O admiram pe mama cât de bine a reușit să treacă peste pierderea bărbatului cu care a trăit patru decenii. Nu s-a plâns de singurătate sau greutăți, ci le-a luat în piept și le-a pus la pământ. Pământul era de fapt și partenerul ei de viață, petrecând trei anotimpuri din an cu sapa în mână și munca în grădină. Iarna, după ce termina de dereticat prin casă, iar mâncarea gătită se răcea pe măsuță, se odihnea și ea în fața sobei cu ușița deschisă, admirând jocul flăcărilor și desfătându-se cu trosnetul lemnelor care scoteau scântei ca niște artificii. În acea perioadă, se bucura de vizita unui verișor de-o seamă cu ea, cu care depănau amintiri comune și își aduceau la cunoștință ultimele vești din localitate, din vecini sau din gospodărie.
Noi, copiii ei, o vizitam cât puteam de des și ne minunam de roadele pe care le obținea de una singură, din care avea să ne dea și nouă. Eu o invitam să mă viziteze în Baia Mare, dar și atunci venea încărcată cu mâncărurile mele preferate, iar la plecare îmi lăsa frigiderul plin cu altele, gătite special pentru mine. Doar după aceea avea vreo câteva ore de tihnă plăcută, adormind mereu în fața televizorului, cu un surâs de mulțumire pe chip. Însă casa părintească și grădina o chemau să revină unde-i era locul și să stârpească buruienile apărute între timp. Și față de mărul din capătul grădinii avea o afecțiune mai mare, după ce i-am povestit în amănunt ultima discuție pe care am avut-o cu tata. Zăbovea adesea în fața lui – mai ales când era încărcat cu fructe -, încercând parcă să înțeleagă care îi e rostul și când avea să se împlinească. Am rugat-o să nu dea cantități mari de mere fără să se consulte cu mine și să hotărâm împreună dacă e persoana potrivită.
În primul an după moartea tatei, a venit la noi un bărbat din județul Satu Mare. Era oșean și auzise că la noi sunt mere frumoase, bine aromate, iar el ținea foarte mult să aibă ceva deosebit, indiferent de preț. Era duminică și astfel l-am putut întreba personal la ce-i sunt de trebuință atâtea fructe, pentru că aveam sute de kilograme. A răspuns cu nonșalanță, de parcă nu ar conta – din moment ce mă plătește bine -, că o să le consume ca atare o parte, iar din restul o să facă o pălincă din care nu a mai gustat nimeni. Nu mică i-a fost mirarea când i-am spus că nu ne interesează oferta, oricât de mulți bani ne-ar da.
S-a întâmplat ca în anul 1988 să fiu iarăși acasă când ne-a căutat un tânăr din Sighet, tot cu o propunere tentantă. Omul avea intenții bune pentru familia lui, iar dorința de a face suc din cea mai mare parte a merelor părea că mă poate convinge să i le vindem. Am cugetat mai multe minute și m-am rugat să nu fie o greșeală faptul că l-am refuzat și pe el. S-a mirat, la rândul său, cum de nu accept o sumă atât de mare, mai ales după ce a văzut modestia în care trăiam. Nici eu nu știam pe cine aștept, dar eram convins că mă va ajuta un semn, o împrejurare aparte sau măcar o previziune.
Toamna anului 1989 a venit cu altă repartiție pentru o garsonieră nouă, într-un bloc proaspăt ridicat tot pe strada Luminișului, de unde plecasem la dorința lui Lili. Era o locuință ceva mai mică, la etajul trei, însă nu mai trebuia să pornesc mașina în fiecare zi sau să merg doi kilometri cu triciclul. Nici aici nu aveam încălzire centrală, dar scăpam de igrasia în care am trăit aproape patru ani, de parterul rece, de țiganii imprevizibili și de amintirile triste pe care mi le trezea acel apartament. Eram convins că și mamei o să-i placă mai mult să mă caute în acest cartier și într-o cameră mai primitoare, încălzită cu aragazul și cu inimile noastre. Cel puțin Rodica s-a arătat încântată de schimbare, iar pe copii îi simțeam și mai aproape.
Iarna a venit atunci pe nesimțite, fără frig și ninsori, astfel că nici nu ne-am dat seama cum de am amânat atât de mult să recoltăm merele. Poate și aceasta a fost cauza pentru care trunchiul lui schilod nu a mai rezistat la greutatea fructelor, mai multe ca niciodată. L-am găsit doborât la pământ, când m-am dus cu soră-mea, cumnatul și nepoțica Veronica în vizita săptămânală. Era un motiv de tristețe, dar mă gândeam dacă nu cumva acesta era și semnul pe care-l așteptam. Deocamdată trebuia să culegem toate merele de pe ramuri și să depozităm câte mai puteam în fosta bucătărie de vară, ascunse în spatele unor materiale de construcție. Părea o treabă ușoară dacă nu trebuia să mai folosim scara, dar fructele erau multe și ascunse în coroana mare și deasă, cum nu am mai văzut la vreun alt pom. Ne-am apucat imediat de treabă și eram conștienți că vom fi obligați să continuăm tot așa și în sfânta zi de duminică, iar pentru asta i-am cerut iertare Celui de Sus.
Cred că Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunile, ba chiar ne-a răsplătit a doua zi, cam pe când ieșea lumea din biserică. Nu cu mult după ce a sosit mama de la slujbă, a parcat la poartă o Dacie Combi albă, din care a coborât un bărbat îmbrăcat într-un costum elegant, cu ochelari de intelectual și un chip care inspira respect. Se vedea de la o poștă că nu-i de prin părțile locului, iar acest aer aparte m-a făcut curios din prima clipă. Tocmai terminaserăm de mâncat și ne pregăteam să plecăm în grădină, unde mai aveam câteva ore de cules. Era o vreme de toamnă blândă, cu toate că intram în cea de-a doua decadă a lunii decembrie, iar asta se vedea și în hainele mai subțiri de pe noi, inclusiv ale necunoscutului intrat în curte.
– Aici locuiește familia Racolțea?, a întrebat el când ne-a văzut coborând pe rând cele trei trepte ale casei.
– De fapt e Racolța, dar cred că de noi e vorba, am ținut să-l corectez și să-i atrag atenția asupra mea.
– Așaaa, vă rog să mă scuzați, a reacționat el cu politețe. Dumneavoastră aveți niște mere mai altfel, despre care s-a dus vorba în toată țara?
– Am avut, dar nu mai sunt, că ne-au tăiat pomul, s-a grăbit mama să ne pună la adăpost de orice pericol.
Îi înțelegeam teama de securiști, dar instinctul îmi spunea că ei umblă cel puțin câte doi, ca milițienii. Bașca faptul că omul acesta părea amabil, cu un glas plăcut și un caracter de bună credință.
– Dar de ce întrebați și cine v-a trimis la noi?, am vrut eu să-i cunosc intențiile.
– Vreau să-mi dați mie toate fructele, deși nu am bani să vi le plătesc. Bineînțeles că vă rog cât se poate de călduros.
Am rămas muți de uimire în fața unui tupeu atât de mare. Soră-mea a fost care a izbucnit prima:
– Știți dumneavoastră, domnule…?
– Mărgineanu Constantin mă cheamă. Mă scuzați că nu m-am prezentat de la început.
– Ei bine, domnule Mărgineanu, a continuat Doinița, noi am refuzat persoane cu sume mari…
– Stați așa!, a intervenit atunci mama. Parcă îmi amintesc de un domn din București care ne-a căutat în urmă cu vreo douăzeci de ani. Cred că avea același nume și semăna bine cu dumneata.
– Aveți o memorie bună, doamnă. Era tata, cel care a descoperit calitățile acestui pământ și apoi al merelor.
”Acesta trebuia să fie cel mai clar semn pe care-l așteptam”, mi-am zis în gândul meu.
– Cred că pe dumneavoastră v-a așteptat mărul până să se prăpădească, i-am zis bucuros în timp ce-i strângeam mâna. Mai spuneți-mi ce vreți să faceți cu roadele lui.
– Să le ofer pur și simplu oamenilor de pe stradă, ca și cum dăruiește lumea flori. Sunt profesor și am destui elevi care vor fi bucuroși să mă ajute în această misiune.
– Merele sunt ale dumneavoastră, după ce le culegem și pe celelalte de pe ramuri. Dacă ne ajutați la recoltat, vă vom ajuta și noi să le încărcați.
– Cum așa?!, a intervenit cumnatul. Atâtea mere… pe gratis?
Am zâmbit și i-am răspuns privindu-l cu un înțeles aparte:
– Crede-mă că merită, Ioane. Aceste mere nu sunt doar ale noastre, chiar dacă s-au făcut aici.
Profesorul s-a dovedit îndemânatic în munca alături de noi, iar din gura lui am aflat răspunsul la alte întrebări pe care nu am apucat să le punem. Ceaușescu a trimis la analize unul dintre merele noastre, iar doctorului Mărgineanu i-a revenit sarcina să-i comunice rezultatele. S-a dovedit că merele au darul de a curăța creierul de influențele nocive depozitate de-a lungul evoluției umane, generând endorfine care stimulează calități esențiale, cum ar fi adevărul, curajul, acuratețea în gândire și onestitatea. Această descoperire nu a fost deloc pe placul președintelui, fapt care a dus la întemnițarea imediată a cercetătorului. Familia nu a știut nimic de el, până în urmă cu două săptămâni, când au primit trupul lui rece. Șocul și durerea au fost aproape insuportabile, dar a intervenit o minune prin care au prins parcă putere, chiar dacă părea lugubră. Chiar înainte de a-l așeza în sicriu, bătrânul a deschis ochii, și-a prins fiul de mână și a mai apucat să zică: ”Du-te în Seini. Acolo crește adevărul într-un pom cu mere. Împarte-le…” După care a închis ochii definitiv.
Pe măsură ce ne vorbea și noi îl ascultam, ne-am dat seama că el trebuie să ducă adevărul mai departe, fiindu-i chiar recunoscători pentru rolul asumat. Seara, am terminat și de încărcat lăzile cu fructe, mulțumiți că am avut loc pentru toate, după ce am eliminat un rând din scaunele mașinii. L-am invitat pe domnul Mărgineanu la cină, dornici să povestim mai multe, însă ne-a refuzat motivând că-i mai bine să circule noaptea până la destinație.
– Nu v-am întrebat în ce localitate le duceți, mi-am amintit eu în ultimul moment.
– La Timișoara profesez eu, deci acolo le voi împărți. Poate vă trimit vești, numai să fie de bine!, ne-a spus el în timp ce urca la volan.
Era zece decembrie, 1989. După câteva zile, am auzit că în Timișoara a început să se revolte lumea împotriva comunismului, iar merele trimise acolo ne-au subjugat gândurile. Apoi, a circulat zvonul că s-au văzut copii care au împărțit mere soldaților care trebuiau să tragă în mulțime. Cei care le-au gustat, au lăsat armele și s-au aliat cu revoluționarii. Domnul Mărgineanu ne-a trimis o fotografie cu mulțimea ieșită în stradă, care avea pe spate doar un singur cuvânt: ”Mulțumesc!” De atunci nu am mai auzit de el, dar tot mai aștept să răsară un alt pom ca acela pierdut și insuficient pentru a îndrepta atâta amar de lume.
racoltapetru6 