Jurnalul unei zile pline

Adică ziua de joi, cea mai așteptată de mine și, aproape întotdeauna, cea mai frumoasă. Nu numai pentru că ies la piață, fac cumpărăturile săptămânale (iau pâine pentru șapte zile), dar îmi place să mă întâlnesc cu oameni pe care nu i-am mai văzut demult, să-i întreb ce mai fac și să le spun, la rândul meu, ce simt. Ei bine, ieri am fost mai solicitat ca oricând, fenomen prevăzut printr-o invitație la o lansare de carte, dar precedat de instalarea aparatului de aer condiționat, începând de la ora 13.00.

Desigur că m-am pregătit sufletește și soră-mea mi-a fost alături, dar e drept și faptul că a sta și a privi doar cum cei doi oameni lucrează (patru ore), fără a-ți aduce contribuția, devine jenant și obositor. E drept că au făcut o treabă minunată, mai ales că șeful – Călin Racolța- a învățat meseria în Spania, iar ajutorul lui – Petru Ștef – nu-i ieșea din cuvânt. Nu-i așa că e o coincidență mare să găsesc doi oameni care poartă împreună numele meu?

Adevărata încercare a venit la o frumoasă lansare de carte, așa cum se obișnuiește la noi, în Seini. Am ignorat faptul că era o oră târzie (18.30), ținând cont de faptul că eu sunt un somnoros de fel, și am acceptat cu plăcere invitația primăriței noastre, Gabriela Tulbure, și a neobositului organizator, Dan Skorka, căruia îi datorăm toată recunoștința și pentru fotografiile minunate

A fost magic, cultură în versuri și proză, muzică și revelații cum nu se pot percepe decât la fața locului. M-a impresionat, în mod deosebit, alocuțiunea rostită de prietena mea, Lucia Tămaș, mai ales prin emoția pe care ne-a transmis-o și mesajul clar cu care ne-a cucerit. Poți să vorbești o jumătate de oră, să spui cuvinte mărețe, dar de fapt să nu transmiți mare lucru, ci să-ți exprimi doar vocabularul. Ei bine, Lucia și-a exprimat clar gândurile și sentimentele. Bravo ei și felicitări poetului iubitor de Seini, Teodor Morar!

Tânărul poet aduce slavă Seinului, pe care îl admiră, și femeii pe care o iubește. Demonstrează asta prin multe poezii, dar eu o să vă dau doar două exemple edificatoare:

„Frumoasă femeie ce mă tulburi!
frumoasă ființă ce mă scuturi!
de ce atunci când te privesc
în mine pomii… înfloresc?

De ce când glasul îți ascult
mă răscolește ca un cult
și simt păcat, dar și furtună
în ființa mea ce mă cunună?

Frumoasă femeie și dorință
te contopești în a mea ființă
când numele-ți rostesc pe buze
mă trec visări din țări confuze.

Și vreau și dor într-un cuvânt
să-mi treci prin ființă ca un vânt
înmiresmat cu flori… să simt
că sunt pe drumul din… Corint

Iar, în completare, adaug câteva versuri dedicate de poet Seiniului:

„Bun găsit, Seini!
Tu, un cântec de viață.
Bună dimineața, dealuri!
Voi ce purtați Crucea,
Pădurile, apa și piatra,
Dar și seninul vieții.
Viața???
Aici o vom găsi-o,
Dincolo de orice manuale.
Ascultă cântecul Seiniului
Murmurat de văi și dealuri.

Tânărul creator a găsit un colț de Rai în Seini, venind din alt colț de țară. Încercați și voi, dragi prieteni, poate veți fi uimiți de orășelul nostru!

Occident Express

Bufetul „Pierde trenul” era situat în imediata apropiere de gara comunei, iar renumele lui era răspândit tocmai din cauza faptului că mulți întârziau prea mult în fața paharelor, iar trenul nu le ierta această zăbavă. De data aceasta, în centrul atenției părea să fie un grup de trei consăteni gălăgioși, toți trecuți de prima tinerețe și cu mare vigoare în discuția aprinsă ce se iscase. Se poate înțelege că sămânța de vorbă era udată conștiincios cu halbele de bere ce se goleau temeinic și se umpleau la fel de conștiincios. Ștefan era responsabil cu comenzile, iar ceilalți doi, Truță și Pamfil, îl răsplăteau cu un iureș de întrebări și aprecieri.

– Era cazul să faci și tu cinste, că în ultima vreme tot noi am plătit de băut, făcu Truță o observație, iar Pamfil încuviință dând din cap.

– Am făcut economii, de-aia nu m-am dat mare cu banii, îi lămuri micul lor prieten în timp ce-și ștergea barba de spuma lăsată de bere.

– Economii?!, se miră namila de Pamfil, cercetându-l mai bine. Ca să-ți iei costumul ăsta fercheș? Doar nu vrei să te însori?

– Mai mult de atât, plec din localitate, plec din țară. De-aia v-am dat întâlnire aici. Poate că-i ultima dată când ne vedem…

– Ce tot spui acolo?, exclamă bondocul Truță. Tu n-ai trecut niciodată granița și nu cunoști limbi străine.

– Așa e, dar toate au o limită, ținu să le explice prietenul. Cunosc o meserie și mă voi exprima prin ea, că aici nu mă înțelege aproape nimeni. Ați văzut și voi ce clienți am găsit mereu: ba că-i prea scumpă lucrarea, ba că nu au încă bani, ba vor să-mi plătească în băutură sau lăzi cu mere. În felul ăsta nu realizez nimic în viață, iar bătrânețea o să vină cu regrete amare.

– Îmi pare rău să aud asta, dar e destinul tău și îți așterni cum socoți că-i mai bine, rosti cu resemnare Pamfil. Când pleci?

– Peste un sfert de oră am tren, îi anunță Ștefan cu fală în glas.

– Fugi de-aici, râse cu zgomot Truță, stimulându-l și pe Pamfil. De unde iei tu un tren la ora asta?

– Din gara noastră, răspunse scurt Ștefan. Occident-express, cu oprire pe linia a patra.

– Bă, tu te-ai îmbătat deja?, îl luară prietenii peste picior. La noi nu oprește nici acceleratul, darămite un Occident… cum zici tu. Iar noi nu avem decât trei linii de cale ferată, în gară. Și acelea-s ca vai de mama lor, de te miri cum nu deraiază trenurile. Ce-ți veni să ne torni astfel de gogoși?

– Eu vorbesc foarte serios, îi asigură Ștefan. Uite și biletul pe care l-am luat prin internet, adăugă el, fluturându-le o hârtie lucioasă prin fața ochilor. Dar destul cu pălăvrăgeala, pentru că-i timpul să merg spre gară.

– Ei nu, că mergem și noi cu tine, se grăbiră cei doi prieteni, golindu-și rapid halbele. Suntem curioși să vedem de unde scoți tu un tren la ora asta.

Au ieșit deodată din localul luminos, luând-o pe lângă clădirea întunecată a gării și urmărindu-l îndeaproape pe Ștefan. Un bec chior, stingher pe un stâlp singuratic, le fu suficient să le arate că tot trei linii de cale ferată erau în gara lor veche și pustie. Pamfil și Truță zâmbeau sarcastic, în timp ce căutau privirea dezamăgită a lui Ștefan. „S-a dilit la cap”, își ziceau ei, convinși fiind că prietenul lor n-are cum să-i părăsească. Un șuierat ascuțit le făcu inimile să tresalte și ochii să se îndrepte spre direcția de unde venise. Prin smoala neagră a nopții își făcu apariția o lumină tot mai puternică, iar pământul de sub picioarele începu să vibreze. Încet, dar spectaculos, de ei se apropia o arătare ce părea a fi tren, dar era mai mult de atât. Doar când ajunse în dreptul lor, au putut vedea cum primul corp distinct nu era un vagon, ci o mașinărie cu brațe lungi ce-și construia singură terasamentul, își monta șinele și le fixa în șuruburi, toate operațiunile desfășurându-se cu o viteză uluitoare. Urma o locomotivă în stil modern și o garnitură de șase vagoane, care se opri în dreptul lor.

Imagine similară

Truță și Pamfil se holbau cu ochii cât cepele, gura căscată și mintea blocată. Nici la îmbrățișarea prietenului lor nu au avut puterea să reacționeze, rămânând stane de piatră și când acesta se urcă pe scara trenului. Ușa vagonului se deschise automat și Ștefan se pierdu înăuntru, după ce le mai făcu o dată cu mâna. Pe ferestrele luminate ale compartimentelor, se puteau distinge siluete confuze de oameni care gesticulau energic, în timpul unor convorbiri ce păreau foarte animate. Apoi, după un alt șuierat prelung, trenul se puse în mișcare, terenul de sub ei prinse din nou viață, iar luminile se îndepărtau ca un vis ce se sfârșește. Ultima componentă a garniturii era tot o uzină pe roți, care demonta rapid șinele și celelalte componente, le așeza pe o bandă rulantă din exterior și le trimitea spre mașinăria din față. În urma trenului nu a rămas decât o dâră în pământ scobit și o mare nedumerire în sufletele celor doi martori. Oare au visat, au avut halucinații sau au fost martori la o minune?

Ziua în care vin…

… BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Un motociclist se învârtea cu motocicleta lui în jurul unui restaurant, zicând:
– Cine are motocicletă ca a mea?
Mai trec două ore în care el tot se învârtește și zice același lucru. Până la urmă, unu din restaurant iese și îi spune:
– Ce tot te lauzi atâta cu motocicleta ta?
– Nu mă laud. Cine are motocicletă ca a mea, că nu știu cum s-o opresc!

* Unul încearcă să agațe o fată:
– Domnișoară, ce telefon aveți?
– LG!
– Nu, mă refer la operator…
– Orange!
– Nu domnișoară, mă refer la număr, cifre!
– Aaa, cifre arabe!

* Soția: – Am deja bășici pe mâini de la mătură!
Soțul: – Data viitoare, du-te și tu cu mașina!

* – Mărie, ți-ar plăcea să fii bărbat?
– Da, măi Ioane! Da’ ție?

* Nu aștepta să ajungi pe patul de moarte, ca să le spui celor din jur ce simți pentru ei.
S-ar putea să fii prea slab ca să mai poți ridica degetul mijlociu…

* Înțeleapta Maică Superioară era pe moarte. Măicuțele s-au adunat în jurul patului ei, încercând să facă situația ei cât mai confortabilă. I-au dat niște lapte cald să bea, dar ea a refuzat.
Una dintre călugărițe luă paharul înapoi în bucătărie. Amintindu-și de o sticlă de whisky irlandez, primită cadou de Crăciunul precedent, ea a deschis-o și a turnat o cantitate generoasă în laptele cald.
S-a întors la patul Măicuței Superioare, i-a ținut paharul la buze. A băut un pic, apoi un pic mai mult. Și tot așa, ea a băut din pahar până la ultima picătură.
– Maică Superioară, noi, toate măicuțele, te rugăm să ne dai niște sfaturi din înțelepciunea dumitale, acum, înainte de a muri.
Maica Superioară se ridică în pat cu un aspect pios pe fața ei și a spus:
– Nu vindeți vaca aia!

* Nevastă-mea are permis de 6 ani și n-a făcut niciodată accident. Într-o bună zi, am s-o las să conducă.

* O femeie la preot:
– Cum stai cu postul?
– Zilnic postez, părinte, și în baie și în dormitor…

* – Ce faci, iubito?
– Mănânc și mă gândesc la tine.
– Ce mănânci?
– Colivă!

* Nu știu cum faceți voi… dar eu când am de luat o decizie, analizez, evaluez riscul, iau măsuri pentru a limita consecințele și abia apoi o dau în bară.

* Este sezon de gripă…, aveți grijă la mucoase!
Mucoasele de 14-15 ani sunt cele mai periculoase!

* Bărbații se sperie de două lucruri:
– mașina dacă scoate sunete ciudate
– și femeia dacă nu scoate niciun sunet!

* Dacă vezi că paharul tău este pe jumătate gol, varsă-l într-un pahar mai mic și încetează cu văicăreala!

* Roșiile din supermarketuri au început să reziste mai mult decât lădițele.

* Știți de ce România este o țară drăguță?
Pentru că are gropițe.

* – Vai, fată, nu îmi vine să cred , așa de bine se înțelege iuby meu cu tata.
– Normal, doar au fost colegi de bancă.

* Legenda spune că Ziua Îndrăgostiților este propusă de o femeie.
Numai o femeie putea pune o asemenea sărbătoare… fix în ziua de salariu!

* M-am săturat de ăștia frumoși care își schimbă pozele de profil la fiecare 2 zile!
Noi, ăștia urâții, dacă facem o poză cât de cât acceptabilă, o punem la profil și-o ținem 7 ani!

* Firmă serioasă, organizează răpiri de bărbați pentru perioada 13 februarie – 9 martie.

* Vreau la bunica! Vreau la bunica!, strigă disperată fetița.
– Dar de ce, puișor?, o întreabă mama.
– Pentru că tata a spus că la ea se adună toate maimuțele bătrâne și vreau să le văd!

Imagini pentru imagini cu neti sandu

 

* Azi dimineață, la horoscop, Neti a spus că sunt într-o relație secretă de dragoste. E atât de secretă, încât nici eu nu știu de ea…

* – Mami, Ghiță mi-a spart păpușa de porțelan!
– Vai, Alinuța! Și cum s-a întâmplat?
– Păi… i-am dat cu ea în cap.

Oamenii inteligenți: dezordonați, adorm târziu și înjură mult

Dacă întreaga copilărie ți s-a reproșat că ești o persoană dezordonată și întotdeauna te-ai confruntat cu părinții pentru că te trimiteau prea devreme la culcare, trebuie să știi că tu erai problema în toată povestea asta. Experții au ajuns la concluzia că astfel de persoane sunt foarte inteligente.

Imagine similară

Persoanele inteligente adorm foarte târziu

Experții au studiat oamenii cu talente impresionante, ajungând la concluzia că cei care stau până noaptea târziu au un nivel ridicat de inteligență. Din această categorie fac parte Charles Darwin, Winston Churchil și Elvis Presley.

Dezordinea și inteligența merg mână în mână

Cercetătorii de la Universitatea din Minnesota au concluzionat că haosul din biroul unor persoane indică faptul că acestea sunt concentrate asupra lucrurilor care sunt cu adevărat importante, nu că sunt dezordonate. Mai mult, psihologii spun că un mediu haotic este un mod perfect pentru a ne stimula creativitatea și pentru a ne ajuta să dezvoltăm noi idei. La fel, persoanele inteligente folosesc uneori un limbaj nepotrivit, adică înjură mai mult decât cele care posedă un vocabular mai sărac și fiind needucate. Însă acești inteligenți știu de asemenea și când să-și păstreze calmul și să tacă, în funcție de situație.

Sursa: Graiul Maramureșului

Copilul mării (6): Dor de mare

Doamna Melinda venise la spital pregătită cu haine pe măsura lui Marin, însă, înainte de a da ochii cu acesta, fu poftită în biroul medicului Antonescu. Se vedea după figura gravă a specialistului că lucrurile nu stăteau deloc bine.

– Doamnă, trebuie să vă spun că nu am mai văzut așa ceva, deși am o experiență de aproape patru decenii. Dar vă rog să luați loc, o invită bătrânul.

– Nu înțeleg, e chiar atât de bolnav?, răspunse aceasta, așezându-se pe scaunul arătat.

Doctorul își ocupă și el scaunul din spatele biroului, deschizând un dosar și căutând anumite date.

– Am repetat de două ori analizele și tot nu pot să înțeleg. Băiatul ăsta e total ieșit din tiparele obișnuite ale oamenilor! În primul rând, sângele nu se potrivește cu nicio grupă. Apoi, pulsul și tensiunea sunt foarte scăzute, de parcă ar fi foarte anemic. Doar că această stare nu pare să-i pericliteze sănătatea, corpul și organele lui interne arătând că funcționează perfect, cel puțin până acum.

– Foarte bine, se bucură doamna. Înseamnă că-i sănătos și pot să-l iau.

– Chiar nu mă înțelegeți. Copilul e un mister, și până nu-l descifrăm, nu poate fi externat. Deja am făcut o informare către București, iar după-amiază vin mai mulți invitați pentru a-l examina. Poate că, în zilele viitoare, va fi mutat în Capitală.

– Știam eu că-i ceva în neregulă cu el, oftă Melinda înciudată.

– Ați făcut bine că l-ați adus la noi, dar ar fi minunat dacă i-am găsi părinții sau măcar o rudenie. Cine știe, poate sunt infectați și ei.

– Azi am publicat un anunț, cu poza lui, într-un cotidian din Constanța, dar teamă mi-e că-i un copil al străzii, abandonat de multă vreme.

– Și totuși, ar avea nevoie de cineva drag alături, sau măcar un cunoscut cu care să dialogheze. De când a venit la noi, nu a mâncat nimic și nici măcar o picătură de apă nu a băut. Singurele cuvinte care le rostește sunt: „Mi-e tare sete de mare!” plus câteva nume pe care acum nu mi le amintesc. În ritmul acesta, starea sănătății se poate schimba în rău. Pielea i se usucă în mod ciudat și se desprinde în straturi, în timp ce el stă ore în șir în fața ferestrei, călătorind cu privirea dincolo de orizont și inspirând adânc orice boare care vine dinspre țărm. Mă tem că va trebui să apelez la perfuzii, dar există riscul să le respingă și să-și piardă cunoștința. Nu-i cunoaștem corpul, nu-i știm istoria bolilor și nici obiceiurile alimentare, astfel că nu excludem nicio surpriză.

– Ar fi o fetiță…, gândi cu glas tare Melinda.

– Ce fetiță? Se cunosc?, se interesă medicul.

– Fata polițistului care mi-a încredințat băiatul. Una… Lavi, parcă.

– Lavi!? E unul din numele auzite din gura copilului. Ar fi bine s-o aduceți chiar azi.

Cu asta, doctorul Antonescu se ridică mai energic ca până acum, sugerându-i astfel invitatei să facă la fel. Nici doamna Matilda nu avea timp de pierdut și, după un apel telefonic, se prezentă acasă la familia Laviniei. Fata nu știa nimic de tragedia prietenului ei, iar după vestea că-i internat în spital, nimeni n-ar fi putut-o opri să-l viziteze.

Așa cum era de așteptat, pe Marin l-au găsit în fața ferestrei deschise, cu mâinile sprijinite de gratiile răcoroase, cu ochii închiși a visare și cu nasul fremătând în căutarea brizei marine. Medicul Antonescu, mama fetei și Melinda au rămas precaute la intrare, în timp ce Lavi se strecură în spatele băiatului și îi șopti la ureche:

– Ce faci, finule?

Finul nu s-a întors imediat, ci a zâmbit fără să deschidă ochii, de parcă trăia un vis frumos. Apoi, tot în șoaptă, a murmurat:

– Lavi? Unde ești?

– În spatele tău, Marinică!, a izbucnit zgomotos fata.

Atunci și-a dat seama băiatul că nu visează. S-a întors, dar zâmbetul îi dispăru imediat.

– Te-au închis și pe tine?, întrebă el întristat.

– Nuuu! Am venit să te văd. Nu știam unde ai dispărut în timpul concursului. Tati mi-a spus că ai plecat acasă, iar eu am crezut că te-a supărat ceva.

Marinică o privi atent, apoi le examină pe cele două femei, după care o privi din nou și murmură:

– Mi-e tare sete…

– Ia uite aici, îi ridică fata paharul de pe noptieră.

– Mi-e sete de mare, rosti din nou băiatul. Uite…, și își ridică mâneca pijamalei largi pentru a-și arăta fâșiile de piele uscată ce se desprindeau de pe mâini.

Lavi își aminti ce piele moale și frumoasă avea Marinică pe plajă, și se cutremură. Oare ce îi lipsea atât de tare prietenului său încât i se usca trupul și i se stingea sufletul? Cum de nu putea bea apă, deși îi era atât de sete? Nu îi plăcea apa aceea? O gustă și ea, dar i se păru în regulă. Poate el are alte gusturi, dar de care? Doar n-o fi vrut să bea apă de mare? Ar fi culmea! Nimeni nu bea apă de mare, în afară de viețuitoarele marine. Dar nu a spus el că trăiește în mare? De ce nu l-ar crede? Măcar să încerce.

Imagini pentru poze cu pahare cu apă sărată

– Este undeva apă de mare, în spitalul ăsta?, se adresă ea medicului.

– Avem, la parter, pentru tratamente, răspunse acesta, uimit de întrebare.