Fructul interzis: Epilog

O admiram pe mama cât de bine a reușit să treacă peste pierderea bărbatului cu care a trăit patru decenii. Nu s-a plâns de singurătate sau greutăți, ci le-a luat în piept și le-a pus la pământ. Pământul era de fapt și partenerul ei de viață, petrecând trei anotimpuri din an cu sapa în mână și munca în grădină. Iarna, după ce termina de dereticat prin casă, iar mâncarea gătită se răcea pe măsuță, se odihnea și ea în fața sobei cu ușița deschisă, admirând jocul flăcărilor și desfătându-se cu trosnetul lemnelor care scoteau scântei ca niște artificii. În acea perioadă, se bucura de vizita unui verișor de-o seamă cu ea, cu care depănau amintiri comune și își aduceau la cunoștință ultimele vești din localitate, din vecini sau din gospodărie.

Noi, copiii ei, o vizitam cât puteam de des și ne minunam de roadele pe care le obținea de una singură, din care avea să ne dea și nouă. Eu o invitam să mă viziteze în Baia Mare, dar și atunci venea încărcată cu mâncărurile mele preferate, iar la plecare îmi lăsa frigiderul plin cu altele, gătite special pentru mine. Doar după aceea avea vreo câteva ore de tihnă plăcută, adormind mereu în fața televizorului, cu un surâs de mulțumire pe chip. Însă casa părintească și grădina o chemau să revină unde-i era locul și să stârpească buruienile apărute între timp. Și față de mărul din capătul grădinii avea o afecțiune mai mare, după ce i-am povestit în amănunt ultima discuție pe care am avut-o cu tata. Zăbovea adesea în fața lui – mai ales când era încărcat cu fructe -, încercând parcă să înțeleagă care îi e rostul și când avea să se împlinească. Am rugat-o să nu dea cantități mari de mere fără să se consulte cu mine și să hotărâm împreună dacă e persoana potrivită.

În primul an după moartea tatei, a venit la noi un bărbat din județul Satu Mare. Era oșean și auzise că la noi sunt mere frumoase, bine aromate, iar el ținea foarte mult să aibă ceva deosebit, indiferent de preț. Era duminică și astfel l-am putut întreba personal la ce-i sunt de trebuință atâtea fructe, pentru că aveam sute de kilograme. A răspuns cu nonșalanță, de parcă nu ar conta – din moment ce mă plătește bine -, că o să le consume ca atare o parte, iar din restul o să facă o pălincă din care nu a mai gustat nimeni. Nu mică i-a fost mirarea când i-am spus că nu ne interesează oferta, oricât de mulți bani ne-ar da.

S-a întâmplat ca în anul 1988 să fiu iarăși acasă când ne-a căutat un tânăr din Sighet, tot cu o propunere tentantă. Omul avea intenții bune pentru familia lui, iar dorința de a face suc din cea mai mare parte a merelor părea că mă poate convinge să i le vindem. Am cugetat mai multe minute și m-am rugat să nu fie o greșeală faptul că l-am refuzat și pe el. S-a mirat, la rândul său, cum de nu accept o sumă atât de mare, mai ales după ce a văzut modestia în care trăiam. Nici eu nu știam pe cine aștept, dar eram convins că mă va ajuta un semn, o împrejurare aparte sau măcar o previziune.

Toamna anului 1989 a venit cu altă repartiție pentru o garsonieră nouă, într-un bloc proaspăt ridicat tot pe strada Luminișului, de unde plecasem la dorința lui Lili. Era o locuință ceva mai mică, la etajul trei, însă nu mai trebuia să pornesc mașina în fiecare zi sau să merg doi kilometri cu triciclul. Nici aici nu aveam încălzire centrală, dar scăpam de igrasia în care am trăit aproape patru ani, de parterul rece, de țiganii imprevizibili și de amintirile triste pe care mi le trezea acel apartament. Eram convins că și mamei o să-i placă mai mult să mă caute în acest cartier și într-o cameră mai primitoare, încălzită cu aragazul și cu inimile noastre. Cel puțin Rodica s-a arătat încântată de schimbare, iar pe copii îi simțeam și mai aproape.

Iarna a venit atunci pe nesimțite, fără frig și ninsori, astfel că nici nu ne-am dat seama cum de am amânat atât de mult să recoltăm merele. Poate și aceasta a fost cauza pentru care trunchiul lui schilod nu a mai rezistat la greutatea fructelor, mai multe ca niciodată. L-am găsit doborât la pământ, când m-am dus cu soră-mea, cumnatul și nepoțica Veronica în vizita săptămânală. Era un motiv de tristețe, dar mă gândeam dacă nu cumva acesta era și semnul pe care-l așteptam. Deocamdată trebuia să culegem toate merele de pe ramuri și să depozităm câte mai puteam în fosta bucătărie de vară, ascunse în spatele unor materiale de construcție. Părea o treabă ușoară dacă nu trebuia să mai folosim scara, dar fructele erau multe și ascunse în coroana mare și deasă, cum nu am mai văzut la vreun alt pom. Ne-am apucat imediat de treabă și eram conștienți că vom fi obligați să continuăm tot așa și în sfânta zi de duminică, iar pentru asta i-am cerut iertare Celui de Sus.

Cred că Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunile, ba chiar ne-a răsplătit a doua zi, cam pe când ieșea lumea din biserică. Nu cu mult după ce a sosit mama de la slujbă, a parcat la poartă o Dacie Combi albă, din care a coborât un bărbat îmbrăcat într-un costum elegant, cu ochelari de intelectual și un chip care inspira respect. Se vedea de la o poștă că nu-i de prin părțile locului, iar acest aer aparte m-a făcut curios din prima clipă. Tocmai terminaserăm de mâncat și ne pregăteam să plecăm în grădină, unde mai aveam câteva ore de cules. Era o vreme de toamnă blândă, cu toate că intram în cea de-a doua decadă a lunii decembrie, iar asta se vedea și în hainele mai subțiri de pe noi, inclusiv ale necunoscutului intrat în curte.

– Aici locuiește familia Racolțea?, a întrebat el când ne-a văzut coborând pe rând cele trei trepte ale casei.

– De fapt e Racolța, dar cred că de noi e vorba, am ținut să-l corectez și să-i atrag atenția asupra mea.

– Așaaa, vă rog să mă scuzați, a reacționat el cu politețe. Dumneavoastră aveți niște mere mai altfel, despre care s-a dus vorba în toată țara?

– Am avut, dar nu mai sunt, că ne-au tăiat pomul, s-a grăbit mama să ne pună la adăpost de orice pericol.

Îi înțelegeam teama de securiști, dar instinctul îmi spunea că ei umblă cel puțin câte doi, ca milițienii. Bașca faptul că omul acesta părea amabil, cu un glas plăcut și un caracter de bună credință.

– Dar de ce întrebați și cine v-a trimis la noi?, am vrut eu să-i cunosc intențiile.

– Vreau să-mi dați mie toate fructele, deși nu am bani să vi le plătesc. Bineînțeles că vă rog cât se poate de călduros.

Am rămas muți de uimire în fața unui tupeu atât de mare. Soră-mea a fost care a izbucnit prima:

– Știți dumneavoastră, domnule…?

– Mărgineanu Constantin mă cheamă. Mă scuzați că nu m-am prezentat de la început.

– Ei bine, domnule Mărgineanu, a continuat Doinița, noi am refuzat persoane cu sume mari…

– Stați așa!, a intervenit atunci mama. Parcă îmi amintesc de un domn din București care ne-a căutat în urmă cu vreo douăzeci de ani. Cred că avea același nume și semăna bine cu dumneata.

– Aveți o memorie bună, doamnă. Era tata, cel care a descoperit calitățile acestui pământ și apoi al merelor.

”Acesta trebuia să fie cel mai clar semn pe care-l așteptam”, mi-am zis în gândul meu.

– Cred că pe dumneavoastră v-a așteptat mărul până să se prăpădească, i-am zis bucuros în timp ce-i strângeam mâna. Mai spuneți-mi ce vreți să faceți cu roadele lui.

– Să le ofer pur și simplu oamenilor de pe stradă, ca și cum dăruiește lumea flori. Sunt profesor și am destui elevi care vor fi bucuroși să mă ajute în această misiune.

– Merele sunt ale dumneavoastră, după ce le culegem și pe celelalte de pe ramuri. Dacă ne ajutați la recoltat, vă vom ajuta și noi să le încărcați.

– Cum așa?!, a intervenit cumnatul. Atâtea mere… pe gratis?

Am zâmbit și i-am răspuns privindu-l cu un înțeles aparte:

– Crede-mă că merită, Ioane. Aceste mere nu sunt doar ale noastre, chiar dacă s-au făcut aici.

Profesorul s-a dovedit îndemânatic în munca alături de noi, iar din gura lui am aflat răspunsul la alte întrebări pe care nu am apucat să le punem. Ceaușescu a trimis la analize unul dintre merele noastre, iar doctorului Mărgineanu i-a revenit sarcina să-i comunice rezultatele. S-a dovedit că merele au darul de a curăța creierul de influențele nocive depozitate de-a lungul evoluției umane, generând endorfine care stimulează calități esențiale, cum ar fi adevărul, curajul, acuratețea în gândire și onestitatea. Această descoperire nu a fost deloc pe placul președintelui, fapt care a dus la întemnițarea imediată a cercetătorului. Familia nu a știut nimic de el, până în urmă cu două săptămâni, când au primit trupul lui rece. Șocul și durerea au fost aproape insuportabile, dar a intervenit o minune prin care au prins parcă putere, chiar dacă părea lugubră. Chiar înainte de a-l așeza în sicriu, bătrânul a deschis ochii, și-a prins fiul de mână și a mai apucat să zică: ”Du-te în Seini. Acolo crește adevărul într-un pom cu mere. Împarte-le…” După care a închis ochii definitiv.

Pe măsură ce ne vorbea și noi îl ascultam, ne-am dat seama că el trebuie să ducă adevărul mai departe, fiindu-i chiar recunoscători pentru rolul asumat. Seara, am terminat și de încărcat lăzile cu fructe, mulțumiți că am avut loc pentru toate, după ce am eliminat un rând din scaunele mașinii. L-am invitat pe domnul Mărgineanu la cină, dornici să povestim mai multe, însă ne-a refuzat motivând că-i mai bine să circule noaptea până la destinație.

– Nu v-am întrebat în ce localitate le duceți, mi-am amintit eu în ultimul moment.

– La Timișoara profesez eu, deci acolo le voi împărți. Poate vă trimit vești, numai să fie de bine!, ne-a spus el în timp ce urca la volan.

Era zece decembrie, 1989. După câteva zile, am auzit că în Timișoara a început să se revolte lumea împotriva comunismului, iar merele trimise acolo ne-au subjugat gândurile. Apoi, a circulat zvonul că s-au văzut copii care au împărțit mere soldaților care trebuiau să tragă în mulțime. Cei care le-au gustat, au lăsat armele și s-au aliat cu revoluționarii. Domnul Mărgineanu ne-a trimis o fotografie cu mulțimea ieșită în stradă, care avea pe spate doar un singur cuvânt: ”Mulțumesc!” De atunci nu am mai auzit de el, dar tot mai aștept să răsară un alt pom ca acela pierdut și insuficient pentru a îndrepta atâta amar de lume.

Fructul interzis (24)

continuare

Mi-am dat seama că toți colegii și-au îndreptat privirile spre mine, curioși să vadă cum voi reacționa la o veste atât de mare; după ce au fost martori la manifestările de suferință provocate de plecarea marii mele iubiri, prin lacrimi care nu puteau fi ascunse și un chip îndurerat, timp de mai multe luni. Acum, când mă vedeau restabilit, intervenea trecutul să-mi deschidă rana cea profundă și să elibereze sentimente adânc îngropate, însă niciodată uitate. Eram încredințat că dezamăgirile iubirii se vindecă tot prin iubire, Rodica fiind cea care mi-a oferit un nou început în această privință, mai puțin trepidant, dar mai fierbinte și benefic, ca un balsam pentru inimă. Pe lângă acest sprijin în confruntarea care mă aștepta, mă influențau știrile primite de la șoferii intreprinderii noastre, care au văzut-o pe Lili lucrând ca sezonier pe câmpiile întinse ale județului Arad, cu parteneri pe care-i schimba frecvent după ce suporta bătăi de la precedentul.

Dacă această revenire printre noi s-ar fi produs în urmă cu doi ani, aș fi sărit instinctiv de pe scaun, ca să o întâmpin primul la intrarea în atelier. Acum însă, mă dominau alte emoții, din care frica se făcea cea mai simțită. Temerile mele s-au adeverit când pe ușa atelierului am văzut intrând cu pași șovăielnici două femei micuțe, cu un zâmbet timid pe chipuri. Soacra mea arăta la fel cum o știam și ne-am îmbrățișat cu aceeași căldură ca la ultima despărțire. În schimb, Lili părea o stafie a femeii strălucitoare pe care ne-o aminteam cu toții din vremurile bune. Tenul îi era mai palid ca niciodată, trupul scheletic și chipul îmbătrânit de parcă ar fi trecut un sfert de veac. M-a pupat și ea pe obraji, i-a salutat pe fiecare în parte, afișând un zâmbet care lăsa să se vadă lipsa câtorva dinți din față. Apoi, și-a îndreptat din nou atenția către mine, în timp ce se așeza obosită pe fostul ei scaun de lângă mine.

– Ce surpriză ne-ați făcut!, am deschis eu conversația, încercând din toate puterile să fiu cât mai natural. Cărui fapt datorez această vizită?

O întrebare mai potrivită nu am găsit, dar tot era mai bună decât să tac inhibat. Amândouă au încercat să-mi răspundă deodată, însă mama-soacră s-a oprit pentru a-i oferi fiicei sale satisfacția unei lămuriri.

– Nu-ți amintești că în urmă cu zece ani ne-am căsătorit la starea civilă? Legea mă obligă să-mi schimb buletinul înainte de Crăciun și de aceea am venit, până nu intrăm în iarnă.

A fost momentul când Rodica s-a apropiat de ea și, după ce i-a urat un bun-venit rece, a rugat-o să-i elibereze scaunul de lucru. Lili s-a ridicat cu silă vizibilă, răspunzând cu o expresie malițioasă:

– Până și scaunul mi l-ai luat.

Colega de muncă nu a vrut să rămână datoare și a răspuns răspicat:

– Ce să-ți fac, dragă, dacă l-ai lăsat liber? Cineva trebuia să-l ocupe.

După care i-a întors spatele, îndreptându-și atenția către lucrarea pe care o avea de realizat. Cu un glas domol, soacra m-a întrebat dacă pot să merg cu ele, fiind obosite de drum și dornice să rezolve problema cu actul de identitate. Programul de lucru era oricum spre sfârșit, așa că șeful de echipă a fost chiar bucuros să mă învoiască. M-am schimbat rapid, după care le-am poftit pe cele două femei în parcare și apoi în Trabantul care aștepta să ne ducă la miliția municipală. Ghinionul ne-a însoțit de cum am ajuns în fața instituției, unde Lili a constatat că și-a pierdut sau i-a fost subtilizat portofelul cu acte și bani. Degeaba a căutat prin bagajele cu care au venit, în timp ce maică-sa o certa pentru crasa ei neglijență, ea continua să susțină că a fost jefuită. Singura rezolvare era să le ofer eu banii necesari, iar ea să declare buletinul pierdut, ceea ce a și făcut. După câteva ore de așteptare, au revenit amândouă la mașină și am pornit prin oraș pentru câteva cumpărături, mai ales că aveam oaspeți atât de însemnați. Ultima oprire, înainte de a ajunge la locuința mea, a fost la telefoanele publice din piață pentru a o liniști pe Rodica. Știam că nu-i convenea să petrec noaptea cu Lili, însă nu puteam să le las singure și să evit discuția al cărui subiect era lesne de bănuit.

– Hai să dormi la mine și spune-le că vă veți întâlni mâine, mi-a propus iubita colegă.

– Trebuie să lămuresc lucrurile cât mai repede, i-am explicat eu. Fii liniștită, că nu voi dormi cu ea în aceeași cameră, nu aș mai putea să fac așa ceva. Doar la tine mă voi gândi în fiecare clipă.

După încă vreo două minute în care am asigurat-o de loialitatea mea, m-am întors la mașină și am văzut lacrimile pe care amândouă femeile și le ștergeau de sub ochi. Atunci am remarcat că tot ce am vorbit s-a auzit, cabinele telefonice fiind doar la cinci metri de locul unde am parcat.

Cred că soacra – probabil și Lili, deși nu-mi vine să cred – era controlată de emoțiile firești într-o astfel de situație, iar această stare ne făcea insensibili la foamea care ar fi trebuit să ne roadă. Rozalia a fost prima care a abordat subiectul, dornică să clarifice în ce relații vom fi de acum înainte. Cu alte cuvinte, dacă mai suntem sau nu o familie unită și cu speranțe în fericire.

– Peter, m-am ținut de cuvânt și am adus-o pe fata mea acasă, unde îi este locul, mi-a explicat ea cu ajutorul traducerii făcută de Lili. Recunoaște că a făcut o greșeală mare când te-a părăsit, dar îți promite că nu se va mai întâmpla. Tu ești pregătit să o ierți și să o iubești ca înainte?

Răspunsul îl pregăteam de când le-am văzut și era cât se poate de evident, după părerea mea.

– Mamă, țin minte că așa am promis, dacă vine înainte să-i fie desfăcut contractul de muncă. Dar au trecut doi ani în care nu a dat niciun semn, timp în care eu mi-am refăcut viața. Nu pot să o țin acasă ca pe un bibelou și eu să merg la servici în fiecare zi, mai ales după ce mi-a făcut. Nu am uitat când mi-a spus mai demult să fiu mereu cu ochii pe ea, fiindcă-i slabă și lumea-i plină de ispite.

– Ți-ai refăcut viața cu fosta mea prietenă, după ce, la rândul ei, și ea și-a părăsit primul bărbat, a intervenit Lili. Cu ce e ea mai bună ca mine? Tatăl Romanei știe de legătura voastră?

– Și Rodica recunoaște că a greșit când s-a lăsat manipulată de Ionică, dar măcar nu și-a abandonat locul de muncă, de unde a primit un apartament. Toată lumea știe de relația noastră, iar știrea văd că a ajuns până la tine. Cel de-al doilea soț nu e încântat de asta, dar nu-i poate impune nimic din moment ce a părăsit-o și au divorțat.

– Oricine merită o a doua șansă, Peter dragă, mi-a spus cu priviri rugătoare mama-soacră. Pot să rămân cu voi o vreme, până își găsește fata mea un servici și vă reacomodați unul cu altul.

Îmi era milă de biata femeie, însă nu și de nevastă, care se simțea ca acasă și își punea câte un pahar de lichior din sticla tocmai cumpărată.

– Lili a avut a doua șansă când am rugat-o noi doi și Deac să se gândească bine înainte de a da cu piciorul căsniciei. Acum e prea târziu, nu se mai poate face nimic și sunt sigur că tot la despărțire s-ar ajunge. Cu alte dureri pentru mine și pentru dumneata.

Hotărârea mea a rămas neclintită până la capătul dialogului, după care ne-am așezat la mese diferite, pentru cină. În zadar le îmbiam cu mâncare gătită de Rodica sau hrană rece din magazin, ele s-au încăpățânat să mănânce din merindele aduse de acasă. Doar lichior și bere accepta nevasta, deși mama îi adresa priviri de dezaprobare. Pentru noapte le-am oferit patul din dormitor, în timp ce eu m-am chinuit să mă odihnesc pe canapeaua strâmbă, cu un picior rupt, din camera mare. Lili a venit de mai multe ori să mă întrebe dacă am nevoie de ceva – cred că la inițiativa soacrei – însă am refuzat-o de fiecare dată. Dimineață, când am plecat la muncă, le-am lăsat încă în pat, treze și cu gânduri negre, frământate pe tot parcursul nopții. Mi-au spus că vor pleca astăzi, după ce Lili își va primi buletinul și eu mă voi întoarce pentru a-și lua rămas bun.

Ziua de muncă a trecut greu, după orele de nesomn și avalanșa de trăiri neplăcute care nu conteneau să mă încerce. Vedeam foarte limpede că Lili aceasta nu mai era Lili care a fost, și nici nu va mai fi vreodată. Am iubit-o pe cea din trecut, în schimb ce asta îmi era o străină care-i purta doar numele și avea aceeași mamă. Când le-am revăzut, în acea după-amiază, erau tăcute și cu bagajele făcute. În ele și-a adunat nevasta hainele pe care le lăsase și încă mai erau bune, ramele cu pozele ei, toate fotografiile pe care le-a dorit și alte lucruri. Înainte de a ieși pe ușă, nevasta s-a mai întors o dată către mine și mi-a spus ceva care m-a impresionat:

– Ai promis că vei scrie o carte despre viața noastră. Poate nu o voi vedea niciodată, dar dacă o faci, te rog să fii bun când pomenești de mine. Amintește-ți momentele frumoase pe care le-am trăit și iubirea pe care ne-am purtat-o.

Am rămas afectat de această ultimă dorință și le-am privit mut cum se deplasează pe jos, purtând bagajele grele. S-au dus în vecini, la colega Eniko, persoana de legătura care le scrisese în detaliu despre legătura cu Rodi și tot ce le interesa despre mine. De aceea au refuzat cu încăpățânare să le duc cu mașina până la gară.

După un an, am aflat că s-a stins din viață soacră-mea, tot din cauza inimii, ca socrul Andraș. După alți șase ani, s-a auzit că Lili ar fi murit din cauza unei bătăi primite de la unul din parteneri. Dar pentru mine ea murise demult.

Fructul interzis (24)

Rodica era cea mai frumoasă dintre colegele de muncă pe care le-am avut până la finalul carierei de bobinator. Nu pot uita ziua în care a intrat în atelier pentru angajare, uimindu-ne pe toți cu înfățișarea ei. Avea un trup perfect, bine proporționat și scos în valoare de veșmintele mulate, la care se adăugau celelalte daruri bine întreținute. Părul negru ca pana corbului – bogat și lung până la șolduri – i se revărsa ca o cascadă pe umerii primitori, asortându-se perfect cu ochii ca doi cărbuni în stare să te ardă dacă te prindeau insistând cu admirația. Sânii erau și ei perfecți, iar rotunjimea feselor completau o femeie cu șanse mari să obțină titlul de Miss Maramureș, dacă ar fi intrat într-un astfel de concurs.

Văzând-o în prima zi, ne-am zis cu toții că această făptură delicată nu va face mulți pui într-un atelier ca al nostru, unde trebuie să te murdărești, să ridici greutăți și să înveți meserie. Delicatețea aceea era însă estompată de privirea aspră pe care o arunca celor pe care-i bănuia că o dezbracă în gând, dar mai ales de expresiile dure cu care răspundea la încercările de flirt ale vreunuia. Ne-am prins în câteva zile că nu-i bine să ne punem cu gura ei, iar asta a domolit avântul unor bărbați de a-i intra în grații. Șeful nostru – mare cunoscător în manevrele de culise din spatele angajărilor – ne-a lămurit că-i fiica vitregă a unui ștab de la birouri, care a angajat-o și pe mama Rodicăi într-un atelier de la noi. Mămica era la fel de frumoasă ca fiica, deși trecuse de cincizeci de ani. Tot șeful ne-a spus povestea reală în care acel tată vitreg a făcut schimb de neveste cu adevăratul tată al noii noastre colege, iar rocada s-a dovedit durabilă pentru cei implicați.

Așadar, Rodica nu și-a făcut prieteni printre colegi, deși anii treceau iar ea se încăpățâna să rămână alături de noi. În schimb era foarte apropiată de nevastă-mea și de încă o colegă aventuroasă, pe nume Eniko. Le vedeam cum se adună la cafeaua zilnică și își fac destăinuiri despre care Lili nu-mi dădea amănunte. Într-o bună zi – dacă s-ar fi putut numi așa și pentru frumoasa colegă -, am auzit că și-a părăsit brusc bărbatul, golindu-i apartamentul și luându-l cu ea pe Raul, singurul lor copil. O vrăjise un alt individ să se mute la el, pentru o viață cu mai multă atenție și iubire, așa cum merita o doamnă fermecătoare. Ne-a părut rău de soțul îndurerat – croitor talentat și muncitor – care lucra până seara ca să câștige bani pentru iubita lui nevastă. Probabil că omul nu mai avea timp și putere să-și arate și afecțiunea necesară unei femei ca ea.

Au mai trecut câțiva ani, timp în care s-a deteriorat și relația cu noul soț, tot mai absent de acasă, infidel fără scrupule și violent dacă i se reproșa ceva. Rodica i-a dăruit o fetiță cu numele de Romana, crezând că așa o să-l țină aproape, însă nu a fost să fie. O vizitam uneori cu Lili și îi vedeam ochii în lacrimi, fără sclipirea aceea dură cu care am cunoscut-o. A revenit la lucru mai împlinită la trup, cam cu vreo douăzeci de kilograme, dar la fel de frumoasă și neiertătoare cu noi. Doar șeful își permitea să o atace uneori cu aluzii la alegerile făcute și situația în care a ajuns. Noi ne temeam de replicile tăioase, care ajungeau să conțină și cuvinte greu de redat în scris, similare cu înjurăturile.

A venit și anul loviturilor consecutive pe care le-am încasat, reușind oarecum să îmi revin după câteva luni. Mai ales că, după pierderea părintelui, mama a stat cu mine până la primăvară, alungându-ne reciproc singurătatea și oblojindu-ne rănile. Iarna aceea s-a arătat nemiloasă, Ceaușescu dând dispoziție să se întrerupă circulația autoturismelor, dar eu numai cu Trabantul puteam străbate cei doi kilometri până la locul de muncă. Am riscat, și unul dintre colegii de la birou, tot cu mașină ca a mea, m-a turnat la miliție. Așa s-a făcut că – într-o dimineață geroasă , la ora șase și jumătate – un milițian m-a oprit pe drumul lăturalnic ales tocmai pentru a mă feri de ochii lor, poftindu-mă la secție pentru sancțiuni.

– Fi-ți-ar Trabantul al dracului!, a înjurat el cu năduf. Din cauza ta am fost nevoit să mă scol cu noaptea-n cap.

Firește că tot cu mașina a trebuit să mă prezint la sediu, în fața unui maior mai înțelegător. Mi s-a explicat frumos că, deși sunt nevoit să merg astfel la muncă, nu poate să-mi permită, și trebuie să se găsească o altă soluție. A urmat un telefon dat către intreprindere, iar de a doua zi mi s-a pus la dispoziție o autoutilitară pentru naveta dintre domiciliu și atelier.

Odată cu venirea primăverii, s-au mai făcut schimbări în echipa noastră, fiind angajată nevasta șefului de echipă. I s-a oferit un loc și un sertar pentru scule la bancul în care lucrau numai femei, pe scaunul care-i aparținuse până atunci Rodicăi. Necăjită și derutată de situația în care a fost pusă, o văd că se prezintă în fața mea și mă întreabă dacă poate să ocupe fostul scaun al lui Lili. Nimeni nu îndrăznise să-l ia de lângă mine, crezând că fosta ocupantă s-ar putea întoarce și nevrând să-mi spulbere speranțele. Această cerere neașteptată m-a luat prin surprindere, fără să am pregătit vreun argument plauzibil de respingere a femeii care mă intimida. Ridicatul meu din umeri a fost interpretat ca o acceptare, iar din acel moment m-am trezit că îmi este alături în muncă, în pauza de masă, la cafeaua de dimineață…

Necesitatea de a comunica e caracteristică oamenilor, iar prin asta ajungem să cunoaștem mai bine ce caracter are cel de lângă tine, descoperind adesea lucruri ascunse bine în interiorul lui. La început vorbeam doar despre lucrările pe care le aveam în față, ajutând-o în cele mai dificile, dar pe măsură ce ne obișnuiam unul cu altul am ajuns să glumim, să râdem împreună și să ne mărturisim ce avem pe suflet. Așa am aflat că în spatele privirilor reci și al cuvintelor dure se ascundea o inimă bună, dornică de înțelegere și mângâiere. Probabil că și ea a găsit ceva asemănător la mine, din moment ce era mai zâmbitoare și mai caldă în priviri, cum nu o mai văzusem până atunci la servici. Sunt convins că au contat mult experiențele asemănătoare prin care am trecut în căsnicie, învățămintele pe care le-am acumulat din ele și lipsa unui prieten apropiat pe care o simțeam fiecare.

Au trecut câteva luni în care ne-am bucurat de această revelație, și a venit ziua când am prins curajul să-i propun ceva mai mult decât prietenia, printr-o invitație în apartamentul meu. A râs ca de o glumă și, după ce a coborât din mașina mea, mi-a răspuns că se mai gândește. Era suficient pentru mine, dovedindu-se echivalentul unei promisiuni respectate după puțină vreme. Ne-am iubit cu timiditate la prima întâlnire și ne venea să râdem când ne-am reîntâlnit a doua zi, la muncă. Următoarele experiențe de amor total au fost tot mai intense, cum nu am mai avut parte vreodată. Erau planificate în fiecare sfârșit de săptămână, când venea cu copiii și dormeau la mine, sau mergeam eu în apartamentul lor. Țineam mult la Raul și Romana și simțeam că suntem ca o familie când luam cina pregătită de Rodica, din ingredientele cele mai apreciate pe care le găseam pe atunci.

Se întâmpla ca dorințele iubirii să ne ardă și peste săptămână, iar atunci ne duceam direct în apartamentul meu, pentru câteva ore în care ne bucuram de cuvinte pătimașe, priviri drăgăstoase și plăceri îndelungi. Pentru a ne feri de gura lumii, ne-am înțeles ca nimeni să nu afle de relația noastră, oricât de evidentă ar părea. Colegii nu erau orbi și tăcuți în fața atâtor dovezi, cum ar fi plecările deodată, aceleași zile libere solicitate și privirile languroase pe care ni le trimiteam. Însă noi negam cu tărie că ar fi mai mult decât coincidențe, în pofida oricărei dovezi pe care o aduceau în sprijinul convingerii lor.

Un an se scurge repede și mult mai dulce când iubești pe furate, feriți de ochii lumii și incitați de secretul nostru. Toamna anului 1988 a venit pe nesimțite, însă eu și cu Rodica trăiam mereu în sezonul dragostei, indiferent de anotimp. Într-o astfel de zi, a intrat șeful de echipă în atelier și ne-a captat atenția cu o întrebare:

– Pregătiți-vă sufletește pentru o vizită aparte.

– Ce vizită?, s-au auzit câteva voci. Ne caută directorul?

– N-o să ghiciți niciodată. Vine Lili!

va urma

Fructul interzis (23)

Omul bătrân și bolnav e ca o frunză veștejită în bătaia fiecărei toamne care își așterne bruma rece. Avea tata o vorbă, pe care o mai auzim și astăzi la cei în vârstă și chinuiți de beteșuguri* acumulate în timp: ”Dacă trec și de iarna asta, înseamnă că o mai duc până la cealaltă”. Nu era el prea bătrân la șaizeci de ani, dar cancerul nu ține cont de asta, odată ce s-a făcut stăpân pe tot trupul. Îl vedeam tot mai stafidit la față și cu priviri din ce în ce mai stinse, deși se agăța de speranțele insuflate de mama și doctorul care-l amăgea cât se poate de convingător.

Aș fi vrut să-l vizitez mai des, știind că nu mai are mult până la ”plecarea definitivă”, însă serviciu cu ore suplimentare – inclusiv unele duminici – nu era doar o opțiune pentru mine, ci o necesitate, având în vedere că trebuia să plătesc și CAR-ul lui Lili. Chiar și așa, rămâneam cu un salariu de doi-trei lei, trăind doar din avans și ciubucurile împărțite cu ceilalți colegi. Singurul mod de destindere era pescuitul cu prietenul Mitru, atunci când rezistam să stau o noapte pe malul unei bălți sau al unui râu. Nu era neapărat nevoie să prind ceva, ci doar să simt liniștea și să aud clipocitul apei, iscat de câte un pește care voia să ne provoace.

Nu aș putea uita vreodată atmosfera cu care am fost întâmpinați de mama și fratele Aurel, pe la mijlocul lunii noiembrie. Vedeam pe chipul lor că se apropia clipa din urmă, iar confirmarea a venit când l-am găsit pe tata mai slăbit decât orice om viu și întins fără vlagă pe patul din bucătărie. Ne-a salutat abia auzit, fără să ne poată privi în ochi, de parcă s-ar fi temut la ce ar putea ghici în ei. Eu, cu Doinița, bărbatul ei, Ioan și nepoțica Veronica, i-am adresat câteva cuvinte de îmbărbătare, după care ne-am adunat în dormitor pentru o ședință de familie. Ni s-a spus că părintele nostru a vărsat cu o zi înainte încă o cantitate mare de sânge, iar următoarea hemoragie de acest fel îi va fi fatală. Cu puțin noroc, am putea tăia mâine porcul din coteț, necesar oricum pomenii care va urma. Această treabă pretențioasă îi revenea lui Aurel, cel care moștenise priceperea de la tata și care avea acum ocazia să dovedească ce știe.

Ne-am pregătit sufletește, rugându-ne în taină ca Dumnezeu să-l țină în viață măcar noaptea care urmează, iar El ne-a ascultat dorința. Ziua a început prin mutarea tatei în dormitor, să nu fie stânjenit și îngrețoșat de lucrul cu cărnurile. Era conștient și chiar i se cereau sfaturi în modul de preparare și conservare a fiecărei specialități sau porțiuni din porcul pe care el îl îngrășase cu mâna lui. Toată ziua l-am pândit pe geamul ușii, iar din când în când trecea careva să-l îmbie cu ce era mai bun din mâncărurile pregătite pe rând. A refuzat constant, cu excepția a două înghițituri de creier fript cu ceapă, felul lui preferat cu fiecare ocazie de acest gen.

Seara, s-au adunat la pomana porcului mai multe rude apropiate, din care nu puteau să lipsească mătușa Iuli, alături de fiicele ei și nașele mele Măriuca și Tuții, cu soții lor. Fiecare din noii veniți au trecut să-i spună câteva cuvinte bolnavului, repetând într-una că arată bine și o să treacă peste asta. Când a revenit mama de la el, mi-a spus că sunt chemat la căpătâiul bolnavului, fără să știe care poate fi pricina. Mirarea m-a cuprins și pe mine, de aceea n-am întârziat nicio clipă să-i îndeplinesc dorința, înființându-mă lângă patul de după ușă. În dormitor era semiîntuneric, ceea ce făcea dificil să-i disting complet expresia feței, dar nici vocea slabă nu era ușor de deslușit. A trebuit să mă plec puțin pentru a-i înțelege cererea surprinzătoare, după care am revenit printre curioșii care mă așteptau.

– Tata vrea un măr, le-am trântit vestea ca pe un fenomen pe care nici eu nu-l înțelegeam.

– Un măăăr?!, s-a auzit o rumoare din partea oaspeților.

– Un măr din alea…?, a intervenit și mama, acoperindu-și cu o mână gura căscată.

– Unul dintr-alea… plus un cuțit să îl tai mărunt. Vrea să-l mănânce cu mine.

Privirile mesenilor se încrucișau a uimire, în timp ce mămica s-a grăbit să respecte dorința muribundului, fără să mai ceară lămuriri. Când m-am întors în dormitor, părintele mi-a făcut semn să mă așez lângă perna lui și să-i ridic capul mai sus, pentru a nu se îneca mestecând.

– Vreau să împărțim acest măr și să-l mâncăm împreună, ca răsplată pentru cei care l-au ajutat să apară în grădina noastră, s-a străduit el să vorbească fluent. Tu ai săpat groapa, iar eu am aruncat sămânța, neștiind niciunul care vor fi consecințele. De multă vreme nu am mai simțit gustul și efectele lui, acum nu mai vreau să amân, orice ar fi. Ești dispus să-mi fii alături?

Nici eu nu mai mușcasem demult din merele magice, temându-mă de adevărurile ascunse, care nu ar fi fost bine primite într-o lume a ipocriziei. Mi-am amintit acum și de avertismentul primit aseară de la mama, însă nu puteam refuza dorința tatălui aflat pe patul de moarte. Așa că am tăiat mărul în două și am mușcat din jumătatea mea, iar din cealaltă îi tocam bucățele mărunte și i le duceam la gura părintelui. El le molfăia cu greutate și înverșunare, de parcă ar fi fost vorba de un medicament vital. Mesenii de dincolo și-au pierdut interesul pentru noi, intrând într-o atmosferă cu voie bună și discuții aprinse, de înțeles după ce au degustat tăria din pahare și caltaboșii din farfurii. Zumzetul provocat de ei nu era suficient de mare pentru a acoperi dialogul care a urmat între noi, după ce am terminat de mâncat fructul aromat.

– A fost foarte bună ideea, a mărturisit tata. Deja mă simt cu totul altfel, fără frică de moarte și fără regretele despărțirii de lumea asta.

Replica mea a venit la fel de curajoasă:

– Tată, trebuie să-ți spun că nu mai ai mult de trăit. Îmi pare tare rău, dar s-ar putea ca aceasta să fie ultima discuție pe care o avem.

Ochii mi se obișnuiseră cu lumina slabă din dormitor, așa că am putut vedea surâsul din colțul buzelor lui.

– Acum… știu și eu, dar nu trebuie să fie o despărțire tristă. Tu trebuie să duci mai departe treaba în care am fost implicați, pentru binele multor oameni.

– Care treabă?, am ținut eu să mi se spună clar.

– Mărul acela care seamănă acum cu tine, nu vezi? I-am făcut un sprijin pentru trunchiul îngreunat de poame, ca o cârjă de susținere. Tu ai două astfel de proptele și sunt sigur că vei rodi în felul tău. Ai grijă de merele adunate până se va găsi modul cel mai eficient prin care să-și arate foloasele. Simt că vremea aceea va veni… și atunci adevărul va ieși la suprafață fără să mai poată fi înăbușit. Crede, fiule! Crede!

Eu credeam atunci, fără să înțeleg concret cum s-ar putea ca roadele unui singur pom să influențeze atâția oameni. Credeam, deși vorbele veneau de la un om afectat probabil de spectrul morții, într-o ultimă zvâcnire a judecății. Am simțit cum mâna lui rece și slabă mi-o caută pe a mea și o strânge, ca și cum mi-ar transmite o încurajare. Nu îndrăzneam să adaug nimic și timpul care a urmat mi s-a părut necesar pentru o despărțire anticipată. Când a intrat mama, părintele părea că doarme liniștit, după atâtea ore de neodihnă. M-am alăturat și eu oaspeților, dar gândul meu rămăsese la cele auzite mai înainte, ca o previziune pe care tot încercam să o înțeleg.

Toți oaspeții au plecat până la ora zece, lăsându-ne pe mine și pe mama cu grijile. După ce am mai eliberat masa, tocmai când ne pregăteam de culcare, s-a auzit o bătaie puternică în ușă. Am tresărit amândoi, știind că-i mâna tatei care-și chema nevasta să-i fie alături când își dă sufletul, odată cu ultima eliminare de sânge. Era 15 noiembrie, ora unsprezece fără un sfert. Am aflat spre ziuă că o oră mai târziu a murit și unchiul Aurel, fratele mai mic al părintelui meu și fost șofer la aceeași intreprindere în care lucram și eu.

* beteșuguri – boli

Fructul interzis (22)

continuare

Nu îmi venea să cred ce scria pe coala banală de hârtie, nu puteam concepe cum se poate destrăma o căsnicie de opt ani doar prin câteva rânduri așternute în grabă. A trebuit să mă așez lângă radioul pe care nu-l mai auzeam, pentru a nu cădea din cauza amețelii. Sângele îmi urcase în cap, pompat cu putere de o inimă dezlănțuită, poate ca să-mi anestezieze durerea sfâșietoare pe care trebuia să o înfrunt. Mi-au trebuit mai multe minute până ca mintea să-și reintre parțial în atribuții, influențată de sentimente și instincte greu de controlat. Cel mai puternic era acela care mă îndemna să ies imediat afară și să-mi caut iubirea pe toate străzile, ignorând rugămintea ei. Asta ar fi fost oare o dovadă de egoism, o făceam doar pentru interesul meu? O parte din mine mă asigura că era spre binele ei să o găsesc și să o aduc acasă. Mai devreme sau mai târziu, lunile de miere cu noul ei partener s-ar fi epuizat, iar ea ar fi ajuns pe drumuri, fără servici și fără un viitor.

Aveam, deci, un motiv întemeiat să-i ignor rugămintea și să străbat în neștire toate drumurile care mi se arătau, în speranța că o voi vedea intrând sau ieșind de undeva. Am urcat la volan, pornind într-o cursă nebună, fără să mai respect reguli de circulație, să mă gândesc la alte consecințe. Știam că era îmbrăcată în rochia galbenă, de aceea eram atras de această culoare precum taurul de roșu. Întâmplarea a făcut ca, după vreo zece minute de cursă prin cartier, să o văd de departe pe trotuar, alături de un bărbat deșirat cu care se ținea de mână. Am accelerat la maxim, urcând bordura, cu intenția de a-l călca pe hoțul care mi-a furat fericirea. Noroc că a auzit motorul și s-a ferit în ultimul moment, în timp ce Lili a început să țipe. M-am întors scurt pe două roți și am încercat din nou să-l prind pe individ sub mașină, însă iarăși a fost destul de ager să se ferească. Aș fi continuat până la reușită, dacă bărbatul nu s-ar fi strecurat printre blocuri, trăgându-mi nevasta după el.

Eram nebun de gelozie, de furie și de iminența unei vieți fără vreun rost, sentimente prea puternice pentru a lăsa loc judecății. Rătăcirea mea prin zonă a mai durat un timp imposibil de definit, după care am intrat în faza de autocompătimire. Pentru asta aveam nevoie de cineva căruia să mă descarc și de la care să primesc încurajări, iar părinții erau cei mai potriviți. Am ajuns la ei înainte de înserare, într-un hal de deznădejde atât de evident încât au crezut că-i vorba de moartea lui Lili – și nici nu erau departe de adevăr. Le-am povestit totul, după ce am ajuns în casă, iar apoi m-au copleșit lacrimile fierbinți, dese și mari cât boabele de porumb. Plângeam ca un copil, cu capul pe mâinile așezate deasupra mesei, în timp ce mama mă mângâia pe cap, tata murmura ceva neinteligibil, până și pisica încerca să-mi aline suferința, strecurându-se în poala mea. După ce am reușit să mă mai controlez, mi-am ridicat capul, exprimându-mi o mare rugăminte:

– Mămică, eu nu mai pot trăi singur în casa aceea goală. Haide și stai cu mine, măcar câteva zile, până îmi mai trece.

Ea s-a uitat cu regret în ochii mei umezi și mi-a răspuns cu durere în glas:

– Petrucă, m-aș duce în secunda asta, dar trebuie să am grijă de tătâne-tău. E tot mai slăbit după munca prea grea din gospodărie, iar eu trebuie să-i fiu aproape. Dormi la noi, în noaptea asta, și vino de câte ori ai nevoie de sprijin.

Doar atunci mi-am reamintit de boala tatei, iar asta m-a făcut să mă simt și mai lovit de soartă. M-am culcat târziu, fără să gust din cina pregătită pentru mine, dar dimineață eram gata să ajung la timp pentru servici. Mama a ieșit să mă conducă spre mașină și să-mi explice cauza reală pentru care nu poate veni cu mine.

– Tatăl tău a vărsat* zilele trecute aproape un lighean de sânge, însă eu i-am spus că a dat afară ce-i rău, și de acum o să se facă bine. Mă tem că nu mai are mult, de aceea trebuie să înțelegi că nu-l pot lăsa aici, singur. Am auzit că și fratele lui mai mic, Aurel, e internat în spital tot cu cancer. Doamne, cum i-a lovit aceeași boală deodată! Ai grijă de tine și ține cont că există viață și fără Lili.

Mi-am luat rămas bun și am ajuns la muncă în timp, cu aceeași figură îndoliată. Nu eram sigur că vreun coleg a aflat de pierderea mea, de aceea le-am spus scurt că nu știu unde îmi e nevasta și s-ar putea să nu mai vină. Aveam nevoie de lucru, pentru a-mi mai ocupa mintea cu altceva, aveam nevoie și de colegi, să-mi țină companie. Totuși, în pauza de masă, mi-am desfășurat merindele împachetate de mama, după care m-am retras în vestiar și am mai tras o tură de plâns. Cred că am fost auzit, dar nimeni nu m-a întrebat nimic, fiind înțelegători în fața simțămintelor mele. În acea zi, am expediat o telegramă pe adresa mătușii lui Lili, scrisă pentru soacră-mea, în care îi făceam cunoscută nenorocirea. Maistrul și inginerul șef m-au chemat a doua zi să mă întrebe care e situația concretă și dacă nevasta are nevoie de un concediu mai lung, pentru a nu i se desface contractul de muncă. I-am rugat să-i aprobe un concediu fără plată, cât timp permite legea, adică șase luni. Era tot ce puteau face pentru mine și, eventual, pentru ea.

Rozalia m-a surprins când a apărut în cea de-a treia zi, tot atât de deznădăjduită ca și mine. Imediat, am răspândit zvonul prin tot cartierul că Lili e așteptată de mama ei, pentru o simplă discuție între ele două. Telefonul fără fir a funcționat, iar în următoarea seară a bătut la ușă nevastă-mea, cu ochii plânși, însă fermă în hotărârea ei. Nu mi-a acordat nicio atenție, ci s-a adâncit într-o discuție aprinsă cu soacra, timp în care am fugit să-l aduc pe Deac Gheorghe, încă un om care speram să o convingă în a reveni acasă. Intrând în mașină, l-am văzut pe deșirat cum aștepta întoarcerea cuceririi sale, pe trotuarul de peste drum. Nu mai aveam timp pentru el, așa că am pornit-o în trombă spre primul telefon public, de unde l-am sunat pe Ghiță, implorându-l să coboare în fața blocului și să mă însoțească. Era întuneric și cam târziu să iasă din confortul apartamentului, dar mi-a înțeles disperarea și s-a echipat la costum, așa cum îl știam mereu.

La revenirea acasă, mi-am dat seama că efortul de convingere a soacrei nu a dat rezultat. Lili se pregătea să plece, când a dat cu ochii de nașul nostru neoficial, același care ne-a sfătuit și ajutat de nenumărate ori. A fost momentul când mi-a explodat în față.

– Bine că nu-ți aduci toată familia și pe toți colegii! Nu înțelegi odată că nu mai vreau să stau cu tine?

– Nu pot să accept asta fără să-mi explici de ce, i-am răspuns eu cu calm. Eu te iubesc foarte mult și o duceam bine împreună. Spune-mi cu ce ți-am greșit, și voi îndrepta orice ar fi.

– Nu mai pot trăi în casa asta, s-a răstit ea, plină de nervi. Să mă scol zilnic la șase, să merg la un servici care nu-mi place și să fiu și hărțuită pe deasupra.

Ghiță s-a apropiat de ea cu înțelegere, i-a luat mâinile într-ale lui și a vorbit ca un părinte.

– Lili, dragă, cu toți avem un loc de muncă, că ne place sau nu.

– Ți-e ușor să vorbești, tu mergi la un birou, semnezi niște hârtii și dai ordine altora, a răspuns femeia cu o voce plângăcioasă și cu alte lacrimi în ochi. Eu trebuie să ridic motoare, să mă murdăresc din cap până-n picioare și să ascult de alții.

– Fiecare după cum e pregătit și după ce știe să facă, continuă prietenul nostru. Știu că voi sunteți meseriași buni, câștigați suficient cât să puteți merge în fiecare an la mare sau la Băile Felix, după cum ați făcut-o. E drept că la muncă sunt și oameni răi, ca peste tot, dar ai un sprijin în bărbatul tău, în prietenele alături de care lucrezi. Ai o locuință frumoasă, mașină la scară, arăți foarte bine, ești o doamnă cum multe ar vrea să fie. Nu da cu piciorul unei situații de invidiat, doar pentru o pasiune trecătoare și promisiuni fără acoperire.

Nevastă-mea a izbucnit și mai tare în plâns, în timp ce eu credeam că vorbele spuse cu atâta convingere îi vor schimba hotărârea. Mama ei i-a dat o batistă uscată să-și șteargă obrajii și ochii, dar era prea supărată pe ea ca să o mângâie cu vreun alt gest.

– Nimic din ce-mi spuneți nu mă va îndupleca, spunea Lili printre suspine. Lăsați-mă să plec în drumul meu, alături de omul pe care-l iubesc și mă așteaptă afară. Mi-a jurat că mă va trata ca pe o prințesă și mi-a dovedit-o deja.

Degeaba am mai încercat să o mai reținem, în zadar îi explicam consecințele unei aventuri atât de riscante, ea nu mai voia să ne asculte, ci se precipita spre ușa cea salvatoare. Era clar că nu se mai putea face nimic în fața unei femei temeinic îndoctrinate către o fericire himerică, în care credea cu atâta naivitate și neclintire. Soacră-mea nu a mai vrut nici să o privească, însă i-a spus ceva pe ungurește, care s-ar traduce prin ”Nu te mai recunosc. Mă faci de rușine!”

Nevastă-mea a ieșit singură în întunericul nopții și al vieții care o aștepta de acum înainte. I-am mulțumit lui Deac Gheorghe pentru deranj și l-am dus înapoi, după care am revenit la Rozalia, să ne plângem amândoi de milă. M-a întrebat, cu o oarecare încurajare, dacă o voi primi înapoi pe Lili, în caz că o găsește și o convinge să revină lângă mine. Eu am asigurat-o că sunt dispus să uit totul, dacă apare înainte de șase luni, cât durează până îi desface contractul de muncă. Ne-am despărțit după două zile, cu gândul că există încă o șansă de a-mi recăpăta iubirea. Mă uitam în urma trenului care o ducea spre Harghita și mă întrebam dacă tot el va veni la timp cu cele două femei îndrăgite.

vărsat – vomitat

Fructul interzis (22)

Anul 1986 a fost cel mai îndoliat din viața mea. Poate sosise vremea să plătesc pentru fericirea din ultima perioadă, dar, deși știam că va veni cândva scadența, nu bănuiam să aducă atâtea nenorociri deodată. Prima din ele ne-a fost anunțată la începutul primăverii, printr-o scrisoare de la soacră-mea, în care ne anunța scurt și dureros că Andraș s-a stins subit din cauza unui infarct la locul de muncă. Am fost profund afectați de pierderea care rupea astfel un pod frumos de legătură cu familia atât de iubitoare a nevestei mele. Pentru că, odată cu acest eveniment tragic, mama ei nu mai avea voie să locuiască în căsuța din mijlocul pădurii, fiind locuință de servici. Iar faptul că nu am putut fi alături de Rozalia, în această pierdere, ne-a întristat și mai tare.

Mi-am amintit atunci că ultima noastră întâlnire a fost în anul precedent, când ne întorceam din Capitală cu noul nostru Trabant. Eram mândri de bijuteria albă, care strălucea în soarele luminișului, iar socrii împărtășeau cu noi acest sentiment. Ne-am simțit încă o dată ca în Paradis, alături de niște oameni cu chipuri generoase, care ar fi făcut orice pentru fericirea noastră. La despărțire, ne-am oferit cadouri: eu i-am dat lui Andraș ceasul automatic de pe mână, iar el s-a despărțit în favoarea noastră de toate plăcile de vinil, purtând pe ele melodiile preferate, pentru a le asculta pe pick up-ul nostru. Un alt cadou plăcut a fost faptul că Rozalia s-a hotărât să vină cu noi în Baia Mare, încercând astfel senzația de a călători în autoturismul cel nou. Socrul ne-a îmbrățișat cu multă căldură și ne-a însoțit cu privirea până am dispărut printre arbori, de parcă ar fi bănuit că nu ne vom mai vedea niciodată. Un om atât de puternic, cu o inimă atât de mare încât n-a mai rezistat să bată mai mult de cincizeci de ani.

Cea de-a doua lovitură a venit la locul de muncă, după vreo două luni, în timp ce discutam cu un medic și îi probam un incubator pentru bebeluși, căruia i-am rebobinat motorașul. Mulțumit de lucrare și probabil vrând să fie politicos prin a-și arăta interesul, m-a întrebat cu o voce compătimitoare:

– Ce mai face tatăl tău? Încă nu a apelat la morfină?

L-am privit stupefiat și mi-am exprimat mirarea tot cu o întrebare.

– Tatăl meu?! De unde știți că e bolnav?

– Pentru că eu i-am făcut ieșirea din spital. În starea lui e mai bine să-și trăiască ultimele zile alături de familie.

Uimirea mea s-a transformat într-o mare descumpănire, dar păstrând minima speranță că-i vorba de o confuzie.

– Despre ce boală e vorba?, că noi nu știm nimic. Precis vă gândiți la aceeași persoană?

De data asta a fost rândul doctorului să se mire de neștiința mea.

– Îmi pare rău, dar am crezut că ești la curent cu diagnosticul. I-am dat rezultatele și recomandările fratelui tău mai mare, care m-a asigurat că a înțeles cum să gestioneze fazele următoare. Bătrânul are cancer la plămâni în fază terminală și nu cred că mai apucă sfârșitul acestui an.

Această informație parcă m-a lovit în moalele capului, nemaifiind în stare să mă gândesc la altceva. Noroc că era sâmbătă și, imediat după ce s-a terminat programul, ne-am grăbit spre Seini ca să o anunțăm pe mama. Presupun că fratele meu, Aurel, a crezut de cuviință să o protejeze, ascunzându-i iminentul sfârșit, dar eu și cu Lili eram convinși de eroarea acestei decizii. S-a dovedit că avem dreptate, atunci când mămica a reacționat cu calm și înțelegere la aflarea sumbrei vești. Tata era în grădină, căznindu-se să scape de rădăcinile prunilor tăiați și pregătind astfel terenul pentru cultura porumbului de anul viitor.

Curând, a apărut și Aurel, enervat la auzul că marele lui secret a fost deconspirat. Cu greu l-am putut convinge că femeia e obligatoriu să afle ce boală are bărbatul ei, pentru a ști cum să-l îngrijească și a-i putea înțelege toanele inevitabile în această stare. Doar tata nu trebuia să audă că mai are puțin de trăit și să intre astfel într-o depresie care l-ar fi dus mai curând spre moarte.

– De aceea, vă rog să vă abțineți în a mânca vreunul din merele interzise când sunteți în preajma lui, ne-a spus mama, privindu-ne pe rând. Ca nu cumva să vă zboare vreun porumbel din gură. Mai trebuie găsită o cale să înceteze munca grea din grădină, altfel nu rezistă nici până la toamnă.

– Vorbesc eu cu el, a intervenit tot fratele nostru mai mare. O să-l conving că voi termina cu mâinile mele munca pământului și acoperișul de pe grajd.

– Așa să faci, puiuțule!, s-a bucurat mama de oferta lui.

După care am schimbat subiectul, auzind pașii tatei care călcau apăsat pe treptele de la intrarea în antreu. Era transpirat și obosit, cu chipul schimonosit de efort, stare care s-a mai ameliorat când ne-a văzut pe toți în casă. Inclusiv Ionică, bărbatul surorii mele, dar mai ales nepoțica Veronica, nerăbdătoare să-i sară în brațe și să-l pupe. Noi ne uitam la el cu ochi plini de compasiune și tristețe, având grijă să nu ne surprindă privirile sau să ne scape vreun cuvânt nepotrivit. Aurel i-a promis într-adevăr că o să se ocupe de treburile grele, însă nu s-a ținut de cuvânt, iar mama nu l-a putut domoli de la muncă. Omul visa la ziua când va ține în grajd două vaci și câteva oi, hrănite cu mălaiul și iarba de pe propriul teren. Doar era pensionar și avea o viață lungă înainte, credea el. Cu toate acestea, mai răbufnea câteodată cu necaz, însă numai mama vedea și ne spunea apoi nouă în șoaptă. De pildă atunci când l-a găsit pe marginea patului din bucătărie și a întrebat-o:

– Știi de ce e căciula aceea în mijlocul casei?

– Nu am de unde să știu, omule.

– Pentru că eu am aruncat-o! Dar știi de ce?

– Nu…

– De ciudă că feciorul meu cel mare nu a venit nici măcar o zi să mă ajute, așa cum s-a lăudat.

Mama a ridicat căciula, s-a așezat lângă el și a găsit cuvintele necesare pentru a-l calma și îmbărbăta. Apoi l-a îmbiat cu una din mâncărurile lui preferate, în ultima vreme toate cu carne din belșug. Așa îi cerea organismul măcinat de boală, iar eu și cu Doinița căutam să-i ducem ce găseam în Baia Mare și chiar Satu Mare, ultimul municipiu fiind mai bine aprovizionat în această privință. Până spre toamnă, tata a scos toate cioatele din pământul nostru și a acoperit în întregime grajdul, în ciuda recomandărilor noastre.

17 octombrie. Cea mai neagră zi din viața mea era încălzită de un soare blând, vrând parcă să îndulcească surpriza neplăcută care-mi era pregătită. Mă întorceam cu Trabantul de la servici, nerăbdător să-mi întâlnesc nevasta, să-i revăd chipul drag și să mă bucur de compania ei. De trei zile era în concediu medical, cu diagnosticul de viroză respiratorie, situație cu care nu eram deloc obișnuit. Noi apelam foarte rar la medic, iar pe foaie de boală am rămas o singură dată, când am avut amândoi febră mare. De aceea mi se părea o situație anormală și mă grăbeam să ajung în cartierul Vasile Alecsandri, unde ne mutasem în urmă cu un an. Lili m-a convins atunci că e mai bine să locuim într-un apartament cu două camere, din care una o putem ține pentru oaspeți. Cică ar fi cerut mai puțin efort pentru întreținere și am avea spațiu în care să ne desfășurăm fanteziile în decorare și mobilier. Colegii de muncă – dar mai ales colegele – i-au susținut cauza, așa că am acceptat, deși depindeam zilnic de mașină, iar cartierul era renumit pentru sumedenia de țigani care-l populau și făceau scandal.

Autoturismul l-am oprit cu un scrâșnet de roți în fața scării din mijloc, iar eu am coborât vioi de la volan, încuind cu dexteritate portiera. Cele șapte trepte le-am urcat într-un suflet, ajungând rapid la ușa din stânga parterului. Era deschisă – doar eram așteptat -, așa că am ajuns din doi pași pe holul lung și apoi în bucătăria spațioasă. Masa era plină cu vase și ingrediente pentru gătit, iar pe scaunul de alături era așezat aparatul de radio cu tranzistori. Un cântec de inimă albastră răsuna în acel moment, de parcă ar fi fost pregătit pentru mine. Tot pe scaun, pe o hârtie mare – ca să fie vizibilă la prima vedere -, se găsea biletul scris de Lili, cu mâna tremurândă și litere mari: ”PETRU, iartă că te părăsesc pentru totdeauna. Te-am iubit mult, dar mi-a trecut și m-am îndrăgostit de altul. M-a convins că o femeie ca mine nu trebuie să muncească și merit să trăiesc ca o prințesă. Dacă îmi vrei cu adevărat binele, nu mă căuta”.

va urma

Fructul interzis (21)

Revenind la viața mea de proaspăt familist, trebuie să recunosc că a fost cea mai tumultuoasă și solicitantă perioadă prin care am trecut. Mi-am dat seama după ”lunile de miere” că e mult mai ușor să-ți găsești nevastă, decât să o păstrezi, mai ales dacă-i tânără și frumoasă iar tu nu corespunzi cu normele pe care societatea le pretinde. Ispitele pentru Lili erau la tot pasul, prin tineri și bărbați maturi care nu puteau concepe cum o fată ca ea a acceptat să se mărite cu un băiat ”neputincios” ca mine. Oameni cu astfel de prejudecăți ne vorbeau prin spate sau mi se adresau direct, cum era cazul maistrului șef:

– Măi omule, dar tu de ce nu stai acasă și să primești un ajutor bănesc, așa cum dă statul celor ca tine? Oricum, voi nu aveți mulți ani de trăit, măcar să te bucuri de odihnă și liniște în timpul care ți-a mai rămas.

Aș fi avut atâtea să-i răspund, prin care să-i conving că nu sunt bolnav și am de gând să muncesc până la pensia aceea de bătrânețe, chiar dacă mă deplasez mai greu. Dar cuvintele mi-au rămas nerostite, împiedicate fiind de gustul amar pe care îl simțeam după o astfel de judecată. Sunt sigur că partenera mea de viață a fost tratată tot cu astfel de concepții, prin care era încurajată să mă părăsească și să-și caute o pereche normală, altfel e o proastă și o ratată. Nu mi s-a plâns niciodată, dar am observat-o adesea ieșind cu ochii în lacrimi din atelier, atunci când eu aveam de lucru pe afară. Colegii mi-au spus că e abordată uneori de câte un muncitor din alt atelier, care profită că eu nu-s de față. Aceste încercări m-au convins că lupta pentru a-mi păstra căsnicia va fi grea și de lungă durată. Trebuia să fiu mereu alături de consoartă, dar mai era nevoie de idei pentru a o face fericită, cucerind-o în fiecare zi. Cu cât erau mai insistente atacurile la căsnicia mea, cu atât mai hotărât eram să demonstrez că pot duce o viață normală alături de femeia aleasă din dragoste.

La servici, lucrurile mergeau tot mai bine, mai ales după ce ne-a fost repartizat un electrician bun pe post de șef de echipă. Era un tânăr foarte ambițios în afirmare, hotărât să învețe a bobina motoare, să extindă cât mai mult atelierul și să ajungă maistru. Nu suporta criticile și nici vreo glumă care ar putea să-l atingă, dar eu am răsuflat ușurat că nu mai trebuie să dau ordine și nici să împart sarcini. Nu puteam fi atât de dur ca el, mai ales că echipa ajunsese la cel puțin treisprezece persoane, unele venite cu impresia că nu e nevoie decât să fie prezente pentru a fi plătite. Dar mai erau și câțiva meseriași buni, printre care Istvan Slabu, revenit din armată, cu care am devenit cel mai bun prieten. Chiar și noul șef și-a transferat nevasta alături de noi, însă, spre deosebire de el, femeia era amiabilă și generoasă, iar asta ne insufla speranța că își va ține în frâu bărbatul și la locul de muncă, la fel ca acasă.

Mutarea noastră într-un alt atelier, mult mai mare, a venit cu inconvenientul pe care-l simte orice om la schimbarea locului familiar, dar ne-am obișnuit în câteva săptămâni. Micul nostru mare șef a continuat demersurile și, după numai un an, am mai primit în folosință încă un spațiu, în completare, unde ne-a fost instalată o macara și alte accesorii pentru asamblarea și dezasamblarea motoarelor, precum și pentru testarea lor. Ajunsesem o echipă de frunte din componența intreprinderii, iar clientela tot mai numeroasă știa că facem treabă bună.

În acea iarnă, a venit din nou vremea să mă duc la Negrești-Oaș, pentru a-mi termina liceul și apoi să pot susține examenul de Bacalaureat. Iubita mea nevastă m-a rugat și de data aceasta să nu o las atâtea zile singură, lumea fiind prea rea și ea neavând forța necesară să-i facă față. Nu am uitat nici acum expresia care m-a străpuns precum o suliță bine țintită: ”Rămâi mereu alături de mine, dacă nu vrei să mă pierzi. Iubește-mă și apără-mă în fiecare zi, în fiecare oră, pentru că eu sunt slabă și înconjurată de ispite”. Așa m-am convins că marea mea prioritate este EA, iar eu trebuie să sacrific tot ce se poate pentru a o face fericită, altfel o pot pierde pentru totdeauna. Uneori, când dormea cu capul pe pieptul meu, încercam să-mi închipui viitorul în care nu voi mai avea această plăcere, iar atunci simțeam că nu aș putea rezista nici măcar o noapte.

O problemă s-a ivit când moto-triciclul cu care făceam naveta de la gară s-a defectat mai serios. Uneori, peste iarnă, trebuia să dorm cu Lili în atelier, folosind ca pat cuptorul de uscat motoare care ne ținea de cald. Primăvară ne-a adus iarăși în dar o repartiție pentru o garsonieră nouă, chiar peste drum de intreprindere, pe strada Luminișului. Era la etajul doi, însă și aceasta avea un dormitor mare, în care încăpeau două paturi. Acum, mă puteam dedica și mai mult nevoilor firești ale soției mele tinere și dornică să iasă în lume.

Deac Gheorghe ne-a devenit naș neoficial, fiindu-ne alături sufletește, prin sfaturi, o companie plăcută și autoritatea care asigura un loc pentru nevastă-mea, de câte ori jucam în deplasare pentru echipa noastră. Deși Lili nu juca, ne însoțea în autocar, la hotelurile din Oradea, Satu Mare, Târgu Mureș, Vișeul de Sus și, mai ales, Sighet, unde echipa noastră – Victoria ICPMMN – a câștigat titlul de campioană județeană, iar eu am obținut trei victorii, din trei posibile.

La fiecare sfârșit de săptămână ne duceam seara la restaurantul Minerul, unul dintre cele mai luxoase din oraș. Comandam câte două sute de grame de coniac, două sticle de Coca-Cola, creier sau măduvioară la grătar și o sticlă de vin roșu, pentru care ne ajungeau o sută de lei, cu tot cu bacșiș. Formația de pe scenă ne delecta cu cântece îmbietoare, iar eu eram printre primii care deschideau dansul, alături de prețioasa mea parteneră. Privirile mesenilor ne fixau cu mirare sau dezaprobare, însă Lili era remarcată, iar bărbații veneau să o invite la dans. Mă bucuram pentru ea, deși unii mi se păreau prea insistenți, după ce se încingea atmosfera. Important era să se simtă bine, stare pe care mi-o transmitea și îmi făcea seara minunată, nu numai în local, ci și după ce ajungeam acasă, printr-o partidă de amor prelung.

În anul 1981, ne-am cumpărat primul Trabant, la mâna a doua, din banii de C.A.R. al amândurora. Era pasul necesar pentru a o duce pe Lili să-și revadă rudele după care suspina de câte ori pomeneam de ele. Am avut norocul să găsesc un autoturism în stare foarte bună, deși avea deja 17 ani vechime. Proprietarul, fiind mecanic auto la Dacia Service, era de așteptat să-l fi întreținut într-o stare perfectă, mai ales în ce privește motorul. După ce am obținut permisul de conducere, primul nostru drum a fost la Joseni, unde ne-am întâlnit cu mătușa nevestei, soră de-a mamei sale. Primirea a fost foarte plăcută, iar bărbatul ei nespus de ospitalier, în cele câteva zile pe care le-am savurat în compania lor. Deși era pentru prima oară când mă vedeau, m-am simțit chiar ca între rude, deși nu prea ne înțelegeam prin cuvinte, doar unchiul rupând câte ceva pe românește. La plecare, ne-au umplut portbagajul cu bunătăți locale, cică în schimbul pălincii cu care i-am impresionat. De asemenea, femeia ne-a dat și adresa la care să o căutăm pe soacră-mea, cel mai frumos dar pentru noi.

Așa s-a făcut ca următoarea călătorie mai lungă să o facem prin mijlocul pădurii harghitene, pe un drum forestier lung și umbrit de ramurile arborilor deși. Niciodată nu am intrat atât de adânc în sălbăticia naturii, simțind teama că ne vom rătăci în acea zonă crepusculară. Mergeam încet, întorcând capul în ambele părți, ca nu cumva să trecem de locul căutat și să ne pierdem pentru totdeauna. Cred că a trecut aproape o oră până am zărit pe stânga un luminiș scăldat în soare, cu o căsuță de basm la marginea opusă. Ne-am oprit imediat, fermecați de priveliște și fericiți că am ajuns în cele din urmă, însă urmau emoțiile unei întâlniri foarte importante și prea mult așteptate. Lili a fost cea care s-a avântat prin iarba necălcată, cu ochii în lacrimi și cu brațele precum niște aripi care o ajutau să ajungă mai repede.

Am rămas în mașină, încercând să deslușesc orice sunet și să-mi dau astfel seama dacă suntem bine primiți sau trebuie să facem cale întoarsă. Curiozitatea mi-a fost satisfăcută după vreo zece minute, când nevasta a venit de mână cu o femeie mică de statură, dar zâmbitoare, cu ochi blânzi și gesturi primitoare. Așa am făcut cunoștință cu Rozalia, o persoană cum rar am mai întâlnit, în cel mai bun sens al cuvântului. După o îmbrățișare și câteva expresii de călduroasă primire, traduse de Lili, am intrat cu Trabantul prin iarbă și l-am condus până în apropierea ușii de la intrarea în locuință. În spatele casei curgea un izvor vioi, al cărui susur îmi încânta deja auzul, iar alături era construit un coteț pentru găinile care acum pășteau libere. Totul era perfect, de parcă cineva mi-ar fi intrat în minte și ar fi creat locul edenic la care visam dintotdeauna.

Socrul – respectiv tatăl vitreg al nevestei – nu venise încă de la muncă, dar până la apariția lui, am vizitat interiorul locuinței, uimit fiind de căldura pe care o transmitea, ordinea și curățenia impecabilă, demnă de toată aprecierea. În ambele încăperi erau covoare noi, pe pereții din dormitor se puteau vedea multe fotografii înrămate, printre care am văzut-o și pe Lili, la vârste fragede. În bucătărie se putea admira tot ce are nevoie o gospodină, într-o stare perfectă, de parcă n-ar fi fost folosite niciodată, deși aveam să mă conving în zilele următoare că soacră-mea e o bucătăreasă foarte pricepută.

Andraș, cum îl chema pe partenerul de viață a Rozaliei, a apărut înainte de asfințit și m-a impresionat de la prima vedere. Era înalt și degaja vigoare, așa cum trebuie să fie un tăietor de lemne, iar mustața lui bine îngrijită îți impunea un anumit respect. Mi-a strâns mâna cu putere, așa cum îmi place să fac și eu, ne-am cântărit bine din ochi, iar asta a fost suficient să ne cunoaștem caracterul. Cuvintele nu-și aveau rostul între noi, căci ne ghiceam din priviri tot ce aveam în gând și pe suflet. Bunăoară, când m-a văzut privind cu jind apa limpede a izvorului, a intuit imediat că mi-ar plăcea să prind câțiva pești. Nu a zis nimic în acea seară, dar, a doua zi de dimineață bună, am văzut în bucătărie un lighean cu mai mulți păstrăvi, prinși înainte de primii zori.

O săptămână am fost oaspeți răsfățați ai socrilor, timp în care Andraș și-a luat câteva zile de concediu, și ne-am simțit cu adevărat ca în sânul lui Avraam. Mâncarea a fost mereu excelentă, peisajul de vis, iar discuțiile pline de miez, deși nu puteam folosi multe cuvinte fără traducător. Pălinca noastră a avut mare trecere și la socrul meu, însă, după ce i se urca la cap, singurul efect pe care trebuia să-l suportăm erau cântecele populare pe care le cânta cu vocea lui puternică, acompaniat de bătăile cu palma și degetele în tăblia mesei. Ne-am obișnuit cu asta, la fel și cu cocoșul Gogu pe care-l trata ca pe un om, fiind învățat să se urce pe masă și să ciugulească din farfurii. Despărțirea a fost tristă, însă cu promisiunea că ne vor vizita și ei, când vor avea posibilitatea. Mama și fiica au stat îndelung îmbrățișate, o manifestare firească după mai bine de zece ani în care nu au știut nimic una de alta. Fericirea lor o simțeam intens și eu, amplificată de încântarea că am niște socri minunați, cum nici nu aș fi îndrăznit să cred.

După circa un an, Andraș și Rozalia ne-au făcut plăcuta surpriză să ne caute în Baia Mare. Nu au stat decât trei zile, pentru că omul nu era obișnuit cu orașul acela mare pe care îl străbătea pe jos în lung și-n lat, până veneam eu de la lucru. Seara se punea iar pe cântate, încât îmi era frică să nu bată la ușă vecinii deranjați de zgomot. La plecare, a luat-o deoparte pe Lili și a sfătuit-o, după cum mi-a mărturisit mai târziu soacră-mea, să aibă grijă de casă și de soț, altfel ar fi foarte dezamăgit. Am înțeles că socrul mă aprecia și ar fi dorit să se bucure mereu de căsnicia noastră, de vizitele reciproce. La fel mi-aș fi dorit și eu, dar asta nu depindea numai de mine și de el.

Fructul interzis (20)

Toamna din 1985 părea că vine cu bucuria unui an împlinit, vreme bună și recolte îndestulătoare. Mărul nostru controversat crescuse mai mare decât unul obișnuit, doar nucul bătrân de la poartă îl întrecea ca înălțime și prin desișul ramurilor. Îl vizitam vara, atras de umbra lui îmbietoare și liniștea care domnea în jurul lui, condiții optime pentru a mă așeza pe iarba mătăsoasă de la rădăcină, sprijinindu-mă de trunchiul cu coaja impenetrabilă, chiar și pentru ciocănitoare. De altfel, niciun dăunător nu se vedea să-l afecteze, deci pasărea nu ar fi găsit insecte, așa cum nici noi nu am văzut măcar urmă de vierme în fructe.

Ultima recoltă a fost iarăși un record, iar vecinii nu puteau trece cu vederea un asemenea fenomen, nemaiîntâlnit de-a lungul întregii lor vieți. Vorba s-a dus din casă în casă și oameni din toate categoriile veneau să ceară câteva fructe în dar sau o plasă plină contra cost. Părinților mei le era jenă să ceară bani, dar nu puteau refuza câte un troc cu alte produse, din care noi nu aveam în gospodărie. Convingerea multor solicitanți era că acele mere sunt miraculoase, iar dorința de a le încerca s-a transformat într-o obsesie, precum se întâmplase odinioară în cazul pământului negru din care a răsărit. Unii pretindeau că, după ce au fost consumate de copiii lor, aceștia au avut rezultate mult mai bune la învățătură. Alții se jurau că i-a ajutat să scape de anumite boli, dar cei mai mulți le foloseau pentru a testa dacă partenerul de viață le este fidel. De aici s-au ivit și persoane care ar fi vrut să dispară acel pom, cu fructele lui cu tot.

Când inginerul Damian a fost adus de milițianul Adrian în casa noastră, fructele erau deja culese și depozitate în multe lăzi, ocupându-ne aproape în întregime cămara. Omul pretindea că le cumpără pe toate, fiind de mare folos pentru cercetarea și înmulțirea lor în cadrul stațiunii pe care o conduce. Cu banii o să vină după ce la va constata calitățile și o să știe cât valorează, dar oricum va fi o sumă frumoasă. Tatei i-a surâs imediat ideea, însă mama l-a luat deoparte și a ținut să-l avertizeze:

– Nu-i destul că avem deja probleme cu unii localnici care nu văd cu ochi buni efectele mărului, acum vrei să ne facem dușmani în tot județul? Ai uitat că preotul Babici a fost arestat din cauza lor?

– Fugi de-aici, femeie, că nu se știe dacă fructele noastre au avut vreun rol în asta! Preoteasa se putea lăuda cu bijuteriile din aur și fără să mănânce din ele, că așa e felul muierilor.

– Oare cum de n-a făcut-o înainte de a i le trimite? Lumea zice că tocmai terminase de mâncat un măr când a dezvăluit echipei de căutători unde este ascuns seiful cu valută și metale prețioase, altfel n-ar fi dat de el.

– Lumea vorbește prostii, însă nouă nu ne-ar strica niște bani pentru doi purcei de crescut, a hotărât cu fermitate părintele meu. De asemenea ne ajută la eliberarea cămării, prea pline ca să mai punem varza și cartofii.

A fost una din disputele pierdute de mama, iar asta avea să ne aducă multe necazuri mai târziu. Directorul Damian a venit în aceeași zi cu o dubă și a încărcat tot ce era la vedere, după care nu a mai dat niciun semn. În schimb, am auzit povestea merelor legate pentru a-l impresiona pe președintele țării, precum și zvonul că socoteala lui nu a ieșit cum se aștepta. Semnale și mai îngrijorătoare se auzeau de la vârful partidului, prin diferite surse și mai ales de la postul Europa Liberă. Se spunea că tovarășul Nicolae Ceaușescu a trebuit să schimbe câțiva miniștri, după ce aceștia au îndrăznit să critice unele măsuri, inclusiv pe tovarășa de la Cabinetul 2. Deja ne gândeam dacă nu cumva acei contestatari au mâncat din coșul cu mere primit de la Damian.

Temerile mele s-au dovedit întemeiate într-o zi de sâmbătă, când am venit cu Lili să ne petrecem sfârșitul de săptămână la părinți. Nimeni nu ne-a întâmpinat la poartă, cum se întâmpla de obicei, situație care m-a dus cu gândul la vreo nenorocire. Când am intrat și am zărit-o pe mama lipsită de vlagă, iar pe Doinița la fel de necăjită, mi-am dat seama că-i vorba de tata. Cu greu am aflat că părintele a fost ”săltat” de la servici și dus în Baia Mare, în urmă cu două zile. Așa a explicat milițianul Adrian, în acea după-amiază de joi, asigurând-o pe biata femeie că omul ei va veni acasă cât de curând și nu e cazul să intre în panică. Cică a fost luat de Securitate pentru un interogatoriu obișnuit în legătură cu merele preluate de tovarășul Damian. Dar orele, transformate în zile și nopți, s-au scurs cu coșmaruri trăite fără ca mama să pună geană pe geană, neștiind unde să meargă și să se intereseze de soarta bărbatului. Au mai venit vecini, neamuri și cunoscuți să le insufle speranța, fiind atrași și de povestea unei dispariții cum nu prea s-a văzut în Seini.

Acum, eram doar noi patru, cufundați în gânduri negre, când am auzit poarta de la curte scârțâind, semnal că cineva intra pe ea. Am tresărit deodată, așteptând cu sufletul la gură să vedem dacă-i ceva de bine sau de rău. Nimeni nu a intrat pe ușă, dar am auzit afară o voce străină și autoritară care dădea comenzi. Mânați de instinctul firesc, ne-am grăbit să ieșim, și așa l-am văzut pe tata flancat de doi străini cu priviri încruntate și gesturi poruncitoare. Dacă situația n-ar fi fost tragică, puteai spune că perechea de tovarăși formează un cuplu asemănător cu Stan și Bran: unul mic și slab, alături de altul înalt și burtos. Nu cunoscusem personal niciun securist, până atunci, dar credeam că sunt perfecți din punct de vedere fizic, numai ăștia arătau cu totul altfel. În spatele lor am recunoscut doi concitadini, din care unul avea o drujbă, iar celălalt părea purtătorul de mândrie tovărășească în împlinirea unei mărețe sarcini. Părintele meu arăta foarte obosit și era la fel de întunecat la chip ca mama, care s-a grăbit să-l îmbrățișeze și să-l întrebe dacă-i bine. Doar că străinul mai mic de statură și pricăjit la trup a admonestat-o imediat:

– Femeie, lasă dulcegăriile că aveam treabă iar ziua-i pe sfârșite. Hai mai bine și ne arată unde țineți ciudățeniile alea de mere.

– Du-te, Veron, și dă-le toate câte mai sunt, a sfătuit-o tata cu un glas stins. Eu trebuie să-i urmez până la pomul de care trebuie să scăpăm.

Mămica nu mai avea lacrimi, dar tăria i-a revenit după ce și-a văzut omul în bătătură. Au urmat-o micuțul securist și localnicul cel fălos, până la scara care urca în podul casei. Cu ajutorul celui din urmă a coborât ultima ladă de mere, peste care a mai pus și cele câteva exemplare de pe rafturile din cămară.

– Precis sunt toate?, a întrebat vlăjganul după ce le-a văzut de aproape. Trebuie să știți că, dacă păstrați măcar unul, bărbatul dumitale ajunge la pușcărie pentru ani de zile.

– Poate doar pe pom să mai fie câteva, în vârf, îl asigură mama, cu fermitate. Pe alea să le culeagă cine le vrea.

– O să ni le dați și pe acelea când va fi la pământ, îi răspunse răutăcios bărbatul.

După această operațiune, am pornit tot alaiul pe urmele celui nerăbdător să-și încerce drujba pe trunchiul unui dușman inedit al poporului: mărul care nu corespundea cerințelor partidului.

– Retează-l cât mai de jos, să nu se vadă mare urmă după el.

Se vedea pe drujbar că îi făcea mare plăcere să culce la pământ pomul fructifer, fiind probabil unul dintre cei care a suferit de pe urma adevărurilor spuse după ce a gustat din poamele lui. Doar că acea coajă dură l-a supus la mare efort pe omul îndârjit, cedând cu greutate în fața tăișului sculei, de parcă nu era din lemn, ci din beton. Doar vreo trei centimetri a pătruns lama în trunchiul condamnat la moarte, când individul s-a oprit deja să se odihnească.

– Ce-i cu tine, tovarășe Dobrican?, se rățoi la el micuțul securist. Ți-am dat o drujbă nouă și mi-ai spus că ești priceput la tăieri, dar văd că te faci de râs.

– Ăsta e pomul dracului, nu unul obișnuit, răspunse omul înciudat. Nu intră lama în el, însă nici eu nu mă las.

A mai tras de două ori aer în piept și a reînceput cu și mai mare hotărâre să adâncească rana din lemnul acela aparte. O jumătate de oră a durat această luptă, timp în care securiștii au fumat nervoși, au înjurat și blestemat din rărunchi, sub razele soarelui dinainte de apus. Pe Dobrican curgea transpirația, dar ar fi continuat cu îndârjire dacă nu s-ar fi rupt lanțul de la drujbă. O înjurătură se auzi de data asta din gura lui:

– ‘tui mama ei de treabă! S-a dus și scula cea nouă.

– Ce vrei să spui?, a explodat burtosul. Hai că apuci să-l dobori până se întunecă.

– Numai dacă îmi mai dați alta, i-a răspuns omul, în timp ce-i arăta stricăciunea.

– Ai paradit-o deja?!, interveni cu mirare micuțul. Ești bun de plată, că asta-i pe inventarul meu.

– Tot eu? După ce mi-am dat sufletul mânuind-o de unul singur?

– Ia mai încetați, că treaba-i ca făcută, a intervenit securistul cel gras. Nu vedeți că trunchiul e aproape tăiat, de mă mir cum se mai ține? Aduceți un topor, un baros sau ce îți găsi în gospodăria omului și îl doborâm.

Mulțime de vecini curioși erau deja adunați în jurul nostru, fiecare cu gânduri și expresii diferite. Unii se distrau ca la circ, în timp ce alții lăcrimau ca la înmormântare. Au apărut imediat topoare, târnăcoape și un baros, toate încercate cu obidă. dar porțiunea aceea de trunchi netăiat se încăpățâna să reziste, ținând pomul pe picior. Doar când au căzut frânți de oboseală cei doi localnici viteji, a venit și micul securist cu concluzia:

– Gata cu spectacolul! E întuneric și treaba-i ca și făcută din partea noastră, restul rămâne să desăvârșească timpul. Niciun copac nu mai poate înverzi în felul cum arată ăsta. O să revenim anul viitor și ne vom convinge, însă acum e timpul să ne retragem.

Așa au plecat dușmanii pomului nostru, în timp ce îi plângeam rănile și ni le deschideam pe ale noastre. Tata nu ne-a spus nicio vorbă despre felul cum a fost tratat în cele două zile, iar noi l-am înțeles și nu am insistat. Doar că, din acea iarnă, a început să expectoreze cu sânge și, spre primăvară, a fost pensionat pe caz de boală. O rază de bucurie ne-a adus pomul, tot după sfârșitul iernii și odată cu înflorirea naturii. Mărul a înverzit la fel de frumos ca în alți ani, deși rana lui era tot deschisă și la fel de adâncă. Această minune a venit și cu teama de securiștii care au promis că vor reveni să-și vadă opera desăvârșită.

Părinții mei în tinerețe

Fructul interzis (19)

Coloana prezidențială înainta încet spre ieșirea din comuna Tăuții Măgherăuș, salutată cu flori în mână de oamenii adunați pe ambele părți ale șoselei. În față se arăta dealul Dura, pe care deja motocicliștii din avangardă ajunseseră, urmați de patru mașini ale Miliției, în mijlocul cărora strălucea în soare limuzina cu președintele Nicolae Ceaușescu și tovarășa Elena Ceaușescu, partenera de viață și de conducere a țării. Când primii oameni din stat au ajuns pe vârful dealului, privirile li s-au oprit câteva secunde pe partea stângă, contemplând Institutul de Cercetări Pomicole al județului Maramureș, din poarta căruia îi salutau cu zâmbete largi, directorul și echipa de specialiști în domeniu. Perechea de înalți demnitari nu a catadicsit să le răspundă prin vreun semn, deși clădirea impozantă din spatele porții cu grilaj de fier merita mai multă atenție.

Imediat după sediul institutului și implicit la finalul pantei abrupte, șoseaua făcea o curbă spre stânga, după care urma o coborâre lungă și destul de periculoasă pentru cei împătimiți de viteză. Nu era cazul acum, chiar dacă mulțimea de pe margini lipsea până la intrarea în Baia Mare. O bună bucată de drum, pe partea dreaptă, se putea admira o livadă de meri pitici care aveau pe ramuri niște mere impresionante. Atât de mult l-a mirat această priveliște pe președinte, încât a dat dispoziție să se oprească pentru câteva minute. Omul din dreapta șoferului limuzinei a coborât și a distribuit sarcina să fie adus directorul responsabil de producția care l-a uimit pe primul om în stat.

Nu a durat mult și de vehiculul prezidențial s-a apropiat în pași vioi un bărbat bine făcut, îmbrăcat într-un costum impecabil, cu înfățișare îngrijită și un chip emanând serviabilitate. Ajuns în dreptul geamului din spate, acesta s-a deschis lin, permițând să se vadă chipul preocupat al tovarășului secretar general de partid.

– Văd că aveți o producție frumoasă de mere, în ciuda secetei din vară și apoi a ploilor prea mari. Dumneata te ocupi de această stațiune?

– Să trăiți cu sănătate, tovarășe președinte și tovarășa academician! a răspuns omul fără să respire. Eu sunt inginerul Damian Gheorghe și pot să raportez că am avut întotdeauna producții frumoase. Datorită grijii partidului și a oamenilor de valoare pe care îi avem în echipă.

– Bine, bine… Aș vrea să vizităm puțin pomii, pentru a mă convinge că și gustul acestor fructe e pe măsura aspectului.

După câteva secunde de tăcere, inginerul s-a scuzat cu amărăciune în glas:

– Mă tem că solul e prea moale și v-ați putea împotmoli prin pământul denivelat pe anumite porțiuni. Dar noi suntem echipați corespunzător și ne-ar face plăcere să vă aducem un coș cu mere clasa întâi, doar în câteva minute.

Președintele s-a consultat în șoaptă cu partenera sa, după care a încuviințat.

– Să fie culese de pe merii din fața noastră și să nu dureze mult, că ne grăbim, a ținut să mai precizeze cel mai aclamat dintre români.

– Se rezolvă imediat, tovarășe președinte.

Mobilizarea s-a făcut instantaneu, după cum au constatat toți cei din coloană, doi culegători în frunte cu inginerul Damian fiind văzuți cum taie codițele merelor și le așează cu grijă într-un coș frumos și demn de a purta asemenea poame. În zece minute, același coș încărcat de fructe era înmânat solicitantului nerăbdător să le examineze. Damian arăta tare mândru de cadoul oferit și aștepta cuvintele de apreciere, care întârziau să se audă. Era nevoie și de o degustare, iar pentru asta a fost de folos un cuțit oferit tot de individul din față, posibil una dintre gărzile de corp. Întâiul om al țării a tăiat o bucățică dintr-un măr și l-a mestecat pe îndelete, invitând-o și pe tovarășa sa de viață să guste. Refuzul ei nu l-a influențat și a continuat să savureze fructul până la capăt, uitând de graba despre care pomenise. Satisfăcut de experiența trăită, chipul marelui om s-a arătat pe deplin inginerului, mai destins și binevoitor.

– Tovarășe inginer, merele sunt mai bune decât mă așteptam, dar caracterul dumitale lasă de dorit, i-a spus el cu un surâs în colțul buzelor.

– Dar nu înțeleg unde am greșit…, încercă omul să se dumirească.

– Credeai că mă păcălești cu niște mere legate cu ață de pomii fără fructe? Se vede și după cum le-ați extras de pe ramuri, cu toate codițele tăiate foarte scurt, să nu se vadă ața cu care au fost agățate. Pe deasupra, nu ai pic de noroi pe încălțăminte, așa cum m-ai avertizat că voi păți eu.

Inginerul a înghețat ca înaintea unei condamnări aspre, încercând zadarnic să-și ceară iertare. Cuvintele nu-i ieșeau pe gură decât prin frânturi disparate, care se cereau alipite, ca un puzzle.

– Eu… știți… vremea rea… am vrut…

– Nu te mai chinui să-mi explici, pentru că nu ești primul care se laudă cu o recoltă inexistentă. Crezi că eu n-am antenele mele? Doar felul în care ai vrut să mă păcălești mi se pare mai ingenios. V-a trebuit multă răbdare să atârnați atâtea mere mari pe pomii ăștia pricăjiți. Ia spune-mi acum de unde le aveți, că nu am mai văzut așa minuni în viața mea. Sper că sunt de-ale noastre, nu din import.

Damian se agăță de această mică posibilitate în a-și mai salva din onoare și răspunse cu însuflețire:

– De la noi din județ sunt, tovarășe președinte. Mai precis din Seini, un orășel din apropiere, pe care sunt sigur că l-ați vizitat.

– Mda… parcă îmi amintesc că au și acolo livezi de meri, însă nu am avut ocazia să văd acest soi. De ce nu mi s-a adus la cunoștință?

– Pentru că…, pentru că e vorba de un singur pom, crescut în grădina unui biet țăran, fără să știe nici el cum s-a întâmplat.

Inginerul se aștepta la o reacție agresivă, însă chipul marelui conducător continua să fie destins și suspect de amiabil.

– Foarte interesant, a dedus acesta. Un simplu țăran are un măr mai performant decât oricare stațiune de cercetări din țară. Nu-i așa că te pune pe gânduri?

– Într-adevăr, se grăbi Damian să-i întărească afirmația. Vă promit că o să facem cercetări și vom produce pe scară largă acest soi performant.

Din limuzină se auzi vocea doamnei Academician Doctor Inginer:

– Hai, măi Nicule, că ne apucă seara pe drumuri de țară.

Președintele o liniști cu vorbe blânde și o mângâiere pe mână, după care se adresă pentru ultima dată interlocutorului din afara limuzinei:

– Uite cum vreau să rămână treaba dintre noi: o să trec cu vederea înșelătoria voastră de mare artă, în schimb nu vei spune nimănui, dar absolut nimănui, că am aflat de ea. E bine ca oamenii să creadă în belșugul care mi-e expus și să dea vina pe cei care depun efortul să mă ”păcălească”. Nu uita că am urechi peste tot, iar dacă-ți încalci cuvântul, voi afla imediat. Cât despre merele astea, mai vorbim noi.

– Să trăiți și vă promit că voi fi mut în această privință!, se înfierbântă Damian. Mulțumim frumos pentru vizită, tovarășe președinte!

Chipul marelui conducător s-a retras de la geam și convoiul a reînceput să ruleze către municipiul județului Maramureș, în timp ce inginerul stațiunii de cercetări răsufla ușurat. Deși niște presimțiri sumbre îl încercau, se străduia să le alunge din gând și să spere la mai bine.

Această întâmplare este cunoscută de foarte mulți români, însă extrem de puțini știau că vestitele mere proveneau din grădina părinților mei.

Fructul interzis (18)

Trecuse un an foarte generos, cum nici în visele mele cele mai fanteziste nu-mi închipuisem că voi avea. În doar șase luni mi-am cunoscut aleasa inimii, am angajat-o alături de mine și m-am însurat cu ea. Priveam înapoi cu mândrie, încrezători că și viitorul apropiat va fi la fel de darnic. Eu îmi dădeam seama că femeia mea trebuia să aibă tot ce își dorea și îi puteam oferi, altfel s-ar putea să o pierd. O fi iubirea ei pentru mine sinceră, dar nu aveam siguranța că-i alimentată doar din interior, ci și din confortul reprezentat de o locuință, de bucurii cotidiene, dar mai ales din promisiunea unei nunți minunate, prin care vrea să impresioneze orice fată.

Cred că acele două teste ivite pentru Lili în acea iarnă au fost trecute nu numai datorită certificatului de căsătorie, ci și a cununiei programată la vară. Mai întâi a apărut la cămin fostul ei concubin din Moldova. Era un tânăr înalt și bine făcut, însă venea spășit să o implore în iertare și întoarcerea la casa lui. Zicea că mama îi e bolnavă și îi pare rău că a tratat-o neomenește, fiind de acord să-i devină noră în mod oficial. Degeaba i-am explicat amândoi că nu mai e posibil, cu poze și acte că ea nu mai este disponibilă, el o ținea pe a lui: nu mai poate trăi fără ea. Munca de lămurire a durat până spre seară, când feciorul avea tren înapoi și m-a rugat să fiu de acord ca nevasta mea să-l conducă la gară, ca o ultimă favoare.

Nu am putut să mă opun, mai ales că și Lili era de acord, așa că mi-am pus iarăși toată încrederea în mâinile ei. Număram secundele în așteptarea reîntoarcerii iubitei mele, cu inima mai grea ca niciodată. Dacă reușea să o convingă și apoi să plece împreună? Ar fi fost o catastrofă foarte posibilă, având în vedere că soața mea nu avea ce pierde, decât pe mine. Nu tu casă, nu tu dulap cu haine și alte lucruri care-l pot ancora pe om într-un loc. Aproape tot ce avea era pe ea, însă îmi puneam nădejdea că așteaptă împlinirile pe care ni le-am propus, pe lângă iubirea atât de încercată și niciodată suficient de sigură. Mi-am revenit din chinuri doar când am văzut-o că intră pe ușă și mi-a povestit cum a reușit să-l părăsească în tren, deși omul a recurs la forță și lacrimi înduioșătoare.

Ce-a de-a doua încercare a intervenit cam peste o lună, când la poarta intreprinderii ne-a așteptat un bărbat în vârstă, cu chipul brăzdat de riduri adânci. După ce Lili i-a sărit în brațe și s-au strâns la piept vreo două minute, am aflat că e vorba de tatăl ei. A dat mâna cu mine mai mult din formalitate, fără să-mi adreseze niciun cuvânt sau vreun zâmbet de politețe. Discuția dintre ei a urmat în camera de cămin, după ce i-am dus cu moto-triciclul, însă nu am înțeles prea bine ce îi reproșa bătrânul, necunoscând suficient dialectul acela de maghiară. Într-un târziu, soția mi-a spus că socrul meu nu poate concepe ca fata lui dragă să facă o muncă murdară și grea, să locuiască într-o cameră strâmtă de nefamiliști și să umble cu o motocicletă pentru invalizi, alături de un bărbat bolnav de picioare. Voia să o ducă acasă, unde îi promitea că nu va trebui decât să gătească și să trăiască precum o doamnă. Chiar dacă va fi nevoie de un divorț și apoi de o altă căsătorie, cu moldoveanul acela pe care-l plăcea, după ce l-a căutat acasă. Plus că o mai aștepta și fratele ei, care o iubește și îi vrea de asemenea tot ce-i mai bun.

Până înainte de căderea nopții a durat și această polemică, din care am ieșit cu bine. Tatăl îndurerat a plecat singur, cu promisiunea că nu va veni la nunta unicei sale fiice și o renegă dacă nu se întoarce în familie. Îi era rușine cu ea, după cum s-a exprimat la despărțire, iar Lili a plâns mult și atunci. Eram mândru de hotărârea cu care l-a înfruntat, dar și revoltat pe cel care a bătut-o atâția ani, la fel ca pe maică-sa.

Primăvara anului 1979 ne-a adus, odată cu încălzirea vremii, repartiția pentru o garsonieră spațioasă și atât de așteptată. E drept că se situa în apropierea gării, deci la capătul celălalt al municipiului, față de locul de muncă, însă era numai a noastră, cu o chirie modică. Mai luam în calcul și faptul că rudele din Seini puteau să ne viziteze mai ușor, doar după câteva minute de mers pe jos de la tren. Fratele meu mai mare ne-a zugrăvit locuința în două zile, iar apoi toată familia ne-a ajutat să alegem, să aducem și să aranjăm mobilierul. Țin minte că am dormit două nopți în camera goală, având cu noi doar două pături, două linguri, și două furculițe cu care ne-am ospătat din conserve. Doar după aceea ne-a venit dormitorul Nehoiu, corpurile de bucătărie Iulia – după numele lui Lili – și aragazul. Pentru frigider și televizor nu aveam încă bani, ținând cont că nunta se apropia și trebuia să fim pregătiți din punct de vedere financiar.

Și pe atunci se făceau multe nunți, iar spațiile pentru desfășurarea lor erau foarte solicitate și reținute cu mult înainte. De aceea nu am găsit un loc decât pe la mijlocul lunii iunie, fiind postul Sfântului Petru, perioadă nerecomandată pentru orice petreceri. Noi am riscat, iar popa Babici ne-a dat binecuvântarea lui, cu condiția ca Lili să facă o cerere prin care să treacă de la ritul romano-catolic la cel ortodox. După această formalitate, ne-am spovedit amândoi în vinerea dinaintea nunții, iar după-amiază a venit Părintele acasă pentru a ne cununa. Toate rudele apropiate și-au dat concursul să-l întâmpine pe apreciatul slujitor al Domnului, așternând o masă lungă, sub via deasă din curte, care-i ocrotea pe meseni de soarele insistent al zilei. O altă cerință imperioasă o reprezenta sticla de un sfert cu coniac Drobeta, despre care toată lumea știa că e porția de tărie a popii.

Imediat după cununie, s-a slobozit lumea la ospăț și la discuții înfierbântate de paharele care se goleau fără jenă. Babici a ținut să stau lângă el și cantor, iar motivul principal l-am aflat doar după ce i s-a dezlegat și lui limba.

– Petrule, vă doresc viață lungă, fericită și prosperă împreună!, mi-a urat el ridicând paharul de coniac.

Apoi, după o pauză în care ceilalți comeseni i-au luat exemplul, mi s-a adresat pe un ton intim:

– Țin minte că mi-ai promis niște mere din acelea domnești, însă nu le-am mai văzut. Mai aveți?

La asta nu mă așteptam și am dat din colț în colț invocând motivul cel mai la îndemână.

– Avem încă, doar că eu vin mai rar pe acasă, dacă lucrez în Baia Mare. V-a plăcut atât de mult cel de la atelier?

– Băiete, mărul acela a fost nemaipomenit, dar sper că nu ai luat în serios glumele care au urmat, m-a încercat el pe cât putea de discret. O fi fost de la ginul acela, prea tare pentru mine.

– Nicio grijă, dom’ Părinte, că nici nu mai știu despre ce era vorba, i-am zis eu cu vădită inocență. Dar nu credeți că altceva v-a făcut să vorbiți mai deschis, cum ar fi mărul pe care l-ați mâncat? Domnul Belbe susține o influență nefastă a lor, în ce-l privește, prin adevăruri pe care te provoacă să le mărturisești.

Popa Babici a râs atât de zgomotos încât mulți și-au întors privirea spre noi, încercând să ghicească ce glumă bună i-am împărtășit. Bătrânul a mai golit un păhărel și a servit o sarma dolofană, după care mi-a explicat ca unui copil neștiutor.

– Oamenilor le place să creadă în minuni de acest fel, dând vina pe diferite fenomene sau lucruri mai aparte. De data asta s-a nimerit să fie vorba de un măr gustos și frumos pe deasupra. Însă de aici și până la a-i atribui calități divine, e o cale exagerat de lungă, care seamănă a blasfemie. Fructul interzis a existat doar în Grădina Raiului și nici nu se pomenește în Scriptură să fie vorba neapărat de măr. Adevărul îl spui oricum la spovedanie, în fața Domnului, prin intermediul reprezentatului Său. Tu ai făcut-o astăzi, fără să fii ajutat de măr, numai de credința în mântuire. Bănuiesc că ți-ai mărturisit toate păcatele și, ca să fim convinși amândoi de asta, îți propun să mănânci acum unul din acele fructe. După care o să te întreb dacă ai omis sau nu ceva.

L-am privit în ochi și mi-am dat seama că nu glumește, dar nu aveam curajul să-i urmez sfatul. E drept că nu am mințit nimic la spovedanie, însă nici nu i-am mărturisit toate păcatele. Ele sunt oricum cunoscute de Dumnezeu și îi cer iertare direct Lui, fără niciun mijlocitor.

– Voi spune tatei să vă pregătească o plasă cu mere pentru acasă. Poate că aveți dreptate și o să vă facă numai bine!

– Mulțumesc, Petrule! Sunt sigur că o să-i placă și preotesei.

Discuțiile au continuat în ritm vioi și numai despre subiecte care provocau veselie. Părintele Babici a plecat primul, cu plasa plină de merele poftite și zâmbetul pe buze, după care mesenii au început să se împuțineze. Noaptea se așternea convingătoare când ne-am dus și noi înăuntru, pentru somnul și odihna dinaintea unei nunți pe care ne-o doream mare și reușită. Pentru ea cumpărasem un porc din târg, douăzeci de găini, tata ne-a dăruit o sută de litri de vin și 35 de pălincă de cea mai bună calitate. Sala și trupa muzicală a vestitului cântăreț local de saxofon, Gâlgovan, urma să le plătim din banii obținuți la nuntă.

Toate aceste pregătiri le dedicam fericirii miresei mele, deși nu era ușor să se împlinească. Mai întâi pentru că nimeni din familia ei nu se preconiza să fie prezentă și să o susțină în cel mai important eveniment din viață. Chiar și nașele – surorile verișoare Tuți și Măriuca – le-am împărțit între noi, iar toți colegii și prietenii s-au prezentat ca fiind din partea miresii, aducându-i câte un zâmbet pe buze. De dimineață au început să sosească invitați din toată țara, Deac Gheorghe fiind printre primii, urmat de Mitruț și Emeric cu nevasta. Au urmat parteneri de șah prin corespondență pe care nu-i mai întâlnisem în realitate, din București, Târgoviște și Hunedoara. Doar din Harghita nu venea nimeni, iar asta se vedea pe ochii triști ai lui Lili.

Peste o sută de persoane ne-au fost alături într-o nuntă minunată și apreciată de fiecare în parte. Eram pregătiți să primim aproape dublu, dar a contat mult că era post. S-a dansat până dimineață, iar eu am demonstrat că nu pot fi mai prejos ca mulți dintre dansatori. Alături de Lili împărtășeam credința că avem parte de această ocazie doar o singură dată în viață, niciodată nu ne vom cununa cu altcineva, iar asta ne făcea să trăim la maxim fiecare moment, să ne întreținem cu fiecare nuntaș și să memorăm fiecare cuvânt, fiecare gest. O noapte despre care aș putea să scriu o carte întreagă, dar mă opresc aici și îmi las gândurile să zboare în tăcere spre acea sărbătoare pe care o trăiesc iar și iar, fiindu-mi nemuritoare.