Pe urmele tatălui (44)

ploaia – Chn

 

Ploua mărunt și insistent, cu o umezeală rece care ți se strecura în suflet și în gânduri, pustiindu-le. Acesta ar fi un semn că și cerul îl plânge pe cel înmormântat, după credința unora, în timp ce alții spun că vremea plânge pentru păcatele lui. Acest timp mohorât făcea ca ziua să fie și mai dezolantă, în special pentru cei care au venit la această ceremonie mai mult din complezență. Și nu erau puțini, ținând cont că nimeni dintre colegii defunctului Cosmin nu și-a permis să lipsească, majoritatea fiind îmbrăcați în uniforma de serviciu. Ploaia atenua din strălucirea lor, iar umbrelele deschise chiar o ascundeau.

Cei mai apropiați familiei aveau privilegiu să prindă un loc în capelă, alături de nea Matei, fratele Robert, venit din Germania, văduva îndurerată, alte rude și cei doi preoți care oficiau slujba. Printre ei erau Ivanciuc și fostul șef al secției de poliție, Mic. Delia, purtând o rochie închisă la culoare și ținând în mână o umbrelă neagră, a preferat să stea ceva mai departe, cu riscul de a nu auzi o parte din cuvinte sau a nu vedea tot ce se petrecea în preajma sicriului de un auriu strălucitor. Oricum nu-i plăcea să participe la înmormântări, mai ales după ce simțise la cea a tatălui său. Cea de acum îi amintea și mai mult de marea pierdere din viața ei, mai ales când îl vedea aici pe autorul abominabilei fapte. Cu toate aceste gânduri negre, trebuia să reziste până la capăt, să suporte priviri acuzatoare și să perceapă aluzii mai mult sau mai puțin voalate.

Din câte știa, nu se obișnuia, prin aceste părți, să ia cuvântul mirenii, oricât de apropiați ar fi de răposat, dar, de data asta, nea Matei a ținut neapărat să vorbească, după ce fețele bisericești au terminat să-i enumere calitățile celui care a fost un polițist exemplar și un om desăvârșit, din toate punctele de vedere. Sprijinit pe o parte de nelipsitul baston, iar de cealaltă parte de fiul mai mare, tatăl îndurerat a glăsuit grav, privind pe rând în ochii celor care-l ascultau.

– Cosmin ar fi împlinit anul ăsta douăzecișiopt de ani. Atât de tânăr și atât de dotat, încât toți colegii lui îl admirau și-l iubeau. Îmi amintesc de ziua în care s-a născut, când l-am privit și i-am văzut ochii verzi ca o câmpie înfloritoare. A scos doar un scurt scâncet, după care și-a întins mânuța dreaptă către mămica lui și i-a zâmbit precum un înger. În acel moment, doctorul care a ajutat la venirea lui pe lume a spus admirativ: ”E un copil perfect!”. Și prezicerea s-a împlinit, doar că zborul lui spre culmi a fost întrerupt de mafia împotriva căreia lupta din toate puterile. Mărturie sunt diplomele obținute în ultimii trei ani, arestările și confiscările de droguri pe care le-a făcut, precum și ajutorul dat colegilor săi, care dau dovadă de recunoștință prin prezența la această ceremonie, sub ploaia care-l plânge și ea. Mi-am pierdut un fiu drag, dar nu voi fi liniștit până când vinovații vor plăti pentru asta. Niște ființe degradate care l-au sechestrat și apoi i-au întins o capcană, tocmai când era pe cale să-i demaște și apoi să-i aresteze, aducând iarăși liniștea în frumosul nostru oraș. Secția lui dragă o să-i găsească pe nenorociți, iar eu promit că-i voi ajuta, chiar dacă acum trec și ei printr-un moment ingrat, în care valorile sunt date peste cap. Nu sunt un om agresiv, dar atunci când mi se ia ce am mai drag, pot să mă transform într-un răzbunător neîndurător.

Cam atât a înțeles Delia din discursul-avertisment pe care nea Matei l-a rostit cu o privire de gheață, în fața căreia a rezistat fără să plece ochii. Știa că era vizată și ea, însă avea, la rândul ei, o poliță mai veche de plătit. De aceea trebuia să-și păstreze tăria psihică și să o dovedească cu orice ocazie, în orice formă. Acest gând i-a dat putere să reziste până la capăt, când sicriul a fost scos din capelă și dus o sută de metri, până la cavoul familiei. Majoritatea participanților se împrăștia pe parcurs, dornici să ajungă într-un loc uscat și mai vesel. Delia era printre ei, iar gândul la ceaiul cald pe care-l aștepta alături de Mihaela, o înviora deja.

Însă, până la localul îmbietor, mai erau câteva străzi lungi de mers, o cale pe care ar fi putut să o parcurgă ușor cu mașina de serviciu. Ambiția de a nu-i da și ea satisfacție lui nea Matei a fost cea care a determinat-o să nu mai etaleze o mașină de poliție între cele cu care au venit colegii. E drept că putea să apeleze la cineva să o aducă, dar aici a intervenit mândria și dorința de a nu depinde de nimeni la plecare. Iar mândria și ambiția se plătesc acum, prin umezeala rece pe care o acumula și, uneori, câte o mică baie făcută de mașinile care treceau în viteză peste gropile de pe carosabil. Îi ”blagoslovea” ea în gând pe toți acei șoferi grăbiți și iresponsabili, dar celor mai atenți le mulțumea în gând.

Unul dintre autoturisme i-a atras în mod deosebit atenția, prin grija cu care ocolea fiecare baltă sau încetinea înainte de a trece peste ea, când n-avea de ales. ”Trebuie să fie un șofer matur, cu experiență și înțelegere pentru pietoni” și-a zis Delia, privind mai atent la numerele de înmatriculare. Obișnuință profesională care a pus-o pe gânduri după ce a citit literele ”PDN”. De unde știa ea combinația asta de litere? Memoria a început să-i lucreze la comandă, redând momente din trecut în care s-a confruntat cu probleme de acest gen. Derularea a fost atât de rapidă, încât a tresărit înainte ca autoturismul să dispară din raza ei vizuală. Era un Volkswagen, de culoare neagră, cu trei ștergătoare de parbriz în față și două în spate, despre care i-a vorbit minora Ioana, în spital. Nu putea fi o coincidență, a gândit ea și a iuțit pasul, omițând să-și mai păstreze umbrela în poziție verticală. Inima îi bătea puternic în pieptul înfierbântat, iar picioarele o purtau fără să le mai simtă.

Avea noroc că autoturismul rula la fel de grijuliu de parcă o invita să țină pasul. Nu-și mai amintea cât a durat urmărirea, când a cotit pe o străduță și s-a oprit în fața unei porți de lemn înaltă și vopsită în maro. N-a coborât nimeni, pentru că ușile s-au deschis automat, lăsând autovehiculul vișiniu să intre, după care s-au închis la loc. Era o casă modestă, pe strada Progresului, nr. 2. Dar cine putea fi la volan, din moment ce nea Matei era încă la înmormântare? Bănuielile Deliei se dovedeau neîntemeiate, dacă aceasta era mașina implicată în inseminări, după cum credea că a fost și autoturismul furat de Piciu și apoi vândut. Trebuia să afle a cui e casa și pe numele cui e înmatriculat autovehiculul.

Pe urmele tatălui (43)

Șocul investirii în șefia secției a fost cel puțin la fel de mare pentru Delia ca și pentru colegii ei. E drept că i s-a dat de știre, cu câteva minute înainte de raportul chestorului, dar nu a avut timp nici să-și revină din buimăceală, darămite să realizeze răspunderea care i se punea pe umeri. Deși părea un joc de prost gust în care cel din urmă ajunge cel dintâi, nimeni nu zâmbea și nici măcar nu-l accepta în sinea lui.

Subit, i-au venit în minte ultimele cuvinte ale Jucătorului: ”Pe curând, doamnă viitor comisar!”, pe care le-a crezut atunci o zeflemea. Oare chiar atât de mare să fie influența lui în structurile unei instituții de stat esențiale pentru societate, încât să poată influența schimbări majore în ierarhia organelor de ordine? Și ce ar urmări un personaj ca el prin această manevră? Poate era un alt mod de a o anihila, oferindu-i ocazia să-și frângă gâtul printr-un eșec lamentabil. De ce să-și mai păteze mâinile cu sângele unei polițiste, când o putea elimina subtil și rușinos pentru ea. Dar putea fi și altcineva în spatele acestei decizii ciudate, de pildă acea misterioasă Viperă, despre care a auzit de atâtea ori, dar nu a reușit să se apropie de ea. Sau era în preajmă și tocmai de aceea nu putea să o găsească. Dacă era așa, avea o bănuială, în care maleficul personaj putea fi în spatele celui mai monstruos caz din câte a fost dat să fie cercetat de poliția municipiului, și nu numai. Persoana care i s-a insinuat în suflet și i-a mușcat din inimă, exact ca o viperă. Tot el, la fel ca șarpele biblic, i-a oferit un măr frumos, în timp ce o lăsa orfană și o lingușea în continuare.

Acum avea puterea de decizie în fața unor oameni cu state vechi de serviciu, pe care trebuia să-i convingă că poate face față situației. E ușor să fii șef când subordonații te respectă și treaba merge din inerție, dar e infernal să conduci o secție în care toți îți contestă locul și tu trebuie să vii cu ordine incomode și schimbări neplăcute. Oameni ca Ivanciuc sau Mic s-au obișnuit cu o rutină din care nu vor să iasă împinși de un ”boboc” ignorat până mai ieri. Mai mult ca sigur că acum se vor gândi să iasă la pensie, dacă noul comisar șef rezistă mai mult de câteva zile la conducere.

Delia era pe cont propriu și se simțea mai singură ca niciodată. Sfârșitul de săptămână îi oferea, totuși, două zile de gândire, însă tocmai sâmbătă era înmormântarea lui Cosmin. Oficial, rămânea încă un polițist merituos, până când i se va pronunța vinovăția în faptele de corupere ale căror urme au fost găsite de comisia ministerială. Dar colegii nu puteau fi opriți din a-i aduce un ultim omagiu, iar ea nu-și permitea să-i oprească. Dimpotrivă, se cădea să participe alături de ei, în noua calitate pe care o avea. Trebuia să dea din nou ochii cu cel mai mare dușman, pe care l-ar fi arestat cu plăcere dacă ar fi avut dovezi. Mihaela, prietena ei avocată, a fost și în aceste zile cea care a sfătuit-o, a domolit-o și a încercat să-i dea vești bune, de câte ori vorbeau la telefon, la fel ca acum, retrasă în sanctuarul de liniște de acasă.

– În Justiție trebuie să ai răbdare și să calculezi fiecare pas, dacă vrei ca vinovatul să ajungă la condamnarea meritată. Fii liniștită și adună dovezi solide pentru nea Matei și Jucător. Ține-i aproape, ca până acum, lasă-i să te creadă naivă, dar fii atentă la toate detaliile și notează-le pentru mine. Du-te la înmormântare din politețe sau din ce-or crede ei, dar rămâi mereu un fin observator la ce vezi și ce auzi. Iar ca să te mai înveselesc, îți dau de știre că Florin al tău va debuta pe scenă, duminică. Tatăl meu a apelat la un impresar bun, care va veni să-l asculte, iar dacă-i place cum cântă, îl propulsează în concerte, în televiziune, radio și pe scenă. Te bucuri?

– Nici nu s-ar putea altfel, a răspuns Delia cu strângere de inimă. Dar unde va avea loc audiția?

– La cel mai vestit restaurant al orașului: Amore. Ne întâlnim acolo, pe la ora opt seara.

– Amore? Localul Jucătorului?! Tu ești în toate mințile? Cum să calc eu acolo, după tot prin ce am trecut din cauza lui? Mai ales acum, când sunt comisar și am o reputație de apărat.

– Vei fi în timpul liber, îmbrăcată în civil, ca orice persoană normală care vrea să se distreze. Nu trebuie să interacționezi cu patronul, ci doar cu mine, cu impresarul și prietenul tău cântăreț. În plus, nu strică să arunci câte o privire și în fieful celuilalt dușman, tot pentru documentare. Trebuie să închid, că vine medicul în salonul tatei, dar mai vorbim noi după ce vii de la înmormântare. Ne vedem la cofetăria noastră. Pa!

Evenimentele se precipitau, iar asta îi dădea o stare de stres pe care o resimțea și copilul. Trebuia să se întindă, măcar o oră, și să se gândească la lucruri mai plăcute. Sarcina e tot mai grea, iar zilele se anunțau și ele tot mai apăsătoare. Poate alegerea unui nume pentru băiat ar fi o cale de deconectare de la realitatea dură. Dar mintea nu voia să o asculte, ci se agăța de altă veste neplăcută: posibilitatea de a-l pierde pe Florin. Tânărul era talentat – de asta era sigură -, iar dacă ajungea în lumina reflectoarelor, ar putea să-l piardă. Relația dintre ei se consolida încet, dar sigur, însă ieșirea lui în lume îl putea transforma ca pe tatăl său. O vedetă e asaltată de fani, mai ales de fete, omul se îndepărtează de cuibul în care trăia liniștit și revine tot mai rar. Simțea o strângere de inimă și se acuza de egoism. De unde veneau toate acestea dacă nu dintr-o iubire de a cărei existență nu știa până acum?

”E absurd”, își zicea, încercând din nou să-și reseteze gândurile. Oare ce nume ar fi potrivit pentru un băiețel fără tată? Poate, Florin… A naibii obsesie!

Pare insarcinata in 9 luni, desi a nascut acum 2 ani. Explicatia medicilor  pentru felul in care arata azi mama. FOTO - Stirileprotv.ro

Pe urmele tatălui (42)

Şedinţă festivă la IPJ BN, de Ziua Naţională a României. 13 poliţişti,  avansaţi în grad | Răsunetul

Era sfârșit de săptămână, care coincidea cu încheierea investigațiilor ministeriale în ce privește activitatea secției de poliție condusă de Marele Mic. Cu toții așteptau raportul final, cei mai mulți cu teamă, dar erau și din aceia care se gândeau la o promovare. Vorba aia: paguba unora e câștigul altora. Aceste emoții se puteau citi pe chipurile fiecăruia, dacă îi urmăreai atent cum se salută pe culoare sau cu ce privire intră în sala de ședințe unde trebuiau să se confrunte cu temerile adunate în aceste zile.

În timp ce Marele Mic nu mai părea atât de mare, Ivanciuc parcă se făcuse mai înalt, iar la acea impresie contribuia și politețea crescută a colegilor care îl vedeau ca pe cel mai îndreptățit candidat în funcția pe cale să o piardă comisarul șef. Vârsta, experiența, numărul de cazuri soluționate îl dădeau ca favorit, iar ieșirea la pensie pe care o aștepta, se putea amâna cu această ocazie. Mai erau și alți agenți care sperau la promovări, însă cei mai mulți angajați se temeau să nu piardă ceea ce aveau deja. Scaunele se ocupau rând pe rând, cu excepția celor două puse deoparte și ale căror spătare erau traversate în diagonală de o eșarfă neagră. Fără nume, fără fotografie, dar toți știau că sunt în amintirea colegilor pierduți: Tivi și Cosmin.

Comisia și-a făcut apariția pe la nouă și un sfert, condusă spre pupitru de Mic Ioan, care a rostit o introducere înainte de a ceda locul chestorului. Ceva scurt, legat de necesitatea unor controale periodice și impulsionarea activității prin inocularea noilor tehnici deținute de orașele mai mari. Nimeni nu punea preț pe spusele lui, știut fiind că, de fapt, era vorba de fapte concrete, oameni anume care și-au făcut sau nu datoria așa cum ar fi trebuit. Atenția tuturor s-a amplificat la maxim când a luat cuvântul domnul Sturzu, cu prezentarea concluziei la care s-a ajuns după cinci zile de cercetări asidue.

– Doamnelor și domnilor polițiști, să știți că nu-mi face plăcere această postură, dar e parte din îndatoririle mele ingrate și trebuie să o îndeplinesc până la capăt. Am venit în orașul dumneavoastră pentru că voiam să văd cu ochii mei cât adevăr există în zvonurile despre cazurile nerezolvate de această secție. Credeți-mă că e greu să-ți faci o idee despre activitatea solicitantă pe termen lung, având la dispoziție un timp atât de scurt și bazându-mă doar pe dosarele, mai mult sau mai puțin complete. E drept că am discutat și cu oamenii, însă multe opinii și relatări erau contradictorii, așa că am fost nevoit să-l evaluez pe fiecare cu mult discernământ, să caut ce se ascunde în spatele cuvintelor. Nu știu cât am reușit, dar acesta a fost materialul la care am avut acces, iar concluziile sunt pe măsura celor văzute și auzite. Poate că nu s-ar fi ajuns aici, dacă nu apăreau reclamații tot mai multe și incredibile despre inseminări misterioase, în care victime erau fete tinere, în special. Aceste cazuri au fost tratate cu neîncredere de la început, iar ca dovadă e faptul că i-au fost pasate unei polițiste lipsite de experiență, la fel ca și colegul ei de echipă. În ciuda acestor impedimente, cei doi tineri și-au luat treaba în serios și au început să adune date care ar fi trebuit să alerteze toată secția, în frunte cu șeful ei. Dar, contrar așteptărilor, dosarul le este luat și repartizat unui alt agent, care nu i-a dat nicio importanță și, ca să se spele pe mâini, a venit cu o motivare din care citez: ”Acuzațiile aduse de fetele așa-zis abuzate sunt total neîntemeiate, menite să ascundă de părinți sau soți aventurile amoroase”.

Privirile celor din sală oscilau între chipul Marelui Mic și cele două scaune, în care parcă îi vedeau pe cei doi colegi, vii și atenți la fiecare cuvânt.

– Îmi cer scuze dacă trebuie să spun cuvinte mai puțin plăcute despre unul de-ai voștri, cu merite deosebite după cum se vede pe câteva diplome. Nu l-am cunoscut, dar am intrat în posesia mai multor documente compromițătoare. Unele se referă la intimidarea victimelor pentru a semna că renunță la plângere, iar altele în care sunt consemnate sume de bani pe care le primea de la o persoană necunoscută și din care împărțea altor colegi. Nu se știe ce servicii făcea în schimb, însă va rămâne în sarcina viitorului vostru comandant să descâlcească toate aceste ițe. Ați înțeles foarte bine că, în virtutea puterii cu care am fost investit de către Ministrul de Interne, pot să schimb conducerea secției pe o perioadă limitată, adică până va fi ales un nou comisar șef de la București.

Ivanciuc se lumină ca un soare la auzul acestei vești, pregătindu-se să se ridice cu agilitate în picioare, imediat când își va auzi numele.

– Noua numire nu ar trebui să vă surprindă, deoarece e vorba de cea mai potrivită polițistă care poate rezolva un caz cum nici nu s-ar fi putut închipui. Un mister pentru elucidarea căruia sunteți datori să-i acordați tot sprijinul, tot timpul și toată priceperea voastră. Trebuie să opriți odată această ”epidemie” de inseminări și să-i prindeți pe cei vinovați. Iar în această luptă veți fi conduși de noul comisar, Iuga Delia.

Surpriza a fost foarte mare pentru toți, iar rumoarea din sală și paliditatea de pe chipul lui Ivanciuc perfect explicabile. Fiecare ar fi avut de obiectat, dar chestorul le-a luat-o înainte, arătând că nu-i loc de discuții.

– Știu că e o alegere surprinzătoare, dar nu uitați că-i vorba de o situație extremă. Doamna Iuga are o sarcină avansată și dispune de puțin timp, însă cunoaște cel mai bine cazul și a dat dovadă de ambiția necesară. În plus, vă are pe voi alături, iar eu sper că nu o veți dezamăgi. În funcție de aportul adus în această misiune, veți fi recompensați după ce o veți duce la capăt. Eu vă doresc succes și vă promit că sunt cu ochii pe voi!

Pe urmele tatălui (41)

continuare

Ceas de sah mecanic GARDE

La început, a simțit revoltă față de tupeul unui delicvent în fața instituției pe care o reprezenta. Apoi i s-a insinuat curiozitatea de a vedea unde vrea să ajungă, după care interesul Deliei a fost captat de poziția de pe tabla de șah. Oare ce se ascundea în spatele ei, de ce era o diferență evidentă de potențial între cele două tabere? Nu se putea ca pur și simplu Jucătorul să-i ofere lui Cosmin o partidă gata câștigată, doar de dragul ochilor lui frumoși. Deși colegul lui, în aroganța care-l caracteriza, era convins că exercițiul reprezenta o formalitate prin care avea ocazia să reintre în grațiile celui care l-a racolat și plătit de ceva vreme. Totuși, aici trebuia să fie o chichiță, o combinație prin care să se răstoarne starea aparentă, iar ea trebuia să-i dea de capăt, măcar pentru a șterge rânjetul enervant de pe chipul partenerului. Într-o partidă care ar putea decide cine moare și cine mai trăiește.

Minutele se scurgeau ucigător de repede pentru tânăra pierdută în calcule, în timp ce Cosmin își permitea să se plimbe pe lângă măsuță și să soarbă din paharul de coniac oferit de gazdă. Cel din urmă era chiar mai concentrat la ceea ce s-ar putea întâmpla pe tablă, privind adesea și la cronometrul care a început să ridice steagul negrului, semn că mai erau doar cinci minute și Delia putea pierde prin depășirea timpului de gândire. Polițistul jubila cu băutura în mână, fără să fi consumat o secundă de gândire, deci fără vreun aport intelectual. Dar pe când credea că va savura din gustul unei victorii facile, ca un trăsnet a venit mutarea partenerei… și ceasul lui a prins să ticăie.

Luat prin surprindere, Cosmin a depus în pripă paharul pe măsuță și s-a așezat ca pe un scaun de tortură. Nu se aștepta la această mutare, însă nu credea că o să-i facă probleme. De aceea nici timpul de răspuns nu a fost lung, făcând mutarea care credea că-l aduce și mai aproape de câștig. Doar că surpriza cea mare a venit abia acum, când, printr-o mișcare fulgerătoare, Delia i-a provocat fiori reci pe șira spinării. Nu-i venea să creadă că balanța s-a înclinat în favoarea ei, doar după două mutări. Expresiile de pe fețele celor trei personaje s-au schimbat și ele, tot în câteva clipe. Jucătorul surâdea cu subînțeles, Delia era eliberată de calcule, iar Cosmin începea să transpire și să se frământe. Acest supliciu psihic s-a accentuat până când acele ceasului din partea sa au ridicat stegulețul și apoi l-au coborât în semn de înfrângere. Doar atunci și-a revenit la realitate, tot cu o acuzație:

– Poziția asta a fost o capcană, rosti el cu năduf. Mai bine jucam o partidă de la început, dar putem s-o facem chiar acum. Am dreptul la revanșă!

Jucătorul îl privea cu milă amestecată cu silă și alte sentimente nedefinite clar, dar oricum descurajante.

– N-am prea auzit de polițiști care să joace șah, de aceea m-am mirat când te-ai oferit, îi explică el. Acest joc ar fi trebuit să te învețe că aparențele pot fi înșelătoare, că o poziție care pare câștigată, ascunde uneori o combinație de mutări elaborate. Dar tu ai procedat la fel cum faci și în viață, alegând frumusețea care sare în ochi și ignorând ceea ce este ascuns, dar mult mai important. În viață scapi de multe ori fără să suporți consecințele, în timp ce la șah trebuie să plătești… printr-o înfrângere. Fii demn și arată că știi să pierzi.

Cosmin goli înciudat paharul, încercând să-și înece cuvintele care voiau să i se rostogolească din gură. Își schimbă atitudinea, devenind iarăși slugarnic, și se adresă impozantei gazde cu un zâmbet impus:

– A fost doar un joc, nu? Iar asta nu schimbă parteneriatul dintre noi…

– Relațiile se schimbă mereu, băiete, îi șopti la ureche Jucătorul, luându-l pe după umăr și conducându-l spre ușă. Au și ele pulsul lor, iar uneori intervin puseuri sau câte un stop. În ultimul caz, le resuscităm, dacă merită să ne dăm osteneala.

– Merită, îți garantez. Acum, pot să plec?, întrebă cu suspiciune polițistul.

– Firește că da, partenere!, îl asigură Jucătorul. Du-te și bucură-te de viață, că eu rămân să rezolv cu colega ta.

– Ai grijă să nu scape vie! Ne poate face și mai mult rău.

– Mă ocup eu de asta. Tu ai grijă de tine.

Gazda l-a condus până la ușă, i-a strâns mâna privindu-l încurajator în ochi, după care s-au despărțit ca doi prieteni. Delia avea o presimțire sumbră, a cărei confirmare a căutat-o în comportamentul bărbatului, după revenirea lui.

– Ce se va întâmpla cu el, spune-mi adevărul, îl provocă și în acest mod.

– Adevărul nu a fost o caracteristică a relației dintre noi, cel puțin până acum, o avertiză Jucătorul. Dar dacă vrei să eliminăm acest inconvenient, trebuie să colaborăm.

– Cu alte cuvinte, vrei să-i iau locul. Să mă cumperi așa cum l-ai cumpărat pe el, să devin ceea ce urăsc mai mult.

– Ai fi uimită pe câtă lume ar trebui să urăști, în speciali colegi pe care îi saluți cu respect. Servește ceva la mine, doar ai trecut un examen cu brio. Știam eu că vei reuși.

– Și eu știam că e un test, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Tot polițistă voi rămâne, iar dumneata tot inamicul meu vei fi.

– Doamnă Iuga, îți prezic un viitor strălucit în profesie, dar pentru asta nu-i suficient să fii un meseriaș harnic. Ai nevoie și de proptele, iar eu te pot ajuta cum nici nu gândești. Nu te grăbi să-mi refuzi mâna întinsă, mai întâi gândește-te bine. Deocamdată ai de prins un psihopat viclean, care ne-a afectat pe amândoi și numai împreună am putea să-i venim de hac. O să-ți dau informații la momentul potrivit, în semn de bună credință.

– Cosmin știe despre cine-i vorba, trebuie obligat să mărturisească, iar asta va fi prioritatea mea, își arătă Delia hotărârea. Acum, când știm sigur că trăiește…

O explozie puternică se auzi prin fereastra deschisă înspre intersecția din apropierea blocului, urmată de țipete și vociferări. Polițista se apropie în grabă și văzu un autoturism cuprins de flăcări, în preajma căruia roia tot mai multă lume. Groaza de pe chipul tinerei a devenit și mai evidentă când și-a dat seama că-i vorba de mașina de lux cu care a venit colegul său. Și-a întors imediat privirea spre Jucător, care-și aprindea liniștit un trabuc, părând total detașat de această tragedie.

– Să nu-mi spui că ești străin de această faptă oribilă, rosti ea cu mânie.

– Am un alibi perfect, doar eram împreună, răspunse acesta cu calm. O fi mâna lui Dumnezeu, care i-a plătit pentru păcate. Sau mâna ta, care l-a învins în partida vieții.

Atunci au dat buzna în cameră cei doi locotenenți ai interlopului. Cu o surprindere vizibil simulată, Lupu a venit cu informații de la fața locului:

– Șefu, am neplăcuta misiune de a vă da o veste cumplită. Mașina prietenului dumneavoastră a luat instantaneu foc, iar el nu a apucat să se salveze. Se crede că ușile erau blocate, știți cum sunt mărcile astea străine cu dotări sofisticate. Deși am sunat imediat la pompieri, nu cred că se mai poate face ceva.

Jucătorul a afișat un chip care exprima compasiune și a adăugat:

– Accidente se întâmplă mereu, ce putem face. Lăsați-ne să conștientizăm această pierdere.

Lupu și Ursu s-au retras supuși, în timp ce Delia se pregătea să facă același lucru, însă nutrind cu totul altfel de gânduri.

– Nimeni nu are dreptul să ia viața cuiva, indiferent ce a făcut, a venit avertismentul ei. Mi-e cât se poate de clar că dumneata ai ordonat această execuție, iar pentru asta vei plăti, domnule Zetea. Ne mai întâlnim noi, însă atunci o să am cu mine un mandat de arestare… dacă nu cumva voi avea și eu un accident similar.

Apoi s-a îndreptat spre ușă, dornică să iasă cât mai repede din acest spațiu viciat. Simțea că nu mai are putere și depunea toate eforturile să reziste până acasă, înainte de a leșina. Mai auzi, în urma ei:

– Ești irascibilă, acum, dar o să-ți revii și vei analiza la rece propunerea mea. Pe curând, doamnă viitor comisar!

Pe urmele tatălui (41)

Stăteau față în față, trei chipuri cu expresii total deosebite. Mult-lăudatul polițist Cosmin părea acum un cățeluș care se gudura în așteptarea mângâierii stăpânului. Privirea Deliei, în schimb, părea una de tigroaică încolțită care pândește momentul în care să poată mușca sau măcar zgâria. La polul opus, chipul Jucătorului arăta o concentrare, ca a unui judecător înainte de a delibera o sentință. Lupu și Ursu s-au retras imediat după ce le-a fost sugerată, prin aluzii codate, o nouă misiune. Era un semn că gazda nu avea teamă de vreo posibilă nesupunere a ”oaspeților”, cât or fi ei de pregătiți în luptele cu infractorii. Dar cine știe pe ce arme ascunse se baza acest cap al lumii interlope. În aceste condiții, tânăra dovedi și prin cuvinte că nu era intimidată de această postură:

– Realizezi că ai făcut o gafă care te va costa libertatea pe foarte mulți ani? Răpirea a doi polițiști se pedepsește aspru.

– Mda, mormăi impasibil Jucătorul, de parcă ar fi auzit o parte din horoscopul zilei.

Îi privi pătrunzător prin ochelarii eleganți, care-i dădeau un aer de intelectual fin, după care trecu la ceea ce considera că-i cu adevărat important.

– Voi sunteți cu adevărat polițiști sau, mai bine zis, mai sunteți încă?, i se adresă Deliei. În urmă cu ceva vreme mi te-ai prezentat ca damă de companie, după ce ai intrat în grupul meu de fete și le-ai zăpăcit cu ideile tale. De curând, ai fost pusă pe liber, iar astăzi îmi fluturi amenințător insigna. Nu știu ce reguli aveți voi, dar văd că se schimbă de la o zi la alta.

– E doar o amatoare care încalcă orice norme, se implică în discuție Cosmin.

A fost momentul în care gazda își focaliză atenția pe el.

– Iar tu ești un profesionist, din câte m-ai asigurat. Unul care-i căutat de colegi, în timp ce se ascunde pentru că a fost înțepat de o fată tocmai în cel mai de preț organ al lui. Nu am avut prilejul să discutăm între patru ochi, dar oamenii mei ți-au plătit bani frumoși pentru anumite servicii, pe care nu le mai prestezi. Și, din câte îmi dau seama, nici nu vei mai avea șansa să-ți onorezi promisiunile. Normal că am tot dreptul să intervin, doar nu sunt societate de ajutorare a polițiștilor incompetenți.

Ultimele două cuvinte au fost răstite, făcându-l pe cel vizat să apeleze la apărare.

– Numai ea e de vină, domnule. Totul ar fi mers ca pe roate dacă nu-și băga nasul unde nu trebuia.

Delia fierbea în sine și simți că nu poate fără să-și reverse nervii:

– Nu știam că, pe lângă criminal, afemeiat și egoist, ești și vândut mafioților. Regret, încă o dată că nu te-am castrat ca lumea.

Jucătorul păru că se amuză de ultima replică, dar chipul îi redeveni imediat serios și ținu să precizeze:

– Îmi spui mafiot pentru că nu am carte de muncă și uniformă adecvată, bănuiesc. În rest nu e prea mare deosebirea dintre noi, și eu vreau dreptate și pedepsirea celor care înșeală. În felul meu și cu mai multă eficiență. Lasă-mă să termin, a oprit-o el pe tânără, când a văzut că vrea să deschidă gura. O să-mi reproșezi iar că v-am răpit și am încălcat niște legi. În realitate ți-am salvat viața, pentru că nebunul ăsta avea un glonț cu numele tău scris pe el. Iar pe tine, i se adresă lui Cosmin, te-am împiedicat să faci o mare porcărie. În schimb, vă cer doar să mă ascultați și să participați la un joc, din cele pe care vi le pot pune la dispoziție.

– Și dacă pierdem?, se interesă cu îngrijorare tânărul polițist.

– Deja ai o atitudine de perdant, îl mustră Jucătorul. Trebuie să crezi că vei câștiga, asta e prima condiție pentru cei care reușesc. Iar pentru a-ți da un stimulent în plus, te las să alegi tu jocul.

Cosmin era în încurcătură și i-a trebuit un timp pentru a se hotărî. Privea la colțul cu jocuri, apoi la chipul impenetrabil al gazdei, închidea câteva clipe ochii să se gândească, după care revenea la realitatea care îl presa.

– Știu că ești bun la cărți și zaruri, dar nu am auzit de la nimeni să-l fi învins la jocurile logice. Așa că voi alege șahul.

Anunță el în timp ce-și ștergea transpirația din palme, frecându-le de genunchi.

– Șahul să fie, rosti cu entuziasm Jucătorul. Doar că vei juca împotriva colegei tale, iar eu voi fi spectator.

– Aaaa, nuuu…, se înfioră tânărul, cu ea nu joc, că-i mai bună ca mine la acest sport.

– Iar te pripești, băiete. Mai întâi trage măsuța aceea cu rotile mai aproape și uită-te bine la poziția de pe tablă. E o fază dintr-o partidă, în care ai avantajul să poți alege culoarea care îți convine. Stai câteva minute să analizezi și apoi puteți continua jocul, partenera ta trebuind să accepte provocarea. O să vă dau și un ceas, ca să nu ne prindă noaptea fără un rezultat.

Cosmin n-a avut nevoie mai mult de un minut pentru a alegea culoarea neagră, în care avea un avantaj material substanțial, iar câștigul părea evident în câteva mutări. Pe de altă parte, Delia avea o misiune foarte grea, fiind presată de piesele albe și având doar o jumătate de oră timp de gândire. Ceasul a fost potrivit de Jucător, pus pe masă și pornit, iar prima care trebuia să mute era tânăra polițistă.

De unde a venit șahul din ce țară. Cine a inventat șahul: arta populară

va urma

Pe urmele tatălui (40)

continuare

– Cum ai intrat în apartament?, era o întrebare firească, dar mai mult retorică, ținând cont că Delia știa cu cine are de-a face.

Cosmin își mută arma în mâna stângă și scoase cu cealaltă o cheie pe care o flutură ca pe un trofeu.

– Mi-am făcut-o singur, după ce ai început să mă sapi. Nici măcar nu-i prima dată când o folosesc, dar te asigur că nu va mai fi cazul. E timpul să reglăm conturile, o dată pentru totdeauna. Am fost și voi fi cel mai bun în ce fac, o dovadă fiind și faptul că n-ai observat când ți-am copiat cheia și nici vreo urmă în urma vizitei mele anterioare. Puteam să te elimin cu ușurință, dar am așteptat să-ți rupi singură gâtul. Răbdarea mea a ajuns la limită, după ce m-ai rănit atât de rău. Și nu mă refer la rana făcută de cuțit, care se vindecă bine, ci la cea în propriul meu orgoliu, prin subminarea prestigiului pe care-l aveam, a viitorului…

– Dă-mi voie să te contrazic, îndrăzni să-l întrerupă tânăra. Ți-ai făcut-o cu mâna ta, încălcând legile țării și regulile profesiei. Știi că ești căutat de toată poliția din oraș?

– Știu tot, turnătoare nenorocită!, țipă Cosmin plin de furie. Nimic nu mișcă fără să fiu informat.

– Dacă ești atoateștiutor, înseamnă că ți-e cunoscut și cel care face ravagii prin inseminările cercetate în atâtea dosare.

– Firește că știu și asta, dar n-o să-ți spun decât înainte de a apăsa pe trăgaci, să mori cu o exclamație de mirare pe chipul tău.

– Mai bine te-ai duce la secție, iar apoi în fața instanței, pentru a te apăra cu demnitate. Măcar vei demonstra că nu ești un laș.

Tânărul își scutură capul, ca și cum ar vrea să-și alunge anumite gânduri neplăcute. Poate că rezultatul nu a fost cel scontat, din moment ce-și șterse fața cu mâna liberă, insistând asupra frunții.

– Demnitate zici?, replică el cu un râs convulsiv. După ce mi-am pierdut prestigiul din cauza ta? Mă piș pe ea demnitate, dacă nu sunt considerat cel mai bun dintre cei buni. Eu vreau totul sau nimic, nu pot fi onorabil, demn de apreciat, dacă nu sunt cel mai tare. Iar dacă nu mai sunt cel mai bun, voi încerca să fiu cel mai rău. Măcar nu mai trebuie să mă prefac, ci doar să-mi urmez instinctul. Ție trebuie să-ți mulțumesc pentru această schimbare, deci fii mulțumită sau suportă mustrările de conștiință. Presupun că ai destule de-astea.

– Știi și cine mi-a omorât tatăl?, încercă Delia o nouă întrebare.

– Ha-ha-ha, începu Cosmin o nouă repriză de ilaritate artificială. Ți-ai băgat nasul și în vechile cazuri, tot cu suspiciuni și dorințe de a face dreptate? Nu-ți mai obosi creierașul, că tacă-tău a primit ce-a meritat. Pe-asta pot să ți-o spun pe șleau: bătrânul meu i-a venit de hac, că era prost ca și tine. Dreptate, onoare, simțul datoriei, bla-bla-bla…, numai chestii de-astea populiste, într-o societate putredă, în care trebuie să profiți de orice ocazie pentru a câștiga bani și, implicit, putere. Așa vine și prestigiul acela. Dar tu și tăticul tău nu ați fost născuți pentru a învinge, ci pentru a visa la cai verzi pe pereți. Nouă nu ne plac visătorii de genul ăsta și de aceea îi strivim ca pe gândaci. De fapt, o să împușc unul, chiar acum.

Cosmin ridică piedica pistolului și ochi spre inima colegei sale.

– Mi-ai promis că-mi spui întâi marele secret, se precipită să-i amintească Delia.

– Aaaa, da, e vorba de…

Exact în acel moment au fost întrerupți de doi intruși, apăruți ca din pământ, oamenii de bază ai Jucătorului.

– Aruncă arma, Cosmine, se auzi vocea poruncitoare a lui Lupu.

Acesta avea pușcociul lui preferat în mâini și își plimba ținta între cei doi polițiști. Ursu îl urma îndeaproape, iar următoarea mișcare a fost să-i confiște pistolul lui Cosmin.

– Dar simțiți-vă ca acasă, domnilor, exclamă Delia înciudată și detensionată, totodată. Văd că toată lumea are cheile de la ușă, de parcă aici ar fi hotel fără stăpân.

– Noi avem cheie universală pentru orice ușă, îi replică Lupu. Hai, că n-avem timp de palavre, sunteți invitați amândoi la o petrecere cu Șefu’.

– Pe voi vă așteptam, băieți, încercă să-i lămurească tânărul. O țineam sub supraveghere până veniți, pentru că are multe explicații de dat Jucătorului.

– Fie cum zici tu, dar o luați amândoi înainte până la duba care-i parcată în fața blocului, îi invită omul cu pușca. Nu încercați vreo șmecherie, că vă ciuruiesc din spate.

– Măi Lupule, eu am venit cu o mașină trăsnet, îi răspunse Cosmin. Lasă-mă să merg cu ea de aici și ne întâlnim la destinație.

– Ok, polițaiule. Dar merg și eu cu tine, să-ți țin de urât, zâmbi cu subînțeles cel care conducea operațiunea. Ursule, tu mergi cu polițista, dar ai grijă să fii cu ochii pe ea.

– Nicio grijă, colega, îl asigură grăsuțul. Nu mă păcălește ea pe mine, cât o fi de vicleană.

– Voi sunteți cei care mă urmăreați de câteva zile?, întrebă Delia.

– Parcă numai noi!?, o lămuri Lupu. Ești urmărită de mai mulți, și fiecare vrea câte o bucată din tine.

Cei patru au ajuns fără incidente la mașini și polițiștii au fost invitați să urce la volan. Îi aștepta o confruntare de care se temeau amândoi.

Dubă suspectă în cartierul Berceni din București: “Asta e ambulanța negră!”

Pe urmele tatălui (40)

Poate ați observat că multe din afaceri și parteneriate s-au inițiat în restaurante, în fața unei farfurii cu mâncare și al unui pahar cu băutură. E un cadru în care oamenii se mai debarasează de inhibiții, își dau frâu liber gândurilor, care așteaptă să fie transformate în idei oportune. Comisarul șef știa această strategie, din care a reținut nemulțumirile chestorului, ca niște sugestii pe care trebuia să le ia în considerare, chiar dacă nu-i erau pe plac. Una dintre ele era rechemarea Deliei la muncă, măcar până trece controlul și rămâne iar stăpân pe situație.

Tânăra trebuia să-și întrerupă, în mare măsură, rolul de protectoare pentru Florin, însă îl considera un test pentru încrederea de care căuta să se convingă că o merită. Oricum, talentatul chitarist primise un serviciu temporar în cadrul Tribunalului Județean, unde era omul bun la toate: distribuirea dosarelor, servirea personalului cu cafele și gustări, ba chiar și curățenie, când avea timp. Acolo era sub aripa Mihaelei, iar seara venea rândul Deliei să-i țină companie și să-i dea sfaturi de viață, împletite cu speranțe pentru viitor. Mai erau și discuțiile prin telefon, prin care agenta de poliție îi urmărea orarul și starea de spirit.

Dacă tot veni vorba de urmărit, și ea se simțea ținută sub observație, în ultimele zile. Pe șosea, pe trotuar sau de câte ori intra sau ieșea din vreo clădire. Nu reținea vreun chip deosebit, care să-i trezească bănuieli, nici o mașină anume, doar instinctul o punea mereu în gardă și o făcea să întoarcă mai des capul. Acest sentiment l-a avut și în prima misiune de după întrerupere, inevitabila vizită la vila lui nea Matei. ”Bătrânul” polițist pensionar nu a mai călcat pe la secție de când cu controlul, dar avea el ”antenele” lui, iar Marele Mic era cel care-l ținea la curent cu toate. Acum îi revenise tocmai ei misiunea ingrată de a-i pune întrebări, să-i ia o declarație și să-i dea speranțe că fiul său trăiește și va fi găsit. Îi era groază de această întâlnire și prostiile pe care trebuia să le spună, chiar dacă îl avea alături pe Chiuzbăian, fostul partener al lui Cosmin. Nici acesta nu părea încântat, dar erau nevoiți să facă echipă, amândoi rămânând fără partener.

Așa cum era de așteptat, au fost întâmpinați cu răceală, iar Delia n-a fost învrednicită nici măcar cu un salut. Chiuzbăian a fost acela care început interogatoriul și tot el l-a continuat, cât se poate de sumar. Tânăra îi mai arunca o privire fugară, atunci când credea că nu-i observată, după care se adâncea în gânduri zdrențuite de trăiri contradictorii. Începând din vremea când aproape că-l venera pe acest om și ajungând acum să oscileze între dezgust și dispreț. E drept că nu putea vorbi despre ce o frământa, fără dovezi care să-i susțină afirmațiile, dar sentimentele dureroase nu puteau fi înfrânate. După ce formalitățile au fost îndeplinite, vocea acelui personaj răscolitor i se adresă:

– Spune-mi măcar unde e fiul meu, ca să-l pot îngropa creștinește, au fost cuvintele care au lovit-o ca o palmă. N-a fost el ușă de biserică și nu știu ce a fost între voi, dar sunt tată, și sângele apă nu se face. L-ai ucis sau l-ai lăsat să moară ca pe un câine?

Delia a trebuit să-și înghită întâi nodul de revoltă care-i stătea în gât, după care și-a găsit și tăria de a răspunde fără să-și de-a în vileag starea de spirit.

– Nu l-am ucis și nici mort nu este, vă asigur. Însă, după felul în care m-a tratat pe mine și pe alte fete tinere, ar fi meritat să moară. Mă gândeam că poate știți unde se ascunde.

– Te-ai schimbat mult în rău, mai rosti nea Matei. Unde e fetița aceea inocentă, cu ochii luminoși și vorba dulce, pe care o iubeam ca pe fiica mea? Tatăl tău s-ar răsuci în mormânt să vadă cum te comporți.

– Tatăl meu se tot răsucește, până i se va face dreptate, izbucni tânăra. Iar eu sper ca, în curând, să-și găsească liniștea.

A fost replica prin care Delia a încheiat acest dialog nociv, ieșind afară înaintea colegului său. Nu-și permitea să spună prea multe la supărare și nici să se consume inutil. Se simțea vlăguită, iar copilul din ea se revolta prin mișcări și lovituri dure. Avea nevoie de odihnă, timp în care să-și liniștească și gândurile, înainte de a-l întâlni pe Florin și să se trateze cu muzică. Chiuzbăian a urmat-o la puțină vreme, după ce și-a cerut scuze de la gazdă, asigurându-o de ajutorul lui în orice situație. ”Un pupincurist ca mulți alții”, s-a gândit Delia în timp ce-l privea cum face plecăciuni în fața pensionarului. Au pornit în liniște și tot așa au ținut-o câțiva kilometri, de fapt nici nu aveau ce să-și spună. Două firi diferite, cu două concepții total opuse, care ridicau un zid ce nu mai putea fi dărâmat după atâția ani în care a fost consolidat.

– Du-mă acasă la mine, i-a spus Delia. Faci tu raportul și îl semnez mâine dimineață, mi-a ajuns pentru astăzi.

Colegul s-a conformat și, câteva minute mai târziu, tânăra agentă cobora în fața blocului ei. Avea aceeași senzație că-i urmărită, însă nici de data asta nu a văzut ceva concret. Se grăbi să urce în fugă scările, pentru a se refugia în locul cel mai sigur. Încă mai întorcea capul până a deschis și apoi a închis ușa după ea, după care a răsuflat ușurată. O să se arunce în patul răcoros și primitor, dar înainte trebuia să se hidrateze cu un suc de portocale făcut dimineață. Cu aceste gânduri s-a apropiat de frigiderul din sufragerie, dar a observat carafa pe masă, iar pe un scaun stătea o persoană la vederea căreia tresări amar. Primul gând a fost să o ia la fugă, părăsindu-și locuința, dar Cosmin o țintuia amenințător cu un pistol.

va urma

Jus De Pêche Dans Un Verre Et Carafe Sur Un Fond Blanc Banque D'Images Et  Photos Libres De Droits. Image 37344108.

Pe urmele tatălui (39)

Imagini pentru imagini cu multe dosare

Niciodată nu a existat o tensiune atât de mare în cadrul secției de poliție condusă de Marele Mic. Zilele se anunțau înnegurate, de când comisia ministerială a sosit să evalueze activitatea din ultimul an. Fiecare se temea pentru postul lui călduț, mai ales că unii l-au ocupat prin intervențiile unor rude, prieteni sau cunoștințe răsplătite pentru ajutorul oferit. Comisarul șef Mic, a sperat că va avea parte de un control condus de superiori pe care-i cunoștea din alte inspecții, veniți doar să respecte protocolul și să dea un aviz pozitiv, după ce petreceau câteva zile frumoase în municipiul din nordul fascinant al țării. Doar că, de data asta, cei trei membrii erau puși pe treabă serioasă, chiar din prima zi și imediat după ce s-au prezentat. O doamnă sobră și zgârcită la cuvinte a solicitat toate dosarele tipărite pe hârtie, iar colegul ei cu ochelari groși s-a adâncit în cercetarea filelor stocate digital. Chestorul principal era domnul Sturzu, un individ de fel din Cluj-Napoca, ce părea foarte amabil la prima vedere, dar alteori îți arunca o privire de uliu. Lui i se aduceau la cunoștință toate datele importante pe care ceilalți doi le găseau, iar acestea începeau deja să se strângă îngrijorător de mult.

Până seara a lucrat această echipă, iar comisarul șef le-a stat la dispoziție, mestecând mereu din gumele aflate la îndemână. La ora când întunericul începea să elimine ultimele zvâcniri de lumină solară, Marele Mic a venit cu o invitație la un restaurant elegant din oraș, acceptată cu greu doar de chestorul Sturzu. ”Numai în beneficiul unei mai bune colaborări și dacă plătim nemțește”, a fost motivația acestuia, cu un surâs îngăduitor. Firește că meniul a avut în componență și băuturi, respectiv coniac și apoi un vin dintr-un an bun, fapt care l-a făcut pe musafir să-și dezlege limba, dând la iveală primele concluzii.

– Domnule comisar șef…

– Dar să trecem peste formalități de genul acesta, îi sugeră Mic. Putem să ne spunem pe numele mic…

– Mă iertați, dar nu vreau să ajungem atât de intimi, cel puțin până ne terminăm misiunea. Prevăd că nu mă veți simpatiza într-atât încât să devenim apropiați și, cu atât mai puțin, prieteni. Ba dimpotrivă, din cele văzute până acum.

– E adevărat că ne-ați prins într-un moment prost, cum nu am mai avut până acum, dar orice secție poate trece prin zile mai puțin faste. Doar ați văzut că, până acum, am avut rezultate lăudabile, premiate la nivel județean și chiar regional.

A fost apărarea pe care se baza comisarul, nevrând să scuze vreun aspect negativ, înainte de a le afla care sunt acestea. Chestorul sorbi un strop de vin, în timp ce-și înșiruia în gând nemulțumirile.

– Uneori, aceste cununi de laur obținute în trecut pot face mai mult rău în activitatea prezentă. Cred că e valabil și în acest caz, iar dosarele pe care le-am văzut până acum ar trebui să ne îngrijoreze. Privind doar înapoi, nu putem merge înainte. Aveți multe eșecuri și stagnări pe care aș putea să le enumăr, dar o să mă limitez la ce-i mai stringent. Cum ar fi uciderea unui polițist și dispariția altuia, niciunul rezolvat sau cu vreo pistă demnă de luat în seamă.

Marele Mic apelă la licoarea de strugure și, după ce bău o gură consistentă, continuă să-și expună justificările.

– Exact aceste cazuri sunt conjuncturale și se leagă între ele. De fapt se vor contopi și se vor rezolva deodată, imediat ce găsim primele dovezi. Suntem la început, dar avem oameni capabili și cu multă experiență. Dacă rămâneți mai mult pe la noi, veți vedea că am dreptate.

– Nu vreau să intervin în metodele dumneavoastră, dar dați-mi voie să-mi exprim unele nedumeriri, mărturisi domnul Sturzu, privindu-l fix. Se pare că în aceste cazuri, ca și în altele, e implicată o agentă tânără care a semnalat multe nereguli și a venit cu idei neluate în seamă. În plus, a ajutat la eliberarea unui acuzat, învinuit pe nedrept de înjunghierea mortală a fostului ei partener. De ce ați concediat-o, tocmai când aveți mai mare nevoie de oameni activi?

– Văd că nu v-a scăpat nimic, deși ați început doar de azi. Domnișoara Iuga Delia ar putea fi implicată în dispariția celui mai bun polițist din echipa noastră. În plus, e însărcinată și nu i-ar strica deloc o perioadă de liniște.

– Credeți că poate fi liniștită sufletește când i se aduc acuzații atât de grave, fără dovezi indubitabile? Unde este prezumția de nevinovăție? Eu cred că munca ei de până acum demonstrează că-i devotată profesiei și foarte activă. Mai ales în cazurile de sarcini misterioase, din cercetarea cărora a fost exclusă.

– Aaaa, nu vă lăsați influențat de aceste reclamații, dădu Mic din mâna, a lehamite. Pe la noi a devenit o modă ca fetele și femeile să găsească o scuză pentru greșelile pe care le-au făcut când nu au folosit anticoncepționale.

– Poate ar trebui să vă cred, pentru că eu vin din alt oraș, deci nu-s la curent cu problemele de aici. Însă am o nepoată de șaisprezece ani, din partea surorii mele, la care țin foarte mult, fiind o fată bine educată și inteligentă. Numai că e și frumoasă, iar asta cred că a contat foarte mult ca să rămână însărcinată. Și ia ghiciți: este fată mare, așa cum au fost și cele mai multe care au depus reclamațiile despre care vorbiți. De aceea am insistat să fiu ales pentru evaluarea secției de aici. Domnule comisar șef, plaga aceasta, pe care vă încăpățânați să o negați, s-a extins și în Cluj-Napoca. Iar ea trebuie extirpată urgent și de la rădăcină.

Pe urmele tatălui (38)

Delia se simțea responsabilă pentru viitorul lui Florin. Câtă vreme a fost acuzat și închis pe nedrept, l-a ajutat din virtutea datoriei și a dorinței pentru dreptate, poate și din milă. Cel puțin până a început să-l cunoască mai bine și să-i aprecieze calitățile. Acele calități care sunt greu de găsit, mai ales la un om care nu are aproape nimic din ce pretinde societatea: o înfățișare decentă, un caracter sociabil, un venit stabil și anumite aptitudini practice prin care să se descurce în viață. Dar pe acest tânăr nu l-a șlefuit nimeni la timpul potrivit. Cu un tată-vedetă mereu ocupat cu concerte – iar apoi absent definitiv – și o mamă bolnavă de dorul iubitului și apoi stinsă din această cauză, copilul, adolescentul și acum tânărul cântăreț amator a rămas cu sechele psihice și mari lacune în educație. Doar pasiunea pentru muzică l-a menținut în viață, iar drogurile de tot felul i-au ținut loc de vise.

Tânăra polițistă și-a dat seama că partea mai grea din misiunea pe care a preluat-o, de-abia acum începea. În lupta contra nedreptății și a oamenilor răuvoitori, știa regulile pe care să le urmeze și pericolele la care se expunea. Era conștientă că o face pentru un om care suferă pe nedrept, dar o așteaptă mereu în celulă, cu speranță și vorbe blânde, revigorante. Dar după ce omul acela și-a recăpătat libertatea, munca ei devenea mai complicată, cu încercări în fața cărora nu era pregătită. Acea libertate la care visează un om închis pentru o perioadă, poate fi inhalată într-o doză periculoasă, de parcă ar vrea să recupereze zilele pierdute. Ori Delia nu concepea ca Florin să revină la viața de dinainte, trăind pe străzi și cântând ca un cerșetor nespălat și neîngrijit. S-a gândit la asta din timp, iar prima măsură a fost să-i pregătească locuința aproape goală și insalubră, până acum.

Mai simplu ar fi fost să-i ofere o cameră în apartamentul ei, dar se temea de gura lumii. O polițistă care locuiește cu un vagabond abia ieșit de după gratii, cât o fi el de inocent, ar fi fost o sursă inepuizabilă de bârfe și răutăți. Apoi se gândea și la frații ei, la mama pe care o căuta atât de rar și pe care n-ar fi vrut să o supere cu nimic în plus. Destulă amărăciune i-a adus prin despărțirea de Răzvan, iar apoi prin zvonurile care-i ajungeau și ei la urechi, despre Tivi, sarcina misterioasă și conflictul de la locul de muncă. De aceea se abținea să o viziteze și evita întâlnirile din familie, deși îi era atât de dor de toți, iar de nepoței i se rupea inima. Pentru cei dragi, pentru amintirea tatei, pentru ea și cei care îi erau aproape, trebuia să se pună pe picioare.

Se spune că o femeie, atunci când nu reușește să-și găsească un bărbat pe care să se bazeze și să-l iubească, și-l creează. Unele o fac doar în visuri, altele trec la treabă în realitate. Florin era acel om în care Delia își investea timpul, speranțele și banii, pentru a face din el un bărbat demn de iubit și iubitor, un sprijin la care a nădăjduit zadarnic până acum. Astfel că, la ieșirea din celula cea întunecoasă, tânărul eliberat a avut plăcerea să-și revadă garsoniera proaspăt zugrăvită și mobilată cu tot ce-i era de trebuință. Bucuria lui cea mai mare a fost să-și regăsească cele două chitare, în special pe cea veche. Prezentarea celorlalte dotări, precum hainele noi, baia cu cadă și duș nou, chiuvetele și robinetele strălucitoare, seturile de tacâmuri și veselă, nu au mai avut ecoul meritat, după ce tânărul meloman a atins coardele tentante, după atâta abstinență. Părea un copil care și-a primit jucăria preferată și nu mai vede nimic altceva în jur.

Au petrecut astfel câteva ore, în acordul unor melodii vibrante și a unor texte care ar fi topit și un aisberg. Noroc că frigiderul era aprovizionat din timp cu de toate, astfel că seara a fost întâmpinată cu o cină în doi, încropită din ceva aperitive, spaghete carbonara și o șampanie fără alcool. Doar atunci a găsit Delia ocazia să-i vorbească despre viitor, așa cum îl vedea ea și cum spera să fie acceptat de Florin. Mihaela nu a putut să sărbătorească alături de ei, dar a promis că-i găsește ceva de muncă tânărului, până se perfecționa într-un domeniu care să-i facă plăcere și să-i asigure un venit rezonabil.

– Adică de cântăreț, ținu să sublinieze Florin, cu un zâmbet dezarmant.

– Înțeleg că vrei să ajungi mare, ca tatăl tău, dar în muzică e nevoie și de mult noroc, încercă să-l domolească Delia. Oricât talent ai avea, trebuie să te vadă cineva care poate să te propulseze în văzul lumii. Cum ai văzut și în filmele de gen.

– Eu nu prea am văzut filme, dar am ascultat cântând prin localuri oameni fără voce și am auzit la ei melodii fără farmec. Eu de ce n-aș putea?

– O să văd ce pot face, dar în niciun caz nu mai vreau să cânți pe străzi, ca un cerșetor. Am încredere în tine și sper că nu mă vei face de rușine.

Tânărul îi luă mâna cu tandrețe, o mângâie ca pe o floare și o sărută prelung, în semn de recunoștință și tăcută promisiune. Delia simți pentru a doua oară acel fior transcedental, urmat de o căldură plăcută care-i inundă inima și simțurile.

Imagini pentru imagini cu sărutări de mana

 

 

Pe urmele tatălui (37)

Cosmin a fost dat dispărut înainte de lăsarea serii, după ce echipajul condus de Ivanciuc a răscolit locul și împrejurimile arătate de Delia. Singurele urme găsite au fost câteva pete de sânge din parcare și de pe șosea. Nici prin telefon nu au reușit să obțină vreun semn, fiind probabil închis. Au revenit a doua zi de dimineață, de data asta fără Ivanciuc, dar cu un efectiv mult mai numeros și un câine de urmărire, însă polițistul parcă intrase în pământ.

Acuzațiile, spuse sau transmise din privirile suportate în prima zi de căutare, veneau nu numai din partea colegilor Deliei, ci și a Mihaelei, care devenise efectiv și avocata ei. Aceasta s-a prezentat la secția de poliție, imediat după ce a primit știrea despre cele întâmplate. A reușit să evite arestarea ei, pe motiv că-i însărcinată, mintea-i e afectată încă de o traumă psihică, iar învinuirile care i se aduc nu sunt concludente. Dar Delia rămânea suspendată din funcție și plasată sub supraveghere la domiciliu, cu dreptul de a fi vizitată doar de avocată. Care i-a reproșat de la început prostia de a se prezenta în fața Marelui Mic cu cuțitul însângerat și mărturisirea incriminatoare.

– Trebuia să vii imediat la mine, doar de aceea m-ai luat ca avocat. Nu numai pentru Florin, ci și pentru că vei fi hăituită pe toate căile, inclusiv juridic. În schimb ai făcut gafa monumentală să te spovedești în fața șefului, dându-i toate motivele să te bănuiască de crimă. În condițiile în care polițistul rănit de tine nu e de găsit, ei pot susține că ai îngropat undeva cadavrul.

– Cosmin trăiește, doar că ascunde el pe undeva, o asigură Delia. Poate la tatăl său, ori în alt loc, numai ca să-mi facă probleme și să nu dea ochii cu justiția.

– Uite că reușește, iar cu justiția trebuie să dai tu ochii. Tocmai în ziua când trebuie să luptăm pentru protejatul tău. Ce credibilitate vei mai avea ca martor, dacă ești acuzată de atac armat și poate crimă? Știu, știu că ai fost în legitimă apărare, dar nu ai dovezi concrete, pe când lipsa lui și sângele de la locul faptei, care-i aparține, te învinovățesc. Am o misiune a naibii de grea, împotriva unui procuror uns cu toate alifiile, a secției de poliție care va fi împotriva ta și a lui nea Matei, un tată îndurerat și cu multă influență.

Delia tăcea spășită și căuta în gând soluții de care să-și agațe speranțe și să le împărtășească prietenei din fața sa. Dar mintea nu o ajuta cu nimic, de parcă secătuise și nu mai găsea resurse de inspirație.

– Am încredere în tine, Mihaela. Iartă-mi… greșelile, făcute sub impulsuri de necontrolat, dar promit să mă revanșez cumva. Nu mai sunt polițistă, dar dorința de a face dreptate mi-e cel puțin la fel de mare. Așa cum sunt sigură că-i și a ta, iar asta te va face să dai mâine tot ce poți.

S-au reîntâlnit a doua zi, în sala de judecată, alături de inevitabilul Ivanciuc, prezent aici în calitate de martor. Procurorul avea o figură impozantă și o vârstă care-i accentua puterea de convingere. Din îndelungata lui experiență, considera că se impune neapărat pedeapsa la închisoare pe viață a inculpatului Mureșan Florin, crima lui oribilă asupra unui polițist devotat meseriei fiind de netăgăduit. După care a expus toate dovezile pe care le considera mai mult decât edificatoare. Au urmat martorii acuzării, aproape toți vecini dispuși să-l înfiereze pe ciudatul lor colocatar.

Fiind o procedură de urgență, se impunea ca sentința să se dea în aceeași zi, însă judecătorul – un bărbat de o vârstă respectabilă și o experiență cel puțin la fel de mare ca a procurorului – a propus o pauză de masă, înainte de a-i asculta pe martorii apărării. Această decizie a fost luată după ce s-a consultat în prealabil cu celelalte două judecătoare care îl flancau. ”O echipă bună”, a fost expresia încurajatoare pe care i-a adresat-o Mihaela Deliei: ”E bine că avem femei în completul de judecată, mai ales că le știu de bună-credință”. Procesul s-a reluat prin audierea bătrânei cu cățelul, care a găsit brelocul, după care au urmat și alți doi vecini care erau de părere că tânărul cerșetor nu ar fi în stare de crimă. Depoziția tinerei polițiste i-a surprins neplăcut pe procuror și Ivanciuc, mai ales când a fost adusă în discuție acuzația împotriva lui Cosmin. Procurorul a cerut să se consemneze că martora este, la rândul ei, bănuită de atac asupra colegului pe care-l învinuiește, deci mărturia ei este pornită din interese personale. Mihaela nu s-a oprit aici, ci l-a chemat la bară pe Ivanciuc, sporindu-i și mai mult iritarea. După ce a depus din nou jurământul, avocata apărării a ținut să-și motiveze demersul:

– Onorată Instanță, nicio fărădelege nu trebuie să rămână nepedepsită, dar pentru a-l disculpa pe clientul meu, e necesar să vă aducem la cunoștință toate faptele și personajele care au legătură cu acest caz. De aceea am fost nevoită să recurg la câteva întrebări pe care le voi adresa colegului lui Cosmin, care ar putea să vă ajute în luarea unei decizii juste. Permiteți-mi, vă rog, să mă apropii cu această probă.

După încuviințarea judecătorului, Mihaela a depus în fața instanței o pungă în care se afla un șiș cu lamă retractabilă, specificând:

– L-am rugat pe comisarul șef al secției să-mi ofere acest cuțit, cu care putem presupune că a fost înjunghiat polițistul Tivi.

– Obiectez, Onorată Instanță. Aceasta e arma cu care Iuga Delia și-a tăiat colegul și care face obiectul unui alt proces.

– Ați auzit contestația procurorului, interveni judecătorul.

– Da, și sunt parțial de acord. Doar că este aceeași armă care a fost folosită și în cazul de față. Vă rog să-mi permiteți…

– Să sperăm că nu veniți doar cu presupuneri, o avertiză magistratul din instanță.

– Vă asigur, zise Mihaela, după care se adresă lui Ivanciuc. Ați văzut acest cuțit la colegul dumneavoastră?

– Niciodată, a răspuns ferm acesta. Polițiștii nu poartă la ei arme albe.

– Poate că era ascuns și îl scotea doar atunci când nu erați de față.

– Imposibil. Costumul nostru nu are loc pentru așa ceva, fără să fie observat.

– Aici am vrut să ajung, rosti cu satisfacție avocata, după care se adresă cuiva din spatele sălii. Vă rog să aduceți proba următoare!

Un bărbat plinuț și dichisit se apropie cu un costum de polițist învelit în folie. L-a depus în mâna avocatului, după care s-a retras la locul lui.

– Aceasta este uniforma de schimb a agentului Vidraru Cosmin, tocmai scoasă de la curățătorie. Bonul acesta poate să confirme, la fel și patronul firmei la care apelează adesea. Mă credeți, domnule Ivanciuc?

– De ce nu? Dar nu văd la ce ajută în acest caz. Toți avem costume identice, depinde doar mărimea.

– Mă tem că există și o altă diferență, dacă vă veți uita mai atent, ripostă Mihaela în timp ce scotea vesta și o punea pe pupitrul din fața martorului. Uitați-vă lângă buzunarul din dreapta pieptului, pe interior. Vedeți acea teacă din piele, cusută de material?

Ivanciuc se supuse și constată că acea modificare era evidentă, dar nu a binevoit să răspundă decât printr-o afirmație mută.

– Să se consemneze că sacoul lui Vidraru are un buzunăraș tocmai potrivit pentru a păstra cuțitul despre care vorbeam înainte. Colega lui, aici de față, bănuia acest lucru și, în timp ce el era ocupat să-i dea sărutul dinaintea morții, a reușit să-l găsească și să-și imobilizeze agresorul.

– Obiectez! Aici nu judecăm cazul lui Iuga, se revoltă din nou procurorul.

– Se admite, încuviință judecătorul

– Aveți dreptate, dar asta dovedește că polițistul acesta purta mereu o armă albă, iar Tivi a fost înjunghiat cu așa ceva. De aceea nu a fost găsită, până acum, arma crimei. Nu mai am alte întrebări.

Au urmat pledoariile finale, din care vom reda doar din cea a apărării:

– Avem brelocul găsit în mâna victimei și poza în care se poate vedea cui aparține acel delfin albastru. Pentru că, dacă ne uităm cu o lupă, vedem că are aceeași zgârietură, nesesizabilă cu ochiul liber. Nu negăm că acuzatul Mureșan este un băutor care-și uită zilele, dar, în rest, singura dovadă adusă de acuzator este telefonul găsit asupra sa, proprietate a victimei. Telefon care putea fi plasat cu ușurință în pălăria omului, doar cânta în fiecare seară în același loc. Un bețiv ca el nu are nevoie de telefoane, ci de bani, iar asupra lui nu s-au mai găsit decât câțiva lei și chitara îndrăgită. Viața lui era simplă, dar o trăia cu satisfacția muzicii pe care o împărtășea în gară. Un om ca el nu poate sparge atât de ușor o ușă bine închisă, dar un alt polițist știe și poate să o facă. Ați auzit mărturia vecinei, din care se poate deduce că Tivi a fost înjunghiat înainte de a i se demola ușa. Ați văzut dovezi care duc la concluzia rezonabilă că a fost o crimă făcută de un polițist gelos și invidios pe un coleg despre care nu avea decât cuvinte înjositoare, mai ales pentru că era de origine rom. Dacă nici astea nu sunt suficiente pentru a-l exonera pe clientul meu de vină, nimic nu ar mai face-o.

După aceea s-a așternut tăcerea dinaintea sentinței. Cum era de așteptat, judecătorul a ascultat și opiniile celor doi magistrați femei și apoi s-a pronunțat:

– În urma dovezilor prezentate, îl declarăm pe inculpatul Mureșan Florin… NEVINOVAT! Așteptăm ca poliția să-și facă datoria și să-l aducă în fața instanței pe Vidraru Cosmin.

Declarațiile de avere ale 400 de judecători, verificate de ANI. Opt  magistrați vor fi amendați – TV8.md