Pe urmele tatălui (24)

Lege nouă! Cum pot românii condamnați să amâne pedeapsa cu închisoarea!  Totul depinde de copii | Antena 1

Bărbatul arăta jalnic, iar înfățișarea lui primitivă nu lăsa să i se ghicească vârsta, decât cu mare marjă de eroare. Părul negru și lung îi cădea dezordonat pe umeri, acoperindu-i o bună parte din chip. De parcă nu era suficientă barba încâlcită, care-i ascundea fața și se cobora o palmă mai jos de bărbie, precum o tufă de buruieni. Pleoapele lăsate, ca niște jaluzele în fața lumii exterioare, i se deslușeau cu greu printre șuvițele unsuroase din claia nespălată de multă vreme. În ciuda acestei înfățișări de om al străzii, care ignora total curățenia și felul cum arată, stătea în șezut pe salteaua veche, cu picioarele încrucișate, îndoite de la genunchi spre corp, și mâinile întinse peste ele, ca un yoghin în plină meditație. La vederea lui, Delia simți cum sentimentul de milă se alia cu cel de dezgust involuntar, în ciuda faptului că mai zărise persoane în această stare de decădere, însă niciodată în aceeași încăpere. Când ușa blindată s-a închis cu zgomot în spatele ei, văzu cum ochii deținutului se deschid și exprimă o cu totul altă imagine. Deși erau negri ca doi cărbuni șlefuiți, din adâncul lor răzbătea o flacără jucăușă și caldă, de parcă ți-ar provoca gândurile la un dans în jurul unui astru minuscul care strălucește precum luna plină în miezul unei nopți de abanos.

– Meditai?, a fost întrebarea pe care Delia a găsit-o cea mai potrivită pentru a-l incita la discuție.

– Ascultam muzică, se auzi o voce tinerească, însoțită de un zâmbet pe care cu greu îl puteai desluși.

– Probabil că ai uitat să-ți pui căștile, surâse amar polițista. Nu aud nicio melodie în această celulă.

– Melodia e aici, răspunse bărbatul, arătând cu degetul spre capul său. Ai cumva o țigară?

Tânăra negă din cap și sesiză cum dezamăgirea îl făcu pe interlocutor să-și coboare din nou pleoapele.

– Am înțeles că te cheamă Florin… Mai precis, Mureșan Florin. Un nume frumos… prea frumos pentru un ucigaș de polițiști.

Nicio reacție, de data aceasta. Delia stătea în picioare, neavând altă alternativă în acea încăpere strâmtă și insalubră. Trebuia să nimerească vreun subiect prin care să-l readucă la realitate pe acest individ ciudat.

– Și mie îmi place muzica bună, i se destăinui ea. De care asculți acum?

Înțeleaptă alegere, pentru că ochii înflăcărați și-au arătat din nou lumina, iar glasul plăcut prinse din nou viață.

– Cea compusă de…cineva și de mine. Cred că e cea mai potrivită în aceste condiții, dar ție n-o să-ți placă. Muzica sună altfel pentru fiecare ureche, însă omul poate fi educat să îndrăgească un stil sau altul, doar prin perseverență.

– Asta n-o să știm, până nu-mi cânți ceva. Poate voi fi impresionată plăcut.

Bărbatul zâmbi la fel de subtil și neîncrezător.

– Văd că ești polițistă, deci nu se poate să nu fi trecut prin gară. Dacă nu m-ai remarcat când cântam pe peron, nu văd de ce ai face-o acum.

– E drept, recunoscu Delia. Dar, în apărarea mea, pot să-ți spun că nici cei mai mari instrumentiști nu au fost remarcați atunci când au cântat sub anonimat, în mulțime. Oamenii se grăbesc și nu sunt atenți la multe lucruri frumoase din jurul lor.

– Se poate, încuviință aproape convins Florin. Adu-mi chitara mea și o să-ți cânt.

– Stai în același bloc cu Tivi, dar nu văd de ce l-ai fi atacat, riscă polițista să schimbe vorba. Știi că ai voie la un avocat din oficiu.

– N-am nevoie de avocat!, se răsti pe brusc bărbatul. Nu știi de ce sunt în stare atunci când sunt beat, și nici eu nu-mi dau seama. Am fost torpilat bine în acea noapte și poate am făcut un gest necugetat. Altfel nu se găsea telefonul asupra mea. Așa că merit să fiu închis, fără să mai am grija zilei de mâine, fără să fiu un pericol pentru alții. Doar chitara îmi lipsește și de aceea te rog să faci ceva în această privință.

– Ești tânăr și ai putea să-ți petreci toată viața după gratii, omule, insistă Delia să-l convingă. Cred că nu ești vinovat și sunt dispusă să dovedesc asta. Cineva ți-a ”plantat” dovada, tocmai pentru că te crede o persoană slabă și neajutorată. Dar sunt dispusă să fac lumină și să-l găsesc pe adevăratul criminal, numai dacă ai încredere în mine și îmi spui tot ce-ți amintești.

Ochii negri se ascunseră din nou după pleoape, timp de aproape un minut. Posibil că în mintea lui Florin se dădea o luptă între dorințe, prejudecăți și logică, o bătălie care se dovedi câștigată de ultima combatantă.

– Ok, poate că nu-s un om atât de groaznic cum se arată. Dar tot n-am nevoie de avocat, dacă mă poți ajuta tu. Îți amintesc că trebuie să începi prin a-mi aduce chitara mea și câteva pachete de țigări.

– E un început, se arătă mulțumită polițista. Deocamdată vei fi condamnat la treizeci de zile de detenție, până la judecată, dar nu mai recunoaște o vină nedovedită. Sper ca la viitoarea vizită să nu arăți ca o maimuță vorbitoare, ci mai degrabă ca un om normal.

Pe urmele tatălui (23)

Raportul despre ”cazul Tivi” a fost prezentat a doua zi, după ce Ivanciuc și Labo au făcut o ultimă descindere la locul crimei, fără a o anunța și pe Delia. În biroul Marelui Mic era prezentă și cea din urmă, intrigată de această omitere, dar așteptând răbdătoare să afle ce se afla în dosarul expus pe biroul șefului. Acesta nu se obosi nici de această dată să-l deschidă în fața lor, ci își luă tacticos o gumă de mestecat, invitându-i și pe ceilalți să facă la fel.

– Știți că nu-mi place să frunzăresc file neînsuflețite, atunci când îi am în față pe cei care le-au scris, a început el, în timp ce-și îndulcea papilele gustative . De aceea sunteți aici: să-mi expuneți cu cuvinte clare rezultatul investigației, care am înțeles că-i finalizată.

Ivanciuc își drese glasul, lăsând pe mai târziu plăcerea de a savura aroma biluței colorate.

– E clar ca lumina zilei că e vorba de o crimă în scopul jafului, din moment ce toate probele duc la această concluzie. Ca să fiu succint, criminalul a spart pur și simplu încuietoarea ușii, în jurul orei trei din noapte. Și-a surprins victima în pat, iar aceasta nu a mai putut reacționa, fiind înjunghiat mortal cu o armă albă, foarte posibil un cuțit. Apoi a devastat garsoniera în căutarea unor valori, din care nu știm să fi dispărut decât telefonul mobil.

A fost momentul în care calmul aparent al Deliei a cedat, lăsând să-i iasă la iveală frustrarea.

– Știu că am fost acceptată doar în calitate de asistentă, și nici așa cu normă întreagă, după cum am observat. Dar am văzut și auzit unele lucruri care nu se potrivesc cu această deducție.

Ivanciuc o privi nemulțumit pe deasupra ochelarilor, Labo părea impasibil, în timp ce Marele Mic ridică din sprâncene a curiozitate.

– Chiar așa? Să auzim ce are de spus tineretul, să nu se spună că suntem refractari la opiniile lor. Te rog să ne luminezi!

– După o discuție cu vecina care a auzit totul și a sunat…

– Ți-am spus să nu iei în serios spusele unei bătrâne cu mintea ruginită, se oțărî la ea bătrânul polițist.

– Nu mi s-a părut deloc senilă, dacă asta vrei să insinuezi, replică hotărâtă tânăra. Iar declarația ei a fost cât se poate de precisă: făptașul a fugit imediat după ce s-a auzit spargerea ușii, deci n-ar mai fi avut timp să-l omoare pe Tivi, iar apoi să răvășească locuința. Consider că-i un aspect foarte important, din care se poate bănui că era cineva cunoscut de victimă, fiind invitat înăuntru.

– Asta e tot?, întrebă ironic Ivanciuc. Nu poți răsturna o investigație amănunțită printr-o impresie venită din partea unei persoane fără credibilitate. Dar îți înțeleg avântul tău de începător, prin care m-ai întrerupt tocmai când trebuia să fac anunțul cel mai important. În urmă cu câteva ore, l-am prins pe criminal și e deja în arest.

Mirarea Deliei a fost atât de mare, încât nu a putut rosti decât o silabă:

– Cum?!

– Șeful știe acest lucru, dar te-a lăsat să-ți expui punctul de vedere, din politețe bănuiesc, continuă la fel de sarcastic liderul echipei. E un cerșetor care locuiește în aceeași clădire cu victima, iar telefonul acesteia a fost găsit asupra sa. Nu s-a opus, nu a negat fapta, iar condamnarea lui e doar o formalitate. De aceea consider cazul închis și sper ca acest nenorocit să primească detenția pe viață.

Tânăra părea înfrântă, dar ceva din interiorul ei se împotrivea încă evidențelor, se revolta folosind ca resursă teoria în care crezuse până atunci, amintindu-i de piesele care nu se potriveau, dar insuficiente pentru a forma o imagine completă. Dacă mai punea în cântar și instinctul moștenit de la tatăl ei și completat cu cel de femeie, putea să ridice fruntea și să meargă mai departe cu curaj și încredere. Marele Mic o privea cu îngăduință, în timp ce-și mesteca pe îndelete guma revigorantă. Stârnită de această căutătură, energia îi reveni și se manifestă prin alte întrebări.

– Cine e acest acuzat și de ce nu mi s-a spus nimic? S-a găsit arma crimei asupra lui? S-au găsit amprentele lui la locul crimei? Iar dacă a fost atât de grijuliu să poarte mănuși, de ce a mai păstrat telefonul care-l incrimina?

– E greu de deslușit cum funcționează mintea unor astfel de indivizi fără căpătâi, fără mamă, fără tată și fără niciun Dumnezeu, răspunse imperturbabil Ivanciuc. Mai ales dacă sunt drogați sau beți, cum e cazul de față. Uneori au sclipiri de inteligență, iar alteori fac cele mai mari prostii. Mai bine mergi să-l întrebi pe el și poate ne spui după aceea ce dezvăluiri ți-a făcut, așa cum s-a întâmplat după ce ai vorbit cu bătrâna. Arma nu i-a mai fost de trebuință și o fi aruncat-o la canal, dar noroc că a păstrat mobilul și a răspuns la apel. L-am găsit în gară, acceptând bani în schimbul cântecelor acompaniate de propria chitară și zâmbind lumii cu o figură tâmpă.

Poze : muzică, Alb și negru, chitara acustica, muzician, monocrom,  instrument muzical, a închide, basistul, ghitarist, chitară bas, Fotografie  alb-negru, Instrument cu coarde, instrumente cu coarde fără pene,  slide-chitară 5184x3456 - -

 

Pe urmele tatălui (22)

Permisiunea de a-i asista pe cei însărcinați cu găsirea ucigașului, nu era de natură să-i dea mari speranțe Deliei. Ivanciuc și Labo formau cea mai veche echipă a secției, pregătindu-se amândoi pentru pensionare. Primul era de statură medie, o constituție echilibrată și un chip în care se remarca barba pe jumătate căruntă și prea puțin îngrijită. Abia după ce-l cunoșteai, puteai adăuga la descriere faptul că era un om ursuz și veșnic nemulțumit de comportamentul celor cu care venea în contact. Poate de aceea l-a putut suporta aproape două decenii numai pe partenerul său, Labo, un rotofei tăcut și prea comod pentru a deranja pe cineva prin cuvinte nepotrivite sau gesturi imprevizibile. Amândoi, însă, erau apreciați pentru numeroase cazuri de omoruri, în care, după o muncă migăloasă – și de durată, am putea adăuga aici -, făptașii au fost prinși și deferiți Justiției.Tânăra polițistă era întâmpinată cu răceală de bărbos, cel care vorbea și în numele colegului său:

– Nu ne întoarcem acum la locul faptei, ce naiba! N-am dormit toată noaptea și am luat toate probele care se puteau găsi. O să revenim după-amiază, cu forțe noi și mintea mai odihnită.

– Măcar să-mi dai adresa bătrânei care a anunțat omorul, îl rugă Delia cu o mină de copilă inocentă. Poate își mai amintește vreun amănunt dacă discutăm în timpul zilei, după ce șocul evenimentului s-a mai estompat.

Ivanciuc ridică din umeri a nepăsare și îi întinse un dosar cu câteva file.

– Ai aici tot ce ar trebui să știi, dar mă mir că nu cunoști adresa colegului tău. Credeam că sunteți o echipă sudată.

– N-am avut timp să ne sudăm atât de bine, replică tânăra cu o oarecare iritare.

– Mă rog, își arătă indiferența veteranul polițist. Să nu pui mare bază pe ce spune femeia aia, că pare senilă și preocupată mai mult de câinele ei. Care, apropo, ne-a contaminat locul crimei.

Ultimele cuvinte au răsunat ca un ecou în urechile Deliei, prea grăbită să le mai judece sau să le ia măcar în seamă. Gândurile o asaltau din mai multe perspective și nu au slăbit-o până la destinație, ca un stol de ciori gălăgioase care prevesteau ceva sumbru. Nu a trebuit să insiste la ușa bătrânei, pentru că aceasta a deschis după prima serie de bătăi. Arăta către optzeci de ani, cu părul alb și despletit, un capot uzat aruncat neglijent peste trupul firav, plus un cățel blănos și neastâmpărat în brațe.

– Bună ziua, doamnă, îi zâmbi politicos Delia. Sunt de la poliție și mi-ar plăcea să stăm puțin de vorbă… despre ce s-a întâmplat alături.

Femeia o pofti cu bucurie în dormitor, unde persista un aer stătut, cu mai multe izuri incomode și ușor de contabilizat.

– Eu am sunat la 112, ținu să reamintească gazda, în timp ce-și eliberă bibeloul viu din brațe. Poate doriți o cafea sau un ceai…

– Nu, mulțumesc, se grăbi tânăra să refuze. Aș vrea să știu ce ați auzit și ce ați văzut până la venirea colegilor. Știu că le-ați spus și lor, dar mi-ar plăcea să reluați cu calm tot ce vă amintiți.

– Păi, o bușitură puternică m-a trezit, iar apoi Linda a început să latre, începu bătrâna să-și expună aventura. M-am dus imediat la vizor, dar n-am văzut decât ușa larg deschisă. Atunci, am prins curaj și am ieșit pe hol, iar apoi am intrat la vecinul Tivi…

– Stați așa, o întrerupse Delia. Precis ați ieșit imediat? Nu a trecut o vreme…, să zicem vreo zece minute?

– Credeți că aș fi rezistat mai mult de un minut, la cât de tare lătra micuța mea prietenă?, o asigură gazda în timp ce-și privea cu dragoste cățelușa.

Aceasta își făcea de lucru cu o mică jucărie , obiect care o făcu pe bătrână să devieze de la subiect.

– Îi place să se joace cu ceva nou, până se plictisește sau găsește altceva, mai provocator. Nu știu de unde a găsit bijuteria asta, dar n-am văzut-o până dimineață.

Delia deveni curioasă și se apropie cu blândețe de micuța Linda. O mângâie câteva secunde și profită de un moment când reuși să-i ia jucăria.

– Ia te uite ce a găsit cățelușa dumneavoastră, exclamă tânăra în timp ce examina captura. Pare să fie un breloc sub forma unui delfin frumos. Ați fost cu ”prietena” în dormitorul vecinului?

Doamna Ana ridică din umeri, arătând că face un efort să retrăiască acele clipe îngrozitoare.

– Poate că a venit după mine, că-i tare grijulie și nu mă lasă o clipă singură… Dar stați puțin… acum, parcă-mi amintesc că trăgea cu dinții ceva din mâna bietului om. A trebuit să o iau cu forța, însă n-am observat dacă avea atunci ceva în gură. Doamne ferește, ce ai făcut Linda! Să furi de la morți?!

– Nu vă faceți probleme, doamnă. Poate că așa a vrut Dumnezeu să ne ajute. Totuși, ar fi mai bine să nu spuneți nimănui ce a făcut cățelușa, cel puțin deocamdată. S-ar putea să-i aparțină criminalului, iar acesta ar fi în stare de orice ca să-și recupereze obiectul pierdut.

Profilite FOOTBALL KEY - Breloc reflectorizant (40 produse) - SportSport.ro

Pe urmele tatălui (21)

Peste 100 de polițiști din Olt au fost avansați în grad de Ziua Poliției Române | Olt Alert

Ședință în plen a secției de poliție municipală, la prima oră de lucru. Majoritatea participanților nu știau care-i urgența, dar citeau pe chipul Marelui Mic că e vorba de ceva grav. Îl mai văzuseră îngrijorat, uitându-se insistent la ceasul de pe perete și apoi la cel de pe mână, de parcă-i era teamă să nu fie înșelat de vreunul din ele, dar acum arăta ca un munte de nervi care putea erupe la cea mai mică fisură din comportamentul subalternilor. Cum a fost apariția cu întârziere de trei minute a lui Cosmin, având, pe deasupra, o privire tulbure, de mahmur care nu a apucat să-și bea nici cafeaua de dimineață.

– Iar ai înnoptat la altă adresă, prințișorule?, se răsti șeful la el, privind încă o dată la ceasuri. Arăți de parcă ai fost la o orgie, iar eu am nevoie de oameni odihniți.

– Scuze, șefu’, dar raidul de azi-noapte…

– N-am timp acum de justificări, i-o tăie scurt Marele Mic.

După care s-a întors spre audiență, privindu-i pe fiecare în parte și asigurându-se astfel că nu lipsește careva.

– Azi-noapte, pe la ora trei, am fost înștiințat că s-a petrecut o crimă oribilă… E vorba de Tivi, tânărul nostru coleg…

– Tivi?!, se auziră mai multe voci. Abia atunci și-au dat seama că doar el lipsea de la ședință.

– Da, chiar el, întări cu tristețe șeful. Se pare că-i vorba de un jaf în care a fost înjunghiat mortal. Echipa compusă din Ivanciuc și Labo a fost prima care a ajuns la locuința victimei, au izolat-o și au căutat primele probe. Sunt aici de o oră și mi-au dat raportul preliminar.

Liniștea din sală a fost întreruptă de rumoarea celor luați prin surprindere, unii încercând să obțină mai multe informații de la colegii prezenți primii fața la locului. Doar că Marele Mic tună cu o voce care restabili atenția:

– Tot ce se știe și poate fi spus, aflați de la mine. Pe ei să-i lăsați în pace, până îi găsesc pe nenorociții răspunzători de această abominabilă crimă.

Delia arăta cea mai afectată, dar și mai insistentă în a lămuri unele nedumeriri care o intrigau.

– Șefu’, știut fiind că Tivi mi-a fost coleg de echipă, unul cu care m-am înțeles foarte bine și care punea suflet în munca lui, cred că mă înțelegeți cât sunt de afectată. Totuși, mintea mi-e limpede și logica îmi funcționează nealterată, iar asta mă duce cu gândul la mai multe nelămuriri. De pildă: cum a intrat peste el cineva, iar el nu a ripostat cu arma din dotare? Sau ce ar fi putut jindui niște tâlhari, din moment ce colegul nostru trăia într-o garsonieră modestă, televizorul fiind cel mai valoros bun?

– Te înțeleg, dar înțelege și tu că durează până vom găsi răspuns și la toate întrebările. Cert este că ușa a fost forțată, iar Tivi a fost ucis în pijamale, lângă pat. Probabil că nu a mai avut timp să riposteze, fiind somnoros și luat prin surprindere. Nu se știe ce voiau criminalii – sau criminalul -, dar lucrurile erau răvășite prin locuință, semn că au căutat ceva.

– Cam pe la ce oră s-a produs atacul și cine l-a anunțat?, continuă tot tânăra polițistă.

– După cum am spus la început, eu am fost anunțat de la dispecerat, pe la ora trei, trei și ceva. Am luat imediat legătura cu echipajul de patrulă nocturnă, respectiv Ivanciuc și partenerul lui. Legistul a stabilit că Tivi a murit în jurul orei două, ca urmare a unei hemoragii masive. O bătrână de vis-a-vis a auzit zgomote și a apelat la 112. Atât pot să vă spun deocamdată, dar sunt sigur că echipa însărcinată cu rezolvarea cazului va veni în curând cu noutăți și o rezolvare rapidă a cazului. Fiecare minut care trece e în avantajul făptașilor, deci să nu pierdem vremea. La lucru!

În timp ce polițiștii ceilalți părăseau încăperea, Delia se apropie de Marele Mic, cu o rugăminte pe care o formulă din adâncul inimii:

– Vă implor, dați-mi voie să particip și eu la anchetă! L-am cunoscut mai bine pe Tivi, știu ce obiceiuri avea, îi cunosc rudele și puținii prieteni, lucruri esențiale pentru a-i găsi pe vinovați. Măcar cu atâta îi sunt dator, iar faptul că nu mai am alt caz în lucru, mă recomandă.

Masivul polițist o privi preț de câteva secunde și dădu din cap într-un sens greu de definit.

– Tocmai mi-ai spus că ești foarte afectată, iar asta nu te recomandă într-o anchetă în care luciditatea trebuie să conducă. Nu e deloc rău că te-ai atașat de primul tău partener, dar crede-mă că vor veni și alții. Așa e în meseria noastră, din păcate. Pe de altă parte, n-ar strica să înveți câte ceva de la veteranii din secție, așa că te-aș putea recomanda ca observator.

– Mulțumesc mult, șefule!, exclamă entuziasmată Delia. Promit să…

– Să nu mai aud de promisiuni!, o întrerupse el. Doar fii cuminte, le mai duci câte un sandviș, câte o cafea, un pahar cu apă și înveți cum se face o investigație ca la carte.

Pe urmele tatălui (20)

Ora două din noapte. Iar a adormit cu televizorul deschis… și ar mai fi trecut o vreme până să-și dea seama, dacă nu-l trezea soneria de la intrare. Își spuse că numai bețivii și hoții au obiceiul să încerce alte uși la ore atât de mici, când majoritatea oamenilor sunt cufundați în somn. Degeaba încercă să ignore sunetul strident, pentru că impertinentul era hotărât să-și ducă până la capăt deranjul. Ăsta era unul din neajunsurile blocurilor cu multe garsoniere, unde oamenii străini vin și pleacă la orice oră, iar petrecerile burlacilor se mută de la unul la altul, ca o consolare pentru singurătatea pe care o simt în restul timpului. Tivi trebuia să intervină, așa că își dibui papucii de lângă pat și se prezentă iritat în fața vizorului.

Mustața bogată și figura arogantă de dincolo îl lămuri de îndată că e vorba de Cosmin, iar mirarea cedă locul nervozității. Ce putea să caute la el, în toiul nopții, un coleg care nici măcar nu-l saluta la secție? De parcă l-ar fi simțit și i-ar fi ghicit gândul, vizitatorul trecu la bătăi în ușă, adăugând lămuriri:

– Deschide, măi Tivi! Știu că ești acasă și vrei să afli ce e cu Delia.

Numele pomenit la urmă a avut efectul scontat, făcându-l pe tânărul somnoros să se învioreze și, după ce a aprins lumina, să deschidă și ușa. Cosmin îl privi cu un surâs strâmb, iar ochii îi sclipeau după cele câteva pahare băute. Era îmbrăcat în uniforma de serviciu, așa cum obișnuia să poarte și în timpul liber, din dorința de a ieși în evidență în fața oamenilor de rând și de a beneficia astfel în orice împrejurare.

– Pot să intru pentru cinci minute, colega?, întrebă el pe un ton zeflemitor. Scuză-mi ora indecentă, dar e ceva care nu suportă amânare.

Tivi îi cunoștea din auzite năravul la băutură, dar un refuz l-ar fi înfuriat pe Cosmin, cu consecințe pe loc, dar și ulterioare. În plus, îi dădea ghes curiozitatea să audă orice despre colega lui, al cărui nume îi deschidea imediat inima și ușa.

– Poftește… și scuză-mă că sunt în pijamale, la ora asta, încercă și el să-i răspundă cu sarcasm.

– Chiar mă bucur că nu ești în chiloți, i-o întoarse Cosmin, strecurându-se pe lângă el în dormitor. Am crezut că voi dormiți în pielea goală, chiar și iarna.

Tivi împinse ușa și veni după oaspetele care nu-și dezmințea deloc renumele, renunțând să-l întărâte și mai rău.

– S-a întâmplat ceva cu Delia?, era întrebarea care-l frământa mai mult decât atacurile verbale cu care începuse dialogul dintre ei.

Cosmin își păstra surâsul, în timp ce examina interiorul simplu al dormitorului. Ignoră întrebarea și continuă cu același ton superior:

– Văd că îți place să dormi cu televizorul deschis, doar nu degeaba ai fost botezat Televizor. Lingurar Televizor, ce nume potrivit pentru un puști ca tine. Măcar unchiul tău a avut inspirația să-și schimbe numele de familie în ”Stoica”, unul care nu-i prea dă de gol originile.

Nervii începeau să-l pună din nou la încercare pe Tivi. Deja era jignit la el în casă, de un bărbat pe care l-ar fi putut pune la pământ cu ușurință, nefiind mai solid ca el și având probleme cu echilibrul.

– Dacă ai de gând să o ții tot așa, mai bine pleci și vorbim mâine, îl avertiză gazda.

– Deja suntem în mâine, colega de culoare, i-o întoarse oaspetele, în timp ce se așeza pe pat și îi proba confortul. Deci putem să ne spunem ce avem pe suflet, fără să omitem ceva sau să ne mințim. Crezi că ești în stare?

Tivi preferă să ocupe fotoliul din fața lui, pentru a fi sigur că nu-l scapă din ochi.

– Parcă era vorba de Delia, altfel nici nu mai purtam această discuție, îi aminti el.

– Aaaa, Delia… Ajungem și la ea, dar mai întâi să-mi spui în ce relație ești cu Jucătorul. Am auzit că l-ai vizitat, ai pierdut la zaruri și totuși mai ești în viață.

Gazda nu se aștepta la o astfel de schimbare a subiectului, așa că îi trebui câteva clipe să se adune.

– Ți-a spus el că am jucat? Eu am scris totul în raportul dat șefului, dar n-am crezut că-i important un joc de noroc.

– Oooo, e foarte important când joci cu el, pentru că trebuia să fii mort. Îmi poți spune de ce te-a iertat?, că nu-i stă deloc în fire. Doar dacă nu ați făcut o înțelegere, iar asta ne privește pe noi toți. Nu putem suporta o cârtiță hrănită de cel mai mare interlop, cu care suntem în plin război.

– Mă bănuiești pe mine de trădare?!, izbucni Tivi, sărind ca ars de pe fotoliu.

– Te bănuiesc de multe!, răcni Cosmin în timp ce se ridica și el, ceva mai greu. Printre altele, știu precis că te dai la colega noastră, ceea ce e o necuviință de neiertat.

Stăteau lipiți unul de celălalt și se priveau în ochi cu încrâncenare. Respirațiile li se încrucișau, iar mâinile le fremătau cu nerăbdare, neștiind încă în ce fel să acționeze.

– O iubesc pe Delia și o voi urma până în pânzele albe, spuse cu hotărâre Tivi.

– Ai ajuns în pânzele albe, țigane, șuieră Cosmin în timp ce mâna lui dreaptă îl împunse în burtă cu ceva ascuțit.

Cel vizat simți doar o înțepătură, dar, când atacatorul îi sfâșie măruntaiele, durerea deveni sfâșietoare și puterile îl părăsiră pe loc. Trupul îi alunecă încet spre podea, în timp ce încerca să se țină de hainele oponentului. Pentru un moment, se agăță de brelocul cheilor, dar acesta se desprinse, lăsându-l să cadă într-o baltă de sânge care se mărea văzând cu ochii.

descarca imagini de fundal arme reci, lam, lam, metal Imagini de fundal gratuite pentru rezoluia desktop 2560x1600 — imagine №288861

 

Pe urmele tatălui (19)

continuare

Erau vești la care Tivi nu se aștepta, prea dramatice pentru a găsi cuvintele potrivite de încurajare, cel puțin în primele momente. Toate scenariile la care se gândise păleau în fața unei mărturisiri atât de intime și neașteptate, la care simți că mintea lui se blochează, lăsând pe seama inimii orice reacție.

– Într-adevăr, treci prin niște încercări foarte grele pentru a le putea suporta singură, își auzi el cuvintele care-i curgeau fără cenzură. Ai nevoie de un umăr pe care să-ți pleci capul, de un suflet cu care să împarți durerea și de mâini tandre care să te mângâie. Aș fi mai mult decât onorat să împarți cu mine din această povară, iar eu îți promit că o să te sprijin cu tot ce pot. Poate că nu ai observat, dar tu ești în inima mea de când ne-am cunoscut, doar că n-am vrut să-ți creez probleme, atâta vreme cât aveai un angajament față de altul.

– Oooo, Tivi…, încercă Delia să întrerupă această declarație stânjenitoare.

– Lasă-mă să termin ce am de spus, după care poți să mă judeci cât de aspru vrei, continuă ferm tânărul, accentuându-și intenția cu încă o strângere de mână. Să nu crezi că m-a sedus frumusețea ta, deși e cea mai evidentă calitate. Am avut răbdarea să trec dincolo de ea și să te cunosc ca om, coleg și prietenă. Oi fi eu tânăr și neexperimentat în relații de acest fel, dar știu să apreciez caracterul unei persoane, mai ales că am avut ceva timp la dispoziție. Astfel, pot spune fără nicio îndoială că ai un suflet bun, o minte limpede și creatoare, precum și o tărie cum nu am văzut la niciun bărbat din secția noastră de poliție. Toate aceste daruri, ca și multe altele cu care mă uimești aproape în fiecare zi, ar putea să se altereze dacă pui la suflet încercările prin care treci acum. Trebuie să rămâi puternică și încrezătoare. Eu țin la tine și o să ți-o arăt de câte ori îmi vei da prilejul. Mă accepți?

Tânăra îl privea iarăși adânc și citea în ochii lui exact ce îi ieșea pe gură. Nici nu-și mai amintea de când nu mai văzuse atâta sinceritate într-o declarație, poate de când tatăl ei o asigura că viitorul îi este propice, iar el o să vegheze mereu să nu se schimbe. Părintele a plecat dintre cei vii, dar asta nu însemna că-și încalcă promisiunea, ci s-ar putea ca să o apere în alt mod, mai greu de perceput. Poate chiar și această prietenie îi e facilitată de el, din lumea de dincolo. Își desprinse ușor mâinile din călduroasa strânsoare și i se adresă mai liniștită lui Tivi.

– Te-am acceptat din primele zile, iar prezența ta mi-a fost mai benefică decât a oricărui coleg. Îmi spui acum că ții la mine de multă vreme, însă nu știu cum să o interpretez. E o declarație de dragoste sau de prietenie?

– E și una și alta, dacă îmi permiți, se roși tânărul coleg. Ți-aș spune că te iubesc, dar sunt doar cuvinte pe care aș vrea să le acopăr întâi prin fapte.

– Îmi pare bine că nu le-ai folosit… încă, zâmbi discret Delia. Iubirea nu vine ca furtuna și nu se dărâmă la primul cutremur. Dragostea la prima vedere e o pasiune care poate fi trecătoare. Ea trebuie construită în timp, cărămidă cu cărămidă, cimentată cu alte sentimente și gânduri comune. Eu am comis greșeala să așez singură acele cărămizi, fără să mă uit dacă partenerul meu face la fel. Nu mai vreau să trăiesc această experiență, iar pentru asta avem nevoie amândoi de răbdare, de încercări prin care să întărim o eventuală relație.

– Nici nu mă gândesc altfel, se bucură Tivi. Avem tot timpul din lume, răbdare nelimitată și sentimente pe care le intuiesc a fi asemănătoare. Mă bazez și pe încrederea ta, iar asta îmi amintește că nu mi-ai dezvăluit ce ți-a spus Marele Mic la ultimele întâlniri.

– Îmi pare rău, rosti Delia cu o expresie devenită din nou tristă. Nu sunt vești bune și n-am vrut să te demoralizez, dar tot am greșit tăcând. Pe scurt, suntem ”șomeri” în ce privește munca pe teren, respectiv vreun caz de rezolvat. După cel cu inseminările, repartizat lui Cosmin, l-am pierdut și pe acela cu furtul mașinii lui nea Matei, dosarul fiind clasat după ce mașina a fost curățată și vândută. La fel s-a întâmplat și după ce cadavrul Piciului a dispărut de la morgă, de parcă ar fi intrat în pământ. Ori suntem amândoi mari ghinioniști, ori chiar nu ne pricepem să rezolvăm misiunile pe care le primim.

– Sau suntem sabotați de fiecare dată, adăugă cu o jumătate de voce Tivi.

Delia îl privi lung pe sub gene, dând de înțeles că e receptivă la observația colegului.

– Și cine crezi că ar avea interesul și puterea să o facă?, îl încercă ea.

– Știu că nea Matei ți-a fost multă vreme alături, dar eu cred că are ceva foarte important de ascuns.

 

inimi - poze cu inimioare - acest

 

Pe urmele tatălui (19)

 

 

Poze cu trandafiri. 50 Imagini cu trandafiri de diferite culori, buchete si  aranjamente - Revista FUCSIA

Orice buchet de flori poartă cu el un mesaj pe care cea care-l primește are sarcina să-l descifreze și să-l aprecieze… sau nu. Delia mai primise câte o floare de la Tivi, alături de un zâmbet și complimente stângace, dar acum era vorba de mulți trandafiri, într-un aranjament de toată frumusețea. De aceea o fi preferat tânărul ei coleg să nu atragă atenția secției și a invitat-o pe frumoasa lui parteneră la cafeneaua de vis-a-vis. Chiar și așa, fata s-a arătat încurcată la vederea minunatului dar, pe care-l considera mai potrivit într-un cuplu de îndrăgostiți sau între doi soți iubitori. Totuși, consideră că ar fi fost nepoliticos să-l refuze, deși mesajul pe care ar fi trebuit să-l ghicească nu-i era deloc clar. Existau toate șansele să-l afle în timpul cât discutau în fața unei cafele, oferite tot de mărinimosul ei partener.

– Nu crezi că e prea mult?, i-a reproșat ea încă dinainte de a sorbi din licoarea revigorantă. Ce o să creadă lumea?

– Lumea crede întotdeauna numai ce vrea, o asigură el, în timp ce se luă loc la obișnuita masă din colțul localului. Meriți să fii înveselită de către cineva, iar mie îmi place să fiu acela.

Era o zi obișnuită, dar tânărul arăta ca ieșit din cutie: îmbrăcat într-un costum nou, cravată asortată și o cămașă cum nu se putea mai potrivită. Părul îi era proaspăt aranjat, ochii blânzi ca de miel, gesturile galante și vocea serviabilă. Însă și semnele cele mai atractive pot ascunde o stare de nemulțumire sau cel puțin de neliniște. De aceste frământări lăuntrice se temea și Delia:

– S-a întâmplat ceva?, încercă ea să-l ajute în destăinuiri. Nu știu să fie astăzi vreo sărbătoare, dar poate mă pui în temă.

Tivi reuși să-i înfrunte privirea, iar apoi, după ce se întări cu o înghițitură de cafea, să intre în subiect:

– Cred că s-au întâmplat mai multe, dar de unde să știu eu precis, decât tot din gura lumii sau după alte semne. Așa am aflat că iubitul te-a părăsit, iar rana e evidentă, chiar dacă tu crezi că poți să o ascunzi.

– Asta e o treabă personală, se revoltă tânăra. E drept că m-a durut, însă nu mi-a afectat activitatea. Dimpotrivă, cred că-i mai bine să nu amestecăm problemele de familie cu cele de serviciu.

– Asta e părerea ta, dar noi ar trebui să ne ajutăm și dincolo de cazurile în care suntem implicați, continuă partenerul ei să-și susțină nemulțumirea. Eu te-am introdus în familia mea extinsă și ți-am povestit tot ce te-a interesat despre mine. La fel ar trebui să faci și tu, pentru că așa funcționează mai bine o echipă. În schimb, nu am fost chemat nici la ultimele două discuții cu șeful. Sau nu mai lucrăm împreună, din moment ce nu mi-ai dat nici cele mai vagi detalii?

Deci asta era problema care venea odată cu buchetul imens de flori! Delia înțelegea abia acum frustrările prin care trecea colegul ei și se mustra în sine că l-a neglijat, exact cum făceau și ”veteranii” din secție. Poate că ajunsese la fel, fără să-și dea seama, iar asta o mâhnea și mai mult.

– Îmi pare rău, Tivi, și te rog să mă ierți. Ai fost mereu un domn, iar eu am apreciat fiecare gest al tău, doar că, în ultima vreme, sunt dată peste cap. Toată lumea îmi cere să am încredere și să-mi spun ofurile, dar am făcut-o de multe ori în fața cui nu trebuia. Acum, am s-o fac și în fața ta, însă să te ferească Dumnezeu dacă mă dezamăgești!

Urmă o pauză în care vorbiră doar privirile dintre ei. Se pare că Delia a fost convinsă astfel să continuie:

– Nu numai că Răzvan m-a părăsit, dar sunt și însărcinată…

– Ce nemernic!, i-a scăpat colegului.

– Nu te grăbi să judeci, pentru că nu-i copilul lui, încercă să-l calmeze fata.

Tivi nu avea curajul să întrebe nimic concret, doar ochii îi exprimau mirarea.

– Am ajuns și eu un caz de-al Inseminatorului. Crezi că nu-i un motiv suficient ca să mă înnebunească? Nu știu cum ai reacționa tu, dacă din anchetator ai ajunge o victimă, o bătaie de joc al celui sau celor care violează în masă fetele din acest oraș blestemat. Crezi că ai face față mai bine ca mine sau te-ai sinucide ca fecioara aceea pe care am tranșat-o la morgă?

Tânărul nu mai avea putere să-i susțină privirea, dar îi transmitea înțelegerea printr-o strângere de mână. A urmat o tăcere în care nici gândurile nu aveau curajul să prindă contur, de teamă să nu greșească.

– Îmi pare tare, tare rău…, șopti abia auzit Tivi. Orice ar fi, să știi că te poți baza pe mine, Delia. Ce crezi că-i de făcut?

Tânăra agentă își șterse ochii cu un șervețel, după care spuse tot în șoaptă:

– Culmea e că nu pot să avortez…, mi-au zis doi medici. Adică ar fi posibil, dar risc să rămân sterilă pentru totdeauna.

va urma

Pe urmele tatălui (18)

83 Best Pole dance images | Dans la bară, Citate gimnastică, Fitness pentru  femei

La clubul ”Amore”, amorurile se înfiripau cât ai bate din palme, cu condiția ca palma solicitantului să conțină o sumă consistentă, semn de prețuită recunoștință. Fetele erau una mai frumoasă decât cealaltă, iar dansurile lor lascive atrăgeau clienți din toate zonele țării, însă tot cei din străinătate erau favoriți. Când reprezentația uneia se termina, de obicei părăsea localul la braț cu acela care o închiriase pentru câteva ore sau o noapte întreagă. Fiecare dintre dame avea o locuință în apropiere, cu chiria plătită de patron, adică de cel pe care toți îl știau sub temutul nume de ”Jucătorul”. Firește că, în schimbul întreținerii, lui i se livra toată suma încasată de prestatoare, iar el le premia după cum socotea de cuviință. Acest bordel mascat funcționa nestingherit sub privirile îngăduitoare ale polițiștilor, interesați și ei ca tradiția să nu aibă de suferit.

Era către miezul nopții, oră de vârf în localul bine păzit de ochii oamenilor de rând, iar prezența Șefului la balcon stimula și mai mult muzica, îmboldind-o să curgă întruna, în timp ce corpurile divine ale dansatoarelor se unduiau pe barele sclipitoare, sfidând gravitația și ochii pofticioșilor. Printre mesele pline, se strecură un bărbat într-o haină lungă de piele, ochelari de soare și o pălărie cu boruri largi. Puțini l-au băgat în seamă, chiar dacă făcea notă discordantă cu cei în costume spilcuite sau blugi de firmă, numai Jucătorul nu scăpa din vedere niciun amănunt.

– La ce naiba ai apărut aici în costum de mafiot?, se răsti la el, în momentul când s-a așezat la masă. Sub costumația asta mai încape încă unul ca tine, Lupule.

– Păi tocmai asta e ideea, Șefu, îi răspunse individul după ce-și scoase ochelarii și pălăria. Nu-i așa că arăt ca Steven Seagal, care-i căsăpește pe toți doar cu mâinile, însă eu am și un pușcoci dedesubt. Mi-ați spus să mă deghizez pentru întâlnirea cu Cârtița, iar eu așa am înțeles că-i mai eficient…

– Lasă asta și spune-mi cum a decurs întrevederea, îi tăie din avânt interlocutorul.

După care trimise la plimbare cele două tinere agățate de gâtul lui.

– Știu curcanii cine l-a mătrășit pe Piciu? Ai fost discret când i-ai dat pachetul?

– Am procedat exact ca la carte, răspunse Lupu, mândru de el. Nimeni n-a văzut ceva și nici n-a auzit ce-am discutat cu omul nostru. E cam tânăr, însă are mai mulți colegi în spate, deci putem sta liniștiți în ce-l privește. Cu moartea lui Piciu e mai problematic, pentru că-s habarniști și de data asta. A intrat pe fir o polițistă tânără, una Iuga, dar nici ea n-are cum să descurce ițele. Eu cred că pensionarul acela s-a răzbunat fiindcă am încercat să-i șterpelim mașina.

– Iuga, zici? Ți-a spus cum arată tipa?, se interesă gânditor Jucătorul.

– O blondă cu ochi albaștri, tocmai bună să danseze aici, râse individul. N-am prea vorbit despre ea, dar am primit mai multă gumă de mestecat, iar cum eu nu-s cu dulciurile, vi le-am adus.

Și scoase un pumn de bile colorate, pe care le așeză pe masă, ca pe un lest de care voia să scape. Șefu’ a tresărit la vederea lor și a luat una să o examineze cu atenție.

– Exact tipul de gumă pe care puștoaica aceea cu tupeu a mestecat-o în fața mea, rosti el ca o revelație. Știam eu că-i ceva în neregulă, de aceea am lăsat-o să plece.

– Adică, vreți să spuneți că…

– E polițistă… și s-a dat drept prostituată. Mi-a zis Lili că i s-a părut ceva cunoscut la ea.

– Șerpoaica!, izbucni Lupu. Dați-mi voie să-i fac felul, că prea s-a băgat în treburile noastre.

– Nicidecum, băiete! Avem nevoie de o inocentă ca ea, poate tulbură apele polițiștilor și află lucruri ce se vor ieșite la lumină. Doar dacă-și mai bagă nasul pe aici, vom lua măsuri. Ea e ”regina” de pe tabla de șah pe care mă bazez, însă nu uita că eu sunt regele. O sacrificăm doar când trebuie să câștigăm partida.

Lupu nu înțelegea ce legătură are șahul cu asta și nici cum îi poate ajuta un polițist necorupt, dar socoti că un pahar de coniac i-ar mai limpezi mintea. Îl goli fără reținere și trecu la un alt subiect care-i stătea pe suflet:

– Măcar pe pensionarul acela lăsați-mă să-l trimit pe lumea ailaltă. Simt că-mi ies din mână dacă nu omor pe cineva, o dată pe lună.

Jucătorul îl fixă cu degetul arătător și îi explică precum unui școlar:

– O să vină vremea ta, terminatorule, dar omul acesta rămâne un polițist, chiar și în pensie. Dacă-l omoară careva dintre noi, devine un martir, deci i-am făcut un bine. Dar dacă-l prinde unul din ”curcanii” lui în flagrant și îl ucide, toată onoarea cu care se fălește se transformă în rușine. După cum ți-am spus, noi trebuie să acționăm din umbră și să creăm condițiile pentru o confruntare între ei. Când doi se bat…

– … al treilea câștigă, replică bucuros Lupu. Dar cu Vipera cum rămâne, Șefu?

– Păi, despre cine crezi am vorbit până acum?

Pe urmele tatălui (17)

”Lucrul amânat devine un stres în plus, chiar dacă nu-ți dai seama”, își aminti Delia de încă un citat al tatălui ei. Era vorba despre vizita pe care trebuia să o facă acasă la nea Matei. De întrebările delicate pe care trebuia să le pună unui polițist pensionat, cu un trecut apreciat de toți cei care l-au cunoscut și, mai ales, unui om care a fost mereu alături de familia sa. Doar că în mintea ei s-au adunat prea multe întrebări și îndoieli care o apăsau și își cereau clarificări, altfel gândurile nu aveau cum să-i meargă mai departe. ”Cine ești dumneata, nea Matei?”, îi răsuna în minte esența acestui chestionar pe care trebuia să-l pună cu tact profesional, ca să nu-i afecteze omului orgoliul la care orice om în situația lui îl pune la mare preț. Ar fi fost un semn de lașitate dacă l-ar fi trimis doar pe Tivi, cu lista de întrebări și proceduri, dar nu numai atât: știa că omul spune mai multe din priviri și din tăceri, chiar dacă era vorba de un veteran în poliție.

Poarta s-a deschis prompt, imediat după ce mașina lor a ajuns în câmpul de vedere al camerelor de luat vederi. Poate că au fost observați din curte, de către grădinarul nord-coreean care îngrijea zi de zi rondoul cu flori, precum și celelalte plante și pomi care îți încântau sufletul privindu-le. Locul de parcare era bine stabilit, iar cei doi tineri au coborât supravegheați de căutătura indescifrabilă a lui Kim. Nea Matei îi aștepta pe o bancă din apropiere, cu ochii pierduți în susurul unei mini-cascade care împrospăta cu apă micul iaz cu pești exotici. Ochii lui s-au detașat brusc de priveliștea hipnotizantă și i-a întâmpinat surâzător pe tinerii în uniformă albastră.

– Aș fi preferat să veniți în haine civile, așa cum mă prezint și eu acum. Dar știu că serviciul e înainte de toate și nu pot să vă reproșez, le spuse el în timp ce le făcea semn să se așeze alături.

– Bine v-am găsit, nea Matei, îl salută cu căldură Delia. El este colegul meu, Tivi, în caz că nu l-ați cunoscut până acum.

Gazda nu a confirmat și nici nu a inițiat vreo strângere de mână, păstrându-le pe amândouă sprijinite pe baston. Nici ei nu au insistat, după salutul cuvenit, respectând manierele și așteptând pe cel mai în vârstă să aleagă modul de abordare. Startul oficial a fost dat după momente bune de tăcere:

– Nu m-ai căutat aici, dinainte de a termina de renovat casa, îi reproșă vechiul polițist fetei. Mi-ar fi plăcut să o faci imediat după ce am sosit din străinătate, pentru că singurătatea e o prietenă parșivă. Kim nu știe o boabă românește, iar menajera își face repede treaba și pleacă.

– Aș fi venit cu plăcere, dar și noi, cei mai tineri, avem problemele noastre, acasă și la serviciu, se scuză Delia.

– Desigur… desigur, dădu din cap a înțelegere bărbatul. Iar acum e o problemă de serviciu, deci hai să îmbinăm utilul cu plăcutul. Beți o cafea…. sau altceva?

– Mulțumim, dar nu vrem să zăbovim mult, încercă să o scutească Tivi de răspuns.

Gazda nu a luat în seamă intervenția tânărului și a așteptat ca Delia să refuze invitația.

– Mi-ar plăcea să terminăm cât mai repede cu procedura asta care nu-mi face nici mie plăcere, motivă ea. Putem să vedem mașina și să căutăm eventuale indicii despre făptaș?

– M-a dat peste cap hoția asta, se arătă revoltat nea Matei. De aceea am vândut autoturismul.

– L-ați vândut?!, se arătă uluită tânăra.

– Stai liniștită, încă-i în garaj. Nu-i ușor pentru un polițist să găsească un cumpărător, dar am avut noroc, și mâine vine după el. Poți merge să te uiți la ce poftești, așa cum am făcut-o și eu. N-aveți nevoie de chei.

– Bine, nea Matei, răsuflă ușurată Delia. Aruncăm o privire, facem niște poze și revenim imediat.

Într-adevăr, garajul și autoturismul erau deschise, doar că lipsea portbagajul acela negru cu care mașina a fost dotată mereu. Nici interiorul nu mai corespundea cu fotografiile găsite în telefonul lui Piciu. Totul era spălat și curățat ca lacrima, arătând așa cum trebuie să arate un lucru pus în vânzare de cineva care se pricepe la afaceri. Dacă pozele sunt reale, înseamnă că cineva a depus mult efort să readucă habitaclul la starea inițială. Nici urmă de computer sofisticat sau de conducte dubioase care veneau de sub bord și duceau spre plafonieră. Tivi își exprimă dezamăgirea, în timp ce colega lui părea cumva ușurată. Bănuielile care-i încolțiseră în inimă nu mai aveau fundament, iar omul acesta își redobândea aura de prieten generos și merituos.

– Ce s-a întâmplat cu partea de deasupra?, întrebă tânăra după ce a revenit pe bancă.

– Frigiderul e în casă și poate funcționa la priză normală, o lămuri gazda. Nu cred că-mi voi cumpăra un alt autoturism, deci voi rămâne mai mult prin preajmă. De aceea m-ar bucura să mă mai cauți din când în când și să vorbim despre tatăl tău și orice te poate ajuta. Dar fără uniformă și întăriri.

Nea Matei îi întinse acum mâna și-i zâmbi complice, arătând spre Tivi. Întrevederea a fost mai scurtă decât s-au așteptat, însă multe întrebări nu au fost puse.

Dacia Duster și Renault Duster - Care sunt diferențele?

 

Pe urmele tatălui (16)

 

Fumezi și bei cafea pe stomacul gol? Iată ce riști

Implicarea în accidentul de aseară putea fi o coincidență fericită și un semn că ghinioanele or să se întrerupă, gândea Delia în drumul spre morga IML. Mai degrabă, prima variantă, pentru că ea nu credea în superstiții, sau cel puțin nu voia să recunoască. Ar fi fost o dovadă de slăbiciune, iar tatăl ei o învățase că destinul și-l face omul, în timp ce astrele nici măcar nu-și dau seama de existența lui insignifiantă. Era cea dintâi oră dintr-o nouă zi de muncă, iar confirmarea venea din faptul că l-a prins pe doctorul Piron încă în biroul lui, savurându-și cafeaua și țigara dinaintea programului. De aici și mirarea care i-a fost provocată de primele lui cuvinte:

– Iar ai întârziat, a rostit el între două fumuri și două înghițituri mici de cafea.

– Glumiți, desigur, încercă tânăra să-i ghicească intenția. Cred că nici dumneavoastră n-ați ajuns cu mult mai repede.

– Înseamnă că am întârziat amândoi, completă bărbatul, privind-o prin ochelarii lui groși.

– Nu înțeleg, doar am stabilit că ne întâlnim la ora asta. Nu vă mai jucați cu mine, pentru că în ultima vreme nu am dispoziția necesară.

– Bine că nu-ți mai pot strica ziua, printr-o altă veste proastă. Nu eu mă joc cu tine, ci altcineva s-a jucat cu noi.  Cadavrul băiatului a dispărut în cursul nopții.

Delia nu fuma de obicei, însă de data asta simți nevoia să ia ceva pentru a-și atenua starea de… de nervozitate? De neputință? Sau poate de furie? Doctorul îi ghici nevoile și întinse pachetul de țigări, invitând-o să ia loc.

– Dacă vrei, îți fac și o cafea, doar că durează ceva mai mult, îi vorbi el pe un ton înțelegător.

Fata era preocupată să tragă primele fumuri în piept și să simtă efectul calmant pe care se baza. Gândurile o năpădeau din nou, generându-i întrebări greu de imaginat și prea complicate pentru a găsi răspunsuri.

– Poate că o gumă de mestecat era mai indicată, dar mi-am terminat rezervele și știu că aici nu aș găsi, cugetă ea cu voce tare.

S-a recules imediat și, stingând meticulos țigara, a trecut la subiect:

– Numai asta n-am mai crezut că-i posibil: să fure cineva un mort din morga poliției! Cine a făcut-o și cum? Doar există camere de luat vederi, există pază înarmată pe timpul nopții.

– A fost o pană de curent, pe la ora trei, interveni doctorul Piron. Paznicul a mărturisit că l-a cuprins frica și a ieșit pe stradă până a revenit lumina, cam o jumătate de oră.

– Absurd, e clar că totul a fost planificat și s-a acționat în acest timp, răbufni cu necaz Delia. Precis că am fi găsit dovezi incriminatorii, care ne-ar fi dat răspunsuri de mult așteptate. Dar furtul cadavrului e un semn că m-am apropiat periculos de cel pe care îl căutăm în ambele cazuri.

– Te gândești la cazul fetei însărcinate și sinucigașe? Ce legătură ar putea fi între ele?

– Bănuiesc că băiatul ăsta a fost înțepat de la distanță, în gât, după cum mi-a dat de înțeles femeia care-i ținea companie. Nu realizați, domnule doctor? Același mod de acțiune ca și în cazul fetelor însămânțate. Penetrare de la distanță, în primul caz cu spermă, iar în al doilea, cu o substanță otrăvitoare necunoscută nouă, acum, când nu avem trupul pentru a-i face necropsia.

Domnul Piron o privi cu scepticism, dar totodată cu un soi de admirație.

– De crime prin inocularea otrăvii de la distanță am mai auzit, dar să lași gravidă o femeie în același mod pare o fantezie. Știi tu ceva concret despre asta?

Delia îi răspunse cu aceeași privire insistentă și o înclinare afirmativă din cap. Apoi se ridică în picioare și își descheie pantalonii, fără pic de jenă.

– Hoooo, ce vrei să-mi arăți în zona aia, domnișoară? Vezi că ușa nu-i încuiată și poate intra cineva.

Tânăra nu arăta deranjată, de parcă nu i-ar fi păsat de restul lumii.

– Aveți la îndemână lupa aceea? Aș fi curioasă ce vedeți aici.

Tonul ei era imperativ, iar degetul arătător îi arăta porțiunea de deasupra pelvisului. Bărbatul se ridică automat de pe scaunul lui, oscilând privirea între chipul Deliei și locul intim pe care-l oferea la cercetare. Avea și în birou o lupă aidoma cu cea din sala de lucru, deci n-a fost o problemă să o găsească și apoi să se supună invitației.

– Priviți bine exact zona în care ați găsit urma de înțepătură a fetei cu pricina. Eu nu pot să văd și nici nu am arătat cuiva, dar sunt însărcinată, iar singurul bărbat cu care am avut relații este infertil. Fiți foarte atent și spuneți-mi sincer: am același semn sau cazul ăsta îmi provoacă năluciri?

Doctorul se puse în genunchi și zăbovi aproape două minute, cercetând atent pielea fină a tinerei. Când se înălță din nou la statura lui impozantă, privirea lui împărtășea un sentiment de uluire.

– Cum e posibil? Există un ”inseminator” care e în stare să facă așa ceva fără să știe nimeni?!

Delia avea lacrimi în ochi, iar mâinile îi tremurau în timp ce-și încheia pantalonii.

– Uite că există, doctore! Iar eu jur că-l voi găsi și-l voi trimite direct în iad!