Petru RACOLTA, „Pe urmele tatălui” /recenzie literară

Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Să n-ai încredere niciodată în puii de năpârcă, până la urmă tot te mușcă”.
Precum spunea neuitatul Sherlock Holmes, „toate cele mai groaznice crime se comit tocmai în locuri liniștite și îndepărtate”… Și aici, într-un loc potrivit, sămânța unui maniac îndobitocit zace brusc în zeci de fecioare nevinovate! Tinere, care tremură de frică, încercând să prevină răul ce vine! Fete inocente dispar sau mor prin suicid, pentru că unii părinți sau mirii, le consideră târfe, alte intrigi mai sunt țesute, iar mafiotul misterios Jucatorul sau partenerii de poliție corupți apasă pe trăgaci, țintind propria lor cocardă de poliție!- „Nimănui nu-i place să-i între poliția în casă, pe neașteptate. Chiar dacă se crede om cinstit, cu frică de Dumnezeu și de legile pământești, pe care știe că le-a respectat cu sfințenie. Cei mai temători sunt oamenii cu o educație precară suspicioși pe felul cum își fac agenții de…

View original post 1,740 more words

Fructul interzis (14)

Spre sfârșitul verii, activitatea din ”atelierul meu de bobinaj” a început să revină la normal, datorită unor noi angajări. În primul rând era vorba de încă un meseriaș cu numele de Istvan, micuț și plinuț la trup, dar priceput în repararea transformatoarelor și convertizoarelor de sudură, domeniu în care eu nu excelam. Apoi au venit două fete cu același nume: Livia, una fiind mai înaltă și mai în vârstă cu doi ani decât cealaltă. Pentru a nu face confuzie, le-am botezat Livia Mare și Livia Mică, dându-le sarcini din cele mai simple, din moment ce nu mai văzuseră în viața lor cum arată un motor pe dinăuntru. Istvan Grasu, cum avea să fie ”botezat” noul meu coleg după ce vor mai fi angajați încă doi cu același nume, venise cu ideea că va prelua șefia echipei, iar de aici și unele divergențe ivite din când în când între noi. Dar treaba mergea bine și eu eram mulțumit că nu mai trebuia să fac zilnic atâtea ore suplimentare.

Timpul liber, apărut ca un bonus de mare preț, mi-a permis astfel să-mi găsesc doi prieteni cu aceleași dizabilități, care locuiau pe străzi alăturate, nu departe de centrul vechi al orașului. Pe primul îl știam din copilărie, fiind din Seini, de meserie pantofar și căsătorit cu o fată frumoasă și sănătoasă, care muncea cot la cot cu el într-un atelier de confecționat încălțăminte. Numele lui era Emeric, pe nevastă o chema Caty și provenea dintr-o familie săracă, orfană de tată, cu mai mulți frați și surori, plus o mamă bețivă. Alegerea să-și trăiască viața alături de un tânăr cu handicap grav la picioare și accentuat la brațe a fost pentru ea singura posibilitate la îndemână să scape de foame și bătăile tatălui vitreg. Nu avea decât șase clase, dar cooperativa a acceptat să o angajeze, pentru a face echipă cu soțul ei, pe care îl împingea în scaunul cu rotile până la locul de muncă și înapoi. Văzându-i împreună, mi-am spus că în orașul acesta mare trebuie să existe și pentru mine o fată de acest fel, mai ales că aici nu mai eram dădăcit de părinți.

Celălalt viitor prieten era tot pantofar, provenea din localitatea sătmăreană Dumbrava și lucra într-un atelier de reparații încălțăminte. Îi spuneam Mitruț și venea adesea în vizită la Emeric, doar lucrau în aceeași branșă. Spre deosebire de noi, problemele de deplasare îi proveneau de la o cădere groaznică dintr-un pom, pe la paisprezece ani, când s-a lovit puternic la coloana vertebrală și a fost nevoit să apeleze la două cârje. E dureros când, după ce ai zburdat ușor și liber pe câmpurile satului tău, să ți se taie aripile și să rămâi doar cu amintirile acelor vremuri. Dar Mitruț nu se lăsa nici în această situație, ieșind în natură și colindând malurile apelor, de câte ori avea ocazia. Amândoi au primit în folosință câte un moto-triciclu asemănător cu al meu, iar uneori mă rugam de unul sau de altul să mi-l împrumute pe al lui, căci umblam mult și defecțiunile interveneau când îmi era lumea mai dragă. Senzație mare făceam cu ieșirile noastre în natură, când lumea se minuna văzând trei moto-tricicluri zgomotoase trecând în viteză pe șosea.

Pe Ea am văzut-o de mai multe ori, cu ocazia vizitelor la cei doi prieteni. Plimba mereu un bebeluș într-un cărucior, iar eu n-am avut curajul nici măcar să o salut, în primele zile. Arăta prea bine, ca o fecioară proaspăt înflorită, cu ochi sclipitori, dar timizi, cu părul șaten și lung, frumos răsfirat peste umeri, și un fizic zvelt ca de balerină. Nici nu puteam concepe că o astfel de zână ar putea să-mi acorde o cât de mică atenție. Într-o bună zi, am prins curaj și i-am adresat câteva cuvinte de apreciere a micuțului, însă nu am primit niciun răspuns. În schimb a lăsat să i se vadă un zâmbet discret și o roșeață ușoară prin care m-au făcut să prind curaj. De atunci, aproape în fiecare zi o pândeam când ieșea din curtea împrejmuită de un gard înalt, o urmăream îndeaproape cu motocicleta și îi spuneam câte ceva măgulitor, răsplată fiindu-mi aceleași zâmbete, tot mai luminoase.

Inima mi se perpelea de pasiune și Emeric a observat melancolia de pe chipul meu, așa că a trebuit să mă confesez. A râs cu Caty și mi-a spus care-i secretul fetei cu nume atât de potrivit: Bela. Le era colegă de muncă și s-a născut surdo-mută, a făcut o școală specială și acolo a învățat meserie. Mărturisesc că această dizabilitate, despre care tocmai aflasem, mi-a dat speranțe mari că îi voi cuceri inima și astfel îmi voi găsi și eu perechea. Una minunată, la care nici nu visasem până atunci.

În următoarea zi i-am oferit o floare, pe care încântătoarea Bela a acceptat-o cu sfială, dar și cu primele sunete pe care le-am auzit din gura ei. Am înțeles că voia să-mi zică mulțumesc, mai ales că și-a dus mâna în dreptul inimii. Au urmat alte daruri mici și cu fiecare dintre ele se ridica bariera dintre noi, ajungând să fiu invitat pe banca din curtea ei, când maică-sa sau sora mai mare – al căreia era și bebelușul plimbat zilnic – nu erau acasă. Atunci i-am oferit o curea de ceas, pentru că observasem cât de uzată era cea pe care o avea. Și tot atunci am dialogat mai mult, prin sunetele ei sugestive pe care încercam să le înțeleg, dar și prin semnele tot mai familiare de la o vreme. Handicapul ei nu reprezenta o problemă pentru mine, așa cum nici al meu nu o deranja pe ea. Am căzut de acord să fim prieteni apropiați până ne cunoaștem mai bine, dar m-a asigurat că ”nu o să-mi facă supă” înainte de a deveni soț și soție în fața legii și a lui Dumnezeu.

Nu am știut eu ce vrea să spună cu această expresie, căci numai de supă nu-mi ardea mie când îi priveam ochii strălucitori și îi mângâiam părul mătăsos, însă aveam să aflu tot de la Emeric. Pentru familia Belei, a face supă unui bărbat reprezenta ceva mult mai profund, adică pur și simplu sex. Însăși aducerea în discuție al unui viitor atât de promițător mi-a umplut sufletul de bucurie și speranțe mari, consolidate la fiecare întâlnire de câte un pupic tot mai îndrăzneț care s-a transformat cu timpul în sărut. Aveam o iubită frumoasă și cuminte, iar asta mă făcea să mă simt un om împlinit. Sau măcar cu toate șansele să ajung astfel.

Ecouri după lansarea cărții ”Pe urmele tatălui”

Pot spune din nou că sâmbătă 16 iulie a fost cea mai frumoasă zi din viața mea. E foarte probabil să mai fi afirmat acest lucru, dar de fiecare dată parcă s-a mai adăugat ceva la ea, bucurii mai mari sau mai mici pe care le-am simțit cum îmi inundă sufletul și mă fac să simt euforia unor împliniri prețioase. Cea mai importantă a fost reușita unei lansări de carte în orășelul meu natal, Seini. A opta, în opt ani de zile, toate prin efortul și sprijinul esențial al primăriei, a doamnei primar Gabriela Tulbure, a neobositului moderator, domnul Dan Skorka și a mult prețuitei noastre președinte al cenaclului literar ”Sub semnul lui Eminescu”, doamna Betty Kirchmajer. E vorba de lansarea ultimului meu roman: ”Pe urmele tatălui”, un thriller polițist apărut la Editura SIONO.

Acum, după ce impresiile mi s-au mai sedimentat, pot să-mi amintesc cu dulce nostalgie de această frumoasă manifestare, cu distinși oaspeți și invitați. Mă refer la reprezentantul editurii bucureștene, domnul Radu Prodan, care e la cea de-a doua lansare seineană a cărților mele. M-a impresionat vizita distinsului deputat, Gabriel Zetea, care, pe lângă aprecierile călduroase despre cultura și susținerea pe care o are ea în orașul nostru, m-a surprins foarte plăcut cu un dar de excepție: o sticlă frumoasă cu horincă din cea mai bună calitate. Cel puțin la fel de prețios a fost și cadoul oferit de îndrăgita noastră primăriță: un tablou cu membrii cenaclului nostru, pe care l-am așezat deja în centrul vitrinei cu cele mai îndrăgite amintiri.

Toți invitații au fost prețioși și mi-au transmis căldura și susținerea lor pentru scrierile mele, la microfon sau când ne-am strâns mâinile. Îmi răsună încă în minte cuvintele emoționante ale doamnei Ioana Kadar, inspector școlar, scriitor, poet și pictor; ale doamnei Betty Kirchmajer, care este și membru USR; ale vecinului și prietenului meu, preot și poet, Gheorghe Pop; ale simpaticei doamne prof. Lola Cosma; ale doamnei prof. Camelia Bogdan și, nu în ultimul rând, ale prietenei și colegei de condei, poeta Maria Filipaș, care mi-a oferit și o floare minunată. Le-am mulțumit tuturor la microfon, o fac și pe această cale, deși simt că prezența lor a valorat mai mult decât recunoștința mea din tot sufletul. Prin ei mi-am încărcat spiritul cu energie și inspirație pentru încă un an, când sper să ne reîntâlnim la o altă lansare, după care să pot zice iarăși cu mâna pe inimă că a fost ”cea mai frumoasă zi din viața mea”.

Nu pot să omit că la reușita zilei a contribuit și câștigarea Cupei Seini la șah, după trei ani în care am dus dorul concursului. Sunt foarte mândru de acest succes, mai ales că am avut parte de competitori tineri, cu mult potențial, veniți din Viile Apei. Îmi place să cred că vom avea șahiști buni și peste câțiva ani, așa cum s-a dovedit și până acum. Le trebuie doar antrenament, perseverență și multă răbdare. Frumoasa cupă și medalia este alături de tabloul pomenit mai sus, în vitrina pe care o am toată ziua înaintea ochilor. Ele reprezintă stimulente care îmi demonstrează că nu sunt singur și merită să muncesc zi de zi pentru a nu-mi dezamăgi seinenii.

 

Fetița care visa pentru alții

MasticadoresRumanía Editora: Manuela Timofte

Fetița care visa pentru alții

de Petru Racolța

Recenzie

de Manuela Timofte

Lumea asta e prea complicată, iar eu nu știu ce să înțeleg când unii îmi spun că sunt o fată normală, iar alții că sunt păcătoasă, neascultătoare și, mai ales, bolnavă la cap.”

Lena – fetița care visa pentru alții

Fragmentul face parte din ultimul roman publicat de autorul Petru Racolța. Cuvintele puse în “gura unui personaj” denotă cunoaștere, experiență, curiozitate pentru lumea în care trăim aici și acum și în același timp echilibru între acceptarea a ceea ce se cunoaște și ceea ce nu se cunoaște dar totuși există…

Despre Petru Racolța

Pot spune că Petru Racolțaeste primul autor – bărbat care a acceptat să devină colaborator al Masticadores România. Pe această cale îi mulțumesc pentru încrederea arătată de la bun început și pentru toată creația ce o oferă tuturor celor doritori să o cunoască atât…

View original post 1,327 more words

Citindu-l pe Petru Racolța. Cartea “Pe urmele tatălui”!

Vorbe pentru suflet...

Petru Racolța s-a născut (a. 1956) în comuna (pe atunci, acum e un orășel cochet) Seini, județul Maramureș. Poate că ar fi devenit zidar, – spune Petru, – ca tatăl și bunicul lui, așa cum a devenit și fratele lui mai mare, dar destinul a avut alte planuri pentru el. Astfel că, la numai șase luni de la naștere, a fost lovit de o poliomelită nemiloasă care l-a marcat pe viață lăsându-l cu sechele serioase la ambele picioare. Din cauză că nu se mai putea deplasa, nu a fost acceptat la școala din localitate, decât în clasa întâi. „Mama a fost cea care s-a zbătut ca o leoaică să mă înscrie la o școală specială, din Jucu de Sus, ”ca să ajung om între oameni” îmi zicea ea.” Petru Racolța a început să scrie cu povestiri scurte și nuvele, publicate în două volume sub titlul ”Povestirile unui maramureșean” (editura Eurotip…

View original post 725 more words

Fructul interzis (4)

1071. Acesta era salariul cu care am fost angajat la Cooperativa ”Someșul” din localitate, în vara anului 1974. Teoretic aveam un venit mai mare decât tata, dar apoi mi-am dat seama că e vorba doar de o cifră fără mare importanță. Intram într-o echipă numeroasă, care lucra în acord global și depindea în totalitate de comenzile pe care le primea. Motoarele din gospodăriile localnicilor și alte servicii de acest gen nu puteau acoperi nici pe departe capacitatea de muncă de care dispunea atelierul, așa că domnului Belbe îi revenea sarcină să suplinească această lacună, prin învârteli numai de el știute.

S-a nimerit ca în primele două săptămâni de lucru să fie o perioadă mai lejeră, tocmai bună pentru a mă acomoda cu colegii și modul de lucru. La școală am învățat câteva noțiuni de bază, însă cu totul altceva era când ți se cerea să muncești repede și la o calitate comparabilă cu a celor vechi în meserie, care erau cu ochii pe tine și abia așteptau să te critice. Badea Nelu era mâna dreaptă a șefului și el m-a evaluat din prima zi. Și-a dat seama că nu am experiența necesară, a înțeles și m-a repartizat la lucrări banale, dându-mi timp să fur meserie de la cei mai buni. Toată lumea îl aprecia pentru profesionalismul lui, dar eu îi admiram mai mult calmul, privirea blândă și vorbele încurajatoare cu care îi trata pe cei mai puțin experimentați. Avea o constituție firavă, un ten palid, fuma foarte mult, iar mai târziu am aflat că avea cancer la plămâni. Îmi amintesc și astăzi cuvintele lui: ”Bobinarea unui motor e o artă în care, pe lângă particularitățile obligatorii cerute din construcție, fiecare muncitor își pune amprenta prin stilul său de executare și finisaj”. De-a lungul timpului mi-am dat seama câtă dreptate avea, mai ales când vedeam ce ieșea din mâna celor pe care-i urmăream; dintr-o singură privire se știa a cui lucrare este cea în cauză, respectiv cine trebuie criticat sau lăudat.

270. Atâția lei am primit în mână la prima mea chenzină, de care m-am bucurat ca și cum ar fi din patru cifre. La fel de fericiți s-au arătat părinții, iar asta se putea vedea de câte ori întâlneau o cunoștință căreia să-i comunice vestea cea mare. Țin minte că tatei i-am cumpărat un litru de rachiu alb – știind că acest dar îl aștepta cel mai mult -, sora mea și-a dorit o ciocolată, iar mie mi-am luat o sută de cărți poștale pentru șahul prin corespondență. Restul i-am dat mamei, să-și aleagă și ea un cadou, doar că ea s-a gândit tot la noi și ne-a adus un baton întreg de salam de vară și un kilogram de roșii, să sărbătorim cum se cuvine. Oricine a venit în acea zi pe la noi, nu a plecat fără să guste din ceva, în timp ce tata îi repeta cu mândrie că ”asta-i din primul salariu al băiatului meu”. Apoi îl asigura pe oaspete că a fost o lună mai slabă, dar data viitoare voi primi mai mult.

1800. A fost suma de pe statul de plată la următorul salariu, ceea ce m-a făcut să cred că visez și să aștept cu ardoare să ajung acasă și să-i uimesc pe ai mei. E drept că luna aceea am avut mult de lucru la motoare aduse tocmai din sudul țării, dar nu m-am gândit să primesc atâția bani. Bucuria nu a durat însă prea mult, fiindcă imediat după ce am venit de la casierie și așteptam să se încheie programul, prin fața noastră s-a perindat badea Nelu, cu o expresie al cărei înțeles nu l-am deslușit decât după ce mi s-a explicat de colegi. ”Contribuția” i se cerea fiecăruia, pentru a compensa cheltuielile făcute de domnul Belbe cu mituirea celor care i-au repartizat motoarele defecte, pentru cei care l-au ajutat să primească sârmă de cupru și pentru deplasarea reprezentanților noștri prin țară, inclusiv cazarea la hotel. În acea mită era neapărat inclusă și o cantitate apreciabilă de pălincă, într-un butoi care pleca plin și sosea întotdeauna gol. De data asta, Contribuția era în sumă de cinci sute lei de căciulă, un record din câte am înțeles din expresia celor din jur. Firește că nu te obliga nimeni, dar grele zile te așteptau dacă refuzai să o achiți, mergând de la o salarizare mult mai mică și până la trimiterea în concediu fără plată, din lipsă de lucru. M-am supus fără să crâcnesc regulilor jocului și am socotit că tot rămân în mână cu peste cinci sute de lei, după impozitare, avansul de trei sute și acea taxă neprevăzută.

Au urmat luni mai grele și uneori la fel de bune, dar Contribuția era cerută de fiecare dată când existau comenzi mai mari și munceam ore suplimentare. Se întâmpla că nu câștigam nici jumătate din salariu de bază, dar trebuia să fim prezenți în atelier. Părinții înțelegeau situația și ne descurcam după posibilități, iar o sursă de existență în plus o reprezenta grădina, prin fructele pe care le duceam la MAT sau le conservam pentru iarnă. O mare atenție o acordam mărului singuratic dintre gardurile de sârmă ruginită, care a făcut anul acela exact o duzină de mere, toate frumoase și sănătoase, după cum au fost și primele. Mergeam adesea cu tata, de obicei înainte de asfințit, și îi admiram ramurile mai dese și prelungite înspre cer, ca brațele mai multor oameni îndreptate a rugă către Dumnezeu. Nicio boală nu părea să-l afecteze, deși părintele nu l-a stropit, nici o vietate nu-și făcea lăcaș în trunchiul sau printre crengile lui. Era tăcut și misterios ca o pictură anonimă și fără titlu, ca un fenomen de neînțeles și incitant totodată. Coaja lui groasă și tare ca cimentul, frunzele mari și puternic înmiresmate, statura dreaptă și coroana perfect rotunjită îți insuflau un sentiment de admirație, pe lângă mirarea față de felul în care poate să se întrețină de unul singur.

– Ce vom face cu merele din anul ăsta, l-am întreba într-o seară pe tata.

El a ridicat din umeri, cu privirea pierdută printre ramurile ușor foșnitoare ale pomului.

– Nu știu și nici nu cred că vom afla decât la momentul oportun. Mă tem că merele astea nu depind de noi, ci noi depindem de ele.

Despre ”Cutia cu suveniruri” a Issabelei Cotelin

Regret că nu citesc câte cărți mi-aș dori, și nici pe departe câte citeam înainte de apariția internetului. De aceea sunt foarte pretențios în alegerea lor, iar lectura uneia îmi ia mai multe zile, alternând această plăcere cu bloggeritul și vizionarea a unul-două filme pe zi. Se întâmplă ca în unele cazuri să abandonez cartea începută, după un capitol sau mai multe, dându-mi seama că nu e pe gustul meu, oricât de bine scrisă ar fi. Nu același lucru s-a întâmplat cu ”Cutia cu suveniruri”, scrisă de colega și prietena noastră, Issabela Cotelin, o poveste despre care auzisem din mai multe surse că mă va ține în priză. Și chiar nu m-a dezamăgit, oferindu-mi ore de deliciu literar cum rar mai poți întâlni în literatura contemporană.

Talentul autoarei ne e cunoscut din cărțile publicate anterior (”Macii sunt întotdeauna roșii”, ”Ehmeya”, ”Câmpul cu narcise” și ”În exil printre oameni”), dar și alte povestiri premiate și împărtășite nouă prin postările de pe blog. Cu acest har m-a atras și de această dată între personajele cărții, atât de bine descrise încât simțeam că îi cunosc din viața mea de zi cu zi. Zece locatari ai unui bloc nou de locuințe au câte un secret bine ascuns, prin care devin unici și cu atât mai interesanți. În plus, fiecare are un talisman aparte pe care-l păstrează cu sfințenie ca un simbol al unui moment definitoriu din trecut, dar și ca un remediu pentru insomnia de care se plâng cu toții. Suspansul se insinuează gradual, pe măsură ce locatarii încep să dispară pe nesimțite, până rămâne doar Jo. Am înțeles că adevărata Jo – cea care ne delectează zilnic cu cronicile filmelor – a avut un rol salutar în inspirația autoarei, iar asta adaugă o savoare în plus romanului.

Nimeni nu poate bănui care poate fi cauza unui astfel de fenomen, deși eu m-am gândit la tot felul de variante, de aceea surpriza este cu atât mai mare. Dezvăluirile vin în partea a doua a romanului, unde sunt narate într-un ritm captivant și cu umor tonic, adăugând alte condimente picante unei povestiri de excepție. Pe mine m-a captivat de la început și până la ultima pagină și mi-ar fi plăcut să insist aici asupra subiectului, însă nu vreau să vă răpesc plăcerea de a descoperi pe îndelete personajele, acțiunea și rezolvarea care pentru mulți ar părea o fantezie. Dar adevărul e că totul poate fi cât se poate de real, din moment ce nimeni nu poate dovedi contrariul.

Îi mulțumesc Issabelei Cotelin că ne-a oferit încă o fațetă sclipitoare din diamantul literar pe care-l stăpânește cu măiestrie! Iar eu mă bucur că nu am ratat ocazia să mă delectez cu o lectură plăcută și inedită prin felul ei. Nu o cunosc de multă vreme pe autoare, dar o urmăresc de atunci cu mare atenție, citindu-i cu nesaț proza și povestirile apreciate de revistele în care sunt găzduite și de cititorii blogului, respectiv a volumelor sale. Sunt convins că mai are multe de spus, pentru că, pe lângă inspirație, are și o neobosită putere de muncă.

Cartea se poate comanda de aici: http://www.edituraup.ro/cumpara/pachet-cutia-cu-suveniruri-issabela-cotelin-224

Sursa foto: Google

Bulgărașul de zăpadă (13)

Pe acea vreme, se răsfăța în spatele casei noastre o întindere mare de teren pustiu, rămas după plecarea definitivă a unui evreu foarte înstărit și ale cărui clădiri au fost rase de pe suprafața pământului, fiind prea exorbitante pentru concepțiile conducătorilor de atunci. Nu a durat mult și în locul rămas viran s-a mutat o autobază cu numele de IRTA, din cât îi mai rețin eu denumirea. Zeci de camioane erau garate acolo peste noapte, iar dimineața se cutremurau ferestrele caselor când porneau la treabă prin gropile tot mai mari de pe stradă. Seara se întâmpla la fel, doar că în sens invers, iar huruitul motoarelor și trepidatul provocat de mastodonții pe roți ținea până aproape de miezul nopții. Uneori, tot cu ajutorul acestor mașini se aducea pietriș de la Someș, pentru a nivela traseul de pe uliță, dar era o cârpeală care nu dura mult.

Noi, copiii, eram singurii care se bucurau la vederea atâtor mașini impresionante, la volanul cărora admiram bărbați puternici și, uneori, îngăduitori cu noi. Îi vizitam de dimineață, în speranța că-i vom convinge să ne lase în cabină, ba chiar să ne ducă până intrarea pe șosea. Iar pentru asta foloseam toate trucurile de care eram în stare, lăudându-le camionul, admirându-le hărnicia în întreținerea lui și măiestria de la volan, intrându-le în grații prin aducerea unei scule anume din trusa pentru reparații sau povestindu-le ceva amuzant din viața noastră. Duminica aducea liniște în garajul autobazei, dar pentru noi însemna o altfel de distracție. Paznicul era bătrân și adormea în ghereta lui, în timp ce noi ne străduiam să ajungem la o ușă lăsată deschisă de vreun șofer, să pătrundem în cabină, să răsucim volanul și să ne închipuim că suntem conducători auto pe șosele. Mirosul de benzină ni se părea cel mai plăcut parfum, iar pielea neagră de pe scaune ne oferea un confort de vis. E drept că nu întotdeauna găseam o mașină pe care să o putem explora, dar se aflau acolo și alte mijloace de distracție, cum ar fi rezervorul gigantic al unei cisterne, din care se alimentau camioanele. Și aici se întâmpla ca lacătul să nu fie pus întotdeauna, iar noi profitam de asta, spălându-ne pe mâini cu benzină, după cum am văzut că făceau șoferii. Doar când se trezea nea Ștefan și ne fugărea, cu gura mare și o bâtă fluturând în mână, trebuia să fugim din curte și să așteptăm pe aproape o altă ocazie. Știam noi că era om bun și nu ne-ar fi lovit niciodată, dar îl respectam pentru că și el închidea ochii la unele boacăne.

În schimb, părinții mei erau foarte necăjiți de vecinătatea cu acest garaj și de șoferii care le făceau multe probleme. Cel mai grav era faptul că ne polua constant fântâna, prin gălețile unsuroase cu care scoteau apă pentru mașini. Apoi cu pietrele pe care le aruncau în nucul nostru mare de la drum și din care unele ricoșau în ferestrele casei, spărgându-le. Și nu în ultimul rând, nu le plăcea deloc când veneam murdar cu vaselină și mirosind de la o poștă a benzină.

Poate vă întrebați ce legătură are această expunere cu pământul atât de dorit din capătul grădinii noastre, dar se va dovedi că există una… regretabilă. S-a întâmplat în cea mai neagră noapte de pază a tatălui meu, atât de întunecată încât nici luna cu stelele ei nu au putut să transmită măcar un strop de lumină. Deși nu era prea frig, tot se impunea un foc, măcar prin el să se poată vedea ceva în apropiere. Numai că și flăcările lui se înfiripau prea timid, de parcă s-ar fi rușinat să se expună într-o atmosferă acoperită de pătura norilor. Părintele meu știa că vecinul Ion nu avea de venit în noaptea asta după găleata obișnuită de pământ, deci îi va lipsi și vinul lui, iar asta îi transmitea un presentiment sumbru. Bănuiala a început să-și arate justificarea în momentul când, din întunericul dens, s-au apropiat de el patru siluete de bărbați. Pe doi dintre ei îi cunoștea ca fiind șoferi în autobază, dar asta nu-l liniștea deloc, pentru că ceilalți veneau împingând o roabă cu saci și unelte.

– Bună seara, bade Petre!, se adresă șoferul din față, un bărbat de-o vârstă cu tata, dar mai bine făcut și cu un prestigiu care inspira teamă.

Se știa că-i un oșean temperamental, ușor de scos din fire și greu de potolit în orice încăierare. Nu degeaba avea o cicatrice respectabilă pe față, după o bătaie în care și el a tăiat pe mulți, de aici și porecla de Cuțitaru. Colegul lui era mai mic de statură, ceva mai plinuț, prieten de pahar și năzbâtii, pe numele Buiacu. E posibil ca și ăsta să fie tot o poreclă dobândită prin comportamentul lui pretențios. Paznicul de ocazie i-a examinat pe cât îi permitea lumina plăpândă a focului și cele două lanterne mânuite de șoferi.

– Bună seara vă zic și eu, a răspuns el cu inima îndoită. Dar asta depinde numai de noi.

– Că bine zici, vecine, îl completă zâmbind Cuțitaru. Va fi bine pentru toți dacă ne lași să încărcăm niște pământ din ăsta, iar dumneata primești o sumă frumușică, fără să faci nimic. Oricum, am auzit că altora le-ai dat și pe gratis, ba chiar ai vrea să scapi de el.

Oșeanul își concretiză oferta printr-o bancnotă de o sută de lei, pe care o arătă și apoi o îndesă în buzunarul din dreapta pufoacei lui tata. Erau bani frumoși pe atunci, însă niciun om onorabil nu ar fi acceptat o tranzacție impusă, de parcă părerea lui n-ar mai fi contat. Părintele meu gândea la fel și de aceea a scos ușor hârtia albastră, sugerând cât se poate de politicos că nu vrea să o accepte.

– E drept că le-am dat oamenilor câte ceva, să-și încerce norocul în diferite necazuri, dar văd că voi veniți să cărați cât toți laolaltă. La ce vă trebuie atâția oameni și saci? Pun rămășag că vreți să umpleți o basculantă și să lăsați în urma voastră o groapă urâtă. Adevărat e că mă apasă problemele pe care mi le-a adus terenul ăsta, dar acum e sfințit și luat în inventarul miliției. Popa și șeful de post mi-au dat o sarcină, iar eu am promis că o voi duce la capăt, pe cât voi putea.

Amândoi șoferii au izbucnit într-un râs batjocoritor, imitați ca la comandă de ajutoarele lor. Cuțitaru s-a apropiat de urechea tatei și i-a șoptit pe un ton amenințător:

– Popa și miliția nu-s aici, acum, să te ajute. Așa că te sfătuiesc să iei banii și să stai liniștit sau o să te plătesc cu ăsta, termină el amenințarea, arătându-și ditamai cuțitul pe care-l purta la brâu.

va urma

Cuțite - Arrow

 

Bulgărașul de zăpadă (6)

Erau timpuri când toate gospodăriile respectabile aveau câine în curte, ziua legat pe lanț, iar noaptea lăsat liber pentru pază. Vecinii puteau intra liniștiți, fiindcă patrupedele cunoșteau cine era bine primit de stăpâni, dar străinii băteau temători în poartă și așteptau să le iasă gazda în întâmpinare. Să ai un câine ascultător și deștept era una din calitățile cele mai apreciate de cei care-ți intrau pe proprietate, iar lui Lăbuș i-a mers vestea în această privință. Băiețelul lui nea Ștefan, Aurel, a fost cel care l-a ales de mic, dintre mai mulți cățeluși ai unui vecin, și a făcut-o atunci când puiuțul i-a întins laba ca un salut. De aici i-a venit și ideea pentru numele prietenului de nedespărțit, așa cum a dovedit viitorul

Aurel își petrecea aproape tot timpul liber jucându-se cu Lăbuș și învățându-l cu răbdare ce credea că-i va impresiona pe colegi, pe vecini și pe părinții lui. Iar câinele îl urma în toate locurile, uimindu-i pe mulți cum îi ducea ghiozdanul la școală, cum venea la oră fixă să-l întâmpine după terminarea orelor sau felul inteligent în care îi privea în ochi pe fiecare. Micul lui stăpân le povestea întâmplări incredibile în care s-a remarcat prietenul lui patruped, printre care salvarea a doi puiuți de pisică, aruncați la gunoi într-o pungă în care era cât pe ce să se sufoce. I-a adus în curte și i-a depus în fața băiatului, fiind sigur că acesta se va bucura să-i elibereze și apoi să-i îngrijească. Așa a și făcut, la început pe ascuns, până a convins-o pe maică-sa să-i adopte oficial. Pisicuțele s-au făcut mari și frumoase, iar recunoștința lor față de câinele salvator se vedea prin felul în care îl întâmpinau de fiecare dată.

Dar nu toată lumea iubea câinii, și cu atât ai puțin pe Lăbuș. Unii nu vedeau cu ochi buni relația atât de strânsă dintre un copil și un animal periculos și imprevizibil, menit a fi ținut legat, în curte. Cei mai cârcotași erau frații ”tâmbiți”, pe care patrupedul nu-i putea suferi și îi lătra de câte ori se apropiau de casa lui Ștefan sau de Aurel. Copilul simțea acum că are acel ”frate mai mare”, ocrotitor și afectuos, așa cum și-a dorit de când se știa.

Probabil că aceste invidii mocnite au dus la tragedia din acea zi, în care Aurel și-a găsit bunul prieten fără suflare. Era duminică dimineață și plănuise să meargă cu el la pescuit, dar trupul neînsuflețit îi zăcea întins în curte, cu burta umflată și botul larg deschis a suferință. Copilul a plâns și l-a implorat să se trezească la viață, până a ieșit și nea Ștefan. Cât era omul de dur, a înțeles durerea băiatului și a încercat să-l mai liniștească prin promisiunea că-i va găsi un alt prieten necuvântător. În schimb, i-a spus că trebuie să scape de leșul animalului, oriunde crede de cuviință, numai să nu fie pe pământul lor. Ba i-a sugerat să-l ducă pe valea Someșului sau la groapa de gunoi, că acum e doar un trup fără suflet, un burduf de carne moartă și oase. Copilul a plâns și mai tare când a auzit propunerea tatălui.

Tot cu lacrimi în ochi și cu inima strânsă, a strecurat corpul câinelui într-un sac de hârtie, a adăugat un hârleț, le-a așezat pe căruciorul cel mic și a pornit așa spre lunca din capătul comunei. Pe când trecea prin fața casei lui Olga, colega de clasă și confidentă de încredere, a auzit că e strigat și s-a întors spre poarta tocmai deschisă.

– Dar unde te duci la ora asta cu căruțu’, Aurel?, l-a întrebat fetița blondă cu părul lung și bine îngrijit.

Băiatul a avut nevoie de câteva minute să-i explice necazul, iar vecina s-a oferit imediat să-l ajute.

– Numai Milu și Manu trebuie să fie criminalii care l-au otrăvit, a răbufnit ea. Ar fi vrut să fure găini de la voi, dar Lăbuș îi fugărea de fiecare dată. Ce păcat că tatăl tău nu te-a lăsat să-i faci un mormânt lângă casă, unde să-i putem pune flori și să ne rugăm pentru sufletul lui. Eu ți-aș propune ceva, dacă ai curaj.

Aurel era dispus să asculte orice, întârziind astfel treaba atât de ingrată pe care trebuia să o ducă la capăt. Olga și-a dat seama și a venit cu lămuriri.

– Haide să-l îngropăm în partea de grădină nefolosită a lui badea Petru. Oricum e plină de gropi și nu mai trebuie să sapi mult.

Băiatul o privi mai atent, să priceapă dacă vorbește serios sau îl ia peste picior. S-a dumirit când i-a văzut chipul hotărât, care rezona la durerea lui.

– Păi…, cum să facem asta?, se codi el. Dacă ne prinde, mă spune la tata și îți dai seama ce mă așteaptă.

– Nu ne prinde nimeni, că oamenii tocmai au intrat în biserică. Bagă căruțu’ în curtea mea, îl luăm în brațe pe Lăbuș și îl ducem peste grădini până la locul de îngropăciune.

În doar câteva cuvinte, părea o idee bună și ușor de pus în aplicare, așa că Aurel s-a lăsat convins. Era încă o aventură secretă pe care o făceau împreună, iar asta a contat mult la reușita ei. Terenul acela negru, brăzdat în fel și chip, parcă aștepta să primească trupul lipsit de viață a celui care a fost cel mai bun câine și prieten. Așa cum a spus și Olga, nu a fost nevoie decât să-l arunce într-o groapă pe care să o astupe cu pământ și să facă un semn pentru a ști unde ar putea veni ca să se reculeagă și să se roage, așa cum au făcut-o acum, înainte de a-l părăsi.

Aurel și Olga s-au întâlnit a doua zi, la școală, iar privirile lor s-au încrucișat cu înțeles de multe ori. Aveau încă un secret care-i unea și îi făcea să treacă mai ușor peste răutățile vieții. O taină despre care așteptau să vorbească imediat după ce se vor termina orele, în drumul spre casă. Dar așteptările lor au fost cu mult depășite când au ieșit din curtea unității de învățământ și au dat ochii cu… Lăbuș. Câinele îl privea pe băiat cu aceeași drăgălășenie, așteptând să preia ghiozdanul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Dumnezeule mare!, exclamă cu o nestăvilită uimire Olga. Pământul acela e cu adevărat miraculos.

Aurel, însă, nu o auzea, fiind prea bucuros și ocupat să-și îmbrățișeze prietenul înviat din morți.

Cainii vagabonzi impanzesc Aradul | Un caine adoptat poate fi un caine  fericit!

 

 

Ministerul Sentimentelor

Mi-ar plăcea să lucrez la Ministerul Sentimentelor
Și să fiu responsabil cu repartizarea codurilor,
Nu din acelea de furtună, caniculă sau ger,
Ci de emoții binefăcătoare spiritului.
Aș anunța mereu cod albastru de generozitate,
În care darurile ar veni în avalanșă;
Cod roz de fericire,
Când din fiecare ar curge râuri de râsete;
Cod roșu de iubire,
Prin care dragostea ne-ar topi inimile
Și am iubi necondiționat oamenii, natura, viața…

Alertă meteo ANM Cod Roșu și Portocaliu în România! A venit urgia în toată  țara! Avertismentul meteorologilor UPDATE – Capital