântat mereu într-o rochie albă, un păr negru, lung până aproape de genunchi și un zâmbet călduros care îți topea inima în câteva secunde. Eu mă trăgeam până în antreul încăpător, având grijă să nu murdăresc covorul gros de la intrare, locul în care îmi așteptam prietenul de joacă. Menajera îl aducea pe un cărucior, odată cu jucăriile alese pentru a ne delecta în acea zi. Iar acestea erau nenumărate și din cele mai uimitoare, de parcă intrasem în raiul jucăriilor: avioane de diferite mărimi, soldați dotați cu arme de tot felul, lego, cuburi, puzzle-uri, mașini de pompier, de poliție, de salvare, dar mai ales o mașinuță care mergea în cerc aproape un minut, până trebuia trasă din nou cheia. Fiindcă mă asemănam în ce privește problemele cu deplasarea, eu eram singurul copil acceptat pe lângă David, părinții evitând astfel răutățile prin care cei sănătoși ar putea să-i afecteze sufletul sensibil. Însă nici eu nu puteam să-l vizitez decât atunci când mama lui considera că starea lui de spirit necesită o socializare cu cineva din lumea exterioară.

Țin minte când mi-am întrebat părinții de ce familia Bercovici e altfel decât oricare alta pe care o cunoșteam și am reținut un singur cuvânt: ”evreu”. Acea denumire, necunoscută mie pe atunci, a început să-și deconspire valențele în anii 60, când s-a dat o lege care le permitea evreilor să plece din țară, oriunde ar fi fost primiți. Doar că nu puteau duce cu ei decât o anumită sumă de bani, iar averile rămase intrau în posesia statului. Parcă revăd freamătul care a cuprins întreaga localitate, transmisă și mie prin veștile pe care le auzeam de la ai mei și vecini. Mulți ”jizi” s-au hotărât să plece, iar printre ei se numărau și cei din familia Bercovici. Își vindeau mobilierul, hainele scumpe și bijuteriile, iar banii obținuți îi cheltuiau pe petreceri organizate seri la rând, prin rotație. Eu priveam trist de peste drum cum vin musafiri țanțoși și ascultam muzica, cântecele vesele și glasurile puternice care se auzeau din casa impresionantă. Acolo nu mai era loc pentru mine, iar chipul lui David nu se mai arăta, măcar la una dintre ferestrele care dădeau spre stradă. Nici n-ar fi putut de unul singur, așa cum nici eu nu puteam să intru printre picioarele invitaților.

Am plecat la internatul școlii înainte ca vecinii noștri să părăsească țara, iar mama mi-a scris cum a fost această despărțire. Domnul Bercovici, așa cum îi spuneau majoritatea consătenilor, a venit pe la noi acasă, doar cu o zi înainte de marea plecare. Era trist și purta în mână o valiză, ca un simbol al călătoriei care-l aștepta. Tata s-a simțit onorat de vizita unui oaspete atât de respectabil și nu știa cum să-i facă mai plăcută șederea. Distinsul vecin nu era omul care să piardă vremea cu formalități și a trecut direct la subiect.

– Bade Petre, s-a dus vorba despre pământul dumitale, cum că ar avea calități deosebite, dar eu n-am avut încă ocazia să-i testez valoarea. M-am gândit mult în ultimele zile la asta, mai ales că David al meu are aceleași necazuri la picioare ca și băiatul dumitale. Doar știi că erau parteneri de joacă și se înțelegeau bine. Pe mine, însă, nu m-a lăsat inima să-l trimit singur în sanatorii și mă rugam lui Dumnezeu să-i redea sănătatea. Constat că nu a fost destul, pentru că Domnul așteaptă să punem și noi mâna la ajutorul pe care îl cerem. Ocupat cu alte treburi, am tot amânat să încerc un tratament cu ceea ce era aproape, lutul la care apelează tot mai mulți oameni și care se spune că a făcut minuni. Nu știu în ce măsură sunt reale spusele oamenilor, dar nu strică să încerc și eu această metodă. De aceea o să te rog să-mi dai și mie puțin din pământ, cât încape în această valiză.

Mirat de această cerere, venită din partea unui om cult și cu educație aleasă, tata și-a exprimat și de această dată scepticismul.

– N-aș vrea să vă faceți mari speranțe, pentru că eu chiar nu cred în miracole de acest fel. În plus, știu că mâine plecați din țară și nu aveți timp să-i faceți băiatului un tratament pe îndelete.

Vecinul zâmbi îngăduitor și continuă cu explicațiile:

– Tocmai de aceea am venit cu această valiză. O să duc lutul în America și mă voi folosi de el după ce va fi examinat de specialiștii de acolo. Am prieteni care se ocupă cu așa ceva. Știu că o să fiu controlat la vamă, dar le voi spune că mi-am luat din pământul meu, pentru a-mi astâmpăra dorul de patrie, de pământul pe care m-am născut. În ce ne privește, să știi că nu-l vreau de pomană, ci o să-ți ofer un divan foarte confortabil la schimb. De asemenea, te rog să primești această jucărie pe care o adora Petruca dumitale de câte ori venea să se joace.

Cu aceste cuvinte, domnul Bercovici a scos din buzunar mașinuța cu cheiță la care visam de când am văzut-o prima oară. Părintele meu a fost mai mult decât încântat să facă această ”afacere”, după cum s-a lăudat el după aceea. Dacă un evreu vrea o bucățică din pământul lui, pentru care vine cu astfel de daruri, e clar că trebuie să aibă o putere pe care el n-o putea înțelege. Astfel că tata s-a ales cu un divan frumos, iar eu am putut să mă joc cu mașinuța de vis până m-am plictisit și am abandonat-o. Adică atunci când am văzut la cineva o jucărie și mai și: un elicopter cu telecomandă.

Au trecut câțiva ani și s-a întâmplat să primim o scrisoare din SUA. Domnul Bercovici ne informa că și-a găsit un post bun la un institut de cercetare, iar David a început să meargă pe picioarele sale. Ne-am spus că acolo se găsesc tratamente pentru cei cu handicap, nicidecum la posibilitatea ca pământul nostru să-și fi făcut efectul.

 

Bulgărașul de zăpadă (11)

continuare

Nu știu dacă părinții mei ar fi cedat insistențelor sau Gojoaia ar fi plecat blestemându-le zilele, dar s-a făcut ca tocmai atunci să se audă zvon mare în fața porții noastre. A început prin lătratul stăruitor al lui Lăbuș, scăpat iarăși din curte și foarte pornit pe calul înhămat, oprit într-un loc nefiresc pentru el. Semnalul fiind dat, a pornit și corul format din câinii celorlalți vecini, aceasta fiind explicația pentru care calul lui Marinică s-a panicat și a luat-o la goană de-a lungul uliței. Adulții, ieșiți în fugă din casă, și-au dat seama de situație și au pornit pe urmele carului dispărut în noaptea proaspăt instalată. Peste vreo trei sute de metri, drumul se bifurca și cei trei urmăritori s-au oprit derutați.

– Marinicăăă, unde te-ai dus tu, maică?!, striga sfâșiată biata lui mamă, făcându-i pe vecini să iasă pe la porți și să se întrebe ce s-a întâmplat.

Mama a încercat să o liniștească, asigurând-o că nu putea ajunge departe, animalul speriat se va liniști curând, așa cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri.

– Ți-e ușor să vorbești, că nu-i vorba de copilul tău și nici de omul tău mort, hurducați amândoi pe drumurile astea pline de gropi, i-a răspuns ea cu glasul sfâșiat. Aveți și niște câini sălbatici pe aici, care mi-au speriat calul, blând dealtfel. Uite în ce necaz m-ați băgat dacă mi-ați ținut atâta vreme băiatul singur pe car!

– Să nu ne pierdem cu firea, a intervenit și tata. Strada din dreapta duce spre piață și o putem cerceta până la capăt. Pe cealaltă se merge la târg, dar și către șosea, unde să sperăm că nu au ajuns. Nevastă-mea te va conduce pe care cale vrei, iar eu o iau la căutare pe cea rămasă. Oricum, pe ambele părți se poate ajunge înapoi la casa noastră.

Când a auzit de șosea, femeia lui Goja a ales imediat acea variantă, uitând de oboseală și pășind cu spor, dar fără să încetinească din a-și striga băiatul. Tata s-a grăbit și el să-și facă traseul pe ulița fără lumini de noapte, exceptându-le pe cele din ferestrele oamenilor. A mers atent la orice mișcare neobișnuită sau sunete produse de care, de cai, de oameni aflați la ananghie. Așa a tot ținut-o până a făcut un ocol lung, trecând prin piața liniștită și o porțiune din centru, fără niciun rezultat. S-a întâlnit cu femeile, la fel de dezamăgite, tocmai când trebuiau să cotească iarăși pe strada noastră. Erau obosiți cu toții și nici măcar tânguirile Gojoaiei nu se mai auzeau, un semn clar că aveau nevoie de odihnă și o reevaluare a situației. Cu atât mai mare le-a fost bucuria să revadă carul la locul lui, cu Marinică proptit lângă animalul extenuat de alergătură. Mă-sa a sărit ca un arc să-l îmbrățișeze, să-l mângâie și apoi să întrebe:

– Ești bine, dragul meu?, se cutremură de bucurie femeia. Ce spaimă ai băgat în mine! Hai să-l luăm pe tătâne-tău și să-l ducem în grădină, până nu-i prea târziu.

A urmat altă surpriză, când în car nu au mai găsit pătura și cadavrul lui Goja. Mama și fiul s-au privit cu groază, după care prima și-a pus din nou mâinile în cap.

– L-ai pierdut pe drum, băiete!, a exclamat ea cu vocea revigorată de altă durere. Ți-am zis eu că trebuia să punem scândurile de la capătul carului, să nu alunece la hârtoape. Acum ce ne facem?, că-i întuneric și n-avem lămpaș.

– Haideți înăuntru și vă trageți sufletul până caut eu ceva de luminat, le-a propus tata. Precis că-l vom găsi pe unde a trecut băiatul, doar nu ia nimeni acasă un trup neînsuflețit.

Vorbele astea nu puteau fi contrazise nici măcar de Gojoaia, așa că l-a îndemnat pe Marinică să aibă mai mare grijă de cal până se întorc adulții cu felinarul. Doar că uimirea cea mai mare îi aștepta în bucătăria casei, unde l-au văzut pe Goja înviat, care o distra pe soră-mea cu talentul lui în a scoate fumuri de țigară magice. Toți au rămas muți, nevenindu-le să creadă ce văd în fața ochilor. Omul i-a privit și el puțin derutat, dar nu într-atât încât să nu-și poată exprima o nelămuririle.

– Petre, știu că am picat prost, la ora asta. Poate am exagerat cu băutură, dacă nu-mi amintesc cum am ajuns prin zonă și m-am trezit în șanțul lui Ion, Folturosu. Dar, dacă tot am venit, poți să-mi pui un pahar de băutură?, că m-am umplut de frig doar cu pătura asta pe mine.

Pe rând și-au revenit și cei care-l priveau ca pe o stafie, fiecare reacționând diferit, dar numai nevastă-sa îl bombarda cu întrebări și reproșuri.

– Băutură îți trebuie acum?, măi omule fără minte. După câte am trecut din cauza ta, ar trebui să fii bucuros că trăiești. Dar de la ce ești negru pe față?, că eu te-am lăsat curat.

– Naiba știe ce era în șanțul ăla, răspunse Goja, încercând să se șteargă cu palma.

Nevasta s-a apropiat, a luat o mostră cu un deget, l-a mirosit și cercetat cu atenție, după care a exclamat cu bucurie:

– Este lut din pământul tău, Petre! Omul meu a căzut în resturile pe care le aruncă Maricica după ce-și face tratament de înfrumusețare. Dacă tu ai negat și te-ai împotrivit, Dumnezeu a găsit o cale prin care bărbatul meu să ajungă la atingerea pământului sfințit și făcător de miracole. O dovadă mai clară nici nu vă trebuie, necredincioșilor!

– Ce tot vorbești acolo, muiere?, o certă bărbatu-său ca pe o smintită. Doar nu e prima oară când mă trezesc în șanț după beție. Mai bine stai jos și spune-mi ce cauți aici, că știu și eu drumul spre casă.

– Nu stau și nici tu nu mai rămâi, ne așteaptă Marinică afară, cu carul pregătit. Hai, scoală-te și mergem până nu ne apucă miezul nopții.

După care, întorcându-se către părinții mei:

– Iar vouă v-aș mulțumi, dar nu am pentru ce. Dacă m-ați fi lăsat de la început să-l tratez, n-aș mai fi trecut prin atâtea necazuri, de simt că mă lasă și pe mine inima. Noapte bună tot vă zic, dacă nu vă mustră conștiința.

Cu aceste expresii reci a ieșit femeia pe ușă, trăgându-și cu putere bărbatul după ea.

 

Bulgărașul de zăpadă (11)

Au urmat ”zile de foc și gheață”, urzite de tot mai mulți consăteni care voiau o părticică din pământul ajuns de poveste. Citeam cu mustrări de conștiință scrisorile pe care mi le trimitea mama și nu știam cum să mărturisesc că eu am generat această nenorocire. Aveam dreptul la câte o carte poștală la două săptămâni, prin care să-mi asigur părinții că am primit plicul lor și sunt bine, deci să nu-și facă griji în ce mă privește. Cum aș fi putut eu explica nesăbuința de a săpa o groapă, doar prin câteva rânduri, și acelea probabil citite de învățătorul care le ducea la poștă? De telefoane nici nu putea fi vorba pe atunci, mai ales pentru un elev în clasele elementare. Mă perpeleam la fiecare știre și ascundeam filele impregnate de mâna drăgăstoasă a mamei, ca pe niște moaște sfinte.

Focul era dogoritor și venea de la cine nici nu se așteptau părinții mei, cu rugăminți să le dea o parte mai mare sau mai mică din lutul pe care-l știau miraculos. Gheața se simțea de la cei pe care îi refuzau, pentru că popa și șeful de post erau cu ochii pe ei, prin milițianul vecin, Adrian, dar și de la alți cunoscuți bucuroși să toarne abaterile de la interdicțiile impuse. Mai cu fereală, tata închidea ochii la cantități mici, cum ar fi pentru lelea Terca, dornică să-și pună lut sfințit în ghivecele cu flori, dar unele pretenții erau exagerate și chiar absurde, precum cea venită de la femeia lui Goja.

Pe omul acela l-am îndrăgit și eu, pentru talentul lui de a scoate forme din fumul de țigară, cu care mă fascina de fiecare dată când ne vizita, fiind prieten bun de familie. Își aprindea o țigară și apoi înălța în încăpere cercuri efemere, pătrate, ovale sau chiar triunghiuri, după cum îmi era dorința. Tare l-am plăcut pentru asta și nu mă mai interesa că mama îl critica din cauza influenței nefaste exercitate asupra tatălui meu, mai ales după ce se pileau amândoi și treceau la glume deocheate. Probabil că băutura l-a omorât în acea zi pe nea Goja, provocând o durere mare familiei numeroase și dependente de venitul lui.

Vestea a venit către seară, când în fața porții noastre a oprit un car din care a coborât femeia cu ochii în lacrimi. Era însoțită de Marinică, băiatul cel mai mare, căruia i-a poruncit să o aștepte câteva minute, că nu zăbovește mult. Asta se întâmpla înainte ca tata să se pornească spre postul lui de pază, numai că situația părea mai importantă decât ”slujba” renegată și impusă de cei mari. Gojoaia era o femeie mică de statură, așa cum i-a fost și bărbatul, dar tare bună de gură și neînduplecată în decizii. Asta s-a văzut imediat după ce a intrat în casă, l-a prins de mâini pe gazdă și i-a impus pe un ton poruncitor:

– Petre, trebuie neapărat să ne ajuți! Prietenul tău cel mai bun, omul meu drag și tatăl a șase copii necăjiți a murit de vreo două ceasuri.

Surprinderea a fost mare pentru părinții mei și i-a lăsat fără grai, timp în care femeia a continuat fără să ia aer:

– Imediat m-au năpădit gândurile negre și dorința de a-mi pune capăt zilelor, alături de pruncii mei dragi. Însă mi-am dat seama că tu ne poți salva, prin pământul cu care ai fost binecuvântat. Vasilică al meu a murit de inimă, deci nu-i mare lucru să învie dacă-l îngropăm câteva ore în terenul acela binecuvântat. Am auzit că a mai făcut minuni de acest fel, așa că poate să mai facă una.

Tata a rămas tăcut, situație des întâlnită în cazul lui, doar că de data asta era ceva la care și alți oameni ar fi reacționat la fel. Moment în care a intervenit mama, mai calculată și cu hotărâre. A început prin a-și exprima condoleanțele, prin cuvinte de înțelegere și o îmbrățișare menită să-i mai domolească durerea și agitația. Gesturi firești în asemenea momente, dar fără efect asupra femeii pornite să-și îndeplinească dorința nestrămutată.

– Nu avem timp de pierdut, Veronică! Prietenul lui cel mai bun, colegul de muncă și de pahar, tatăl care punea pâinea pe masa copiilor mei, s-a stins și zace într-o pătură din carul cu care am venit. Trebuie să-l îngropăm cât mai repede în pământul tău, pentru ca să-și revină la viață.

– Florică dragă, dar cum poți să te gândești la așa ceva?, i-a răspuns cu greu mama, profitând de puținele clipe când proaspăta văduvă își trăgea sufletul. Pământul despre care vorbești e la fel ca oricare altul, iar minunile care se aud sunt doar povești.

La auzul unei astfel de afirmații, femeia a sărit ca arsă.

– Cum puteți să mă mințiți în față, pe mine, femeia omului acela blând și de treabă? De ce îi refuzați dreptul la viață, tocmai voi?! Ce vă costă să încercați măcar? Dacă nu credeți, nu înseamnă că nu-i adevărat. Știu din surse sigure că alți oameni s-au tratat cu lutul vostru, iar unii chiar au înviat.

Părinții mei se simțeau neputincioși în fața unor astfel de afirmații, însă tata a încercat o altă abordare:

– Să nu crezi că suntem oameni fără suflet, pentru că și pe mine mă doare această pierdere. Dar nu trebuie să ne pierdem mințile și să facem lucruri anormale și nelegale. Ai fost și tu la biserică atunci când Părintele Babici i-a mustrat pe cei care cred în minunile unui pământ ca oricare altul, ba mai rău. Iar șeful de post stă cu ochii pe mine, gata să mă înhațe dacă aude că mă folosesc astfel de prejudecățile oamenilor. În cazul de față, m-ar acuza de… de proli…

– De profanare a mortului, îl ajută mama să se exprime. Pe toți ne-ar chema la miliție.

– Ia mai lăsați-mă cu vrăjelile astea!, se răsti cu mânie femeia, ridicând mâna dreaptă spre tata. Spune-mi cât îți trebuie, că o să-ți dau din sărăcia mea. Crezi că nu știu cum vinzi pământ la alții, pe bani sau pe băutură. Dar dacă nu mă lași de bunăvoie, îți jur că trebuie să ne oprești cu forța, pe mine și pe Marinică. Îl ducem amândoi în pământul acela și îl îngropăm cu mâinile noastre.

Cum să nu-ți înghețe sufletul în fața unor cuvinte spuse cu atâta foc? Oricât ai fi tu de binevoitor, de om cu bună credință, acuzațiile rostite cu atâta convingere te dor și îți provoacă o stare de vinovăție. Tata și mama se uitau pierduți unul la altul, neavând curajul să ia o decizie.

va urma

 

Bulgărașul de zăpadă (10)

Nu e simplu să stai de pază, în nopțile de octombrie, pentru o bucățică de pământ fără vegetație. Erau vremuri în care anotimpurile anului își respectau obiceiurile, iar brumărel nu făcea excepție. Frigul se insinua imediat după asfințit și, dacă nu erai pregătit, riscai să te alegi cu o răceală de toată frumusețea. Tata îl cunoștea foarte bine, după atâția ani în care s-a luptat bărbătește cu el. Cel mai des, în gara localității, unde aștepta cu colegii de muncă trenurile în care să încarce drojdia comandată de alte regiuni ale țării. Iernile veneau pe atunci cu zăpadă din belșug și cu un frig de-ți înghețau gândurile sub căciulă. De aceea întârziau unele garnituri, iar muncitorii trebuiau să aștepte în apropierea liniei de cale ferată până când auzeau șuieratul izbăvitor al locomotivei.

Pe lângă aceste încercări, părintele meu avea și o ocupație sezonieră în care tăia gheață din bălțile făcute bocnă de ger. Pe atunci, restaurantele își făceau provizii iarna, pentru ca vara să aibă cu ce răci sucurile, berile și alte mărfuri de acest fel. Bărbații rezistenți erau plătiți bine ca să tranșeze și să manipuleze grinzile de gheață, muncind zi lumină printre sloiurile periculoase și în apa rece care îi cuprindea uneori până la brâu. Țin minte cum venea acasă pe jumătate ud, deși era echipat în cizme lungi, cu obiele groase și bine înfășurate. Totuși, ne zâmbea cu mândrie că a reușit încă o dată să supună hidra iernii, deci merita un rachiu alb cu sirop sau un canceu plin de vin din producție proprie.

După aceste experiențe, omul nu-și făcea griji în fața unor nopți de toamnă, mai ales că avea pufoaică, izmene groase și obielele la care nu renunțase. Poate plictiseala ar fi fost un alt motiv de îngrijorare, dar putea să o alunge încropind un mic foc și căutând crengi uscate pentru a-l întreține. Abia a terminat de aprins primele găteje, când a văzut o siluetă lungă care se apropia pe furiș. Nicio teamă nu-l încercă, pentru că se pregătise și pentru asta, cu securea pe care o luase cu el, trebuincioasă în orice situație. O voce cunoscută îi înlătură orice umbră de suspiciune.

– Petre, sunt eu, Ion, se auziră aceste cuvinte șoptite, nu cumva să deranjeze prea tare liniștea binecuvântată a nopții.

– Bată-te soarele, să te bată, i-a răspuns tata, încântat că are cu cine se întreține pentru un timp, chiar dacă era vorba de Folturosu. Dar ce cauți aici în miezul nopții? Te știu om harnic, care ziua trage ca un bou, iar noaptea doarme buștean.

Vecinul se așeză lângă el și îi arătă o sticlă de litru cu ceva băutură în ea.

– Ce-i asta?, a întrebat paznicul de ocazie, cu o bănuială care-i provoca bucurie.

– Ți-a trimis Maricica o sticlă de vin de anul trecut, că ăla nou încă nu-i împlinit. Am văzut amândoi focul și ne-am gândit că așa o să te mai încălzești și pe dinăuntru.

Generozitatea asta i-a înmuiat inima tatei, dar l-a pus și pe gânduri. Nu prea erau ei oamenii atât de darnici, ceea ce însemna că și acum urmăreau să ceară ceva la schimb. A fost motivul pentru care l-a întrebat direct pe Ion:

– Ce-ți dorește inima, vecine? Doar nu vrei și tu din pământul ăsta?

Micul foc nu lumina suficient pentru a da în vileag expresia feței lui Ion, dar era suficientă și vocea afectată cu care a răspuns.

– Apăi, eu n-aș vrea nici măcar un bulgăre, dar Maricica m-a trimis să-i umplu o găleată. Iar la cât au cărat alții până acum, mă gândeam că nu o să i se vadă lipsa.

– Dar ei la ce-i trebuie lutul ăsta rece și negru?, își exprimă proprietarul uimirea. Doar nu face și ea tratament pentru vreo boală, așa cum tot aud în ultima vreme.

– Aaaa, nu, slavă Domnului! Îți spun drept, deși nu i-ar plăcea să-i știe prea mulți secretul: îl folosește ca mască de noapte pentru față. Zice că-i întinerește tenul și-l face mai sclipitor.

Tata a rămas înmărmurit când a auzit-o și pe asta, și-a privit mai atent vecinul, așteptând parcă să-i spună că a fost o glumă. Dar Folturosu nu era un om cu simțul umorului, mai ales în toiul nopții.

– Hai că e ceva nou pentru mine!, s-a exprimat în cele din urmă părintele meu, cu o voce care a tăiat adânc întunericul nopții. Chiar își pune pământ pe față? Și are efect?

– Ei, nu pământ pur și simplu, s-a justificat vecinul. Face o pastă din el, în care strecoară lapte și alte zemuri de care numai ea știe. Mie mi se pare că funcționează, pentru că-i mai bine dispusă și are mai multe prietene pe care le ajută cu asta. Iar eu nu mai sunt nevoit să-i suport toanele de până acum, doar că trebuie să o aprovizionez cu pământ proaspăt, din două-n două zile. Și asta numai noaptea, că atunci îi lutul mai dispus să-și elibereze substanțele binefăcătoare.

Tata a dat din cap a înțelegere, gustând apoi din vinul primit și îmbiindu-l pe Ion să facă la fel. ”Mare e grădina lui Dumnezeu, dar uite că și una mică, precum e a mea, poate să adune laolaltă destule ciudățenii”, și-a spus el în gând.

– Poți să-ți iei liniștit lutul necesar, când ai nevoie, și-a încurajat vecinul. Mă bucur că mi-ai spus și îți mulțumesc pentru tratație. Alții au luat cu sacii, fără să-mi ceară voie, iar dacă merge tot așa, în curând o să rămână doar o groapă. De-aș avea bani, aș tocmi pe cineva să-mi aducă pietriș de la Someș și să scap de grija locului ăsta.

– Ești nebun, măi Petre?! Să lași toată comuna fără un asemenea dar, ar fi cel mai mare păcat. Ăsta-i dat de la Dumnezeu, iar tu ești cel care trebuie să aibă grijă de el. Indiferent de crezi sau nu, important e că mulți își pun nădejdea în binecuvântarea lui.

Proprietarul mai trase o dușcă, dădu sticla mai departe și își rosti gândurile:

– Om vedea noi dacă e întemeiată credința asta, după ce vin analizele de la București.

Ion se mulțumi să se îndulcească din vinul înmiresmat, întărindu-și astfel speranțele că pământul ăsta e sfânt și va dăinui multă vreme.

Bulgărașul de zăpadă (9)

”Ardă-l focul de pământ blestemat!”, continua tata să repete în gând, amintindu-și de toate necazurile pe care i le-a adus în ultima vreme. Mai întâi cu miliția, care îl socotea responsabil pentru tot ce intră și iese din terenul acela nefolosit, iar apoi cu popa, cu aceleași dispoziții de a avea grijă de el, mai ales că acum era și sfințit. Cum să stea el de pază toată noaptea, când avea de întreținut o familie cu trei copii și o nevastă casnică, doar cu un salariu de muncitor necalificat la fabrica de drojdie și oțet? Această întrebare a cutezat să le-o pună, după o vreme, șefului de post și părintelui Babici.

Primul l-a asigurat din nou că vor veni în curând și materialele pentru gard, dar până atunci să-și ia un concediu medical. O să vorbească el cu doctorul Anderco despre asta, numai să meargă la un consult. În schimb, popa Babici i-a promis că se va ruga pentru el la fiecare slujbă, ca Dumnezeu să-i dea putere în această încercare. Tata a crezut de cuviință că vizita la medic era mai promițătoare, de aceea a trecut peste orice reținere și s-a prezentat în fața lui. Medicul era mai tânăr cu cel puțin zece ani decât el, mic de statură, agil în mișcări și amabil cu fiecare pacient. Mai ales dacă acesta era mai în vârstă, pentru că această categorie era mai greu de convins să aibă încredere în tratamentele moderne. Pe badea Petre îl cunoștea bine, mai ales că erau și neamuri prin alianță, iar pe copiii lui i-a tratat de mici.

– Spune-mi ce te supără, voinicule?, l-a încurajat el cu acest compliment, după ce omul s-a așezat timid pe scaunul din fața biroului.

Tata nu era sigur că șeful de post l-a pus la curent cu ”situația”, iar jena îl împiedica să aducă în discuție un subiect atât de neobișnuit. Nu i-a rămas decât să ridice din umăr, ca și cum nici el n-ar ști ce-l doare. Doctorul era obișnuit cu inhibițiile clienților, astfel că a trecut firesc la procedura obișnuită în astfel de cazuri. Adică întrebări firești în ce privește simptomele, verificarea tensiunii, a gâtului, palparea anumitor zone ale corpului…

– Se pare că ești sănătos tun, doar dacă nu ai vreun necaz aparte pe care eu nu-l pot detecta, a concluzionat tânărul în halat alb.

Oare doctorul îl juca pe degete și aștepta ca el să fie cel care aduce vorba de ”aranjament”? se întreba pacientul în timp ce-i privea chipul cu coada ochiului. Îi era rușine să-i spună, doar era ceva ilegal și nu-i făcea cinste, însă îi era și mai teamă de cum va reacționa milițianul, dacă nu va respecta înțelegerea.

– Știți…, eu am o problemă cu un pământ, se fâstâci omul. Pe care mi-a zis tovarășul Apopei să-l păzesc până-l împrejmuiește. Doar că eu am servici… și nu pot să stau treaz toată noaptea. Așa că…

Doctorul a făcut semn că a înțeles, cu degetul arătător ridicat și un surâs amar în colțul gurii.

– Așadar, pământul dumitale a sucit mințile oamenilor, făcându-i să creadă în minuni deșarte, în loc să vină la mine și să se trateze cu adevărat!

Omul a aprobat din cap cu amărăciune, completând ca pentru el:

– Așa o fi, dar nu știu care-i vina mea. L-aș da și gratis, da’ nimeni nu-l vrea cu totul, doar în părți care se pot căra.

Medicul îl privi pe cât putu de adânc în ochii ce se fereau mereu să-și expună profunzimea. Era și acesta un examen medical al frământărilor interioare, o sursă pentru o boală în stadiu incipient.

– Ce-ți mai face băiatul?, a fost o întrebare prin care omul în halat alb încercă să detensioneze dialogul.

– Care băiat?, că am doi, plus o fată, s-a interesat mai degajat tata.

– Cel căruia i-am depistat eu poliomelita. Noroc că am fost înainte la o conferință în București, unde ni s-au adus la cunoștință simptomele și impactul devastator pe care îl avea în acele vremuri. Mulți doctori credeau că-i doar o răceală și o tratau complet greșit, iar oamenii ziceau că-i un blestem de la Dumnezeu, pentru păcatele părinților.

– Aaaa, da, se lămuri omul. Petruca e la o școală specială de lângă Cluj și e mai bine. Doar la picioare nu și-a mai revenit.

– Nu te-ai gândit că și pe el l-ar putea ajuta pământul dumitale?, îl încercă medicul, cu un zâmbet nedisimulat.

– Io nu cred în miracolele pământului ăsta, domnule doctor, a răspuns cu hotărâre tata. El merge la Techirghiol, unde se tratează cu nămol și băi de-alea speciale.

Anderco a dat din cap a înțelegere, înarmându-se cu stiloul și un certificat pentru completare.

– Uite cum facem, ca să nu încalc legea, și dumneata să fii mulțumit. Îți prescriu patru zile de concediu medical, iar apoi încă trei, dacă va fi cazul. Pe motiv de surmenaj psihic, de care chiar s-ar putea să suferi. Însă, dacă nu se rezolvă în acest timp, va trebui să te trimit la un psihiatru, pentru consultații de specialitate.

– Ăsta cu ce se ocupă?, a întrebat omul cu nedumerire.

– Un doctor cu bolile de cap, a venit sec răspunsul.

– O, nu, că eu n-am așa ceva!, a sărit bărbatul ca ars.

”Asta-mi mai lipsește, să mă creadă lumea nebun”, gândea el cu ciudă și teamă în același timp.

– Așa mă gândesc și eu, dar mai am o rugăminte…

– Orice, dom’ doctor.

– Adă-mi și mie, într-o plasă, din pământul acela renumit. Vreau să-l trimit unui coleg din Capitală, pentru analize. Așa vom putea lămuri o dată pentru totdeauna ce conține și dacă e de ajutor sănătății. Cine știe, poate chiar ai parte de o comoară aparte în grădina dumitale.

Tata a promis că-i va aduce a doua zi ce a cerut, după care s-a grăbit să-și ia certificatul, să-l salute și să iasă din acel cabinet sufocant. Nu i-au plăcut niciodată spațiile închise, mai ales dacă în ele se aflau doctori, milițieni sau popi.

 

 

Bulgărașul de zăpadă (8)

Primele clopote ale unei noi duminici de toamnă consecventă se auzeau printre casele localității. Semn că oamenii trebuie să se primenească, lăsând deoparte alte preocupări și gânduri laice, pentru apropiata slujbă din lăcașul sfânt al bisericii. De la acea oră, toți sătenii deveneau evlavioși întru Domnul și era mare mirare dacă vreunul își permitea să nu-și îndrepte pașii spre întâlnirea spirituală cu divinitatea, mijlocită de Părintele Babici, un preot impozant, cu o voce dumnezeiască și o privire aspră, de judecător nepământean. Grupuri de oameni, îmbrăcați în cele mai frumoase haine pe care și le puteau permite, se îndreptau spre centrul comunei, unde îi aștepta clădirea semeață a unei biserici impresionante încă de la intrare. Intrau cu umilință și tăcere în lăcașul Domnului, unde își avea fiecare scaunul moștenit de la înaintași. De îndată, se simțeau cu cuprinși de măreția Celui de Sus, care se revărsa prin picturilor aurite de pe pereții înalți, sculpturile strălucitoare din jurul altarului și din ecoul magic pe care-l producea fiecare sunet scos de slujitorii divinității.

Babici era preot de foarte mulți ani în această biserică istorică. Mulți dintre enoriași nici nu-și aminteau să fi slujit altul înaintea lui, iar asta îl făcea cu atât mai respectat. Deși era destul să-l auzi o dată, ca să-ți dai seama că are un har prin care îți pătrunde până în adâncul sufletului, insuflându-ți credință, iubire, cinste și teama de păcate. În timpul slujbei – dar mai cu seamă a Cazaniei prin care le impresiona până la lacrimi pe femei, însă și pe mulți bărbați -, privirea lui trecea de la un ascultător la altul, zăbovind mai mult asupra celor care nu păreau pe deplin convinși de spusele sale. De aceea, unii dintre cei vizați de obicei, nu îndrăzneau să stea în primele rânduri, simțind cum păcatele lor pot fi citite și condamnate prin ochii neiertători ai părintelui. Era unul din principalele motive pentru car luau loc în ultimele rânduri sau stăteau în picioare, pregătiți să iasă primii și, eventual, să treacă în fugă pe la crâșmă, înainte de a ajunge acasă. Printre ei se număra și tata, fie iertat!

Predica de astăzi era despre pierderea credinței și alegerile care-l supără cel mai mult pe Creator. Spunea Părintele, că unii dintre enoriași și-au pierdut calea dreaptă, apelând la mijloace diavolești, în speranța că se vor vindeca de unele boli. Ei sunt ca vrăjitorii pe care-i pomenește Scriptura, pentru că numai Cel de Sus poate vindeca orice boală, înafară de prostia de care dau dovadă acești rătăciți. ”Cu toții suntem făcuți din pământ și ne vom întoarce iarăși în lut”, rosti Babici cu elocvență. ”…dar pământul sfânt nu ne primește, atâta timp cât Tatăl Nostru ne ține în viață. Am auzit că, în loc să vă rugați mereu pentru ca Domnul să vă redea sănătate, ați început să credeți tot felul de invenții, precum că ar exista un teren cu puteri miraculoase. Nu v-ați dat în lături nici de la a fura din el și a vă îngropa de vii. Aceste fapte nu sunt pe placul Bisericii, pentru că nu-s nici pe placul lui Dumnezeu. Încetați imediat această practică păgână și căiți-vă!”, a continuat preotul, cu voce pătrunzătoare și priviri care te ardeau. Mulți și-au plecat fruntea cu rușine, deși nu toți dintre ei au mărturisit păcatul prin spovedanie. Dar simțeau că Părintele știe tot ce fac, așa cum știe Dumnezeu.

Slujba s-a terminat după miezul zilei, iar tatăl meu a răsuflat ușurat, în timp ce se pregătea să iasă în aerul liber de afară. Însă fătul avea misiunea să-l rețină până vine preotul, pentru a purta o mică discuție, veste deloc bună pentru omul cu mustrări de conștiință. Iar apariția preotului l-a făcut să se simtă mic de tot, deși aveau cam aceeași înălțime.

– Ai dat de dracu, Petre!, a fost expresia de întâlnire a Părintelui Babici.

Omul bisericii nu se mai folosea de eufemise și nici de același ton când intra în discuție cu oamenii, vorbind pe șleau despre orice subiect. Pentru prieteni era firesc, dar credincioșii mai slabi de înger simțeau aceeași inhibare ca în timpul slujbelor, cum era și în acest caz.

– Dar ce am mai făcut, dom’ Părinte?, întrebă tata, cu aerul unui elev curios să știe care din greșeli i se reproșează.

– Te faci că nu pricepi, după ce am vorbit despre asta în Predică?, îl certă Babici. De ce lași oamenii să creadă că pământul tău e mai bun decât al altora? Ce câștigi din asta?

Omul răsuflă ușurat că nu era vorba de altceva, după care se concentră să se dezvinovățească de această acuzație.

– Ardă-l focu’ pământ!, izbucni el cu ciudă neprefăcută. L-aș da oricui, dacă găsești pe cineva să-l cumpere ieftin, numa’ să scap de el. Destule zile fripte mi-a făcut, fără să am niciun folos.

Părintele îl privi în ochi, așa cum numai el știa, ajungând la concluzia că omul spune sincer ce are pe suflet.

– Eeeei, dacă așa stă treaba, trebuia să vii la mine, pentru că te pot ajuta, se temperă omul bisericii. Dar de ce mă mai mir, când dumneata te spovedești doar o dată pe an, și nici atunci cu inima deschisă. Am vorbit cu fătul, aici de față, și ne-am gândit că pământul acela trebuie neapărat sfințit.

– Sfințit?, se arătă uimit tata. Sfinția Ta știe mai bine, numai să nu coste prea mult. La salariul meu…

– Lasă, nu te necăji de bani, că rezolvăm noi altfel, îl liniști Părintele cu o figură jovială. Fie vorba numai între noi, după ce alung spiritele rele de pe terenul acela blestemat, o să trimit pe cineva să-mi aducă un ștraf din pământul eliberat de duhuri rele. Am și eu pe cineva bolnav de reumatism, iar prin acest lut sfințit va lucra acum Dumnezeu. Dumitale îți revine sarcina să nu mai lași pe nimeni să ducă din el, fără să aibă aprobarea mea. M-ai înțeles bine, Petre?

Tata a rămas blocat de întorsătura pe care a luat-o discuția, a chibzuit în tăcere și a bătut palma cu preotul. Măcar scăpa de grija păcatelor de care era bănuit și, pe deasupra, avea un sprijin în omul cel mai respectat din localitate.

Bulgărașul de zăpadă (7)

Toată suflarea omenească din localitate îl cunoștea pe gornicul Boitor. Înalt de statură și mai mult subțirel decât împlinit, cu picioare lungi ca niște catalige și mâini ca două brațe de caracatiță, impunea respect sau teamă printre semeni, în funcție de caracterul fiecăruia. Treaba lui era să păzească recolta de pe pământurile CAP-ului, iar circuitul de rutină începea dinaintea înserării și se termina după răsăritul soarelui, când veneau agricultorii pe câmp. Avea ochi de șoim și cutezanța unui militar în misiune, deși umbla de unul singur, purtând doar o brișcă veche la brâu, cu care își tăia slana și pita pusă de merinde. Nu se pierdea cu firea când întâlnea mai mulți hoți, cu carul încărcat de știuleți, cartofi, dovleci sau alte bunuri culese de pe terenurile păzite de el. Dacă nu lăsau prada, luând-o la fugă, îi punea la pământ cu palmele lui tari ca piatra, chit că era amenințat adesea cu furcoiul, toporul sau alte obiecte menite să-l înfricoșeze. E drept că uneori se alegea cu răni, dar le trata cu câte un pahar de tărie prin care era cinstit la crâșma ”Trei Păduchi”, de către cei respectuoși și recunoscători. Pentru că Boitor era un om bun la suflet, iar asta se vedea când închidea ochii în fața unor sărmani care-și duceau acasă câte un sac de legume sau fructe, de pe câmp sau din livadă.

Noi, copiii de pe strada lui, îl îndrăgeam pe gornicul cel hâtru și îl înconjuram imediat ce se apropia de casă. Știam că nu vine niciodată cu buzunarele goale, iar el ne întâmpina zâmbind pe sub mustața deasă, de parcă toți am fi fost ai lui. Se așeza pe prima bancă și ne cuprindea cu privirea lui caldă, de parcă ar fi vrut să ne numere dacă suntem toți, după care își împărțea bunătățile: sămânță de floarea soarelui, fructe de sezon sau alte surprize care ne încântau de fiecare dată. Cum ar fi un fluier făcut de mâna lui și la care ne învăța să cântăm pe rând sau alte minunății cioplite din lemn cu cuțitul de la brâu. Ne privea cu duioșie cum ne bucuram de daruri, în timp ce trăgea cu poftă din țigara pe care tocmai și-o răsucise. Iar printre fumuri și mirosul de duhan ieftin, ne spunea povești la care rămâneam muți de admirație, deși nu erau cu prinți și balauri, ci cu oameni și copii precum noi. Nu se grăbea niciodată acasă, amânând pe cât se putea întâlnirea cu nevasta, care-l certa întotdeauna pentru întârziere, și fiica bună de măritat, mereu nemulțumită că nu are bani de haine mai frumoase. Problemele lor mărunte, după părerea bărbatului, îi fugăreau somnul și îl oboseau mai tare decât toată noaptea de bătut câmpurile.

Într-o dimineață de toamnă generoasă, înainte de a intra pe străzile comunei, Boitor s-a oprit pe trunchiul doborât al unui copac, să-și tragă sufletul. Timp tocmai potrivit să termine de cioplit căluțul din lemn pe care intenționa să-l dea copiilor nerăbdători să-l întâmpine . Cuțitul aluneca ușor prin lemnul docil, scoțând în evidență detaliile cele mai reprezentative ale unui cal zburdând cu coama în vânt. Deodată, atenția gornicului a fost atrasă de Ciombe, un țigan pirpiriu și fără vreo ocupație onorabilă, care se strecura tiptil pe marginea cealaltă a drumului. Nu l-ar fi abordat, însă coșul pe care-l ducea în spate i-a atras atenția, amintindu-i menirea pe care o avea.

– Bună dimineața!, a strigat el, în timp ce se ridica în picioare pentru a fi văzut.

Ciombe s-a oprit și a întors capul către locul de unde venea salutul, în timp ce pe chipul lui se citea o neplăcută surprindere.

– Bună, bade Boitor, da’ încă nu ai ajuns acasă?, a răspuns trecătorul cu o jumătate de gură.

– Păi de ce să mă grăbesc? Casa o găsesc oricând la locul ei, dar pe tine nu te-aș fi văzut dacă nu eram aici. Hai și te odihnește puțin lângă mine, se vede cât ești de obosit.

Țiganului nu-i surâdea ideea, însă știa că n-are cum să refuze invitația, dacă vrea să poarte în continuare o discuție amiabilă. Așa că s-a apropiat spășit de gornic și a acceptat să ia loc lângă el, oftând și plângându-se:

– N-aș prea zăbovi, că mă așteaptă nevasta de ceva vreme. Știi că-i beteagă de un picior și nu poate să se descurce fără mine.

– Dar nu te rețin decât câteva clipe, îl asigură gornicul, privind mai insistent la încărcătura din coș. Vreau doar să știu ce cari cu atâta trudă, fiindcă nu se vede de fleandura pusă deasupra. Sper că n-ai furat ceva de pe câmpuri.

Ciombe se arătă revoltat, după care intră imediat în defensivă, după cum îi era obiceiul în fața unor astfel de acuzații.

– Vai de mine, doar nu mă crezi un astfel de om, bade Boitor. Să mor eu că mi-s om cinstit și nu iau niciodată ce nu-i al meu. Doar vezi că vin dinspre centru, nu de pe câmp, și mă duc spre căsuța mea din vale.

Paznicul nu părea convins și i-a pus mâna ca o lopată pe umărul îndoit de funia coșului.

– Știu eu pe unde ai umblat?, a rostit el pe un ton insinuant. Nu mai bine ar fi să-mi arăți ce ai în spate, dacă n-ai nimic de ascuns?

Țiganul nu avea loc de întors, s-a eliberat de strânsoarea coșului, l-a pus în fața lor și a dat deoparte cârpa cu care era acoperit. Nu mică a fost mirarea gornicului, care a exclamat:

– Doar pământ!? Ce faci cu el și de unde l-ai luat?

Pirpiriul se bâlbâi la început, dar în cele din urmă reuși să se exprime.

– Bade Boitor, știu că ești om cumsecade și nu mă vei da de gol. Trebuia să-mi tratez cumva femeia… să nu-i taie piciorul… și am auzit că pământul lui badea Petru face minuni. M-am gândit că nu fac niciun rău dacă-mi duc și eu acasă și-i fac un tratament natural. E doar al doilea coș, dar deja parcă se simte mai bine. Noi n-avem bani de doftor, pământul ăsta e singura speranță în vindecare. Am auzit că pe alții i-a ajutat mai mult decât moaștele de la mănăstire.

Gornicul își îndesa mâna printre hălcile negre de pământ și nu-i venea să creadă ce aude. Țiganul era atât de serios în afirmațiile lui, încât n-ar fi avut inima să-i pună la îndoială credința. A socotit că-i mai potrivit să-i ofere o porție de duhan, să-și împăturească amândoi câte o țigară și să o fumeze îndelung sub soarele tot mai îndrăzneț al dimineții.