Pe urmele tatălui (36)

Gândurile o copleșeau, iar instinctul o făcea să apese prea tare pedala de accelerație. Trecea neatentă prin intersecții și depășea pe linia continuă ca și cum mașina poliției ar avea dreptul să încalce orice reguli, deși nu era în misiune și nu avea semnalele pornite. Noroc că mulți dintre ceilalți participanți la trafic erau cam obișnuiți cu stilul de a conduce din partea agenților, încetinind de la sine și trecând cu vederea neregulile, mai mult de frică și mai puțin din respect.

Nici nu-și dădea seama de ce se grăbea, doar acționase în legitimă apărare și n-avea mustrări de conștiință. Totuși, analizând mai profund, și-a dat seama că simțea nevoia de înțelegerea cuiva, care să-i confirme că nu a greșit, nu a încălcat legea și nici etica profesională. Poate doar puțin…, însă spera că motivele sunt întemeiate, nu din cauza emoțiilor, ci a circumstanțelor. Polițistul nu avea voie să acționeze sub impulsul emoțiilor, trebuia să-și mențină mereu sângele rece și să aleagă cea mai bună soluție de fiecare dată. Chiar și când e viața lui în pericol. Însă ea nu era un Robocop fără inimă și fără teamă, ci un om cu emoții firești și reacții care nu pot fi întotdeauna cele mai indicate. Niciun manual nu te poate pregăti pentru toate modalitățile în care s-ar putea să-ți fie amenințată viața și, evident, modul concret în care trebuie să te comporți. Oricum, oamenii sunt diferiți și fiecare răspunde altfel atunci când secundele de viață îi sunt numărate și trebuie să ia decizii rapide. I-a fost frică de moarte și această amenințare a împins-o la unele decizii anormale, începând cu minciuna că are telefonul pornit pe înregistrare. O încercare disperată de a-și speria agresorul, care n-a ținut și a trebuit să găsească rapid o altă cale.

Cu astfel de frământări a ajuns Delia în curtea secției de poliție, pustie la acea oră de amiază. Un motiv de mulțumire că nu trebuia să dea ochii cu ceilalți colegi, mereu curioși și sarcastici în expresii. Marele Mic era și el singur în birou, iar intrarea tinerei agente l-a întrerupt dintr-un ”dolce far niente” pe care și-l permitea în această perioadă a zilei. De aici și mormăitul nedefinit cu care a răspuns la bătaia în ușă, iar apoi nemulțumirea vădită să o vadă.

– Parcă trebuia să fiți în…, și se uită printre hârtiile împrăștiate din fața lui.

– … Mara, îl completă Delia, surescitată. Acolo unde m-ați trimis tocmai cu Cosmin, nu știu din ce cauză.

– Hooo…, că tu ai cerut să-l însoțești în această investigație. Mi-a spus-o clar colegul tău.

– Iar dumneavoastră ați luat-o de bună, continuă în același ton tânăra, luând loc pe scaunul din față și încercând să-și potolească bătăile inimii.

– Și de ce n-aș face-o?, se miră comisarul. Se întâmplă ceva între voi, iar eu nu știu? V-ați certat și de aceea vii singură la raport?

– Credeam că șeful ar trebui să știe sau să miroasă astfel de conflicte, dar se dovedește încă o dată că el află ultimul, veni un răspuns, ceva mai calm, dar cu amărăciune. Poate ar fi trebuit să mă descarc în fața dumneavoastră, înainte de a se ajunge atât de departe. Sau ar fi fost mai rău și m-ați fi privit ca pe o pârâcioasă care vrea să-și denigreze colegii.

– Ce tot spui acolo?, că m-ai pierdut, se arătă intrigat Marele Mic. Pe cine să pârăști și cu ce?

– Pe Cosmin, firește. Există dovezi că el l-a omorât pe Tivi și i-a înscenat totul celui pe care l-ați arestat. Știți că mâine se judecă acest caz, iar adevăratul vinovat va fi pus sub acuzație și poate încătușat pe loc.

– Cosmin?!, se auzi uluirea din vocea comisarului. Tu îți dai seama ce acuzații grave faci? Fiul lui nea Matei, doi polițiști eroi și premiați de atâtea ori! Acuzați de un boboc care de-abia a ieșit din biroul pe care-l detesta. Probabil că ți-ai pierdut mințile. Unde-i el, acum?

– Cred că-i în drum spre spital, după ce l-am înțepat cu cuțitul lui. Cuțit cu care sunt sigur că a fost tăiat și colegul meu.

Cu aceste afirmații, Delia așeză pe masă o punguliță în care era șișul cu pricina. Bărbatul aruncă o privire fugară pe obiect, fiind prea contrariat de cele auzite. Nu se știe cât a reținut din incidentul povestit ulterior de tânără, însă, pe când se pregătea să-i răspundă, se auzi sunetul telefonului de serviciu. Ridică nervos receptorul și ceea ce auzi îi ridică și mai mult tensiunea.

– Scuzele mele, dar o să lămurim cumva chestiunea și vă vom anunța, a răspuns el, înainte de a închide.

Apoi, se adresă Deliei, cu toată stăpânirea de sine pe care și-o putea impune:

– Ambulanța nu l-a găsit pe Cosmin la locul în care ai trimis-o. O să mergi cu un echipaj și o să arăți unde ți-ai abandonat colegul după ce l-ai ”înțepat”. Dacă ai fi fost de bună credință, l-ai fi luat în mașină, ducându-l urgent la spital.

– Dar…

– Nu există niciun ”dar” în asemenea situații! De fapt, nu există astfel de situații decât în mintea bolnavă a unora ca tine. Niciun polițist nu-și taie și abandonează colegii, cel puțin în secția mea. Te rog să lași arma și insigna pe masă, iar din acest moment să te consideri arestată. Vedem noi sub ce acuzație, după ce veniți cu Cosmin. Roagă-te să-l găsești viu, altfel nici viața ta nu mai are vreun rost.

Incident grav la o secție de votare din Prahova. Polițist atacat,  împușcături și răniți - IMPACT

 

Pe urmele tatălui (35)

continuare

Timpul era hotărâtor pentru viața femeii legate de scaun, iar fiecare clipă trebuia folosită la maxim în a găsi o tergiversare a actului final. Se vedea clar că omul de lângă ea era hotărât să o ucidă cu sânge rece și apoi să se scoată ca erou, invocând o mână criminală care i-a sabotat mașina, iar el a reușit să se arunce în ultimul moment. Toată lumea l-ar fi crezut și compătimit, chiar și la înmormântarea ei, în timp ce acesta ar vărsa lacrimi de crocodil și s-ar felicita în gândul lui pentru crima perfectă. Sunt oameni care gândesc mai eficient când trebuie să le vină repede o idee, iar Delia știa că poate face asta din partidele de șah pe care le-a jucat cu tatăl ei și apoi cu alți parteneri. Creierul i se mobiliza mai mult când era sub presiune, generând idei salvatoare, în situații din cele mai critice. Acum era în joc viața ei, dar mintea avea pregătirea făcută, în timp ce spiritul păstra aceeași încredere în soluția de ultim moment.

– Sunt conștientă că am greșit și îmi merit soarta, Cosmine, rosti tânăra cu o voce resemnată. Te-am admirat atât de mult, încât am făcut orice să mă afirm, însă doar pentru a ajunge la nivelul tău și a te cuceri. Tatăl meu te admira de când erai mic și mi te dădea exemplu, iar asta m-a făcut invidioasă și temătoare că nu mă vei iubi niciodată.

Cosmin a rămas perplex la auzul acestei declarații, neștiind dacă e bine să creadă sau ar putea fi doar o vrăjeală. Însă orgoliul lui de mascul încrezut îi alimentă dorința de a se convinge că mai poate pune la activ o victimă a farmecului său. Și încă una pe care și-ar fi dorit-o atâția bărbați, chiar dacă acum purta în pântec sămânța altuia. Era uimit să remarce că femeia de lângă el emana o strălucire cum nu a mai văzut la ea, așa cum multe femei înfloresc când sunt însărcinate. Ochii îi erau mai luminoși, buzele mai pofticioase și tenul fin te invita parcă să-l atingi și să-i percepi delicatețea. E posibil ca și instinctul de apărare să-i fi dat aceste calități, astfel că tentația bărbatului s-a transformat într-o obsesie care nu mai putea fi stăvilită.

– Tu vorbești serios?, întrebă el mai mult pentru a găsi timp pentru a-și îmbărbăta pornirile. Tatăl tău mă admira?! De ce nu mi-ai spus nimic?, că și eu eram atras de tine.

– Cred că de proastă și de mândră ce eram, a răspuns Delia cu amărăciune. Dar acum îmi dau seama ce am pierdut și aș vrea să-mi îndeplinești dorința la care am visat de multă vreme.

– Să aud despre ce-i vorba, s-a arătat interesat Cosmin. Dar să nu crezi că mă răzgândesc, am muncit prea mult la plan și nu mai pot da înapoi.

– Ți-am spus că sunt împăcată cu moartea, dar vreau să plec cu gustul sărutului tău pe buze. Ca o dovadă că ne iertăm reciproc și ne despărțim împăcați.

Chipul tânărului se lumină de plăcere la gândul cireșei de pe tort care-l aștepta, însă găsi de cuviință să precizeze:

– O sărutare meriți, dar să nu te prind cumva că ai alte intenții…

– Ce aș putea să-ți fac în această situație, Cosmine?!, veni expresia ca o asigurare solidă.

Buzele flămânde ale polițistului de la volan se lipiră de cele fierbinți ale Deliei, în timp ce mâinile acesteia din urmă îi îmbrățișau fremătător trupul, de la gât și până la centură, unde mâna bărbătească avea grijă de pistol. A fost un sărut lung și pasional, în care fiecare s-a implicat cu același zel, însă cu gânduri total diferite. Bărbatul s-a simțit satisfăcut, singurul regret al lui fiind faptul că pierde această dulceață tocmai după ce a gustat din ea. O privi cu oarecare regret și îi adresă cuvintele care i se păreau potrivite la o astfel de despărțire:

– Ești gata de aterizare, frumoaso?

– Aș mai avea să-ți spun ceva, frumosule, veni răspunsul cu un ton total schimbat. Știam că porți la tine un cuțit, același cu care l-ai ucis pe Tivi. Doar că nu eram sigură de locul în care îl ascunzi, până când te-am pipăit și l-am găsit. Iartă-mă că l-am subtilizat și ți-l înapoiez într-un fel deloc plăcut.

Nici nu a apucat să înțeleagă Cosmin despre ce-i vorba, că mâna dreaptă a Deliei a înfipt șișul între picioarele lui. A făcut-o cu putere și precizie, iar urletul de durere venea ca o confirmare a țintei nimerite.

– Aoleu, constat că e foarte ascuțit și ușor de manevrat. Acum ascultă la mine, dacă nu vrei să rămâi fără bijuterii și  să mori în chinuri groaznice. Nu te mișca deloc, altfel trag de cuțit și urli mai ceva ca la operă. Felicitări că nu ne-ai aruncat pe amândoi în prăpastie, dar acum ia piciorul de pe accelerație și oprește mașina, fără șmecherii, că eu nu am nimic de pierdut. Depărtează mâna de pe armă și ridică-le pe amândouă în sus. Așaaa, băiețaș…

– Nebuno, ce crezi că faci?!, țipă printre lacrimi Cosmin. Crezi că scapi? O să te nenorocesc.

Delia i-a scos pistolul și l-a îndreptat spre chipul schimonosit de suferință, după care l-a eliberat din tăișul ascuțit.

– Coboară jos, dacă vrei să-ți salvezi și capul celălalt, deși nu știu cu care gândești de fapt. Hai, că n-am chef de negocieri și nici de alte sărutări.

Cosmin coborî amenințând, înjurând și văietându-se, în timp ce Delia și-a tăiat centura de siguranță, a urcat la volan și a întors mașina către municipiul din care au venit împreună. Doar după două minute, simțind că s-a mai calmat, a anunțat prin stație că un agent are nevoie de ambulanță. Cosmin ar putea scăpa cu bărbăția funcțională, dar nu și de pușcărie.

Imagini șocante! Bărbat bătut în mașina Poliției, la Bârlad. Ce au făcut  agenții când un șofer le-a cerut socoteală | Antena 3

 

Pe urmele tatălui (35)

Pasul Gutin - YouTube

Începea o nouă zi de muncă în secția de poliție condusă de Marele Mic. Poate că arăta la fel ca oricare alta pentru ceilalți agenți, dar pe Delia a luat-o prin surprindere de când a vrut să urce spre birouri. Mai ales că noutatea venea din partea lui Cosmin, care a întors-o din drum cu o voce fermă:

– Blondino, astăzi vom fi colegi de echipă. Urcă în mașina mea, că avem un drum mai lung de făcut.

Tânăra era derutată în fața unei schimbări atât de neașteptate. De mult nu mai avea încredere în acest om și ar fi vrut să se încredințeze că spune adevărul.

– Dar unde e Chiuzbăian?, întrebă ea cu o nuanță de bănuială.

– O fi bolnav sau naiba știe ce are. Șefu’ mi-a zis să te iau pe tine, așa că eu mă supun, numai mișcă-ți fundul mai repede.

Felul natural și nepăsător în care s-a exprimat Cosmin, a făcut-o pe Delia să-și alunge teama, doar era vorba de o sarcină de serviciu în care trebuia să-l suporte pe noul coleg și să coopereze. A urcat în dreapta, cu gândul să-și înăbușească resentimentele, cât timp va dura această misiune. După care va avea o discuție cu șeful, pentru a evita o repetare a unei astfel de zile. Colegul conducea impulsiv, după cum îi era caracterul, și curând au ajuns la ieșirea din municipiu.

– Unde anume trebuie să mergem?, se interesă ca într-o doară tânăra.

– La o familie din Mara, veni răspunsul sec al șoferului.

”Chiar e un drum lung și periculos, mai ales cu un astfel de companion”, își zise fata, încercând să-și alunge gândurile neplăcute. Ca să ajungă în localitatea menționată, trebuia să treacă Munții Gutâiului, o încântare pentru turiștii care-l traversează pentru prima dată și o mare atracție pentru ei, după aceea. Pasul Gutâi, cel mai înalt punct al muntelui, este la 30 kilometri distanță de municipiul în care-și desfășoară acțiunea polițiștii din această povestire. Urcușul e dificil, cu 99 de curbe periculoase, dar cu peisaje minunate, care îți taie răsuflarea și te îndeamnă la câte un popas de mulțumire pentru frumusețile pure și aerul neviciat. Această probă a muntelui o îngrijora pe Delia, mai ales când vedea că partenerul nu frâna înainte de viraje, de parcă tot drumul era al lui. Măcar dacă ar fi pornit semnalele luminoase și cele acustice, cum îi era obiceiul. Au trecut fără să se oprească prin fața cabanei din vârf și au început imediat coborârea, de data asta cu frână de motor. Doar după câteva sute de metri, Cosmin a tras pe dreapta, oprind mașina la marginea unei prăpăstii care se căsca la niciun metru în față. Motorul continua să toarcă, în timp ce chipul lui Cosmin abandonă masca îngândurată, lăsând să se vadă ura.

– Ce te-a apucat, măi omule?, tresări prin cuvinte Delia.

Mâna dreaptă a colegului a scos o coală de hârtie din buzunarul interior al hainei, a despăturit-o și a întins-o fetei.

– Mi-am amintit că nu mai am frâne, de parcă cineva mi le-a sabotat, zise el sarcastic, după care se răsti cu furie: poți să-mi explici ce mama dracului e asta?

– Se vede că-i o citație la judecata presupusului ucigaș al lui Tivi, a răspuns firesc tânăra. În calitate de martor, din ce scrie aici. Cum adică nu mai ai frâne?

– Ce amestec am eu în această judecată, poți să-mi explici?, continuă el pe același ton. Sau poate, adică sunt sigur că ți-ai băgat nasul în acest caz și vrei să mă compromiți. Crezi că poți să-ți faci de cap cu un țigan, să te prostituezi în clubul Jucătorului, iar apoi să mă ataci pe mine? Așa ceva nu pot permite și îi voi pune capăt acum. Tatăl meu mi-a zis să nu mă ating de tine, măcar până ești gravidă, dar nici el nu trebuie să afle tot. Nu știu cu ce l-ai vrăjit, dar cu mine nu-ți merge. Mi-ai furat brelocul de la chei și ai angajat o avocată pentru criminal, tot o curvă și ea. Unde e delfinul meu?

Situația era disperată și mintea Deliei căuta soluții pe măsură. Mâinile se străduiau zadarnic să desprindă centura de siguranță, în timp ce căuta cuvintele potrivite pentru a tempera nebunia amenințătoare.

– Cosmine, și eu sunt chemată ca martor, la fel ca mulți alții. Asta nu înseamnă mare lucru, judecătorii sunt cei care decid. Iar brelocul acela nu e la mine, îți jur. Însă îți pot spune că telefonul mi-e pornit pe înregistrare și ar fi o dovadă care ți-ar putea face mult rău dacă nu încetezi cu prostia asta.

– Scorpie! Ai venit în sânul nostru ca să ne distrugi, dar nu-ți dai seama că suntem uniți și imuni la turnători. Mă doare-n cot de telefonul tău, pentru că o să se distrugă odată cu tine, în hăul pe care-l vezi în față. Am tăiat conducta de la frâne și am umplut rezervorul, dar dacă nu ia foc mașina, cobor pe jos să-i mai dau o scânteie. Eu voi sări aici și nu te gândi că poți scăpa. Centura de siguranță ți-am blocat-o, iar dacă vei vrea să te agăți de mine, te amețesc cu o lovitură de pistol. Nici armă nu ai, că am avut grijă să nu mai ajungi să ți-o ridici de la secție. O să mori mutilată, așa cum meriți, iar lumea va fi convinsă c-a fost un accident nefericit.

va urma

Pe urmele tatălui (34)

Probabil că s-a trezit în Rai, altfel nu se explica albul predominant dimprejur. Doar că îngerii nu aveau aripi – așa cum știa ea că trebuie – și nici nu o băgau în seamă, fiind preocupați de altceva. Poate încă nu au luat-o în evidență și e nevoie să fie înregistrată în vreun catastif, de aceea-i imobilizată într-un pat. Încercă să se miște, dar atunci o fulgeră o durere cât se poate de pământeană, prima senzație care i-a produs îndoieli în ce privește locația. Dacă există un Dumnezeu, nu se putea să o trimită în Iad, numai El știa că n-a păcătuit nici măcar cu gândul. Doar dacă sinuciderea a cântărit atât de mult încât să-i fie șters meritul credinței și a faptelor bune.

– S-a trezit, se auzi o voce stridentă de femeie, după care a văzut un chip binevoitor ce se apleca asupra ei.

Parcă era o soră medicală, iar alături vedea și o perfuzie care-i dădea iluzia unei spânzurători. Nu era posibil să fie încă pe pământ, doar a ales bine mașina și s-a aruncat cu capul înainte în fața ei. Înseamnă că ghinionul a urmărit-o nu numai câtă vreme a trăit, ci și când a vrut să scape de viață. Dar poate află tatăl său ce a făcut și o omoară cu mâinile lui, deci mai e o șansă să i se îndeplinească dorința. Sau a avut norocul să scape de sarcină și totul va reveni la normal. Însă durerile care-i invadau tot trupul nu-i dădeau motive să mai creadă în normalitate. Și nici chipul doctorului venit să-i cerceteze starea și să o liniștească.

– Fii cuminte și nu te mișca prea mult. Ai scăpat cu viață, asta-i tot ce contează, au fost cuvintele venite ca o sentință.

– Dar copilul?, se căzni ea să întrebe.

– Care copil?, auzi imediat întrebarea nedumerită.

– Copilul din mine, rosti Ioana cu lacrimi în ochi. Sunt fată… fecioară.

Medicul nu a priceput ce voia ea să-i transmită, s-a întors spre personalul din jur și au discutat un timp. Fata a auzit doar cuvântul ”analize”, repetat de câteva ori, după care mintea i s-a retras din realitatea înconjurătoare, luându-i și durerile. Sau or fi fost analgezicele primite fără să-și dea seama. Momentele de luciditate au alternat în zilele și nopțile următoare, fără să poată ține o evidență a lor. Vărsând lacrimi și punând întrebări scurte, care au încetat de tot când a fost anunțată cu bucurie că pruncul din ea a scăpat cu viață. Nici numele nu a mai vrut să și-l spună, în naivitatea că poate asta îi va face pe doctori s-o lase să moară. O necunoscută fără acte nu merită atâta efort și cheltuială.

Dar tânărul medic era insistent și i-a mai adus două doamne pe cap, drăguțe, însă foarte insistente în curiozitatea lor. În prima zi, nu le-a răspuns, ci le-a ascultat o parte din confesiuni. A doua oară au venit cu ciocolată și înghețată, mângâind-o cu cuvinte blânde și ajutând-o să savureze din dulciuri. Erau amabile amândouă și însărcinate cam în aceeași lună, iar povestea lor a făcut-o să își dezlege și ea limba. Le-a destăinuit cauza tentativei de sinucidere, fără să omită nici vizita polițistului care a determinat-o să recurgă la acest gest disperat. Doamna brunetă i-a cerut voie să o înregistreze pe un reportofon, pentru că, zicea ea că e avocată și ar putea să o ajute. Cea blondă întreba mai multe, dar zâmbea blând și înțelegător. Astfel că nu a rezistat și i-a destăinuit numele și adresa, fiind asigurată că le va avea alături în confruntarea iminentă cu părinții, dar mai ales cu tatăl.

– Ioana, ești o fată frumoasă și inteligentă, dar trebuie să ne spui fiecare amănunt pe care ți-l amintești, o îmbărbătă doamna căreia i se spunea Delia. Crede-mă că suntem amândouă în aceeași situație și vrem să-l prindem pe cel care e de vină. Știi cumva când și cum s-a întâmplat ceva mai puțin obișnuit, în zilele optime pentru a rămâne însărcinată? Îți dai seama care ar fi putut fi ele?

– Da, am învățat la școală, răspunse cu jenă Ioana. Sunt cam la două săptămâni după… ciclu. Am uitat să vă spun că în acele zile ne-am jucat puțin cu o mașină care tot staționa în fața clubului în care dansam. Atunci am simțit o înțepătură aici, și fata arătă zona de sub burtă. Nu i-aș fi dat importanță, dar mi-am zis că Dumnezeu mă pedepsește pentru că l-am lăsat pe Vlad să zgârie autoturismul.

Delia a tăcut o vreme, pierdută printre gânduri și amintiri. Chipul i-a abandonat orice zâmbet, iar vocea nu mai avea blândețe când a mărturisit:

– Și eu am trăit aceeași senzație în momentul pe care-l cred cel al inseminării. Ieșeam din magazin, de unde mi-am luat doar o lămâie, iar când am ajuns pe trotuar, o durere ca de la injecție m-a săgetat în același loc.

– Ce tot spuneți acolo?, se revoltă avocata. Mă alarmați, pur și simplu!

– Ce vrei să spui, Mihaela?, întrebă cu uimire blonda.

– Acum îmi amintesc că și eu am fost surprinsă de o durere asemănătoare, tot când ieșeam din Mall. Și exact în perioada optimă pentru această sarcină.

Sănătate Info - Nu am știut până acum totul despre spermatozoizi. La coada lor a fost descoperită o structură misterioasă

Pe urmele tatălui (33)

 

Ieşean castrat de propriul frate. Bărbatul i-a şocat pe medicii care l-au  luat în primire - Stirile Kanal D

continuare

Mintea omului are tendința să respingă veștile proaste, măcar până e confirmată din mai multe surse și se resemnează. E drept că zvonurile rele în care este implicată toată specia umană sau chiar viața de pe Pământ sunt mai ușor asimilate, uneori chiar cu entuziasm colectiv. Cum ar fi un al treilea război mondial, o epidemie devastatoare sau Apocalipsa cea mult așteptată de cei care o consideră ca o izbăvire. Tot ca pe o catastrofă a lumii a perceput și Delia vestea că nea Matei ar putea fi ucigașul tatălui ei. Tocmai acel om în care mai avea încredere, deși îi stârnise câteva bănuieli cu mașina misterioasă, transformată peste noapte într-una obișnuită. Doar că, în sinea ei, îi acordase prezumția de nevinovăție, fiindu-i chiar jenă că a îndrăznit să se îndoiască de omul cel mai generos din viața ei de după marea pierdere, ba și dinainte, din câte își amintea. Acea persoană blândă și grijulie era ridicată pe un piedestal atât de înalt încât nu-și putea închipui să poată cădea de acolo fără să-i zdrobească crezurile și sentimentele făurite de-a lungul timpului. Oare era îndeajuns mărturia unui om necunoscut până atunci, fie el în apropierea morții? Ce ar avea de câștigat dacă ar minți-o? Pe de altă parte, de ce să-și deschidă din nou rana aceea pe care a tot oblojit-o și pe care o credea închisă? Se obișnuise cu gândul că iubitul ei părinte a sfârșit la datorie, într-o încăierare între niște țigani pe care nimeni nu a putut să-i nominalizeze. Acum, acel criminal primea un nume și un chip atât de apropiat încât se simțea părtașă la această mușamalizare. Dacă ar fi adevărat ce auzea? Domnul Pop ar fi dator să-i povestească cu lux de amănunte toată această tragedie, doar că fiecare cuvânt pe care-l spunea părea un chin în starea lui. De aceea a intervenit fiul său, dezvăluind ce auzise de la el în ultimele zile.

– Vă dați seama că tata e prea obosit pentru a continua, dar, în mare, pot să vă spun ce-l măcinau regretele de când a aflat de boala lui. Părintele dumitale a fost un polițist cinstit și a refuzat să ia mită în acea noapte, mergând cu curajul și mai departe și avertizându-l pe colegul lui că-l va da în vileag. S-a întâmplat ca ”Magnificul” și tata să-l surprindă pe Matei când l-a străpuns cu cuțitul, iar apoi s-a împușcat singur în picior cu arma luată de la partenerul său. Doar după aceea i-a observat pe cei doi martori și a încercat să-i elimine. Ulterior, tatăl meu a primit un telefon de la el, în care era avertizat să-l predea pe clientul lui, pe rol de țap ispășitor, și totul va fi dat uitării. Restul se cam știe, în diferite variante, mai mult sau mai puțin înflorite.

Tânăra polițistă încerca din greu să se pună de acord cu noua perspectivă, privind pierdută spre chipurile celor trei personaje. Figuri sincere și compătimitoare, ale căror sentimente spera să o susțină suficient pentru a nu claca. Îi era ciudă și pentru că s-a complăcut în această situație, ca și cum i-ar fi fost frică de adevăr.

– Și eu am auzit câteva diferențe despre această atrocitate, dar credeam că nu au mare importanță, ci sunt doar amănunte redate după cum își amintea sau înțelegea fiecare, rosti ea cu un nod în gât. N-am crezut niciodată că adevărul e atât de diferit, iar asta mă doare foarte mult.

– Iartă-mă, se auzi și vocea stinsă a avocatului.

– Știu ce simți, interveni Mihaela. E al naibii de greu să retrăiești o pierdere atât de mare, mai ales când vezi că ești trădată tocmai de cei care ar trebui să-ți fie alături. Promit că eu nu te voi dezamăgi, ci voi încerca să mă revanșez în numele tatălui meu, pro bono. În ambele cazuri pe care vrei să le rezolvi.

Delia a surâs amar, ca și cum ar fi înghițit o pastilă grețoasă.

– De fapt sunt trei, mai am un caz foarte greu, despre mai multe inseminări misterioase, unele având ca victime fete fecioare.

– Cred că am auzit ceva despre asta, dar nu puteam să cred, exclamă cu uimire avocata. Deci există cu adevărat?!

– Desigur că există, doar că puțini vor să recunoască, iar asta le poate duce pe cele vizate la sinucidere, o informă polițista.

– Virgine care rămân gravide?, se amestecă și Doru. Sinucideri? Înseamnă că pacienta mea s-ar putea să spună adevărul.

– Ce pacientă?, au întrebat deodată ambele tinere.

– Alaltăieri, a fost internată o tânără care a vrut să-și pună capăt vieții, aruncându-se în fața unui autoturism. A avut noroc, dacă se poate spune așa, dar are ambele picioare zdrobite și o mână fracturată. Repeta întruna că e fată mare, dar am constatat că e însărcinată în douăsprezece săptămâni. Credeam că delirează și nu am acordat mare atenție vorbelor sale, însă acum e mai lucidă, s-a închis în ea și nu vrea să spună nici cum o cheamă. Mi-ar plăcea să veniți și să discutați. Cine știe, poate vă ajută în cazul despre care pomeneați adineauri.

Pe urmele tatălui (33)

Se spune că omul devine mai înțelept la bătrânețe, dar cele mai condensate gânduri îl încearcă atunci când știe că i-a rămas foarte puțin de trăit. Fiecare după viața pe care a dus-o și realizările spirituale pe care le lasă în urma lui. Cei care au oferit și au primit iubire, iar sentimentele frumoase s-au transformat într-o moștenire sufletească pentru omenire, vor zâmbi împăcați în fața morții, mulțumiți că au rodit cu folos. Dar aceia care s-au luptat doar pentru sine, acumulând bunuri materiale și pierzând timpul prin petreceri numeroase, folosindu-le ca pe un drog pentru a-și colora viața, vor pleca din ea cu mare părere de rău. În acele ultime zile o să priceapă cât de prețioasă a fost fiecare zi irosită, cât de puțin au contat banii și petrecerile cu care se lăuda. Cât de multe ar fi putut dărui și cât de puțin a făcut-o, ce multe lucruri bune ar fi putut face, dar cât de puține a realizat!

Avocatul Pop era unul dintre cei al cărui chip exprima o cumplită părere de rău, la care contribuia frica de moarte. I se părea nedrept să se stingă la doar 62 de ani, tocmai când ar fi avut ocazia să se bucure de o pensie frumușică, cu cei doi copii alături și în așteptarea nepoților la care spera din partea amândurora. Dar trupul lui devenea tot mai slab de la o zi la alta, iar doctorii l-au asigurat că trebuie să-și încheie socotelile din această lume, cât mai repede. Acest ”cât mai repede” îl durea și îl măcina psihic, mai ales când își dădea seama cât a greșit în viață și câte ar fi de îndreptat. Doar acum se gândea cu adevărat la Dumnezeu, cerându-i iertare prin rugăciunile ascunse în noapte și prin gândurile pe care le nutrea față de cei pe care i-a nedreptățit. Iar dintre toate acele figuri estompate de timp, una se încăpățâna să i se arate ca un blestem de care nu putea scăpa.

De aceea a simțit un impuls energic incredibil când fiica sa i-a prezentat-o pe tânăra blondă și i-a explicat care-i era dorința. Chipul lui de muribund s-a luminat ca prin minune, iar vocea stinsă i-a căpătat un volum pe care nu-l mai avusese de mult. Cu această nouă putere și cu o undă de speranță, bolnavul îi întinse mâna vizitatoarei, ca unui înger picat din ceruri.

– Florin… Ce face Florin?, întrebă ca o rugăminte pentru o veste bună.

Delia simțea compătimire în fața unui om ale cărui clipe erau numărate, uitând cuvintele grele pe care le-a pregătit înainte de a-l vedea pe patul spitalului. Poate și de dragul Mihaelei și al fratelui Doru, prezent de asemenea la căpătâiul părintelui.

– Florin e bine, doar că are niște probleme cu justiția. Din această cauză vă deranjez…

– Pe mine nu mă deranjezi deloc! Vizita ta e ca un balsam, m-am gândit mult la bietul băiat… l-am văzut de mai multe ori cântând, seamănă cu tată-său, același talent, îi dădeam câte o bancnotă… dar ce necazuri are?

Doru îi oferi scaunul tinerei, iar Mihaela se așeză pe marginea patului, aranjând cu mâna părul de pe fruntea transpirată a bolnavului. Tot ea consideră că-i cazul să intervină.

– Tată, băiatul acela e acuzat de crimă, iar domnișoara polițistă, aici de față, vrea să îl reprezint în instanță. E convinsă de nevinovăția lui și crede cu tărie că o putem dovedi.

– Crimă?! Copilul acela n-ar fi în stare să omoare niciun țânțar. Cine i-a pus în cârcă această nelegiuire? Ce s-a întâmplat de fapt?

Delia povesti pe scurt toată grozăvia și ”bănuiala rezonabilă” pe care o are față de Cosmin, colegul său. Bolnavul asculta cu răbufniri vizibile prin expresia feței și a transpirației mai abundente, ștearsă periodic de fiica sa. Doar la urmă interveni printr-o expresie plină de dezgust:

– La așa tată, așa fiu! Trebuia să înfrunt vipera atunci când am avut-o în vizor, dar am fost un laș.

– Ce vreți să spuneți, domnule Pop? Tatăl lui e nea Matei, partener și prieten bun cu tata și un polițist respectabil.

– Încă mai crezi asta, fată inocentă?, oftă avocatul. Principala realizare a Diavolului a fost să ne convingă că nu există, iar a viperei să se ascundă bine după fiecare mușcătură. Acum îmi dau seama cât am greșit când l-am sfătuit pe tatăl lui Florin să fugă, doar pentru că-mi era frică să mă lupt cu un polițist criminal, cu mare credibilitate.

– Cu care polițist?, întrebă Delia, încă nelămurită. Cu nea Matei? Dar de ce?

– Pentru că am fost acolo și am văzut ce s-a întâmplat cu tatăl tău. Pentru că așa eram eu atunci: un laș și un apărător al celor puternici și cu bani. Pentru că trebuia să încerc măcar să-l apăr pe ”Magnificul” și să-ți spun adevărul despre tatăl tău. Dar eu am închis ochii, nenorocind astfel mai mulți oameni nevinovați.

– Care adevăr, domnule?, continuă tânăra polițistă, în același ton.

– Adevărul că tatăl tău a fost înjunghiat de colegul său, nea Matei, cum îi zici tu.

va urma

Cinci lucruri despre moarte, din perspectivă științifică | Societate | DW |  19.04.2019

Pe urmele tatălui (32)

Pe bună dreptate se spune că primul pas e cel mai important, dar și cel mai greu. Doar că trebuie să știi în ce direcție să-l faci, aș mai adăuga eu. Acel pas poate consta într-o primă atingere a unei persoane, o primă lacrimă prin care sufletul își dărâmă zidul de apărare, un prim cuvânt de înțelegere și încurajare. Astfel a simțit și Delia când avocata – care i s-a părut atât de rece la început – și-a dezvăluit dintr-o dată slăbiciunile de om obișnuit. Și ea, la fel ca Florin, avea o părere proastă despre această profesie, prin care mulți răufăcători au fost scăpați de pedepsele cuvenite, prin tertipuri avocățești sau exploatarea unor lacune ale legilor.

Era pentru prima dată când putea cunoaște îndeaproape un astfel de om, dincolo de tribunale sau discursuri sobre bazate pe citate și trimiteri la anumite articole. Reacția ei a convins-o pe Mihaela că rezonează cu adevărat la problemele care îi încercau tăria în acele momente grele. Iar de aici și până la o legătură ce putea duce la prietenie nu a mai fost nevoie decât de o invitație la cafea și o discuție cu sufletele la vedere. Întâlnire pe care au avut-o în acea după-amiază, când și-au dat seama că aveau multe în comun. În primul rând, faptul că lucrau amândouă pentru aplicarea legii, fiecare în felul ei, era prima legătură pe care Delia a crezut de cuviință să o dea în vileag. Adevărul, cât ar fi de periculos într-un început de relație, trebuie spus din start, altfel riscă să te oblige la un amalgam de minciuni din care nu mai poți ieși cu conștiința împăcată.

Tânăra avocată a fost surprinsă la început, dar polițista a continuat să-și dezvăluie crezul și problemele pe cu care se confruntă, demonstrând că este și ea un om cu intenții bune și idealuri firești. De asemenea, amândouă erau însărcinate cam în aceeași lună, fapt ce le-a apropiat și mai mult. Și Mihaela s-a despărțit de iubit, un avocat care nu era de acord să devină tată înainte de a-și consolida situația materială. De altfel, el susținea că a protejat-o la fiecare act sexual și nu poate să-și explice cum s-a întâmplat acest ”accident”. Ce-i drept, i-a dat de ales: avortul sau despărțirea, însă ea a preferat să nu ia o viață inocentă și nevinovată. Era o fată mândră – la propriu și la figurat – și cu speranța că-și va găsi un bărbat care să pună mai presus dragostea, decât situația materială și un copil al altuia. Chipul ei luminos, ochii mari și inteligenți, părul bogat care-i cădea în cascadă pe umeri, fizicul încă perfect, dar mai ales convingerea că totul va fi bine, erau motive suficiente să creadă că va răzbi, în cele din urmă. Chiar și de una singură.

E drept că trecea printr-o perioadă mai grea și se mira că a cedat sentimentelor în fața Deliei. Nu i se mai întâmplase, însă poate că destinul a intervenit cu un anumit scop. Zâmbea amar când a strecurat această percepție, pentru că nu era o femeie superstițioasă, fiind convinsă că soarta stă în mâna fiecăruia și numai accidentele o pot influența. Tatăl ei a învățat-o asta și ea l-a iubit, deși ar fi avut multe să-i reproșeze. În primul rând pentru că a divorțat de mama și a trăit o viață iresponsabilă. Cu excese amoroase, alimentare și bahice. Schimba iubitele ca un Casanova și mergea la petreceri din cele mai extravagante, unde mânca și bea cât zece. Dar vremurile acelea au apus și a venit vremea să plătească. Dintr-un om înalt ca un brad bine împodobit, a ajuns un pirpiriu pe care nu-l mai recunoști decât atunci când îi auzi cuvintele. Doar ea și fratele ei, medic neurolog la spitalul în care își trăia ultimele zile, îi mai erau alături. Mama lor nu a rezistat mult despărțirii și s-a stins în urmă cu doi ani.

Toate aceste destăinuiri au venit alternativ cu cele făcute de Delia, amândouă mirându-se cât de bine este să ai pe cineva în fața căruia poți să te descarci. Au lăcrimat deodată, au zâmbit în același timp și s-au mângâiat pe rând, de câte ori a fost nevoie. Ore întregi au trecut, fără ca ele să-și dea seama, omițând lumea din jur și numărul cafelelor comandate. Se însera și inevitabila despărțire trebuia să vină, așa cum vin toate, în cele din urmă. Doar atunci, cu o strângere de mână mai insistentă, Mihaela i-a mărturisit un ultim lucru:

– Știu că tata a făcut multe rele, a apărat persoane dubioase și a refuzat cazurile unor oameni nevinovați. Simt că-l macină acest trecut nedemn, pentru că-i un om bun în adâncul lui. Mi-a povestit că, în special, are un mare regret pentru un prieten pe care l-a dezamăgit. O fi vorba tocmai de cazul protejatului tău, dar pentru asta trebuie să vorbești tu cu el. Poți să vii mâine în vizită și să lămurești această problemă. Poate te ajută și îl împacă pe el cu o parte importantă din trecutul lui. Sună-mă și o să stabilim ora potrivită.

Oameni Fete Femei - Fotografie gratuită pe Pixabay

 

Pe urmele tatălui (31)

Identificarea unui anume avocat nu poate fi o problemă pentru un polițist. Mai ales când Internetul îți oferă informații prețioase, deși nu ești sigur de numele celui căutat. În urmă cu opt ani, tatăl lui Florin, sub numele de ”Magnificul”, era în vogă printre amatorii de muzică de petrecere, iar în mulțimea de fotografii în care apărea sau între numeroasele nume din articolele vremii, trebuia să se găsească și al avocatului său. O vedetă are nevoie de apărare, la câți dușmani și fanatici roiesc în jurul lui, predispuși să profite de orice împrejurare pentru a-l stoarce de bani, prin procese sau alte tertipuri.

Pop Vasile părea să fie numele real, iar Delia a avut plăcuta surpriză să găsească biroul de avocatură și notariat la aceeași adresă de pe vremuri. A intrat cu strângere de inimă, de parcă ar fi deschis o portiță din trecutul interzis, care nu o privea, însă o atrăgea ca într-un labirint provocator. Înăuntru se găseau două birouri, așezate în părțile opuse ale încăperii, dar numai unul din ele era ocupat. O tânără, poate cu vreo doi ani mai în vârstă ca ea, o întâmpină cu un zâmbet oficial și cu o privire superficială. Probabil că era prea plictisită sau obosită să transmită semnale mai călduroase, cum ar fi un un licăr de lumină în ochi sau o invitație de a lua loc pe scaunul din față.

– Bună ziua, a fost salutul standard, adresat aproape simultan de ambele tinere.

– Cu ce v-aș putea fi de ajutor?, întrebă domnița de la birou, cu ochii fixați pe monitorul laptopului.

Delia era în afara serviciului, deci nu purta costumul de polițist, care ar fi putut să o avantajeze… sau dimpotrivă. Mai bine să nu riște, și-a spus ea în gând. Nu se știe niciodată peste ce concepții dai, iar o fustă banală și o geantă care nu bate la ochi i s-au părut cele mai bune alegeri.

– Îl caut pe domnul avocat Pop Vasile…

Tânăra o fixă mai atent cu privirea, zăbovind câteva secunde asupra burții și întrebându-se dacă-i vorba cu adevărat de o sarcină. Apoi, ridică de pe marginea de birou tăblița cu numele și o așeză ostentativ în fața vizitatoarei. Acolo se putea citi ”Pop Mihaela – avocat”.

– Tata nu mai lucrează, dar puteți să-mi spuneți mie despre ce e vorba. Pe scurt, că timpul mi-i limitat.

După o primire atât de rece, pe polițistă o bătea gândul să abandoneze orice demers sau să o pună la punct pe insolentă, prin cuvinte tăioase. Nu suporta să i se facă temenele, dar nici să i se pretindă un comportament umil, mai ales de către cei puși în slujba cetățenilor, ori de care ar fi ei. Își înfrână ambele impulsuri și apelă la un compromis, numai după ce se așeză jos și abordă o atitudine combativă.

– E o poveste lungă, de care depinde viața unui om nevinovat, rosti ea clar și apăsat. Am nevoie să vorbesc cu domnul Pop, neapărat. Chiar dacă nu mai profesează, sunt convinsă că mă poate ajuta.

Mihaela se arătă surprinsă de tupeul fetei, fapt care a determinat-o să-i dea mai multă atenție.

– Imposibil, doamnă. Însă, vă pot recomanda câțiva avocați foarte buni, în stare să-l scoată din belea pe omul dumitale, chiar dacă-i vinovat.

– Mă îndoiesc, doamnă Mihaela. Numai tatăl dumitale o poate face, pentru că doar el cunoaște toate dedesubturile cazului și îi e dator acestui tânăr.

Avocata devenea tot mai iritată, dar curiozitatea de a ști mai mult o ținea în frâu.

– Am lucrat cu tata aproape cinci ani, am învățat tot ce știe… și ceva în plus. Între noi nu sunt secrete, așa că poți vorbi cu mine ca și cu el. Iar dacă o să văd că-i atât de important, pot prelua cazul și să-l susțin cu aceeași competență.

Delia continua să-și arate neîncrederea și încăpățânarea, insistând cu alte argumente, de neînțeles pentru Mihaela. În cele din urmă, aceasta s-a văzut nevoită să-i dezvăluie un fapt pe care n-ar fi vrut nicidecum să-l facă în fața unui străin.

– Tatăl meu e foarte bolnav. Tocmai a suferit un transplant de ficat, însă îi cedează celelalte organe. Medicii nu îi mai dau multe zile de trăit. Acum înțelegi de ce nu poate să te ajute? S-ar putea să nu vreau nici eu, după ce am văzut cât de încăpățânată ești.

O liniște firească și-a luat locul între cele două femei, ca un moment de reculegere și regândire. Polițista socoti de cuviință să-și ceară scuze, dar avocata i-o tăie scurt.

– Știu, știu… N-aveai de unde să cunoști aceste lucruri, dar pe mine mă doare și aș vrea să-i fiu mereu la căpătâi. Însă acolo mă simt la fel de îndurerată și fug aici, în încercarea de a uita puțin, prin muncă. Nicicum nu funcționează!

O lacrimă se desprindea cu încăpățânare dintr-un ochi al Mihaelei, oferindu-i Deliei ocazia să-i pună șervețelele mai aproape. Durerea se revărsa fără opreliști, împărțindu-se în două și fiind, astfel, mai ușor de suportat. Au simțit amândouă cum acest sentiment le apropie și le unesc printr-o legătură aparte, care rămâne adânc însămânțată în inimi.

De ce plângem: Rolul benefic al lacrimilor

 

 

Pe urmele tatălui (30)

Perdeaua de lacrimi din ochii și mintea care i-o luase razna au fost cele mai evidente motive pentru care Ioana nu a nimerit calea spre ușa casei, deși era vorba doar de câțiva metri. O distanță pe care, în alte împrejurări, ar fi făcut-o cântând, cu pleoapele lăsate și cu gândul la frații care o așteptau cu drag. Acum însă, ceva o împingea spre o direcție anume, mai întâi la șosea și apoi către orașul unde era elevă de liceu. Nu vedea nimic și nici auzul nu o mai ajuta, capul îi era plecat, inima îi bătea nesăbuită, iar creierul i se zbătea într-o mare de îndoieli și dezamăgiri. Oamenii pe lângă care trece o priveau ca pe o zăludă, șoferii din mașini o claxonau și chiar o înjurau când nu o ținea pe marginea drumului. Unul s-a oprit s-o ia, dar s-a răzgândit după ce și-a dat seama că nu-i băgat în seamă. Era în pericol de a fi accidentată în orice moment, dar ei nu-i păsa, mergea mai departe, măcinată de întrebări fără răspuns.

Se știa o fată frumoasă și avea speranță în viitor, până a intrat în acest necaz. Și la învățătură se afirma printre cei mai buni, iar băieții începuseră să-i facă ochi dulci, ceea ce o făcea să uite că provine dintr-o familie săracă, cu un tată bețiv și bătăuș. I s-a spus de mii de ori că singura avere pe care se putea baza era formată din frumusețe, hărnicie și, mai ales, feciorie. Mama i-o repeta mereu în cuvinte, în timp ce tatăl îi amintea prin câteva lovituri în cap sau în coaste, să nu se vadă. S-a obișnuit cu câte o astfel de corectură, venită întotdeauna după câteva pahare de băutură.

Deși nu ieșea din cuvântul părinților, s-a întâmplat ca o dată să plece cu colegii la un club și apoi să ajungă prea târziu acasă. Atunci a fost bătută mai rău, dar și-a zis că o merita. Vlad a fost cel care a convins-o să meargă cu el la un dans, doar pentru o jumătate de oră. Colegul o plăcea și se ținea aproape de ea în ultima vreme, însă nici Ioana nu-l putea neglija, fiindcă arăta bine, era nebunatic și o făcea să râdă prin glume și năzbâtii. S-a simțit minunat de bine atunci, seara fiind așternută pe când au ieșit din local. Fiorul unei presimțiri sumbre au încercat-o atunci pe Ioana, la gândul pumnilor care o așteptau acasă.

Vlad s-a oferit să o conducă până la autobuz, nu înainte de a-și mai trece în cont o aventură. Ceva mai încolo, peste drum de ieșirea din club, staționa un autoturism închis la culoare și cu geamurile întunecate. Era o marcă străină, cu trei ștergătoare de parbriz în față și două în spate, însă tânăra nu ar fi băgat-o în seamă dacă nu-i atrăgea atenția colegul. Aveau ei un joc prin care se luau la întrecere care compune mai repede un cuvânt din cele trei litere de pe plăcuța de înmatriculare. Ioana câștiga de multe ori și a primit provocarea imediat. Literele erau ”PDN” și, timp de câteva secunde, fata a căutat combinația câștigătoare.

– ”Podină”, sări băiatul cu răspunsul. E numele tău de familie.

– ”Pedant” e mai corect, îl atenționă Ioana. Nu se folosesc nume proprii.

– Da, dar ”podină” e și un substantiv comun, i-o întoarse băiatul. Știu că înseamnă ceva.

Fata râse și acceptă că, de data asta, a pierdut.

– Recunosc că am trișat puțin, o lămuri Vlad. Mașina asta am tot văzut-o staționând pe aici, mai ales seara. O fi vreun baștan plin de bani, care se dă mare în fața fetelor. Ia să-i las o amintire, poate își mută mașina într-o parcare, nu pe trotuar.

Cu aceste vorbe, băiatul scoase o cheie din buzunar și se apropie de autoturismul cu pricina. Degeaba l-a avertizat Ioana să nu fie nesăbuit, că poate există camere de luat vederi prin preajmă, colegul nu s-a lăsat până ce nu a realizat o zgârietură adâncă pe portierele mașinii. Ciudat i s-a părut Ioanei că în acel moment a simțit o durere ascuțită mai jos de buric, de parcă ea ar plăti pentru isprava colegului. Uluiți au fost când mașina a pornit și a plecat imediat de pe loc, fără ca șoferul să-și arate chipul. Oare de ce nu a vrut să se dea jos și să-l ia la rost pe huliganul pus pe stricăciuni?

De atunci nu a mai avut Ioana liniște. Bătăi, certuri, groaza că nu-i mai vine ciclul, vizita la medic și diagnosticul acestuia că-i însărcinată. Cum se poate explica asta, dacă nu prin pedeapsa lui Dumnezeu? Era printre puținele eleve din clasă care s-a ferit de sex, iar altă explicație nu găsea, decât pronia divină. Polițistul o fi avut dreptate când i-a spus târfă, însă aceasta însemna sfârșitul vieții. A rămas fără cinste, averea cea mai de preț, deci nu mai avea motiv să trăiască. Luminile tot mai puternice ale orașului au trezit-o parcă dintr-un vis. Era timpul să adoarmă la loc, într-un somn etern, unde va scăpa de acest corp batjocorit și își va purifica sufletul. Trebuia să găsească doar mașina potrivită pentru a-i curma suferința.

Imagini xenoane, kit xenon

 

Pe urmele tatălui (29)

Nimănui nu-i place să-i intre poliția în casă, pe neașteptate. Chiar dacă se crede om cinstit, cu frica de Dumnezeu și de legile pământești, pe care știe că le-a respectat cu sfințenie. Cei mai temători sunt oamenii cu o educație precară, suspicioși pe felul cum își fac agenții de poliție treaba și temători că vor fi trași la răspundere pentru te miri ce. La urma urmei, e bine că există Poliția, atâta vreme cât stă la locul ei și te apără fără să se apropie prea mult de tine, gândesc acei cetățeni simpli.

Așa gândea și Podină, capul unei familii numeroase care-și ducea traiul într-o comună din apropierea municipiului. Ar fi fost normal să-i spunem ”domnul” Podină, doar că avea oroare de acest apelativ, față de care folosea des urarea: ”Roade-n pomi și boală-n domni!”. Avea de întreținut șapte copii, dintr-un singur salariu de muncitor constructor. El venea cu banii – mult prea puțini pentru câte nevoi se iveau -, iar nevasta cu munca în gospodărie, îngrijirea lor. Băieții erau în număr de cinci și aveau între doi și zece ani, iar fetele împliniseră cincisprezece și, respectiv, șaptesprezece primăveri. Cheltuielile cele mai mari erau cu Ioana, care a înflorit precum un trandafir și trebuia să fie întreținută pe măsură. Doar curată, frumos îmbrăcată, bine educată și, mai ales, neprihănită avea șanse să-și găsească un băiat cu stare și să scape astfel de sărăcia în care a crescut. Iar pentru asta trebuia să asculte de tată-său, un om dur și răzbunător, mai ales după ce-și bea porția zilnică de tărie.

Într-o astfel de stare l-a găsit echipajul de poliție compus din Cosmin și Chiuzbăian. La intrarea lor, gazda și-a reprimat instinctele de mascul amenințător și a devenit la fel de blând ca soția sa, Florica. Erau la cină cu toată familia, dar pofta de mâncare le-a dispărut până și celor mai mici dintre copii. Părinții s-au ridicat automat în picioare, timizi și cu un zâmbet serviabil.

– E vreo problemă, domnilor polițiști?, întrebă cu o voce tremurândă femeia.

– Poate nu-i niciuna, răspunse tânărul care părea să fie mai incisiv. Aveți o fată cu numele de… Ioana?

Femeia își duse mâna la gură de spaimă și se uită la fata cea mare. Apoi se întoarse spre polițist și îngăimă:

– Avem, domnule, dar de ce întrebați?

– Trebuie să purtăm o discuție cu ea, nimic mai mult. Aceea e fătuca în cauză?, întrebă Cosmin, arătând spre o domnișoară frumoasă, cu ochii căprui și o roșeață accentuată în obraji.

Florica a dat din cap a aprobare, în timp ce Podină fierbea în suc propriu. Ceilalți copii priveau cu o teamă amestecată cu curiozitate. Cosmin i-a făcut fetei un semn poruncitor:

– Hai cu mine până la mașină, că mă cuprinde greața dacă mai stau aici.

Domnișoara se ridică cu teamă în priviri și ieși de la masă, dar mă-sa ar fi vrut să i se alăture.

– Cred că ar trebui să merg cu ea, pentru că-i tânărucă și nu a mai avut de-a face cu poliția, încercă ea să-l convingă.

– Tu n-auzi, femeie, că domnii vor să vorbească numai cu ea?, strigă Podină, revărsându-și astfel frustrarea.

– Ascultă ce-ți zice omul, îi recomandă polițistul cel tânăr. De altfel, colegul meu o să stea cu voi până terminăm noi de vorbit.

La reproșul tacit al lui Chiuzbăian, Cosmin zâmbi nepăsător și o pofti pe fată să iasă prima. Mașina era parcată în fața porții, iar cei doi au ocupat locurile de pe bancheta din spate. Polițistul îi ridică bărbia cu mâna și o ținti pe copilă cu o privire de gheață.

– Am auzit că ți-ai făcut de cap cu cineva, iar apoi te-ai dat virgină în fața medicului, rosti el pe un ton la fel de glacial.

A fost suficient pentru ca ochii fetei să se topească în lacrimi dese și fierbinți, în timp ce glasul i se căznea să-și facă auzite cele câteva cuvinte de apărare.

– Eu…, nu…, am…

– Tu nu ai ce?, o intimidă și mai tare polițistul. Lasă că vă cunosc eu pe voi, târfulițe de doi bani. Vă îmbrăcați provocator, ademeniți tinerii cu bani, iar apoi, dacă nu iese cum ați vrut, vă dați fete mari în fața cretinilor de părinți. Numai ei ar putea să creadă în fecioare care rămân grele.

– Dar doctorul…

– Doctorul e un prost care a vrut să-ți liniștească tatăl. Ca să nu te omoare, după cum a jurat. Tu însă, dacă mai ai un pic de minte în căpșorul ăla, ai să semnezi această hârtie, prin care recunoști că ai făcut sex cu cine vrei tu. Altfel te duc la secție și o să simți ce înseamnă un viol în grup. Ai priceput sau vii cu noi chiar acum?

Cosmin a luat mâna de pe chipul fetei tremurânde și a scos de la piept o hârtie gata scrisă. I-a întins-o fetei, împreună cu un pix ivit din același buzunar. Suspinând din abundență și stropind cu lacrimi marginile foii, copila reuși în cele din urmă să-și comande mâinii și să aștearnă cea mai grea semnătură din viața ei. După care a ieșit ca dintr-o cușcă de foc și a fugit fără să vadă încotro.

 

Prins Imagini - Descarcă imagini gratuite - Pixabay