Teoria părea simplă, dar când cei trei temerari au ajuns pe hol și-au dat seama că fiecare pas înainte era un act de curaj. Știau că drumul până la ascensor nu e lung, îl aveau încă proaspăt în minte, însă nu luaseră în calcul fenomenele ciudate care se petreceau pe traseu, începând de la luminile fantomatice, continuând cu sunetele înfricoșătoare și culminând cu trepidațiile de diferite intensități. Toate se aliau într-un concert macabru, ce nu putea fi filtrat de pleoape, de mâinile care acopereau urechile sau de gândul încurajator că, dincolo de ele, vor găsi eliberarea și drumul spre casă. Dar piedicile erau la început și și-au dat seama de asta când în fața lor a apărut figura lui Satanel, cu un rânjet răutăcios:
– Unde credeți că plecați fără mine?, se răsti el autoritar. Parcă eram o echipă, în care eu trebuia să vă salvez, iar apoi să fim împreună pe vecie. Vreți să mă trădați în timp ce mă lupt pentru voi?
Ce răspuns puteau să-i dea? Nu aveau unul mulțumitor. Un fulger scurt spintecă holograma care dispăru în întuneric, în locul ei apărând cea a unui bătrân blajin, cunoscut din unele icoane creștine. De îndată se auzi și o voce, la fel de blândă:
– Poate că așa mă veți recunoaște ca fiind unicul vostru Dumnezeu. Voi, oamenii, v-ați schimbat gândirea, iar eu m-am arătat vouă într-o goliciune pe care nu o agreați încă. L-ați eliberat pe cel mai mare dușman al meu și al vostru, însă vă iert ca un bun părinte. Așteptați-mă înăuntru, unde sunteți în siguranță până la încheierea înfruntării dintre bine și rău. Ne revedem atunci.
Și această imagine dispăru brusc, lăsându-i pradă efectelor sinistre și temerilor interioare.
– Nu vă opriți pentru nimic în lume!, se auzi îndemnul comandantului. Timpul e măsurat.
Prinzând puțin curaj, au reușit să mai înainteze câțiva metri, ținându-se de mână. Un strigăt al Sabinei îi opri din nou.
– Ce este?, o întrebă Titus, strângând-o în brațe.
– Nu vedeți?, arătă ea în față. E un câine mare și fioros, iar mie mi-e tare frică de ei.
Ochii celor doi bărbați încercară să deslușească ceva. După câteva momente, Titus fu acela care răspunse, tot cu vocea îngrozită:
– Acela nu e câine! Eu un șarpe uriaș în stare să ne înghită de vii. Niciodată nu mi-au plăcut aceste târătoare scârboase.
– Ce tot vedeți voi acolo?, se irită Săndel. Nu-i nimic în fața noastră, doar străfulgerări intermitente cu lumini înșelătoare. Cineva vă face feste, redându-vă imagini de care știe că sunteți îngroziți. Nu vă lăsați amăgiți și pășiți mai departe. Mai avem puțin și ajungem.
Încă o încurajare ce i-a făcut să strângă din dinți și să treacă peste încercările minții. Ascensorul îi aștepta ca o salvare, dar și cu temerile pe care le generează un astfel de aparat. Dacă se bloca între nivele sau nu se mai deschidea acolo unde voiau să ajungă? Întrebări la care nu aveau timp să găsească un răspuns, în graba lor de a se desprinde de prima parte a traseului. Urcau, iar asta le dădea un sentiment de libertate, binevenit după atâta nesiguranță.
– Oare cum o să se descurce Georgică?, gândi cu voce tare Sabina.
Își dădu seama de asta și completă ca o scuză:
– Știu că e mai temător, iar el va fi singur de data asta.
– Niciodată nu-i omul singur, e cu Dumnezeu, rosti Titus.
La privirea scandalizată a celorlalți, se corectă:
– Mă rog, nu cu Dumnezeul acesta, ci cu acel bun, pe care-l știm noi.
Aparatul se opri în cele din urmă, iar ușa se retrase ascultătoare. Se grăbiră să părăsească acea gaură ce clipea arar din câte un ochi somnoros, ultimul ieșind Săndel, dar rămânând apoi blocat lângă intrare. În locul de unde era, își vedea acum băiatul zâmbind și întinzând mâinile pentru o îmbrățișare.
– Tati, mi-a fost dor de tine. Hai și mă îmbrățișează tare, rosti copilul cu ton înduioșător.
– Vasilică?!, se cutremură omul. Tu nu poți să fii aici!
– Cum să nu pot? Nu mă vezi? Haide, tati…
– Ce s-a întâmplat, Săndel?, îl întrebă Titus cu mirare.
– Cred că am și eu vedenii. Așa-i că nu e nimic în ascensor?
– Firește că-i gol, doar am ieșit toți din el.
– Mi se pare că-mi văd copilul.
– Tati drag, de ce mă lași aici, în întuneric? Vino și mă ia…, se tânguia Vasile.
– Piei, Satană!, se răsti comandantul scuturându-și capul să alunge năluca.
– Te încearcă și pe tine, îl asigură Sabina. Trebuie să ne grăbim pentru a ajunge la lansare.
Săndel se desprinse de ispită și scoase harta. Printre sclipiri, reușiră să găsească marcajul spre aspiratorul de apă și apoi să ajungă cu curaj la baza lui. Georgică avusese dreptate și condițiile unei propulsii păreau ideale. Jetul de apă trebuia să vină printr-o conductă largă, ce avea la capăt un suport pe care se puteau înghesui toți patru. După eliminarea capacului din exterior și așezarea lor pe acel suport, era indicat să se țină unul de altul , atât cât pot, pentru a se ajuta și regăsi ușor, oriunde ar ajunge. Curând, au terminat toate pregătirile și acum îl așteptau cu emoții pe micuțul-mare component al echipei.
racoltapetru6 