Fetița care visa pentru alții (14)

Timpul a început să se scurgă tot mai dureros pentru doamna Popan. Deși se spune despre el că poate să vindece și cele mai adânci răni, pentru ea era un călău ce o chinuia zilnic, amplificându-i cinic durerea și adăugând noi motive de a vărsa lacrimi ce nu voiau să sece. S-au scurs așa săptămâni, luni și apoi ani, în care biata mamă s-a zbătut ca o nebună să-și regăsească fata dispărută, să audă din gura ei că e bine, să o mângâie cu mâinile ei pe căpșorul mic, să o vadă cu ochii ei că respiră plină de viață. Însă primea doar mesaje reci, parcă scrise la comandă, în care Lena o asigura că e bine, să aibă răbdare că se vor întâlni curând și atunci o să-i povestească mai multe. Acel „curând” se prelungea extrem de mult, făcând-o pe femeie să-și piardă răbdarea și să caute soluții mai rezonabile.

Baba Anița era un umăr pe care putea să se plângă și cu care făcea planuri din cele mai îndrăznețe pentru a-și împlini marea dorință. Împreună cu ea a încercat, în mai multe rânduri, să-l contacteze pe profesorul Bogdan, doar că acesta părăsise țara împreună cu cei doi băieți rămași în grija lui. De fapt, îi dăduse de înțeles că așa va face, imediat după ce fetele fuseseră ridicate și duse la o adresă necunoscută. Doamna Popan a apelat apoi la medicul Oșan, cel pe care-l socotea direct răspunzător pentru această nenorocire, prin recomandarea ce a dus la internarea copilei și apoi la publicitatea nefastă care a atras atenția politicienilor. Oșan se arătă spășit și înțelegător, drept pentru care îi oferi tot sprijinul de care era în stare. De două ori au fost împreună în București, iar în cea de-a doua vizită au obținut o audiență la Ministrul Educației, o persoană care părea pe dinafara subiectului și care le cita instrucțiuni și regulamente la fel de glaciale ca mesajele Lenei.

Pe scurt, fetița ei era bine și fericită, alături de prietena ei, Poligraf, fiind educate amândouă într-o locație secretă, ferite de influențele negative ce ar putea veni din partea dușmanilor poporului. Doamna Popan era felicitată că Lena își poate aduce astfel aportul la Siguranța Națională, dar nu i se poate permite să ia legătura cu ea, tocmai pentru a proteja anumite secrete ce s-ar putea scurge, cu sau fără voia ei. Rămâne să comunice prin mesaje electronice sau scrisori, cel puțin o perioadă de timp. Oricum, din dosarul femeii reieșea că nu-și putea permite să-i acorde atenția necesară unei copile cu nevoi speciale, fiind singură și ocupată cu un serviciu solicitant. Această întrevedere a bulversat-o și mai mult pe femeie, cu greu reușind doctorul Oșan să o liniștească, în drumul de întoarcere spre casă.

Poate din milă sau din încercarea de a-și răscumpăra vina, Oșan a continuat să o viziteze pe Violeta Popan, să rămână la discuții până târziu în noapte, în fața unui pahar de vin, după câte o cină în doi. Nu era nimic nepotrivit în asta, doar și el rămăsese singur de curând, iar acasă îl așteptau doar amintiri neplăcute. Puțin câte puțin, cei doi văduvi au simțit că au mai multe în comun, iar dorul pentru Lena era liantul cel mai puternic pentru sufletele lor. La care se adăuga un motiv cât se poate de pragmatic: căsătoria dintre ei ar fi eliminat orice motiv al statului de a o mai reține pe copilă, din moment ce primea o familie completă, cu tot ce e nevoie pentru o educație optimă.

Imagini pentru imagini cu schimb de inele

Uniunea dintre Popan Violeta și Oșan Ion s-a făcut într-un cadru restrâns, dar asta nu știrbea deloc din emoțiile și tandrețea specifică unei iubiri înțelepte, în care sentimentele erau dozate cu grijă, să nu ardă prea puternic și să rămână vreodată fără combustibil. De acum aveau aceleași priorități, iar cea mai mare dintre ele era lupta pentru recâștigarea Lenei. Nelu și Violeta au mai încercat să contacteze personaje sus-puse din Capitală, dar se izbeau de același refuz. Într-un gest disperat s-au adresat presei, printr-o campanie hotărâtă și nemiloasă. Replicile n-au întârziat să apară, sub forma unor mesaje anonime, în care erau amenințați cu moartea sau cu imposibilitatea de a-și mai vedea vreodată fiica. Câteva incidente ulterioare au dovedit apoi că erau luați cu adevărat în vizor.

Dar nimic nu putea să sperie o mamă, atunci când își dorea cu ardoare să-și recâștige copilul. Zi de zi, seară de seară, mintea ei țesea planuri noi, din care alegeau împreună pe cele mai puțin fanteziste. Uneori se împotmoleau sau se contraziceau, dar aveau răbdarea să le întoarcă pe toate fețele și să culeagă ceva folositor, ceva care să le perpetueze speranța. Norocul își are rolul lui, oricât de mult te-ai baza pe ambiție și inspirație. De data asta a venit sub forma unui telefon din partea profesorului Bogdan, care îi invita la o adresă din Austria. Erau sfătuiți să fie discreți și atenți în a scăpa de urmăritorii care, în mod sigur, sunt mereu cu ochii pe ei. Speranțele celor doi au prins din nou aripi puternice.

Occident Express

Bufetul „Pierde trenul” era situat în imediata apropiere de gara comunei, iar renumele lui era răspândit tocmai din cauza faptului că mulți întârziau prea mult în fața paharelor, iar trenul nu le ierta această zăbavă. De data aceasta, în centrul atenției părea să fie un grup de trei consăteni gălăgioși, toți trecuți de prima tinerețe și cu mare vigoare în discuția aprinsă ce se iscase. Se poate înțelege că sămânța de vorbă era udată conștiincios cu halbele de bere ce se goleau temeinic și se umpleau la fel de conștiincios. Ștefan era responsabil cu comenzile, iar ceilalți doi, Truță și Pamfil, îl răsplăteau cu un iureș de întrebări și aprecieri.

– Era cazul să faci și tu cinste, că în ultima vreme tot noi am plătit de băut, făcu Truță o observație, iar Pamfil încuviință dând din cap.

– Am făcut economii, de-aia nu m-am dat mare cu banii, îi lămuri micul lor prieten în timp ce-și ștergea barba de spuma lăsată de bere.

– Economii?!, se miră namila de Pamfil, cercetându-l mai bine. Ca să-ți iei costumul ăsta fercheș? Doar nu vrei să te însori?

– Mai mult de atât, plec din localitate, plec din țară. De-aia v-am dat întâlnire aici. Poate că-i ultima dată când ne vedem…

– Ce tot spui acolo?, exclamă bondocul Truță. Tu n-ai trecut niciodată granița și nu cunoști limbi străine.

– Așa e, dar toate au o limită, ținu să le explice prietenul. Cunosc o meserie și mă voi exprima prin ea, că aici nu mă înțelege aproape nimeni. Ați văzut și voi ce clienți am găsit mereu: ba că-i prea scumpă lucrarea, ba că nu au încă bani, ba vor să-mi plătească în băutură sau lăzi cu mere. În felul ăsta nu realizez nimic în viață, iar bătrânețea o să vină cu regrete amare.

– Îmi pare rău să aud asta, dar e destinul tău și îți așterni cum socoți că-i mai bine, rosti cu resemnare Pamfil. Când pleci?

– Peste un sfert de oră am tren, îi anunță Ștefan cu fală în glas.

– Fugi de-aici, râse cu zgomot Truță, stimulându-l și pe Pamfil. De unde iei tu un tren la ora asta?

– Din gara noastră, răspunse scurt Ștefan. Occident-express, cu oprire pe linia a patra.

– Bă, tu te-ai îmbătat deja?, îl luară prietenii peste picior. La noi nu oprește nici acceleratul, darămite un Occident… cum zici tu. Iar noi nu avem decât trei linii de cale ferată, în gară. Și acelea-s ca vai de mama lor, de te miri cum nu deraiază trenurile. Ce-ți veni să ne torni astfel de gogoși?

– Eu vorbesc foarte serios, îi asigură Ștefan. Uite și biletul pe care l-am luat prin internet, adăugă el, fluturându-le o hârtie lucioasă prin fața ochilor. Dar destul cu pălăvrăgeala, pentru că-i timpul să merg spre gară.

– Ei nu, că mergem și noi cu tine, se grăbiră cei doi prieteni, golindu-și rapid halbele. Suntem curioși să vedem de unde scoți tu un tren la ora asta.

Au ieșit deodată din localul luminos, luând-o pe lângă clădirea întunecată a gării și urmărindu-l îndeaproape pe Ștefan. Un bec chior, stingher pe un stâlp singuratic, le fu suficient să le arate că tot trei linii de cale ferată erau în gara lor veche și pustie. Pamfil și Truță zâmbeau sarcastic, în timp ce căutau privirea dezamăgită a lui Ștefan. „S-a dilit la cap”, își ziceau ei, convinși fiind că prietenul lor n-are cum să-i părăsească. Un șuierat ascuțit le făcu inimile să tresalte și ochii să se îndrepte spre direcția de unde venise. Prin smoala neagră a nopții își făcu apariția o lumină tot mai puternică, iar pământul de sub picioarele începu să vibreze. Încet, dar spectaculos, de ei se apropia o arătare ce părea a fi tren, dar era mai mult de atât. Doar când ajunse în dreptul lor, au putut vedea cum primul corp distinct nu era un vagon, ci o mașinărie cu brațe lungi ce-și construia singură terasamentul, își monta șinele și le fixa în șuruburi, toate operațiunile desfășurându-se cu o viteză uluitoare. Urma o locomotivă în stil modern și o garnitură de șase vagoane, care se opri în dreptul lor.

Imagine similară

Truță și Pamfil se holbau cu ochii cât cepele, gura căscată și mintea blocată. Nici la îmbrățișarea prietenului lor nu au avut puterea să reacționeze, rămânând stane de piatră și când acesta se urcă pe scara trenului. Ușa vagonului se deschise automat și Ștefan se pierdu înăuntru, după ce le mai făcu o dată cu mâna. Pe ferestrele luminate ale compartimentelor, se puteau distinge siluete confuze de oameni care gesticulau energic, în timpul unor convorbiri ce păreau foarte animate. Apoi, după un alt șuierat prelung, trenul se puse în mișcare, terenul de sub ei prinse din nou viață, iar luminile se îndepărtau ca un vis ce se sfârșește. Ultima componentă a garniturii era tot o uzină pe roți, care demonta rapid șinele și celelalte componente, le așeza pe o bandă rulantă din exterior și le trimitea spre mașinăria din față. În urma trenului nu a rămas decât o dâră în pământ scobit și o mare nedumerire în sufletele celor doi martori. Oare au visat, au avut halucinații sau au fost martori la o minune?

Ziua în care vin…

… BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Un motociclist se învârtea cu motocicleta lui în jurul unui restaurant, zicând:
– Cine are motocicletă ca a mea?
Mai trec două ore în care el tot se învârtește și zice același lucru. Până la urmă, unu din restaurant iese și îi spune:
– Ce tot te lauzi atâta cu motocicleta ta?
– Nu mă laud. Cine are motocicletă ca a mea, că nu știu cum s-o opresc!

* Unul încearcă să agațe o fată:
– Domnișoară, ce telefon aveți?
– LG!
– Nu, mă refer la operator…
– Orange!
– Nu domnișoară, mă refer la număr, cifre!
– Aaa, cifre arabe!

* Soția: – Am deja bășici pe mâini de la mătură!
Soțul: – Data viitoare, du-te și tu cu mașina!

* – Mărie, ți-ar plăcea să fii bărbat?
– Da, măi Ioane! Da’ ție?

* Nu aștepta să ajungi pe patul de moarte, ca să le spui celor din jur ce simți pentru ei.
S-ar putea să fii prea slab ca să mai poți ridica degetul mijlociu…

* Înțeleapta Maică Superioară era pe moarte. Măicuțele s-au adunat în jurul patului ei, încercând să facă situația ei cât mai confortabilă. I-au dat niște lapte cald să bea, dar ea a refuzat.
Una dintre călugărițe luă paharul înapoi în bucătărie. Amintindu-și de o sticlă de whisky irlandez, primită cadou de Crăciunul precedent, ea a deschis-o și a turnat o cantitate generoasă în laptele cald.
S-a întors la patul Măicuței Superioare, i-a ținut paharul la buze. A băut un pic, apoi un pic mai mult. Și tot așa, ea a băut din pahar până la ultima picătură.
– Maică Superioară, noi, toate măicuțele, te rugăm să ne dai niște sfaturi din înțelepciunea dumitale, acum, înainte de a muri.
Maica Superioară se ridică în pat cu un aspect pios pe fața ei și a spus:
– Nu vindeți vaca aia!

* Nevastă-mea are permis de 6 ani și n-a făcut niciodată accident. Într-o bună zi, am s-o las să conducă.

* O femeie la preot:
– Cum stai cu postul?
– Zilnic postez, părinte, și în baie și în dormitor…

* – Ce faci, iubito?
– Mănânc și mă gândesc la tine.
– Ce mănânci?
– Colivă!

* Nu știu cum faceți voi… dar eu când am de luat o decizie, analizez, evaluez riscul, iau măsuri pentru a limita consecințele și abia apoi o dau în bară.

* Este sezon de gripă…, aveți grijă la mucoase!
Mucoasele de 14-15 ani sunt cele mai periculoase!

* Bărbații se sperie de două lucruri:
– mașina dacă scoate sunete ciudate
– și femeia dacă nu scoate niciun sunet!

* Dacă vezi că paharul tău este pe jumătate gol, varsă-l într-un pahar mai mic și încetează cu văicăreala!

* Roșiile din supermarketuri au început să reziste mai mult decât lădițele.

* Știți de ce România este o țară drăguță?
Pentru că are gropițe.

* – Vai, fată, nu îmi vine să cred , așa de bine se înțelege iuby meu cu tata.
– Normal, doar au fost colegi de bancă.

* Legenda spune că Ziua Îndrăgostiților este propusă de o femeie.
Numai o femeie putea pune o asemenea sărbătoare… fix în ziua de salariu!

* M-am săturat de ăștia frumoși care își schimbă pozele de profil la fiecare 2 zile!
Noi, ăștia urâții, dacă facem o poză cât de cât acceptabilă, o punem la profil și-o ținem 7 ani!

* Firmă serioasă, organizează răpiri de bărbați pentru perioada 13 februarie – 9 martie.

* Vreau la bunica! Vreau la bunica!, strigă disperată fetița.
– Dar de ce, puișor?, o întreabă mama.
– Pentru că tata a spus că la ea se adună toate maimuțele bătrâne și vreau să le văd!

Imagini pentru imagini cu neti sandu

 

* Azi dimineață, la horoscop, Neti a spus că sunt într-o relație secretă de dragoste. E atât de secretă, încât nici eu nu știu de ea…

* – Mami, Ghiță mi-a spart păpușa de porțelan!
– Vai, Alinuța! Și cum s-a întâmplat?
– Păi… i-am dat cu ea în cap.

Oamenii inteligenți: dezordonați, adorm târziu și înjură mult

Dacă întreaga copilărie ți s-a reproșat că ești o persoană dezordonată și întotdeauna te-ai confruntat cu părinții pentru că te trimiteau prea devreme la culcare, trebuie să știi că tu erai problema în toată povestea asta. Experții au ajuns la concluzia că astfel de persoane sunt foarte inteligente.

Imagine similară

Persoanele inteligente adorm foarte târziu

Experții au studiat oamenii cu talente impresionante, ajungând la concluzia că cei care stau până noaptea târziu au un nivel ridicat de inteligență. Din această categorie fac parte Charles Darwin, Winston Churchil și Elvis Presley.

Dezordinea și inteligența merg mână în mână

Cercetătorii de la Universitatea din Minnesota au concluzionat că haosul din biroul unor persoane indică faptul că acestea sunt concentrate asupra lucrurilor care sunt cu adevărat importante, nu că sunt dezordonate. Mai mult, psihologii spun că un mediu haotic este un mod perfect pentru a ne stimula creativitatea și pentru a ne ajuta să dezvoltăm noi idei. La fel, persoanele inteligente folosesc uneori un limbaj nepotrivit, adică înjură mai mult decât cele care posedă un vocabular mai sărac și fiind needucate. Însă acești inteligenți știu de asemenea și când să-și păstreze calmul și să tacă, în funcție de situație.

Sursa: Graiul Maramureșului

Copilul mării (6): Dor de mare

Doamna Melinda venise la spital pregătită cu haine pe măsura lui Marin, însă, înainte de a da ochii cu acesta, fu poftită în biroul medicului Antonescu. Se vedea după figura gravă a specialistului că lucrurile nu stăteau deloc bine.

– Doamnă, trebuie să vă spun că nu am mai văzut așa ceva, deși am o experiență de aproape patru decenii. Dar vă rog să luați loc, o invită bătrânul.

– Nu înțeleg, e chiar atât de bolnav?, răspunse aceasta, așezându-se pe scaunul arătat.

Doctorul își ocupă și el scaunul din spatele biroului, deschizând un dosar și căutând anumite date.

– Am repetat de două ori analizele și tot nu pot să înțeleg. Băiatul ăsta e total ieșit din tiparele obișnuite ale oamenilor! În primul rând, sângele nu se potrivește cu nicio grupă. Apoi, pulsul și tensiunea sunt foarte scăzute, de parcă ar fi foarte anemic. Doar că această stare nu pare să-i pericliteze sănătatea, corpul și organele lui interne arătând că funcționează perfect, cel puțin până acum.

– Foarte bine, se bucură doamna. Înseamnă că-i sănătos și pot să-l iau.

– Chiar nu mă înțelegeți. Copilul e un mister, și până nu-l descifrăm, nu poate fi externat. Deja am făcut o informare către București, iar după-amiază vin mai mulți invitați pentru a-l examina. Poate că, în zilele viitoare, va fi mutat în Capitală.

– Știam eu că-i ceva în neregulă cu el, oftă Melinda înciudată.

– Ați făcut bine că l-ați adus la noi, dar ar fi minunat dacă i-am găsi părinții sau măcar o rudenie. Cine știe, poate sunt infectați și ei.

– Azi am publicat un anunț, cu poza lui, într-un cotidian din Constanța, dar teamă mi-e că-i un copil al străzii, abandonat de multă vreme.

– Și totuși, ar avea nevoie de cineva drag alături, sau măcar un cunoscut cu care să dialogheze. De când a venit la noi, nu a mâncat nimic și nici măcar o picătură de apă nu a băut. Singurele cuvinte care le rostește sunt: „Mi-e tare sete de mare!” plus câteva nume pe care acum nu mi le amintesc. În ritmul acesta, starea sănătății se poate schimba în rău. Pielea i se usucă în mod ciudat și se desprinde în straturi, în timp ce el stă ore în șir în fața ferestrei, călătorind cu privirea dincolo de orizont și inspirând adânc orice boare care vine dinspre țărm. Mă tem că va trebui să apelez la perfuzii, dar există riscul să le respingă și să-și piardă cunoștința. Nu-i cunoaștem corpul, nu-i știm istoria bolilor și nici obiceiurile alimentare, astfel că nu excludem nicio surpriză.

– Ar fi o fetiță…, gândi cu glas tare Melinda.

– Ce fetiță? Se cunosc?, se interesă medicul.

– Fata polițistului care mi-a încredințat băiatul. Una… Lavi, parcă.

– Lavi!? E unul din numele auzite din gura copilului. Ar fi bine s-o aduceți chiar azi.

Cu asta, doctorul Antonescu se ridică mai energic ca până acum, sugerându-i astfel invitatei să facă la fel. Nici doamna Matilda nu avea timp de pierdut și, după un apel telefonic, se prezentă acasă la familia Laviniei. Fata nu știa nimic de tragedia prietenului ei, iar după vestea că-i internat în spital, nimeni n-ar fi putut-o opri să-l viziteze.

Așa cum era de așteptat, pe Marin l-au găsit în fața ferestrei deschise, cu mâinile sprijinite de gratiile răcoroase, cu ochii închiși a visare și cu nasul fremătând în căutarea brizei marine. Medicul Antonescu, mama fetei și Melinda au rămas precaute la intrare, în timp ce Lavi se strecură în spatele băiatului și îi șopti la ureche:

– Ce faci, finule?

Finul nu s-a întors imediat, ci a zâmbit fără să deschidă ochii, de parcă trăia un vis frumos. Apoi, tot în șoaptă, a murmurat:

– Lavi? Unde ești?

– În spatele tău, Marinică!, a izbucnit zgomotos fata.

Atunci și-a dat seama băiatul că nu visează. S-a întors, dar zâmbetul îi dispăru imediat.

– Te-au închis și pe tine?, întrebă el întristat.

– Nuuu! Am venit să te văd. Nu știam unde ai dispărut în timpul concursului. Tati mi-a spus că ai plecat acasă, iar eu am crezut că te-a supărat ceva.

Marinică o privi atent, apoi le examină pe cele două femei, după care o privi din nou și murmură:

– Mi-e tare sete…

– Ia uite aici, îi ridică fata paharul de pe noptieră.

– Mi-e sete de mare, rosti din nou băiatul. Uite…, și își ridică mâneca pijamalei largi pentru a-și arăta fâșiile de piele uscată ce se desprindeau de pe mâini.

Lavi își aminti ce piele moale și frumoasă avea Marinică pe plajă, și se cutremură. Oare ce îi lipsea atât de tare prietenului său încât i se usca trupul și i se stingea sufletul? Cum de nu putea bea apă, deși îi era atât de sete? Nu îi plăcea apa aceea? O gustă și ea, dar i se păru în regulă. Poate el are alte gusturi, dar de care? Doar n-o fi vrut să bea apă de mare? Ar fi culmea! Nimeni nu bea apă de mare, în afară de viețuitoarele marine. Dar nu a spus el că trăiește în mare? De ce nu l-ar crede? Măcar să încerce.

Imagini pentru poze cu pahare cu apă sărată

– Este undeva apă de mare, în spitalul ăsta?, se adresă ea medicului.

– Avem, la parter, pentru tratamente, răspunse acesta, uimit de întrebare.