Împărăția Florilor

Există o insulă feerică ce nu figurează pe nicio hartă și niciun străin nu are voie să-i calce pământul. Este situată în mijlocul oceanului, nu are port sau aeroport, iar locuitorii ei sunt izolați complet de restul pământenilor. Nu se folosesc de beneficiile tehnologiei, dar nu au parte nici de dezavantajele aduse de acestea. Nu au curent și nu au văzut cum arată o mașină, în schimb au aer curat, parfumat de milioanele de flori ce-și au aici împărăția.

Chiar și oamenii de aici au nume de floare și comunică prin poezii cu rimă, pentru că ei consideră rima ca fiind floarea versului. Poeziile lor sunt simple și înțelese de copii și bătrâni, la fel. Ocupația lor de bază este, evident, creșterea și îngrijirea florilor, cu care formează o simbioză perfectă și vitală. Din parfumul lor prepară esențe cu miresme divine, căutate de cele mai renumite firme ale mapamondului. Ele sunt duse pe continent o dată pe an, cu vaporul împăratului. Locuitorii insulei mai sunt buni apicultori și crescători de vite, iar ca alimente de bază folosesc laptele, mierea și fructele.

Clima de aici e mereu blândă, niciodată frig sau caniculă, iar populația e constantă ca număr. Fiecare familie are un băiat și o fată, care, imediat după naștere este dus(ă) în Poiana Botezului, unde primește numele acelei flori a cărei petale se va fi așezat pe trupușorul lui. Acea floare îi va fi protectoare pe tot parcursul vieții.

Pe împăratul insulei îl cheamă Florin, iar pe împărăteasă, Florica. Ei au fost binecuvântați de mai multe flori, la fel ca feciorul lor, Florinel. Cel de-al doilea copil al lor a fost o fată ce s-a născut cu fața slută: nasul și gura îi erau strâmbe, iar ochii încrucișați. Au dus-o în Poiana Botezului, dar nicio floare nu și-a trimis petala către ea. Tare necăjită a fost familia domnitoare, pentru că așa ceva nu se mai întâmplase niciodată.

L-au chemat pe marele sfetnic, Măslin, care i-a sfătuit să se lepede de copil, căci e aducător de nenorociri. Astfel că l-au trimis cu vaporul „Buchet” în lumea largă, unde nenorocirile erau oricum preponderente. De atunci au trecut aproape 18 ani și nimic nu părea să le tulbure liniștea.

Dar s-a întâmplat ca într-o dimineață, Florinel să cadă bolnav de o boală misterioasă. Se simțea foarte rău, puterile îl părăseau și nici poftă de mâncare nu mai avea. Era ceva nemaîntâlnit, deoarece pe aceste meleaguri oamenii nu se îmbolnăveau niciodată, iar când împlineau 108 ani se stingeau liniștiți și fără dureri. Astfel că nu aveau doctori, precum nu aveau avocați sau preoți. Singurul care putea să-i ajute era Măslin, care a început deîndată să cerceteze arhivele palatului.

Timp de două zile și două nopți, marele sfetnic a întors biblioteca pe dos, căutând documente vechi, necitite de multă vreme. În acest timp, florile de pe insulă se ofileau și frunzele pomilor cădeau, veștejite. Oamenii erau triști și tăcuți, iar puținele versuri pe care și le spuneau nu mai aveau rimă. În cea de-a treia zi, Măslin s-a înfățișat în fața împăratului, tras la față, cu capul plecat și cu inima frântă. Vocea lui stinsă a glăsuit:

– Măria ta, te rog să mă ierți!

– Dar ce s-a întâmplat sfetnice? Cu ce mi-ai greșit?

După cum sesizați, nici la palat nu mai aveau inspirație pentru versuri melodioase. Măslin căzu în genunchi, sărută mâna domnitorului și zise printre lacrimi:

– Am făcut o mare greșeală când am surghiunit-o pe micuța prințesă. De aceea s-a supărat natura și acum ne pedepsește.

– Nu te înțeleg. Vorbește-mi mai clar. Ai găsit cauza bolii ce-mi macină împărăția? Ce legătură are cu acel copil slut?

– Mărite stăpân, nu trebuia să-l înstrăinăm. El nu a fost botezat de flori fiindcă nu aveam acea floare pe insulă. Acum natura tânjește după ea pentru a fi completă. Am greșit când v-am sfătuit și aștept pedeapsa meritată.

Împăratul se încruntă amarnic și se gândi preț de câteva momente. Apoi hotărî:

– Te voi ierta dacă vei găsi soluția prin care putem îndrepta răul făcut. Și asta cât mai repede, căci mi se stinge băiatul!

– Măria ta, eu m-am gândit deja la asta și, după ce am cercetat scrierile vechi, am găsit o speranță.

– Spune-mi numaidecât care-i soluția!, îl zori domnitorul.

– Trebuie s-o aducem înapoi, șopti sfetnicul cu teamă.

– Cum?! Crezi că am mai putea-o găsi în acea lume largă și plină de primejdii? Tu visezi, bătrâne!

– Dar nu o vom căuta noi, ținu să precizeze sfetnicul. După cum știți, fiecare om care se naște pe această insulă are o pereche sortită. Avem la grajdurile Măriei tale un tânăr îngrijitor ce n-a fost botezat de flori, precum n-a fost nici tânăra prințesă. Are și el un defect fizic și merge șchiopătat, dar cred că sunt destinați unul altuia și o va găsi.

– De neconceput! Un grăjdar să-mi fie ginere?!, se răsti împăratul, mânios.

Se ridică și începu să facă ture prin salon. Văzând că Măslin nu vine cu altă idee, se opri în dreptul lui și, cu mare amărăciune, îi dădu consimțământul:

– Fie! Dacă nu este altă soluție, așa vom proceda. Sper să ai dreptate, altfel vei fi exilat și tu. Spune-i băiatului să vină în fața mea.

Măslin se retrase și porunci tânărului să se spele, să-și ia straie noi și să se prezinte la palat. La vederea lui, domnitorul s-a amărât mai rău:

– Cum te cheamă, băiete?

– Doru îmi zice, preamărite, răspunse acesta timid.

Pășea cu greutate și avea o căutătură pierdută, încețoșată. Hainele nu i se potriveau, iar mâinile lui nu-și găseau locul. Împăratul dădu din umeri a neputință și, înainte de a ieși, îi zise:

– Vei pleca în lume și-mi vei căuta fata. Nu știu cum o cheamă, nici cum arată și nici unde anume este. Știu doar că-i urâtă. Poate vei avea noroc, iar de nu, să rămâi și tu acolo. Vaporul te va aștepta două săptămâni.

A doua zi, vaporul „Buchet” a ridicat ancora și a întins pânzele, pornind spre continent. Pe lângă echipaj și pe Doru, ducea parfumuri minunate care vor fi schimbate cu veșminte pentru toți locuitorii. Fiindcă pe insulă nu circulau bani, ci se făcea troc cu produse.

Zilele treceau cu greu în Împărăția Florilor și după o săptămână s-a stins prințul Florinel. Era ceva de neconceput să moară un tânăr și de aceea doliul a fost nemăsurat. Oamenii își pierduseră orice speranță și se îmbolnăveau rând pe rând. A mai murit o fecioară și se bănuia că era cea hărăzită defunctului prinț. Ploile nu mai veneau, câmpiile erau uscate, iar verdeața ruginea odată cu florile.

Era amiaza unei zile disperate când s-a auzit șuieratul vaporului și toți cei care mai erau în putere s-au grăbit spre malul mării. După ce a acostat și s-a instalat scara, le-a fost dat să se minuneze de o pereche fermecătoare de tineri ce coborau pe țărm. Unul era Doru, care strălucea și parcă nu mai șchiopăta, iar alături de el pășea o fată ca o floare sclipitoare ce-ți lua ochii. Ajunși în fața Împăratului ce-i aștepta înaintea tuturor, tânărul i se adresă cu o voce limpede și hotărâtă:

– Odorul pe care l-am adus, se numește Floare de Cactus.

Împăratului Florin nu-i venea să creadă și a îmbrățișat-o cu ochii în lacrimi. Simțea că e fiica lui și inima i se topea de iubire. Dar cea mai veridică dovadă a oferit-o natura, căci a început imediat să plouă, iar florile înviau văzând cu ochii. Oamenii s-au însănătoșit ca prin minune și peste o săptămână au petrecut la nunta împărătească. Doru a ajuns prinț și, după moartea socrului său, i-a luat locul alături de o împărăteasă fermecătoare. Nimeni nu-și putea explica transformarea ei radicală, dar unii presupuneau că, pe lângă natură, au ajutat-o și niște chirurgi platicieni despre care auziseră unele zvonuri. Dar să nu fim cârcotași și să ne bucurăm că fericirea a revenit pe acele meleaguri de poezie și ea va dăinui atâta vreme cât oamenii vor ști să aprecieze frumusețea fiecărei flori, oricât de ascunsă ar fi.

Revolta din ogradă: Valea Veșnic Verde

Mergeau în ritm alert, fiind convinși că la capătul acestui ultim obstacol îi aștepta odihna binemeritată. După miezul nopții au simțit că se face frig, dar nu s-a plâns niciunul, ba chiar au iuțit pașii. Până dimineață nu s-au oprit nici măcar să bea lapte de cocos.

La răsăritul soarelui erau obosiți, însetați și flămânzi. Au făcut un popas pentru a se întrema și au ațipit o bună bucată de vreme. Hamlet, Gogu și Chițac au profitat de umbra ce o făcea trupul solid al lui Călin și s-au adăpostit de razele nemiloase ale soarelui. Pe la amiază, umbra a dispărut și arșița i-a trezit.

Au mai spart o nucă și, după ce s-au înfruptat din ea, au verificat indicația Pietrei Cunoașterii, iar apoi au pornit prin nisipul fierbinte. Ca de obicei, curcanul era cocoțat pe căluț și scruta cu mare atenție depărtările, în timp ce șoricelul se ținea bine pe cățel, de unde-l tot îndemna să nu rămână în urma celorlalți.

Era tare greu să străbată un asemenea cuptor și pauzele erau din ce în ce mai dese și lungi. Seara a venit ca o binecuvântare și au profitat de ea din plin. S-au înfrupat di lapte și au ațipit din nou. Când s-au trezit era frig, au mâncat și au pornit iar la drum. Trei zile și trei nopți a durat această corvoadă, după care au observat, cu amărăciune, că nu mai aveau nuci și oboseala era din ce în ce mai mare. În schimb pașii le erau tot mai mici, la fel ca și speranțele care le dăduseră aripi până atunci. Setea îi chinuia și vederea le juca feste de la atâta concentrare. În cea de-a patra zi, pe când soarele era chiar deasupra capului, se auzi glasul lui Gogu, care striga cât îl ținea pliscul:

– Am ajuns! Am ajuns! Văd verdeață și apă. E chiar înainte. Să ne grăbim!

Au luat-o la goană și au fugit până când i-au lăsat puterile pe Călin și pe Hamlet, dar degeaba. S-au oprit cu limbile scoase și au cercetat din nou orizontul, care le arăta încontinuu aceeași mare albă de nisip. Cățelul, frânt de efort, a mai avut puterea să-i reproșeze curcanului:

– Te ții de păcăleli? Nu văd nicio apă sau verdeață. Ce e cu tine?

– Poate că a avut vedenii…, își dădu cu părerea șoricelul. Se întâmplă în deșert. Se cheamă Fata Morgana. Am văzut la televizor.

Gogu se simți jignit:

– Mai lasă-mă cu televizorul tău! Te crezi tare deștept, c-ai stat în casa omului? Te-aș vedea în locul meu ce-ai face! Îți închipui că e ușor să fii conducător? Să fii mereu atent la direcție? Eu chiar am văzut ceva și nu e vorba de nicio fată. Poate că nu mai avem mult de mers.

– Cred că și eu am văzut ceva, interveni Călin cu o jumătate de gură.

– Vezi, vezi?, se bucură curcanul. Nu cred că ne-am înșelat amândoi.

Nimeni nu a mai comentat și după un timp au continuat drumul. Noaptea i-a prins dezamăgiți și tăcuți. A doua zi simțeau că nu mai pot de sete. Mergeau încet și cu capetele plecate. Rareori ridicau privirea și încercau să deslușească ceva promițător, însă era în zadar. Tot Gogu a fost cel care i-a trezit din amorțeală:

– Valea Veșnic Verde! Uite valea. Mai avem puțin!

Imediat și-au ridicat privirile în direcția arătată de curcan, dar Chițac și Hamlet nu vedeau nimic în zare, plus că nici direcția nu era înainte, ci spre dreapta lor. Gogu o ținea morțiș:

– Haideți, să mergem! Ce mai așteptați? Călin, ia-o la galop!

– Eu nu văd nimic, zise șoricelul.

– Nici eu, completă Hamlet. Nu mă duc încolo. Sunt obosit, mi-e sete și cred că iar umbli după himere.

– Ba e ceva real! Văd foarte clar! Sunteți orbi sau ce-i cu voi!? Căline, tu vezi?

– Cred că văd și eu: Da, da… chiar foarte bine. Să mergem!, și calul a luat-o la fugă, îmboldit întruna de curcan.

Cățelul și șoricelul strigau zadarnic să se oprească. Au rămas singuri, privind cu tristețe la prietenii lor nebuni. Oare se vor întoarce? Își vor da seama la timp că aleargă după o iluzie sau vor cădea răpuși de sete și căldură? Cu lacrimi în ochi, au pornit agale înainte. Nu mai aveau Piatra Cunoașterii, dar ce mai conta? Trebuia doar să țină aceeași direcție. Și le era o seteee…

A venit o nouă noapte și au visat frumos, cum beau apă din Valea Veșnic Verde… și era așa răcoare și bine! Dimineață șoricelul s-a trezit târziu, obligat de razele puternice ale soarelui. Hamlet respira greu și nu dădea semne că ar vrea să se scoale. Doar după ce i-a strigat în ureche și l-a mușcat puțin, câinele a deschis ochii și a mormăit cu o voce stinsă:

– Eu nu pot să merg mai departe. Nu mai am putere și nici speranță. Du-te tu, dragul meu prieten, căci meriți să-ți găsești o familie care să te iubească.

Degeaba l-a implorat Chițac să se ridice și să-l însoțească, zadarnic a plâns și l-a asigurat că nu mai este mult; cățelul a închis ochii și nu a mai dat nici un semn de viață. Se vedea treaba că nu avea încotro și trebuia să purceadă singur la drum, nu înainte de a-și lua rămas bun:

– Rămâi cu bine, cățeluș! Am să găsesc Valea Veșnic Verde și am să vin cu ajutoare după tine. Ai să vezi că am să vin! Tu, odihnește-te până atunci.

Și a pornit șoricelul prin marea de nisip fierbinte, cu sufletul răvășit de despărțirea amară. Lăbuțele îl frigeau, gâtul îi era uscat, ochii orbiți de lumina prea puternică. A mers întruna, căci, dacă s-ar fi oprit, ar fi riscat să fie prăjit de nisip.

La un moment dat nu a mai simțit fierbințeala, nici setea, iar privirea îi era din nou ageră. Soarele deveni blând și el s-a oprit mirat. Chiar în fața lui începea o vale verde, brăzdată de un râu sprinten și limpede. Peste tot erau flori și animale prietenoase. S-a apropiat cu inima-i bătând trepidant și ce să vezi: chiar înaintea lui păștea Călin, iar alături de el erau Gogu și Hamlet. Nu-i venea să creadă și i-a întrebat cum au ajuns. A răspuns Gogu:

– Dragul nostru prieten, întotdeauna la capătul unui drum lung și greu e Valea Veșnic Verde. Nu trebuie să te îndoiești de asta și nici să te temi că ai greșit direcția. Cu toții ajungem în acest loc minunat. Oamenii de aici sunt buni și am cunoscut o mulțime de curci simpatice. Căluțul și-a regăsit părinții, iar cățelușul are un băiețel cu care se joacă mereu. Du-te și-ți caută și tu rudele!

– Dar nu se poate!, a exclamat șoricelul. Părinții mei sunt morți. I-a mâncat pisica.

La această remarcă, prietenii lui au zâmbit cu un înțeles ascuns. Aveau dreptate: toate rudele lui dispărute erau acolo, la o casă unde pisica nu le făcea niciun rău, iar oamenii erau veseli și prietenoși mereu. Deci asta era Valea Veșnic Verde! Parcă era raiul despre care auzise la televizor.

Sfârșit

Revolta din ogradă: Marea de Nisip

Deliu și familia lui i-a însoțit două zile, dar apoi s-au despărțit cu mulțumiri din partea marinarilor de ocazie și urări de succes din partea delfinilor, care au plecat să atace un banc de sardine. Căldura era mare și setea din ce în ce mai puternică. Cei patru prieteni erau moleșiți și se uitau rugător la cer sau la pânzele din Aripi de Flutur, ce continuau să rămână neclintite.

A mai venit o noapte și au ațipit extenuați, visând că beau apă rece de izvor și nu se mai săturau de ea. O adiere blândă de vânt l-a trezit pe Hamlet, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva visează în continuare. Dar când și-a mușcat limba și a văzut că-l doare, a realizat că e aievea și vântul își sporea puterile, împingând barca înainte. Deasupra lor nu se mai vedeau stelele, semn că s-a înnorat. Și-a trezit prietenii, să se bucure de speranța ce renaște, apoi au așteptat cu inima strânsă să se întâmple ceva.

Spre dimineață a căzut prima picătură de ploaie, întâmpinată cu chiote de bucurie de toată gașca. Au urmat altele și altele, iar gurile lor s-au prefăcut în tolcere ce aspirau cu nesaț cât mai multe „perle” dătătoare de viață. După aceea au împărțit ultimii pești și au reglat pânzele. Erau pe drumul bun. Noroc că ploaia s-a oprit înainte de a se umple barca, dar vântul continua să-i împingă cu strășnicie tot înainte.

Așa au mai trecut câteva zile, foamea pusese din nou stăpânire pe ei și apa era pe terminate. Priveau cu disperare spre orizont, în speranța unui semn de uscat. Într-o astfel de zi, cu moralul din nou la pământ, au văzut pe cer un pescăruș gălăgios. La puțin timp, au mai zărit unul și apoi un stol întreg. Erau cu sufletul la gură și Chițac se cățărase în vârful unei pânze. De aceea a fost primul care a văzut ceva și a strigat cu toată puterea lui:

– Pământ! Pământ! Pământ!!!

Erau salvați din nou și, fericiți, țopăiau de era să se răstoarne bușteanul plutitor. Au ajuns, totuși, cu bine la țărmul nisipos. Erau oare în Valea Veșnic Verde? Nu prea era verdeață, cu excepția unor pomi înalți, cu niște fructe precum niște mingi. Una din ele era căzută pe jos, iar ei au început s-o cerceteze curioși. Șoricelul și-a dovedit și de data asta cunoștințele acumulate în fața televizorului:

– Cred că sunt nuci de cocos și sunt bune de mâncat. Înăuntru sunt pline de lapte.

Căluțul aplică o lovitură cu copita și despică fructul în bucăți. Au băut cu poftă din lichid și au mâncat miezul delicios. Chițac s-a urcat apoi pe arbore și a ros cozile nucilor, care au căzut astfel la pământ. Altă viață era acum! Cu foamea și setea astâmpărate, aveau de stabilit ce vor face în continuare. Curcanul a consultat Piatra Cunoașterii, care le-a arătat direcția de urmat. L-au trimis pe Călin în recunoaștere, iar acesta a venit cu o veste proastă: în acea parte era o mare de nisip, fără pic de vegetație. Ce era de făcut? Cățelul veni cu o idee:

– Eu zic să mergem tot pe malul apei. Măcar o să avem nuci de cocos.

– Nu e bine. Trebuie să urmăm direcția arătată de piatră, replică Gogu.

Chițac sugeră:

– Să întrebăm pe cineva.

– Pe cine?, se interesă curcanul.

– Poate că știe ciudățenia aia cu carapace, ce se îndreaptă spre mare, răspunse Călin, care, de la înălțimea lui, avea o perspectivă mai mare asupra plajei.

Era o broască țestoasă, de care s-au apropiat cu toții. Curcanul a inițiat discuția:

– Bună! Se pare că ești de pe aici. Cunoști bine locurile astea?

Vietatea s-a oprit și a întors agale capul către ei:

– Cine sunteți voi? Ce căutați pe aici? M-ați urmărit? Vreți să-mi prădați cuibul?

Gogu o liniști:

– Nu avem intenții rele, dar venim de departe și căutăm Valea Veșnic Verde. Poți să ne spui încotro e?

– Vai, vai, vai! Nu cred că e înțelept să mergeți într-acolo. O să pieriți în deșert, cum au făcut-o și alții. Eu sunt Țesta, am peste o sută de ani și am văzut multe în viața mea. Vă sfătuiesc să faceți cale întoarsă…

Hamlet simți că trebuie să precizeze:

– Noi nu suntem ca alții. Am trecut prin multe și nu o să renunțăm acum, când suntem atât de aproape.

– Da, da!, întări Chițac.

– Arată-ne doar drumul și ne descurcăm noi, ceru curcanul.

Țesta dădu neîncrezătoare din cap și glăsui:

– Trebuie să străbateți marea de nisip și veți da de valea pe care o căutați. Eu vă doresc noroc, deși mă îndoiesc că veți avea.

– Mulțumim, mulțumim!, au răspuns în cor cei patru călători.

S-au întors apoi la pomul lor și Gogu a cerut părerea fiecăruia. Cu toții voiau să meargă mai departe, prin deșert, spre valea paradisiacă pe care o simțeau atât de aproape. Până spre seară au încărcat pe căluț câte nuci putea duce, după care au mâncat și băut pe săturate. Când soarele dădea să apună, intrau în marea de nisip fierbinte. Erau optimiști și siguri de reușita lor.

Revolta din ogradă: Familia Dințescu

În episodul trecut („Lacul Auriu”), i-am lăsat pe eroii noștri rătăcind în mijlocul oceanului. Dar cum au ajuns ei pe o barcă improvizată, după ce au trecut de Cascada Diavolului, vă invit să aflați din rândurile care urmează.

După ce entuziasmul s-a mai potolit, curcanul Gogu a propus un popas de noapte, căci erau frânți de oboseală și de foame, iar noaptea se așternuse aproape în totalitate. Acoperiș le-au fost ramurile celui mai apropiat arbore și, după ce au mâncat ce mai era în desaga de pe spinarea căluțului Călin, s-au cufundat într-un somn adânc. Șoricelul Chițac, cuibărit în blana călduroasă a cățelului Hamlet, iar Gogu, cățărat pe coama deasă a lui Călin.

Dimineața i-a trezit prin ciripitul vesel al păsărelelor și razele blânde ale soarelui. Curcanul a dat semnalul de pornire și au luat-o la vale, în stânga având prăpastia în care se vărsa șuvoiul de apă al Cascadei Diavolului, iar în dreapta, cealaltă jumătate a Pădurii Întunecate, în care se temeau să intre.

După un drum ce a durat până la amiază, hăul prăpastiei a fost înlocuit de un curs de apă mai liniștit, ce-i îmbia la o binemeritată zăbavă. Astfel că s-au oprit și au savurat din licoarea limpede și rece. Era cald și nu-și puteau închipui cât mai aveau de mers. Au scos Piatra Cunoașterii și ea le-a arătat că sunt pe calea cea bună. Trebuiau doar s-o țină tot înainte, urmând cursul apei.

Nu le rămânea decât să se îndemne reciproc la drum, și așa au făcut până când au dat de un dig făcut din trunchiuri de copaci și pământ și care dădea naștere unui iaz. Pe mal se agitau o mulțime de rozătoare ciudate, ce purtau în gură crengi și pietricele. În timp ce echipa noastră îi privea în derută, cel mai impozant dintre ei se apropie și-i întrebă curios:

– Ce vă uitați ca lupul la fructe de pădure? N-ați mai văzut lac de acumulare? Sau v-ați rătăcit? Că o așa adunătură ciudată nu a mai trecut prin aceste locuri…

– Nu ne-am rătăcit deloc!, se oțărî Gogu de la înălțimea spinării lui Călin. Suntem în drum spre Valea Veșnic Verde și știm că ăsta-i drumul bun. Dar apa asta ne stă în cale și nu văd cum am trece-o.

Blănosul din fața lor râse cu poftă, arătându-și dinții mari și ascuțiți:

– Noi suntem castori și, de asemenea, ingineri în construcții. Pe mine mă cheamă Dințescu și asta e familia mea. Trebuie să întărim digul, fiindcă or să vină ploi mari și râul se va umfla. Am auzit de valea pe care o căutați, dar nu aveți cum ajunge acolo.

Chițac nu se putu abține:

– Și de ce, mă rog? Nu te lua după aparențe, fiindcă deși suntem mici, mai ales eu, nici nu știi ce multe putem face! Ne-am bătut cu lupii și le-am tras clapa!

Bătrânul castor se uită mai bine ca să vadă de unde vine acea voce subțire și după ce-l desluși pe șoricel, răspunse:

– O fi adevărat ce zici, dar nu știu cum o să vă descurcați pe apă. Trebuie să ajungeți pe Lacul Auriu, care e foarte mare și pe care-i greu a-l traversa. Cum credeți că veți face? Numai oamenii pot, și numai pe vase mari. Aveți așa ceva? Și chiar dacă ați avea, știți să le conduceți?

Eroii noștri s-au privit unul pe altul și au tăcut un timp. Apoi, Călin a zis cu o jumătate de gură:

– Trebuie să fie o cale…

Se vede treaba că lui Dințescu senior i se făcu milă de ei și de aceea le-a spus:

– Oricum, cred că sunteți obosiți și flămânzi după atâta drum. Poftiți de vă odihniți și mâncați ce se găsește pe aici, iar mai târziu ne vom gândi ce e de făcut.

Invitația era binevenită și așa au făcut. În iazul făcut de castori mișunau o mulțime de pești și Hamlet a reușit să captureze câțiva, spre marea lui satisfacție. Iarba era bogată și suculentă, iar Călin era dornic s-o savureze. Mai erau fructe de pădure zemoase și alte bunătăți din rezerva familiei de rozătoare. După ce s-au îndestulat, Dințescu le-a prezentat familia:

– Suntem mulți, dar harnici și avem tot ce ne trebuie. Ne-au făcut ceva probleme șobolanii, care nu știau decât să fure sau să cerșească, ba chiar să distrugă. Degeaba am încercat să-i obișnuim cu munca și să se poarte civilizat. Ne-am convins că neamul lor nu poate să se schimbe și singura soluție a fost să-i fugărim dintre noi. Acum e liniște și ne putem bucura de roadele eforturilor noastre. Dar să revenim la necazul vostru, la care m-am gândit… și nu cred că-i chiar de nerezolvat

– Cum? Cum!?, s-au auzit patru voci simultane.

– Trebuie să recunosc că e o soluție riscantă și e nevoie de mult curaj, ținu să precizeze bătrânul.

– Suntem cei mai curajoși! Nu ne e frică de nimic!, sări Hamlet cu patos.

– Chiar așa!, interveni Gogu. În calitate de comandant, pot să spun că ne asumăm orice risc.

Văzându-le hotărârea, castorul le-a expus planul lui:

– Știu un arbore mare, cu o scorbură încăpătoare. Dacă ne apucăm de muncă mâine dimineață, cu toată familia, până seară reușim să-l doborâm și să-l transformăm într-o barcă. Voi trebuie să vă strângeți provizii de apă și mâncare, că drumul va fi lung. Vă încumetați?

Toți au răspuns afirmativ, plini de entuziasm. Mai era o nelămurire, pe care Gogu voia s-o clarifice:

– De ce faci asta? Noi nu avem cu ce să vă răsplătim pentru generozitate.

Dințescu zâmbi înțelegător:

– E bine să ajuți pe cei care merită, iar voi se vede că meritați. Într-o zi, poate că o să ne ajute și pe noi cineva, și așa binele prosperă. Dacă toți am fi răi, am dispărea de pe pământ.

Au încuviințat cu toții din cap, apreciind înțelepciunea și bunăvoința bătrânului. Apoi au adormit pe rând, povestindu-i aventurile prin care au trecut. Ziua care venea era încărcată și ea a început de cum s-au ivit primii zori.

Toată familia de rozătoare a pornit și s-au apucat de treabă la copacul scorburos, care era într-adevăr uriaș. Chiar și Chițac a ținut să ajute la ros, numai că nu putea ține dinții cu castorii. Între timp, Gogu, Hamlet și Călin culegeau iarbă și fructe de pădure, pe care le ambalau în cornete de frunze verzi și mari. Dințescu le-a arătat o plantă cu frunze impresionante prin mărimea și rezistența lor, dar și prin faptul că erau subțiri și ușoare. Li se spunea Aripi de Fluture și câteva din acestea erau ideale pentru barcă, în loc de pânze.

Se vedea că bătrânul rozător era un bun conducător, fiindcă, spre seară, treaba era gata. Au găsit și niște vreji rezistente, precum lianele, cu care au legat barca de Călin și au tras-o până la malul râului. Aceste funii naturale le vor fi de trebuință în loc de parâme.

Scorbura a fost finisată ca la carte și încăpeau toți patru, plus proviziile. Pe când se înnopta, erau gata cu pregătirile. Au mâncat și s-au culcat, răpuși de o altă zi obositoare.

Dimineață erau emoționați cu toții și, după numeroase mulțumiri adresate familiei Dințescu, s-au îmbarcat, asigurându-i că nu vor uita niciodată ce au făcut pentru ei. Călin a tras bușteanul în apă și apoi a sărit și el în scorbură. Barca, astfel improvizată, plutea în aval, mânată de curentul râului. În timp ce se îndepărtau, le-a ajuns la urechi un ultim sfat de-al castorului:

– Când veți ajunge la Lacul Auriu să nu beți apă din el! Puteți înnebuni sau chiar muri! Mâncați fructe…

Apoi nu s-a mai auzit decât sunetul necontenit al apei.

Revolta din ogradă: Lacul Auriu

Așa au început călătoria cei patru proaspeți marinari. Barca lor improvizată aluneca în aval, iar ei erau cuprinși de emoție și o teamă nemărturisită. Simțeau că-i așteaptă o experiență nouă și periculoasă, pe care nici nu au visat că o vor trăi. Dar se arăta o vreme frumoasă și nu aveau nimic altceva de făcut, decât să tresară la fiecare legănare a bușteanului plutitor. Nu le era poftă nici de mâncare, fiind nerăbdători să ajungă în Lacul Auriu, unde apa trebuia să fie mai liniștită.

Cursul râului se lărgea pe nesimțite și devenea mai lin, iar către seară au ajuns în lacul la care năzuiau cu mari speranțe. Bucuroși că au scăpat fără incidente, s-au grăbit să consulte Piatra Cunoașterii, ca să știe încotro s-o ia. Apoi au montat Aripile de Flutur și au fixat cursul după indicațiile șoricelului Chițac, aprobate în prealabil de curcanul Gogu, în noua lui calitate de comandant de navă.Acum puteau să se hrănească mai liniștiți și să se odihnească. Câte unul rămânea de cart, pentru orice eventualitate.

Așa a trecut prima noapte și apoi alte câteva zile și nopți, fără să vadă ceva ce ar semăna a uscat. Vântul era slab și ambarcațiunea înainta încet, iar alimentele erau pe sfârșite. Primul care și-a exprimat temerile a fost căluțul Călin, care amorțise de atâta nemișcare:

– Nu știu ce lac e ăsta, dar nu am mai văzut încă unul așa de mare. Oare nu ne-am rătăcit și umblăm cumva în cerc?

– Nu se poate!, interveni Gogu. E Lacul Auriu și ca dovadă uite cum strălucește sub razele soarelui. Ni s-a spus că e un drum lung și noi urmăm calea arătată de Piatra Cunoașterii.

Chițac interveni cu o remarcă dureroasă:

– Poate că nu e lac, ci o mare, care-i mult mai mare decât un lac. Poate ar trebui să se cheme Marea Aurie. Am văzut la televizor mări atât de mari încât nu-i ajungi niciodată la capăt. Li se spune oceane…

– Exact de asta mai aveam nevoie acum!, mârâi cățelul Hamlet. Să ne descurajezi de tot.

Căluțul luă partea șoricelului:

– Ce mai contează? Eu cred că nu mai ajungem pe uscat. În curând n-o să mai avem ce mânca, dar o să murim de sete. Am gustat din apa lacului și e prea sărată pentru a fi bună de băut.

– V-am spus eu că e mare, nu e lac!, chițăi Chițac.

Gogu interveni cu autoritate:

– Ia mai tăceți din gură și nu vă plângeți ca niște găini! Dacă o să respectăm direcția, sunt sigur că vom ajunge la Valea Veșnic Verde. Trebuie să raționalizăm fructele și o să răbdăm un pic de sete, dar n-o să murim. Nu vă dau voie!

Au tăcut cu toții, dar gândurile nu le erau din cele mai plăcute. A doua zi pe la amiază, scrutând orizontul, au observat apropiindu-se de ei o aripă de pește uriaș, care tăia apa cu viteză. Nu aveau idee ce ar putea fi, până când au simțit o lovitură puternică, ce a răsturnat barca și i-a aruncat în apă. Atunci, șoricelul a strigat:

– E un rechin! Feriți-vă, că e mare și periculos!

Ușor de zis, dar imposibil de făcut. De abia se țineau deasupra apei, iar monstrul se pregătea de un nou atac. Chițac a reușit să se cațere pe fundul bărcii și striga de mama focului. Curcanul și cățelul încercau să se urce și ei, dar alunecau mereu. Rechinul se apropia din nou cu gura larg deschisă, și căluțul era cel mai expus.

Atunci a intervenit ceva ce nu au înțeles decât după ce l-au văzut pe inamic plecând. Era un grup de delfini care au atacat rechinul, forțându-l să bată în retragere. Cel care se părea că-i conducătorul, s-a întors spre sărmanii naufragiați și li s-a adresat:

– Văd că ați făcut cunoștință cu Falcă. Noroc că eram prin preajmă și am putut să-i dăm o lecție. Dar ce e cu voi aici, în mijlocul oceanului?

După ce și-a dat seama că pericolul a trecut, șoricelul a fost primul care a reușit să răspundă:

– Ne duceam la Valea Veșnic Verde, când am fost răsturnați de namila aia. Vă mulțumim că ne-ați salvat. Dar voi cine sunteți?

– Numele meu este Deliu, ea e perechea mea Delia, iar ei sunt copiii noștri. Mai aveți până la uscat și mă mir că ați pornit cu copacul ăsta. Oricum, o să vă ajutăm să-l întoarceți și să vă urcați în el.

Delfinii și eroii noștri s-au opintit din toate puterile și au reușit să pună ambarcațiunea pe linia de plutire. A fost greu și la urcarea lui Călin, dar Deliu și ai lui i-au făcut vânt peste bord.

Acum chiar că nu mai aveau nimic de mâncare și până la destinație riscau să moară de sete. Familia de delfini s-a dovedit iarăși de mare ajutor și le-au adus câțiva pești. Gogu le-a mulțumit în numele tuturor, după care au ridicat din nou pânzele, pornind spre direcția arătată de Piatra Cunoașterii și confirmată de Deliu. Acesta s-a oferit să-i însoțească o bucată de drum, pentru a fi sigur că Falcă nu o să le mai facă probleme.

Revolta din ogradă: Cascada Diavolului

Câinele Hamlet ținu să le amintească:

– V-am zis eu că nu e bine să avem încredere în ea! Ne-a mințit că e Pioasa și când colo era Șireata. Poate că nu are nici o soră. Ce fraieri am fost!

Curcanul Gogu îl temperă:

– Hai să nu ne mai plângem atâta și să găsim o soluție. Am rămas fără Piatra Cunoașterii și nu știm drumul care duce în afara pădurii. Trebuie să căutăm vizuina Șiretei. Crezi că ai putea să-i iei urma?

– În privința mirosului sunt de neîntrecut. O găsesc pe cumătr și-n gaură de șarpe!, se lăudă Hamlet, iar șoricelul Chițac chiui bucuros:

– Să mergem, să mergem să-i tăbăcim fundul!

– Da, da, să nu mai pierdem vremea prin locurile astea înfricoșătoare, se auzi și părerea căluțului Călin.

Gogu și-a reluat locul pe spinarea căluțului și a dat semnalul de pornire. Înainte pășea Hamlet, ce mirosea atent pământul și adierile imperceptibile pentru ceilalți, iar Chițac, de pe spinarea lui, îl încuraja în șoaptă. Era către amiază când au găsit adăpostul vulpii, situat în trunchiul unui copac bătrân și scorburos. Se părea că Șireata lipsea de acasă, așa că au decis să intre câinele și șoricelul înăuntru.

Ușița era blocată, dar a fost floare la ureche pentru Călin, care a dărâmat-o ușor cu copita. Interiorul era arhiplin cu de-ale gurii și tot felul de obiecte, probabil furate. Chițac și Hamlet au căutat cu atenție și, în cele din urmă, au găsit ce căutau într-un coșuleț cu bijuterii sclipitoare. Au mai luat cu ei și ceva de mâncare, pentru că erau cu toții flămânzi, iar vulpea avea de toate. S-au ospătat în grabă, după care au pornit pe drumul de întoarcere, căutând potecuța principală, de unde au fost deviați de Șireata.

Tot cu ajutorul nasului lui Hamlet au reușit să revină pe calea indicată de Martinică și bucuria i-a îndemnat să iuțească pasul. Simțeau că sunt urmăriți de zeci de ochi, din spatele tufișurilor, și auzeau urletul lupilor din ce în ce mai aproape. Era către seară când poteca i-a scos din pădure, dar în fața lor se întindea o prăpastie imensă în care se vărsa un șuvoi de apă zgomotoasă. Impresionanta cădere venea din stânga și se strecura printre două stânci, una pe partea lor și cealaltă pe malul opus, precum două coarne de diavol. Fără îndoială că de aici i se trăgea numele.

Dacă ar coborî în jos, urmând marginea prăpastiei, ar trebui să intre iar în pădure, ajungând pradă ușoară pentru lupii care se auzeau tot mai tare. Așa că au urcat în sus, până în dreptul stâncii ce se încovoia peste cascadă, la fel ca perechea ei din cealaltă parte. Înainte de cădere, cursul apei era foarte lat și învolburat, fapt ce-i îndreptățea să creadă că nici adâncimea nu era de neglijat. Dacă ar fi încercat să-l traverseze, ar fi murit înecați.

Singura scăpare rămânea un salt de circa douăzeci de metri, între cele două coarne. Era oare Călin în stare de o asemenea performanță?

Nu aveau mult timp de gândire, căci în spatele lor era Auuurel, cu haita lui mare de lupi flămânzi. Dintr-un desiș se vedea capul vulpii, care-și freca labele a mulțumire. Mai mult ca sigur că s-a aliat cu lupii, pentru a se răzbuna și a recupera Piatra Cunoașterii.

– De data asta nu mai aveți scăpare!, rânji Auuurel, urlând a victorie. Ursul nu mai e aici să vă apere și chiar de-ar fi, noi suntem mulți și hotărâți să vă savurăm.

– Nu uita că piatra e a mea, iar carnea a ta!, se auzi și vocea pițigăiată a Șiretei.

Frica i-a cuprins  pe cei patru eroi și Gogu întrebă panicat:

– Ce facem, ce facem?

– Să ne suim în copaci!, veni Chițac cu o idee.

Hamlet nu putea accepta așa ceva:

– Tu poți să te urci, dar noi vom lupta până la moarte! Măcar o să-mi vând scump pielea.

Călin, care până atunci examinase toate riscurile, strigă spre ei:

– Urcați pe spinarea mea. O să încerc saltul vieții mele!

– Ești nebun!? Nu o să reușești și o să ne înecăm cu toții!, se împotrivi Gogu. Dar căluțul insistă:

– Faceți cum vă zic! Nu avem altă scăpare.

Hamlet își luă avânt și sări lângă Gogu, avându-l pe Chițac în spate. Nu aveau timp la dispoziție, căci lupii erau aproape. Călin a pornit într-o goană demențială, iar ceilalți se țineau din răsputeri să nu cadă. Haita de prădători fugea în urmărirea lor, ceea ce-i dădea fiori și un imbold în plus căluțului.

Au intrat în linie dreaptă pe stâncă și când au ajuns la marginea ei, Călin s-a catapultat cu toată forța spre celălalt corn. Simțea cum plutește, de parcă ar avea aripi, și vântul îi zburătăcea cu sălbăticie coama neagră și bogată. Zbura cu adevărat și se simțea liber, fără teamă. Sentimentul acela era ca o descătușare și era arhisuficient, orice s-ar fi întâmplat în final. Dar, spre uimirea lui, a reușit și a aterizat pe uscat! Era buimac și nu-i venea să creadă. L-au trezit la realitate chiotele de bucurie ale prietenilor lui, care-l felicitau și nu mai știau cum să-i mulțumească. Pe malul celălalt, lupii urlau a pagubă.

Revolta din ogradă: Șireata

Și-au aruncat ochii în jurul lor și au văzut că ursul era un bun gospodar, cu bârlogul curat și rafturi din piatră, pline cu miere și fructe de pădure.

Cățelul Hamlet și căluțul Călin erau mușcați la câte un picior, iar Martinică i-a sfătuit să se dea cu miere. Apoi, împreună cu curcanul Gogu și șoricelul Chițac, s-au ospătat cu bunătățile oferite de gazdă. După o repriză de povestit, i-a cuprins somnul greu și au dormit bine până dimineață, când au mâncat din nou și s-au pregătit de drum.

Ursul era darnic și le-a oferit un fagure cu miere și zmeură împachetată în scoarță de copac, să aibă pentru drum. Chiar i-a condus până la o potecă mai bătătorită de alte viețuitoare, sfătuindu-i:

– Țineți-o tot înainte până la ieșirea din Pădurea Întunecată. Acolo o să dați de Cascada Diavolului, de care trebuie să treceți ca să ajungeți la Lacul Auriu. Dacă vă întâlniți pe drum cu vulpea Șireata, s-o evitați, căci pe mine m-a păcălit odată. S-aveți drum bun!

I-au mulțumit îndelung lui Martinică și au plecat mai departe, bucuroși că știau drumul și încrezători că vor reuși în curând să iasă la lumina benefică a soarelui. Mergeau cu spor și vedeau veverițele cum se cațără în copaci și se minunează de grupul lor ciudat pentru aceste locuri sălbatice. Au întâlnit și o turmă de mistreți ce se uitau buimaci, în timp ce molfăiau niște ghindă, iar păsările nu încetau cu cicăleala, încercând să afle câte ceva despre ei.

Dar cei patru aventurieri țineau pasul, tăcuți, cu ochii-n patru și cu urechile ciulite. Doar când s-au simțit obosiți și flămânzi, au făcut popas să se mai întremeze. Se hrăneau cu poftă și își dădeau cu părerea despre distanța pe care o mai aveau de parcurs, când a apărut o vulpe, salutându-i cuviincios:

– Bună să vă fie inima, cinstiți drumeți! Vă milostiviți și de mine, o biată ființă săracă, cu ceva de îmbucat?

– Nu prea cred că e bine să te apropi de noi. Tu trebuie să fii Șireata, iar Martinică ne-a avertizat să ne ferim de tine, a zis Gogu, și Hamlet a completat:

– Chiar așa! Pleacă, dacă nu vrei să te fugăresc eu.

Vulpea se arătă tare dezamăgită și glăsui pe un ton mieros:

– Vai de mine, cât trebuie să pătimesc din cauza surorii mele! Mulți mă confundă cu ea, căci semănăm la înfățișare, dar mie mi se zice Pioasa și sunt prietenă bună cu toate animalele. Doar cu Șireata nu mă înțeleg nici eu, că e vicleană și hoață. Vă jur pe blana mea!

Prietenii noștri s-au privit și au șușotit ceva între ei, după care majoritatea a decis să o poftească la masă. A lins cumătra ceva miere și apoi i-a întrebat ce cautau prin aceste locuri. Gogu, ca șef al echipei, a răspuns cu emfaza-i caracteristică:

– Vrem să ajungem în Poiana Veșnic Verde, unde am auzit că animalele nu sunt exploatate de către oameni.

Vulpea exclamă plină de admirație:

– Așa este! Și eu am auzit de locul acela minunat!

– Vedeți… vedeți? V-am zis eu!, se bucură Călin, și celorlalți le crescu inima de bucurie.

– Și eu am încercat să ajung acolo, că m-am săturat de atâta nedreptate, dar nu știu drumul, se plânse vulpea cu o mutră necăjită… la care șoricelul nu se putu abține:

– Noi avem Piatra Cunoașterii, care ne arată pe unde să mergem…!

Trei perechi de ochi îl țintuiră pe cel slobod la gură, făcându-l să devină și mai mic. În schimb, fața cumătrei se lumină și glăsui:

– Asta e cu totul altceva! Doar că trebuie să fiți atenți la Auuurel și haita lui de lupi. Ori el folosește tocmai această potecă pentru a vâna căprioare și mistreți. În locul vostru, aș folosi un alt drum.

Gogu întrebă nedumerit:

– Ce drum? Nu cunoaștem altul. Pe ăsta ni l-a arătat ursul.

– Aveți noroc că m-ați întâlnit. Eu sunt de aici și cunosc pădurea. Vă pot călăuzi pe o cale fără pericole și deloc mai lungă, le propuse vulpea.

S-au sfătuit cei patru drumeți și, împotriva îndoielilor lui Hamlet, Gogu a acceptat propunerea. Astfel că au luat-o după cumătră, prin locuri mai puțin bătătorite. La un moment dat au dat peste un luminiș în care soarele mângâia cu blândețe niște tufe de un roșu aprins. S-au minunat, iar Călin a întrebat-o pe vulpe:

– Ce fructe sunt astea?

– Li se spune Boabe de Vis, fiindcă mulți visează să le găsească. Sunt delicioase! Luați și mâncați, că și eu mă înfrupt deseori din ele.

Așa au și făcut, apreciind gustul dulce și aromat al boabelor, dar după puțin timp au simțit că toată pădurea se învârte în jurul lor. Chițac o ținea întruna:

– Ce de boabe am mâncat… ce de boabe … ce de boabe…,

Iar ceilalți:

– Și eu, și eu, și eu…

Ceva nu era în regulă și vulpea râdea cu gura până la urechi. În cele din urmă au căzut într-un somn adânc, iar când Și-au revenit era dimineață și îi durea îngrozitor capul. După ce s-au dezmeticit, primul lor gând a fost să caute Piatra Cunoașterii, dar ea dispăruse de pe spinarea lui Călin. Atunci și-au dat seama că au fost păcăliți de Șireata. Gogu a tras conluzia:

– De aceea li se zice Boabe de Vis, că te adorm!

Revolta din ogradă: Pădurea Întunecată

Și au fugit cei patru prieteni o bună bucată de timp, până a strigat Hamlet că nu mai poate. Erau obosiți, era cald și le era sete. S-au apropiat de izvor și au băut îndelung apă rece și limpede. Apoi, câinele găsi de cuviință să-și liniștească tovarășii de călătorie:

– Dacă nu era vulturul, le veneam eu de hac târâtoarelor alea! Cred că oricum s-au speriat de moarte și nu o să ne mai facă probleme.

– Păcat că am pierdut Piatra Cunoașterii, interveni Gogu. Cum o să mergem fără ea în Poiana Veșnic Verde? Nu am mai fi înțeleși…

– Hei, voi de colo!, se auzi un glas cunoscut. Sunt eu, Iepurilă. V-am văzut fugind și m-am ținut după voi.

Într-adevăr, în urma lor sălta vioi noua lor cunoștință.

– Noi nu fugeam, ci ne grăbeam să ajungem în pădure, îl contrazise calul.

– Am fost jefuiți de Sassu! Ne-a înghițit piatra prețioasă, după care l-a înșfăcat Gheară… și dus a fost.

Această remarcă a venit din partea șoricelului.

– Ne trebuie această piatră. Știi cumva unde-și are cuibul, pasărea asta hoață?, întrebă curcanul.

Iepurilă se îngrozi la cele auzite:

– Voi sunteți nebuni?! Vreți să vă sfâșie în mii de bucăți?

– Ei lasă, că nu suntem chiar așa fricoși, bravă Hamlet.

– Familia noastră trebuie să fie mereu cu ochii-n patru, urmărindu-și inamicul. Astfel, am văzut că la intrarea în pădure e un arbore foarte înalt, în vârful căruia și-a făcut cuibul și de unde supraveghează tot dealul. O să-l vedeți când ajungeți, dar fiți foarte atenți! Mi se ridică blana pe spinare când mă gândesc ce o să pățiți dacă vă zărește când vă apropiați. Are ochi foarte buni și nu-i scapă nimic. Eu vă urez noroc, deși nu cred că asta o să vă ajute prea mult. În ce mă privește, am tulit-o spre tufișuri.

– Mulțumim de indicații!, a mai apucat să-i zică Gogu, că Iepurilă s-a pierdut prin verdeață.

– Haideți, să căutăm copacul, a sărit Hamlet cu zor.

– Ba eu zic să mergem!, că eu sunt conducătorul, se rățoi curcanul

– Să mergem, să mergem!, completă și Chițac.

– La drum, deci!, se auzi și vocea lui Călin.

Și așa au luat-o din loc, scrutând mereu împrejurimile și mai ales perspectiva ce li se deschidea mereu. După un timp, au zărit pădurea și în fața ei arborele măreț pe care sălășluia dușmanul. Au decis să se ascundă după niște arbuști și abia după ce se întunecă să se apropie. Până atunci s-au odihnit și au gândit un plan de acțiune.

Noaptea s-a așternut pe nesimțite, iar ei au pornit cu mare precauție. Pas cu pas, cu inima cât un purice, au ajuns cu bine sub ramurile uriașe ale copacului. Acum era rândul șoricelului să-și intre în rol. Îi era tare frică, dar știa că toate speranțele atârnau de el și nu voia să-și dezamăgească prietenii. Și-a făcut cruce cu lăbuța dreaptă, a zis un Doamne-Ajută și a început urcușul spre vârful arborelui.

Era trecut de miezul nopții, iar drumul era lung și plin de primejdii. Pe crengile nenumărate puteau fi tot felul de prădători flămânzi și abili. Curcanul, calul și cățelul așteptau cu urechile ciulite și cu speranța că nu vor auzi vreo zbatere ce ar fi putut însemna un atac către singura lor speranță.

Așa i-a prins dimineața, căci nu au putut pune geană pe geană. A mai trecut ceva timp și soarele se ridica din ce în ce mai sus. Apoi l-au văzut pe Gheară părăsindu-și cuibul, în căutarea vânatului. Era un lucru bun, fiindcă acuma putea acționa Chițac.

Timpul trecea cu greu și ei pândeau întruna cerul. Spre după-amiază au auzit căzând ceva din copac. Au alergat cu toții, să vadă despre ce e vorba și nu mică le-a fost bucuria. În iarbă strălucea Piatra Cunoașterii, în toată splendoarea ei! Au zăbovit admirând-o, până i-a întrerupt vocea pițigăiată a șoricelului:

– Așa-i că sunt cel mai tare șoricel din lume? Ehei, nici nu știți prin câte am trecut!

– Ești grozav! Ești un erou! Bravo!

Au sărit cu toții să-l felicite și să-l descoase.

– Floare la ureche, s-a împăunat Chițac. Am urcat cu mare atenție până sus, la cuib, unde am ajuns înainte de a se lumina de ziuă. Pe drum am simțit o sumedenie de dușmani, dar eu m-am strecurat neauzit, ba pe o parte, ba pe alta a copacului. Apoi, am așteptat ca vulturul să-și ia zborul. A trebuit să-mi croiesc drum cu dinții, până am ajuns să fac o gaură în cuib și să mă strecor înăuntru. Acolo era o sălbăticiune de pui care, spre norocul meu, moțăia. Am văzut capul șarpelui și, în apropiere, piatra noastră. Nu mi-a mai rămas decât să rod ramurile de sub ea și astfel să o eliberez. A căzut și am crezut că a ajuns jos, dar, în timp ce coboram, i-am văzut strălucirea pe o altă creangă. Din nou a trebuit să apelez la dinții mei ascuțiți pentru a-i crea cale de cădere. Astfel a ajuns cu bine jos.

Erau cu toții entuziasmați și nu se mai săturau să admire bijuteria. Avea o strălucire aparte, iar din mijlocul ei se detașa o rază distinctă ce arăta o anumită direcție.

– Prieteni, eu zic că această rază ne călăuzește spre Poiana Veșnic Verde, le spuse Gogu.

Dădeau cu toții din cap, fascinați.

– Dar cum o să facem dacă intrăm în pădure? Acolo e întunecos și razele soarelui nu pătrund pentru a face piatra să strălucească…

Observația calului îl puse pe curcan în încurcătură. Tot Chițac a fost cel care i-a luminat:

– Cât am trăit în casa lui Boroș, m-am uitat des la televizor și am învățat multe. Cred că avea de mult Piatra Cunoașterii și prezența ei m-a făcut să pot pricepe limba oamenilor. Astfel am aflat că mușchiul copacilor arată nordul și dacă ne uităm acum la rază și la mușchiul de pe acest arbore, putem deduce că trebuie să mergem spre vest, deci spre stânga față de mușchi… zic eu.

Au ascultat uimiți explicațiile șoricelului și, deși nu pricepeau prea bine, au hotărât să-i urmeze sfatul. Chiar atunci au auzit fâlfâitul aripilor lui Gheară, ce venea cu prada la cuib. Trebuiau să se grăbească și să intre în pădure, unde nu puteau fi atacați din aer. Au pus piatra la locul ei și au pornit spre arborii deși ai Pădurii Întunecate, ascunzându-și fiecare teama.

Pământul era acoperit de frunze și crengi uscate, iar printre tufișurile încâlcite se zăreau parcă ciuperci multicolore și fructe de pădure. Lumina era slabă și înaintau mai mult pe bâjbâite. Le era foame și sete, dar nu mai aveau nici de unele. De ciupercile întâlnite se temeau să se atingă, poate erau otrăvitoare, după cum i-a avertizat Chițac.

La un moment dat au auzit un urlet prelung de lup, apoi altul, mai aproape. Le îngheța sângele în vine și se uitau mereu în jur, cu mare atenție. După un timp, au văzut chiar în fața lor un lup mare și negru ce-și arăta colții ascuțiți și fioroși. În urma lui venea o lupoaică albă, la fel de amenințătoare, și încă șase tovarăși de haită. Primul, care se pare că era șeful, li se adresă rânjind:

– Ia te uite, carne proaspătă! De mult nu am mai avut parte de un asemenea ospăț. Sunteți foarte proști sau foarte curajoși dacă ați îndrăznit să intrați pe teritoriul meu de vânătoare.

Hamlet a simțit din nou că era de datoria lui să-și apere prietenii. Zise, cu curaj:

– Lăsați-ne în pace că sunt un câine rău și turbat! Mușcătura mea e mortală și nu v-aș sfătui să o încercați.

– Ha,ha, ha! Nu ești tu mai turbat ca noi. Eu Sunt marele Auuurel, ea e perechea mea Auuurica, iar ei sunt gașca mea. Să te văd de ce ești în stare, piticanie!

Erau aproape unii de ceilalți și pregătiți de înfruntare. Șoricelul o zbughise într-un copac și tremura de frică, în timp ce curcanul își înfoia aripile și-l îmbărbăta pe Călin. Hamlet era nervos și pregătit să-și dea viața în luptă.

Auuurel a sărit spre el și s-au încleștat, căutând fiecare beregata adversarului. Ceilalți lupi, precum și lupoaica, au tăbărât spre cal, țintind o pradă mare și gustoasă. Gogu îi dirija loviturile de copită, ținându-se cu ghearele de coamă și dând din aripi. Două dintre sălbăticiuni schelălăiau după ce au fost împroșcate. dar ceilalți continuau atacul cu îndârjire. Hamlet era mușcat la un picior și simțea că rivalul său e mai tare.

Atunci au auzit un mormăit puternic și necunoscut pentru ei. Chițac se uită spre locul de unde venea sunetul și văzu o namilă de urs fluturându-și labele și aruncând cât colo câte un lup. Nu a mai durat mult și, văzând că balanța se înclină în defavoarea lor, Auuurel a abandonat lupta, dând semnalul retragerii, nu înainte de a promite că se vor mai întâlni. După ce au respirat de câteva ori și au văzut că sunt vii cu toții, Gogu s-a adresat ursului:

– Nu știu cine ești, dar îți mulțumim foarte mult că ne-ai scăpat de sălbaticii ăia.

– Martinică mi se zice, trăiesc și eu în aceste locuri, însă nu mi-au plăcut niciodată cei de teapa lui Auuurel. Dar voi, ce căutați pe aici? Vreți să vă sinucideți?

– Suntem fugari și căutăm Poiana Veșnic Verde, a răspuns tot Gogu, aranjându-și penele zburlite.

– Hohohoooo! Dar până acolo e drum lung și greu, iar voi sunteți răniți și obosiți. Haideți în bârlogul meu, să vă odihniți și să mâncați ceva.

Când auziră de invitația lui Martinică și mai ales de mâncare, se înviorară imediat. Șoricelul își reluă locul pe spinarea lui Hamlet și porniră în urma ursului. Curând s-au oprit în fața unei uși masive din lemn. Martinică a deschis-o și au intrat cu toții în urma lui. Era o grotă spațioasă, dar primitoare.

Va urma

Revolta din ogradă: Dealul Șerpilor

Fugeau eroii noștri fără să se uite înapoi, spre Dealul Șerpilor, înainte ca stăpânul lor să-și revină și să pornească pe urmele lor. Curcanul Gogu se ținea cât putea de bine pe spinarea căluțului Călin, ajutându-se de gheare și făcând tot posibilul să-și păstreze demnitatea de conducător. În schimb, șoricelul Chițac chiuia vesel și, de pe blana cățelului Hamlet, îl îndemna pe acesta la viteză. Prin urmare, nu rămâneau în urma celorlalți. Din când în când, Gogu îi tempera și le atrăgea atenția că nu e prudent să facă atâta gălăgie. Viețuitoarele pe lângă care goneau se minunau și se întrebau ce se petrece.

După vreo două ceasuri au ajuns la poalele dealului și au început să-l urce pieptiș și cu ochii-n patru. Le era frică, dar știau că altă cale de scăpare nu aveau. Au mers așa până spre seară, ținând-o mereu aproape de malul unui izvor cu apă limpede și răcoroasă. Era cald și aveau nevoie să se adape din ce în ce mai des, mai ales Călin, care era mereu însetat.

Parcă le-a mai venit inima la loc, după un timp în care nu au întâlnit niciun pericol. Spre seară au făcut popas, căci erau extenuați și le era nespus de foame. Și-au pus în față cașul și făina de mălai și s-au ospătat pe îndelete. Era bună acea senzație de libertate care-i incita la planuri de viitor. Deodată, Hamlet a simțit o mișcare în tufișul din apropiere.

– Cine-i acolo?, a început el să latre. Spune-mi cine ești, altfel te rup în bucăți!

Era datoria lui să aibă grijă de grup și vroia să arate că e un prieten de nădejde. Din tufiș se auzi o voce timidă:

– Sunt eu, Iepurilă, și am doar gânduri bune. Dar voi cine sunteți și ce căutați prin aceste locuri?

– Noi suntem patru aventurieri și căutăm Poiana Veșnic Verde, se simți obligat Gogu să lămurească situația.

– Aoleu! Dar asta e imposibil!, se cruci Iepurilă. Am auzit și eu de poiana aia, dar până acolo e cale tare lungă și multe animale periculoase. Bunăoară, chiar aici trebuie să vă feriți de vulturul Gheară, care mi-a răpit și mie din copii.

– Nici o grijă, că ne descurcăm noi, zise curcanul umflându-se în pene. Îți mulțumim totuși pentru avertisment, dar hai de mănâncă și tu ceva.

Iepurilă s-a apropiat sfios, dar pe lângă el a apărut și numeroasa lui familie. În timp ce se îndestulau, nu s-au oprit din sporovăială și localnicii le-au mai oferit câteva sfaturi. După plecarea lor, eroii noștri s-au culcat, nu înainte de a stabili cine rămâne de strajă.

Când s-au trezit, se lumina de ziuă și Hamlet nu era prin preajmă. Au pornit îngrijorați în căutarea lui și l-au găsit pe malul apei, pescuind. Chiar a prins un păstrăv și vroia să-l împartă cu ei. L-au refuzat, limitându-se la merindele ce le-au rămas de aseară. Călin era chiar supărat că tocmai câinele și-a părăsit postul, gândindu-se doar la burta lui.

În cele din urmă au pornit la drum, bombănind, cu excepția lui Chițac, care era mereu vesel. După o bucată bună de mers, pe când se adăpau, calul își ridică brusc capul și ciuli urechile, neliniștit. Simțea ceva periculos, dar nu putea să-și dea seama ce anume. Cățelul se concentră și când se întoarse spre câmp, văzu un șarpe mare care-i privea cu niște ochi de gheață.

– Ce căutați pe teritoriul meu?, șuieră creatura.

– Suntem în trecere și avem gânduri pașnice, bâigui Călin, care avea groază de târâtoare.

Spera să nu-l supere, mai ales că i s-au alăturat încă patru sâsâitori. De data aceasta, Gogu nu-și mai găsea cuvintele, iar Chițac tremura încercând să se ascundă după prietenii lui. Doar Hamlet hămăia încontinuu:

– Da’ tu cine ești, mă rog?! Doar nu-i moșia ta… și mie nu mi-e frică de tine!

– Hi, hi, hi! Ia uite la micuțul ăsta! Mi-s generalul Sassu și am un venin mortal, băiețel. La fel și soldații mei, iar dacă nu plătiți vamă de trecere, am să vă omor pe toți, începând cu șoricelul gustos ce se ascunde în spatele copitei și pe care am să-l înghit dintr-o îmbucătură.

– Dar nu avem ce să vă dăm. Suntem niște bieți fugari, încercă să-l îmbuneze Gogu, căruia îi mai revenise graiul.

Generalul cercetă cu privirea și sâsâi:

– Asta eu decid! De pildă… ce aveți în cutia aceea pe care o poartă calul?

– Nu știm… și nici nu putem s-o deschidem, zise curcanul.

– Cred că e ceva de valoare, din moment ce-o cărați cu voi. Dați-o jos, să mă uit îndeaproape.

Văzând că nu e de glumă, Gogu se hotărî să asculte, chiar dacă Hamlet nu voia să cedeze. Sassu cercetă încuietoarea și după ce se sfătui cu ceilalți șerpi, unul părăsi grupul.

– Simt că e ceva important înăuntru și am trimis pe unul din coloneii mei să-mi aducă Iarba Fiarelor, cu care o să deschid, îi lămuri generalul.

După ceva timp, șarpele a revenit cu o frunzuliță viu colorată în gură. Sassu a introdus frunza în încuietoare și s-a auzit un clic. Apoi, generalul a ridicat capacul și cu toții au rămas cu gura căscată: înăuntru era un diamant mare și strălucitor, împrăștiind raze multicolore.

– Iată ce căutam eu de multă vreme! Deci există, iar eu am găsit-o la niște prăpădiți!, exclamă Sassu. Știți voi ce e asta? Uitându-mă la voi îmi dau seama că habar n-aveți. Ei bine, aceasta este Piatra Cunoașterii și cine o are poate vorbi și înțelege limba oamenilor. Unde mergeați cu ea?

– Păi… noi nu știam de ea… și mergeam spre Valea Veșnic Verde, îl lămuri curcanul.

– Parcă am auzit de valea aia. Acum, că am piatra asta prețioasă, mă gândesc să-mi mut cartierul general acolo; se spune că e plină de animăluțe numai bune de înghițit.

Cu această decizie, șarpele se aplecă și înghiți cu nesaț diamantul strălucitor. Apoi continuă:

– Nu o luați în nume de rău, dar tot trebuie să muriți, pentru că știți prea multe!, și, cu un șuierat amenințător, dădu semnalul de atac. Ca un făcut, însă, chiar în acel moment se auzi un fâlfâit puternic și cerul deveni mai întunecat. O pasăre mare coborî după aceea în picaj și îl prinse pe Sassu de gât, ridicându-l imediat în slăvi.

– E Gheară! Fugiți!, strigau ceilalți șerpi, dispărând printre tufișuri.

Vulturul se îndepărta cu prada în cioc, spre pădure. După câteva clipe de uluire, și-a revenit și grupul celor patru eroi. Primul instinct a fost să alerge și ei înainte și l-au urmat fără să gândească prea mult. Fugeau de șerpi, în aceeași direcție în care a luat-o și pasărea, spre Pădurea Întunecată.

O poveste despre speranță

O poveste pentru cei mici și cei mari, deopotrivă, împărțită în mai multe părți. E cea din urmă din cele scrise pe blogul meu de pe „Esențe Literare”, dar și cea mai dragă mie. Pentru că de mic mi-au plăcut poveștile și chiar și-n ziua de azi mă bucur să citesc câte una nouă. Iar această plăcere m-am gândit să o multiplic prin scrierea unei astfel de aventuri fantastice, al cărei început mi l-am imaginat încă de pe băncile școlii. Aștept cu interes părerea voastră, iar dacă o să constat că nu o să aibă audiența și comentarii favorabile, promit că voi înceta redarea ei.

REVOLTA DIN OGRADĂ

Era zarvă mare prin ograda lui Boroș în acea dimineață de duminică. Stăpânul tocmai plecase la biserică și animalele s-au adunat să se plângă de viața grea pe care o aveau. Primul a luat cuvântul curcanul Gogu, care era cel mai înțelept și respectat din curte. Privind superior peste grămadă, acesta a glăsuit cu vocea-i gravă:

– Știu că ați ajuns la capătul răbdării… și nici eu nu sunt mulțumit. Stăpânul e zgârcit, ne dă mâncare proastă și puțină. În ceea ce mă privește, sunt singur de când mă știu, fără să am parte de o consoartă, așa cum ar fi normal. Pe deasupra, am observat că dispar din găini și intuiția îmi spune că omul le omoară și le mănâncă!

Din mulțime se auziră murmure de groază și îngrijorare. Porcul Guiț ridică laba și ceru cuvântul. Zise:

– Și eu am auzit de pe la garduri că iarna dispar mulți semeni de-ai mei, dar și curcani. Cred că Boroș e cel mai lacom carnivor și se duce la biserică numai să-și arate costumele și aurul pe care-l poartă.

– Mie nu-mi dă aproape nimic de mâncare, se auzi și glasul cățelului Hamlet. Noroc cu Guiț, care mă mai lasă la troaca lui. Plus că nu am cu cine să mă joc. Toți cățeii au câte un copil sau alți căței de-o seamă, doar eu sunt singur. Nici voi nu vreți să vă jucați cu mine.

– Lasă, că și eu sunt singur, spuse tânărul armăsar, Călin. Mama mi-a fost dusă în târg și cred că aceeași soartă mă așteaptă și pe mine. Am auzit însă de la ea, că, undeva departe, există Poiana Veșnic Verde, unde trăiește Omul Bun. Acolo s-a născut bunica și acolo ar trebui să mergem și noi.

– Ușor de zis, greu de făcut, reveni în discuție Gogu. Ca să ajungi în Poiana Veșnic Verde, trebuie să treci prin Pădurea Întunecată, iar înainte de asta, să urci Dealul Șerpilor. E foarte periculos, dar eu sunt o fire curajoasă și mă încumet. Decât o astfel de viață… Cine vine cu mine?

În timp ce Hamlet și Călin au fost de acord imediat cu această propunere, Guiț se scuză sub motiv că e prea cald să umble pe dealuri cu șerpi, iar cocoșul Rică trebuia să aibă grijă de consoarte. Nici ceilalți nu credeau că e o idee bună să pornească într-o aventură atât de periculoasă. Gogu își clătină cu înțeles gușa și umflându-se în pene, continuă:

– Uite cum facem: trebuie să ne grăbim, până nu vine stăpânul. Intrăm în casă și luăm ceva de mâncare pentru drum. Apoi o zbughim cu ajutorul lui Călin, peste deal. Dacă suntem ajunși din urmă, ne împușcă. Am văzut că Boroș are o pușcă de vânătoare pe care o folosește adesea.

Zis și făcut. Au găsit ușa casei închisă, dar Călin avea dinți puternici și a tras de ivăr până a scos ușa din lăcaș. S-au bulucit toți trei înăuntru: Gogu, Hamlet și Călin. În timp ce se uitau împrejur cu gurile căscate, dintr-un cotlon țâșni afară pisica Zoe și o luă la goană peste gard.

– Asta nu e bine, deduse Gogu. Precis că o să-l avertizeze pe stăpân. Oare unde-și ține omul mâncarea?

– Hei, voi de colo! Ce vreți să faceți?, se auzi o voce pițigăiată.

S-au uitat în jur, dar nu vedeau nimic.

– Sunt aici, jos, în colț. Parcă n-ați mai văzut șoareci! Numele meu e Chițac și sunt singurul supraviețuitor din neamul meu. Pe toate rudele mele le-a prins scorpia aia de pisică.

Într-adevăr, era un șoricel cu tupeu care-i cerceta cu privirea-i curioasă și cu lăbuțele în șolduri.

– Ce te privește pe tine?, hămăi Hamlet înspre el. Nu ești tu șef aici. O să luăm ceva de mâncare.

– Nu vă gândiți că o să vă omoare stăpânul? Ați intrat prin efracție.

– Noi am intrat pe ușă, mititelule! Și nu o să ne prindă, fiindcă evadăm din gospodărie, îi explică Gogu, afectat.

– Extraordinar! Bună Idee! Dacă mă luați și pe mine, vă spun ce vreți să știți, ca să nu mai pierdeți timpul, se oferi extaziat micuțul. N-aș vrea să mai rămân pe aici, că mă prinde și pe mine namila aia de pisică. În plus, eu știu unde e ascunsă averea grăsanului de Boroș.

Neavând alternativă, au decis că e bine să accepte propunerea. Chițac le arătă frigiderul, de unde au luat o roată de caș; cămara, unde au găsit un sac cu făină de mălai; un raft dosit pe care trona un mic seif. Le-au încărcat pe spinarea lui Călin și au pornit spre portița de la curte. Dar Boroș era deja în fața ei.

Biserica fiind aproape, Zoe a ajuns repede la stăpânul ei și i-a atras atenția torcând și alintându-se printre picioarele lui. Văzând-o liberă, acesta și-a dat seama că ceva nu este în regulă și a pornit-o grăbit spre casă. Când au dat cu ochii de el, eroii noștri au încremenit. Era un moment de cumpănă.

Gogu și-a revenit primul și a sărit pe spinarea lui Călin, dându-i un pinten aprig. Cât ai clipi, calul s-a întors cu spatele către grăsan, s-a ridicat pe picioarele din față și i-a dat o lovitură puternică cu copitele dorsale. A pus atâta forță și voință încât l-a proiectat pe om până pe altarul bisericii. Popa, luat pe nepregătite, dar vrând să liniștească spiritele, exclamă printre plecăciuni:

– Trimisul Domnului, dragi credincioși!

– Ba al Diavolului, părinte!, se auzi o voce din mulțime, în timp ce babele își scuipau în sân.

Pentru cei patru evadați, drumul era liber și goneau cu nesaț spre deal. Curând au ajuns la câmp deschis, Gogu cocoțat pe Călin, iar Chițac călare pe Hamlet. Era începutul unui drum lung și plin de neprevăzut.