Pe urmele tatălui (15)

– Echipajul cel mai apropiat de clubul ”Amore” să intervină. S-a produs un incident în fața localului.

Anunțul dispecerei îi luă prin surprindere, iar Tivi răspunse impulsiv:

– Suntem echipa opt și ajungem în două minute.

Delia nu a mai apucat să intervină, dar izbucni imediat după ce colegul ei închise stația:

– Ești țăcănit la cap? Dacă mă recunoaște cineva de la club?, după câte seri am petrecut acolo…

Abia acum realiză tânărul că n-a fost o idee bună să se ofere, dar căută imediat să dreagă busuiocul.

– Cine să te recunoască în uniformă și cu părul ăsta bogat? Mai ales că-i întuneric și lumea nu se prea uită la chipurile polițiștilor.

Fata continuă să bombănească, arătându-și astfel nemulțumirea, în timp ce Tivi consideră că-i momentul să abordeze un subiect mai fierbinte.

– Lămurește-mă și pe mine de ce ni s-a luat cazul și la ce o să lucrăm de mâine? Ni s-au adus critici sau laude, și care ar fi acestea?

Întrebările lui s-au pierdut degeaba în atmosferă, partenera lui neavând starea de spirit să dea explicații pentru o măsură care i-a mai provocat o rană spirituală, de parcă celelalte nu au fost destule. În ultimele zile se simțea atacată din toate părțile, iar instinctul o făcea să nu mai aibă încredere în nimeni, să fie cinică până și cu colegul ei inocent, ba chiar să se descarce pe el, de câte ori avea ocazia. Știa că nu-i corect, dar își repeta întruna, ca o scuză, că nici viața nu a fost corectă cu ea. Să sufere și alții, să simtă cât de dureros și umilitor este, și să se călească așa cum trebuie s-o facă și ea.

Cu aceste gânduri a coborât din mașina de serviciu, evaluând dintr-o privire mulțimea adunată în jurul unui autobuz. Părea un accident de circulație și nu înțelegea de ce trebuie să se amestece ea în treaba celor de la Rutieră, mai ales că tocmai sosise și Ambulanța. Dar, dacă tot erau acolo, socoti că putea da ajutor în degajarea zonei și în a afla concret despre ce e vorba. Astfel că își făcură amândoi sesizată prezența, iar lumea curioasă se dădea pe rând la o parte, lăsându-i să ajungă în fața autobuzului, ale cărui faruri luminau toată scena. Victima era un tânăr blond, mic de înălțime și slab în constituția fizică, zăcând nemișcat cu fața în sus și lăsând să i se prelingă din gură un firicel de sânge. Un cadru medical îi cerceta capul, după ce, în prealabil, s-a convins că nu avea puls, iar apoi a declarat decesul. Alături de femeia în halat alb se agitau doi brancardieri, un bărbat în vârstă care părea șoferul mașinii, în timp ce o damă îmbrăcată sumar plângea printre cuvinte neînțelese.

– Agent Delia Iuga și partenerul meu, Tivi Stoica, se prezentă tânăra polițistă. Poate cineva să-mi spună ce s-a întâmplat aici?

– Doamnă, să știți că mi s-a aruncat pur și simplu în fața, iar eu n-am avut cum să-l evit, a fost prima explicație, venită din partea șoferului.

Dama în haine provocatoare făcu un efort și rosti câteva cuvinte mai clare:

– Să știți că nu s-a aruncat. I-a venit…, i s-a făcut rău…, și-a dus mâna la gât și a căzut pe carosabil.

– Îmi dați voie?, se adresă polițista medicului, în timp ce se aplecă peste victimă.

La lumina farurilor nu se putea distinge vreo leziune în zona indicată de martoră, dar Delia socoti de cuviință să stabilească identitatea persoanei decedate. I-a găsit portmoneul și telefonul mobil în buzunarul interior al gecii. Numele și adresa din cartea de identitate nu păreau relevante, dar câteva fotografii de pe mobil i-au atras atenția Deliei. Aveau ca subiect autoturismul lui nea Matei, imortalizat atât în exterior cât și în interior! Cine era oare tânărul și ce rol aveau aceste instantanee? Oare accidentul a fost doar o coincidență? Întrebările se aliniau din nou în mintea tinerei polițiste, readucând-o în starea ei naturală și alungându-i gândurile negre.

– Îl cunoșteai de mult?, o întrebă precipitat pe dama de companie, ocolindu-i privirea.

– Nu prea…, doar de câteva zile…, două săptămâni…, maxim o lună, două. Dar de unde vă știu?, că parcă v-am mai văzut, deveni femeia interesată

– Nu cred, dacă nu ai fost pe la secția mea, negă cu tărie Delia.

– Și totuși, aș putea să jur. Vocea asta nu se uită, iar ochii îmi aduc aminte de cineva.

– Mai bine mi-ai spune numele tău și unde te găsesc pentru alte detalii, i-o reteză polițista.

– Lucrez aici, la Amore, în fiecare seară. Întrebați numai de Lili, toată lumea mă știe.

– Ok, uite că tocmai a sosit și poliția rutieră. După ce se vor lămuri cauzele accidentului, vă rog să duceți corpul la IML, pentru autopsie.

Ultimele indicații au fost pentru personalul de pe Ambulanță, după care Delia i-a făcut semn lui Tivi că-i cazul să se retragă. În urma lor se mai auzi vocea în revenire a damei de companie:

– Nu știu cum îl chema…, dar toată lumea îi spunea ”Piciul”.

 

Crima la Timisoara! Om de afaceri ucis de o femeie! FOTO! | Opinia

 

Pe urmele tatălui (14)

continuare

Răbdarea | Live your life!

”Răbdarea e o strategie cu care câștigi aproape întotdeauna”, era un crez pe care nea Matei îl împărtășea uneori celor care aveau urechi de auzit și minte de gândit. Această virtute și-o însușise de-a lungul anilor, iar acum n-avea nevoie de vreo substanță ajutătoare, cum ar fi țigara sau guma de mestecat la care apela prietenul său după ce s-a lăsat de fumat. Totul era în mintea lui, care-i controla emoțiile, mișcările și expresiile feței, precum face un jucător de pocker la masa de joc. Era datoria Marelui Mic să abordeze motivul principal pentru care îl chemase, iar asta nu era un lucru prea ușor, ținând cont de circumstanțe.

– Ai dracului hoții ăștia de mașini, a fost expresia care-i veni în gând gazdei. Și în Germania sunt atât de îndrăzneți?

– În toată lumea e așa, răspunse Nelu fără să clipească. Dar, în cazul acesta, cred că au fost niște novici, din moment ce au ales un autoturism de mică valoare.

– Poate s-au gândit că e ceva prețios în portbagajul acela negru, pe care-l porți mereu deasupra. Are un aspect neobișnuit pentru români, emanând un aer occidental, misterios și provocator. Iar la asta se adaugă computerul de la bord, foarte incitant pentru cei care au înclinații spre tehnologia de ultima oră.

Nea Matei zâmbi cu un iz de amărăciune și oftă, înainte să dea lămuririle cuvenite:

– Poate că ai dreptate și îmi pare rău că nu m-am gândit la asta. Cred că ar fi trebuit să scriu pe plasticul acela negru: ”Congelator de uz medical”, pentru că ăsta e rolul lui. E inventat și construit în Germania, de băiatul meu, pentru a avea mereu la îndemână pungi cu un ser congelat, pe care mi-l pun mereu pe genunche, de felul acesteia. E un anestezic și antiinflamator.

Oaspetele își trase în sus cracul drept al pantalonului, lăsând să se vadă un fel de pansament, prins peste rotulă cu două curelușe. Simi reacționă cu politețe și un pic de jenă:

– Dar nu trebuie să te justifici, Nelule. Doar ne cunoaștem de atâta vreme și încrederea e baza prieteniei noastre. Eu vorbeam din perspectiva nenorociților aceia, care puteau să te lase fără unul din tratamente. Noroc că mașina s-a oprit, iar ei au fost nevoiți s-o abandoneze pe traseu, altfel cine știe unde și când o găseam. O fi rămas fără combustibil…

– Nicidecum. Tot Robert al meu mi-a instalat un sistem antifurt prin care pot opri de la distanță mașina, în astfel de cazuri. Am auzit zgomotul provocat de forțarea porții și nu a trebuit decât să ajung la telecomandă.

– Foarte priceput băiatul ăsta al tău. Ce înseamnă tehnologia vestului și câte avem noi încă de învățat! Bine că hoții, pentru că-s cel puțin doi de obicei, nu au fost la fel de pregătiți, iar mașina n-a suferit decât câteva zgârieturi. Oricum, trebuie să respectăm formalitățile și să semnezi Procesul Verbal de Constatare, după cum știi prea bine. Îți promit că punem cea mai bună echipă pentru prinderea vinovaților.

Marele Mic se ridică să-i aducă foaia de hârtie cu care tot jonglase până atunci, așteptând momentul potrivit. Preventiv, atașă un dosar dedesubt și pixul deasupra, doar că Nelu preferă să-și folosească unealta lui de scris. Firește că întâi lectură cu atenție fiecare rând și apoi își exprimă rugămintea:

– Știu că aveți destule pe cap, iar tentativa de furt a unei mașini ordinare nu aș considera că e o prioritate. De aceea nici nu depun plângere, mulțumind-vă pentru câte ați făcut deja. Semnez, dar insist să nu angrenați nicio echipă în prinderea unor ageamii care cred că s-au învățat minte din acest eșec. Sunt infractori mult mai mari pe care trebuie să vă concentrați.

– Nelule, cum am putea să trecem cu vederea, chiar dacă numai un singur fir de păr din capul tău ar fi smuls cu forța?! E drept că nu avem oameni destui, la câte fărădelegi se întâmplă în urbea noastră, dar tocmai tu mi-ai dat o idee salvatoare.

– Eu?! Ce idee?, se arăt uimit nea Matei.

– Nu mi-ai spus să o scot pe Delia din cazul acela cu interlopii? Ce misiune mai puțin periculoasă și utilă ar fi mai potrivită decât aceea de a-i căuta pe hoții aceștia nepricepuți? Dacă-i găsește, e bine, iar dacă nu reușește, nu mă supăr nici eu și nici dumneata. Crede-mă că așa o pot convinge mai ușor să renunțe la prima misiune, știut fiind cât ține la tine și cât de mult ar vrea să te ajute.

Nelu căzu ceva mai mult timp pe gânduri, căutând un argument mai solid în a-și susține doleanța. Îl mai încercă pe acesta:

– N-aș vrea să mă considere pe mine vinovat pentru pasul înapoi pe care trebuie să-l facă. Țin prea mult la ea ca să risc pierderea sentimentelor pe care mi le poartă de mică și pe care le apreciez, la rândul meu.

– Fii liniștit, îl asigură Simi. O să-i spun că te-ai împotrivit cercetărilor, dar am considerat că-i de datoria noastră să te ajutăm. Te rog să nu mă refuzi, ca să nu mă supăr eu de data asta.

Pe urmele tatălui (14)

 

 

I.P.J. MEHEDINȚI - Structura Inspectoratului de Poliţie Judeţean ...

Prietenia dintre Marele Mic și nea Matei era trainică și veche de când s-au cunoscut. Toată secția știa că, dacă cel din urmă nu ar fi fost rănit și apoi pensionat, el ar fi fost acum pe scaunul din spatele biroului. Dar Matei nu era ranchiunos și nici nu-și învinovățea soarta, păstrând același ton părintesc pentru tinerii agenți și aceleași relații amicale cu cei mai în vârstă. Iar Mic aprecia fiecare întâlnire cu fostul coleg, invitându-l adesea la o cină în familia lui sau la un prânz stropit cu vin în cele mai îmbietoare restaurante din oraș. Sfaturile lui Nelu – cum îi spuneau doar cei foarte apropiați – în profesie și cugetările despre viață erau întotdeauna prețuite și foarte des transpuse în practică. De data aceasta, vizita pensionarului era făcută în biroul secției, iar gazda ținu să-și ceară scuze pentru acest inconvenient:

– Nelule, crede-mă că aș fi preferat să vorbim într-un cadru mai plăcut, dar formalitățile m-au obligat să te chem la secție, doar pentru a completa și semna o constatare de rutină.

Aceste cuvinte amiabile au fost urmate de o călduroasă strângere de mână, zâmbete luminoase din partea amândurora și o invitație pentru oaspete de a lua loc numaidecât.

– N-am uitat că ai probleme cu piciorul, așa că nu se cade să-l soliciți mai mult din cauza mea, continuă să-și exprime regretul Marele Mic.

Nelu i-a făcut un semn clar că nu-i nicio problemă, după care s-a așezat în fotoliul confortabil, pregătit anume pentru el. Și-a păstrat bastonul pe care-și sprijinea ambele mâini, ca pe un prieten de nădejde neînsuflețit.

– Simi, dragule, știi foarte bine că-mi face plăcere să-mi revăd locul de muncă și familia extinsă, ori de câte ori am ocazia, îl asigură nea Matei, cu zâmbetul de pe chip neștirbit. Aici mi-am petrecut cei mai frumoși ani și amintirile plăcute mă copleșesc într-un mod benefic. Iar ocazia asta e încă o bucurie, oricare ar fi motivul, un prilej de a vedea cu ochii mei cum mai merge treaba pe aici și dacă îți pot fi cumva de folos.

– Eu zic că avem motive de mândrie și oameni capabili, așa cum au fost pe vremea ta. Nu degeaba am primit diploma de cea mai bună secție de poliție din județ, trei ani la rând, iar anul trecut am ocupat locul patru pe țară. Însă, întotdeauna e loc de mai bine, pentru că infractorii sunt și ei tot mai inventivi și dotați cu aparatură de ultimă generație.

– Hmmm, am auzit că ați găsit cadavrul unui exploatator de prostituate, veni Nelu cu o concretizare. Știți care-i cauza morții lui?

– La subiect, ca întotdeauna, îl flată Simi. E vorba de unu’ zis Șpilu, găsit pe un câmp de lavandă, lângă niște stupi. Autopsia a stabilit că era alergic la înțepăturile de albine, iar el a avut parte de mai multe. Doar că nu se știe cum și de ce a ajuns el acolo, fiind posibil să fie ”ajutat”.

– Îmi amintesc de șarlatanul ăsta și nici eu nu cred că moartea lui a fost accidentală. Nasul meu de copoi bătrân îmi spune că la mijloc trebuie să fie mâna Jucătorului, pentru care lucra de ceva vreme. Cred că ar trebui să abordați această posibilitate.

– Părerea ta coincide cu cea a Deliei noastre, se entuziasmă Mic. Ea are în rezolvare cazul acela cu mai multe fete însărcinate în mod misterios și încearcă să se apropie de interlop.

Cordialitatea din privirile lui nea Matei dispăru, făcând loc îngrijorării.

– Știi că țin mult la fata prietenului meu și n-aș vrea s-o pierd cum s-a întâmplat cu el. Nici n-ar trebui să intervin în modul cum repartizezi sarcinile, dar nu pot să-mi ascund temerile. Copila asta e la început de drum pe teren, iar dacă se confruntă deja cu cel mai periculos criminal din oraș, există mari șanse să o găsim și pe ea fără viață, asta dacă nu dispare definitiv. În locul tău, aș scoate-o din această misiune și i-aș da un caz mai obișnuit, căci sunt destui hoți și tâlhari de prins și încarcerat. Poți să o înlocuiești cu fiul meu, Cosmin, care a învățat multe de la mine și e capabil să desființeze rapid acel cuib de interlopi.

Marele Mic își luă o gumă, îmbiindu-l și pe oaspete să facă la fel. Gândurile se ordonau parcă mai ușor când mesteca liniștit și savura aroma fină, ca într-un ritual menit să-i impulsioneze logica.

– Și eu o admir pe domnișoara Iuga, tocmai de aceea am vrut să o stimulez cu această ocazie. E drept că nici n-am bănuit atunci câte ramificații va avea și la ce riscuri se va ajunge. Poate că ai dreptate, deși munca ei de până acum m-a impresionat plăcut. Dar n-aș vrea să-mi încarc conștiința cu moartea pe teren a unei tinere care și-a pierdut tatăl tot la datorie. O cunosc bine și știu că o să-i provoc mare supărare, însă, după cum bine zici, viața ei e mai prețioasă decât ambiția pe care a demonstrat-o.

va urma

Pe urmele tatălui (13)

 

Primele imagini oficiale cu noul Dacia Duster! Schimbarile sunt

Ursu nu obișnuia să comenteze ordinele pe care le primea de la Jucător, prin colegul său mai dezghețat la minte. De data asta, însă, chiar și lui i se părea ciudată misiunea, iar asta îl făcea să-și exprime nedumerirea cu glas tare.

– Nu înțeleg de ce trebuie să șutim o mașină ieftină, când sunt atâtea bijuterii pe roți care ne așteaptă. Stăm aici ca proștii și pândim o vilă ca oricare alta, cu un autoturism românesc de duzină, în loc să ne aventurăm la un BMW, un Peugeot sau Lamborghini.

– Ți-am spus de atâtea ori că ordinul nu se discută, i-o tăie Lupu. Șefului i s-a pus pata pe mașina asta, nu știu din ce motive, dar probabil că are un client care plătește bine. Nu poate fi o problemă, nu-i așa, Piciule?

Întrebarea îi era adresată unui tânăr de vreo 20-25 de ani, care stătea pe bancheta din spate a mașinii și făcea poze mașinii parcate dincolo de poarta metalică. Era un băiat subțirel, cu părul blond și degete fine, ca de pianist.

– Pentru mine e o joacă de copil, îl asigură acesta cu o voce adolescentină. Am săltat fără probleme și un Ferrari, darămite o Dacie Duster. ”Terminatorul” meu e infailibil.

Și, ca să fie mai convingător, își scoase din geantă un aparat impresionant pe care-l agită ostentativ în fața celor doi bărbați.

– Ok, dar e foarte probabil ca autoturismul să aibă detector GPS, așa că trebuie să ne mișcăm repede și să ajungem în subteran înainte de a fi depistați, îl atenționă Lupu. Repetă încă o dată fiecare pas, ca să ne coordonăm și să parcurgem rapid cei douăzeci de kilometri.

– Bineee…, deschid poarta cu metoda mea, mă strecor până la ușa mașinii, ca o pisică neagră, iar de aici intră în rol aparatul acesta, care deschide ușa, dezactivează alarma și pornește motorul. Ies pe poartă cu grație, iar voi mă urmăriți în goana mare până la garajul șefului. Floare la ureche.

– Ai grijă că abia s-a înserat și văd lumină la etaj. Gazda e acasă și ar trebui să coboare peste un sfert de oră, de aceea a lăsat mașina în afara garajului. I-am învățat deja programul, de când îl filez.

Tânărul nu consideră că mai e nevoie de un răspuns, așa că-și strecură Terminatorul înapoi în geantă, își trase gluga peste cap și ieși silențios pe ușă. Lupu și Ursu îi urmăreau fiecare mișcare, pregătiți să demareze când se impune. Grasul profită de ocazie și mai adresă o întrebare:

– Știi cumva cine locuiește aici? Și de ce poartă mereu portbagajul pe capotă, dacă-i rezident?

– Nu-i treaba mea să-i cunosc identitatea și toate ciudățeniile, răspunse colegul său. Știu doar că-i un bătrân pensionar, deci nu prezintă vreun risc… Dar ce naiba face copilul ăsta?!

Se așteptau ca Piciul să deschidă poarta, prin metodele lui de profesionist. Doar că, după un minut de încercări, acesta s-a văzut nevoit să schimbe planul și să escaladeze gardul. Celor doi nu le plăcea deloc modificarea făcută din mers, iar Ursu își exprimă temerea:

– Am o presimțire rea, măi Lupule.

– Taci și nu cobi!, îl repezi cel de la volan. Uite că intră cu bine în mașină și precis are el un plan de a deschide poarta.

Numai că planul Piciului i-a luat cu totul prin surprindere când acesta porni în trombă și forță cu toată viteza grilajul metalic.

– Drăcia dracului, ăsta-i nebun!, exclamă Lupu, demarând și pornind în urmărirea lui.

Ar fi trebuit să urmeze o cursă scurtă, dar cu pedala apăsată la maxim, mai ales că șoseaua de centură era pustie la ora asta. Numai că, după nici zece kilometri, Dusterul încetini și trase pe dreapta.

– Asta-i culmea!, se enervă și Ursu. Mă duc și-i trag o bătaie idiotului…

Au oprit și ei în spatele Piciului, alergând apoi și înjurând spre mașina oprită.

– Ce naiba te-a apucat, tontălăule?, i-a strigat Lupu, în timp ce deschidea portiera. Vrei să fim prinși?

– Nu știu ce s-a întâmplat, dar mașina asta nu-i normală pe dinăuntru, se scuză cu necaz tânărul. Uite ce bord sofisticat are, plus alte dotări din care n-am mai văzut nici la cele mai moderne autoturisme.

– Și trebuia să oprești aici ca s-o examinezi?, răcni și Ursu, respirând din greu după scurta cursă pe jos.

– Nu am oprit-o eu. Pur și simplu nu mai vrea să meargă, de parcă ar fi primit o comandă externă. Vă spun eu că-i ceva ciudat aici.

Lupu se gândi câteva secunde, timp în care Piciul examina aparatura, încercând să înțeleagă rostul ei. Operațiunea era compromisă și nu puteau risca să piardă timp cu remorcarea, gândi primul, după care ordonă:

– Treci în mașina noastră și hai s-o ștergem de aici, îi spuse tânărului. Parcă aud deja sirenele poliției, deci trebuie să ne grăbim.

– Stai două secunde să fac niște poze, îl rugă acesta. Sunt mai multe fire și o conductă care duc în portbagajul de deasupra, dar mă îndoiesc că-i doar pentru camera de luat vederi.

– De selfie îți arde ție acum? Treci în mașină sau te las aici!

Piciul reuși, totuși, să fotografieze bordul, interiorul mașinii și apoi portbagajul. Numai după aceea își luă pe umăr geanta și fugi după ceilalți doi colegi, în timp ce poliția se auzea tot mai aproape.

Pe urmele tatălui (12)

continuare

De data asta, privirile li s-au întâlnit într-o încrucișare de exprimări total diferite. Uimirea de pe chipul tânărului era fenomenul cel mai intens, iar Delia căuta în în el măcar o nuanță de bucurie, surprindere plăcută sau iubire resuscitată. Din păcate, acea uluire venea mai degrabă cu neîncredere, redată de altfel și în cuvinte:

– Ești jalnică dacă ai ajuns să apelezi la astfel de trucuri. Știi foarte bine că nu pot fi tată, dar continui să-mi amintești acest lucru.

– Mă privești în ochi și nu mă vezi, îi spuse cu patos tânăra. Îți vorbesc cu toată sinceritatea și tu nu mă auzi, dragule. Chiar nu mă cunoști dacă insinuezi că aș minți doar pentru a te păstra lângă mine. Dacă vrei, îmi fac un test de sarcină în fața ta, ca să te convingi și pe această cale că minunea pe care am așteptat-o s-a înfăptuit. Doctorul o fi avut dreptate, dar uite că un ”alergător” de-al tău a ajuns la țintă, iar noi vom avea un copil.

Răzvan nu se lăsa convins, închise ochii, dădu din cap a negare vehementă și se așeză extenuat pe fotoliu. Era clar că avea la bază motive pe care logica lui le găsea infailibile, însă glasul prin care le făcu cunoscute deveni mai temperat.

– Minuni de astea se întâmplă doar în filmele cu final fericit, iar eu nu mai sunt un băiețaș care să creadă. Pe undeva mă bucur să aflu că vei fi mamă, ca să nu mai am mustrări de conștiință. Astfel, despărțirea noastră nu produce nicio victimă, fiind rezultatul firesc al circumstanțelor.

– Ce tot spui acolo?, întrebă Delia derutată.

– Hai să nu ne mai învârtim după cireș, continuă pe același ton tânărul. Ne-am îndepărtat de mai multă vreme și nici sex nu mai făceam cât s-ar fi cuvenit. Eu cu munca, tu cu munca, și amândoi cu alt anturaj. Era cât se poate de firesc să găsim pe cineva care să ne satisfacă spiritual și fizic.

Delia simțea că se învârte camera cu ea, de aceea trebui să se așeze pe marginea canapelei.

– Cuuuum?!, rosti cu evidentă nervozitate. Acum o să mă învinovățești și de infidelitate? Trebuie să mă jur că ți-am fost credincioasă, doar pentru că tu ai călcat strâmb?

– Nu trebuie să te prefaci mirată și nici ofensată, încercă să o calmeze tânărul. Această minune de care te bucuri are o explicație cât se poate de lumească, respectiv un bărbat capabil de reproducere. Și cine poate fi mai potrivit pentru asta decât un coleg de muncă cu care petreci toată ziua și care – ce să vezi? – are o etnie renumită pentru capacitatea de a turna copii cu nemiluita.

– Nu mi-am închipuit că ai putea fi atât de josnic, reacționă cu lacrimi în ochi Delia. Că ai putea avea astfel de gânduri și să mă înșeli pe aceste considerente, în timp ce eu te iubeam cu toată ființa mea. M-ai mințit atâta vreme și în atâtea privințe încât nici nu mai știu ce să cred. M-ai iubit cu adevărat vreodată? Ești cu adevărat steril sau era o găselniță prin care mă îndepărtai?

– Liniștește-te și hai să ne despărțim civilizat. Te-am iubit, la început, dar te-ai schimbat într-o femeie cu ambiții de bărbat. Eu am nevoie de feminitate, de o persoană caldă care să mă aștepte acasă cu brațele deschise, cu zâmbetul mereu pe buze și dornică să asculte cum mi-a fost ziua. Dar tu îmi făceai concurență cu cazul tău ”interesant” și ideile de detectiv. Asta m-a îndepărtat și a făcut să-mi caut un refugiu în brațele unei femei obișnuite, chiar dacă e cu șase ani mai în vârstă și are doi copii, frumoși de altfel. Apropo, dacă ar fi fost să se întâmple o minune, ea ar fi rămas gravidă, după cât de ușor i s-a întâmplat cu fostul ei bărbat.

Delia ar fi vrut să-și arate tăria pe care se baza în momentele cele mai grele, dar lacrimile nu o ascultau. Citadela pe care o construise cu atâta migală și încredere se sfărâmase ca un glob sensibil de sticlă, după câteva cuvinte pentru care nu prevăzuse apărarea necesară. Plângea cum nu o făcuse de mult și îi era rușine că-și arăta slăbiciunea în fața  celui care nu mai merita niciun respect. A fost oarbă de dragoste, de nu a intuit nimic din ce se întâmpla cu relația lor, cu bărbatul pe care-l considerase un sprijin solid? Acum se ridica un văl de pe ochii ei, iar ceea ce vedea o durea prea tare, o înspăimânta și o descuraja când se gândea ce-o mai așteaptă. O sămânță i se dezvolta în pântecele, iar cel pe care-l crezuse implicat îi repeta mereu că-i imposibil să fie tată. Dacă avea, totuși, dreptate? Ce altă explicație ar putea exista, din moment ce nu avusese contact sexual cu nicio altă persoană? Își aminti cazul la care lucra și se cutremură la gândul că ar putea deveni, la rândul ei, o victimă printre atâtea altele. Dar cum s-ar fi putut întâmpla, din moment ce a fost tot timpul lucidă, nimeni nu s-a apropiat prea mult și nici intenții de acest fel nu a observat?

Ecografiile în sarcină – ghid complet | SfatulMamicilor.ro

 

 

Pe urmele tatălui (12)

 

S-a predat poliţiştilor de Ziua Îndrăgostiţilor, sătul de ...

”Fii pregătită pentru orice, ca viața să nu te ia niciodată prin surprindere”, își aminti Delia de o altă vorbă a tatălui. Era tare sfătos părintele său, iar ea nu s-a interesat niciodată dacă aceste cugetări îi aparțineau sau le împrumutase de la predecesori mai mult sau mai puțin celebri. Cum ar fi Herbert Harris, ale cărui cuvinte de încurajare îi răsunau acum în minte: ”Nu contează de câte ori ai căzut. Contează de câte ori te-ai ridicat de la pământ și ai mers mai departe, spre a-ți împlini visul”. Combinând ambele citate, tânăra putea spune că s-a pregătit pentru orice căzătură, fiind hotărâtă să se ridice iar și iar de la pământ. Teoretic pare mai simplu, dar când căzătura e atât de dureroasă încât te amețește, e mult mai greu să-ți amintești sfaturile, să te bazezi pe judecată și să apelezi la tăria pe care credeai că ai acumulat-o. Mai ales dacă a fost lovită în organul cel mai sensibil – inima -, de către omul la care se aștepta mai puțin – logodnicul.

– Trebuie să ne despărțim!, a fost expresia spusă cu calm de Răzvan, dar percepută ca o lovitură de pumnal de cea căreia îi era adresată.

– Poftim?!, a venit reacția de uluire.

Delia a fost crescută cu concepția că iubirea vine cu adevărat o singură dată și nu mai pleacă, indiferent de câte ajustări și compromisuri trebuie făcute pe parcurs. Își făcuse planuri pentru orice situație, în care numitorul comun era dragostea nealterată dintre ei. Conform îndemnului ”Fii pregătită pentru orice…”, s-a gândit și la pierderea dragului ei, dar momentul și modul în care se întâmpla a bulversat-o. Nu putea concepe să existe un motiv destul de întemeiat pentru ca ei doi să se rupă unul de altul, indiferent de problemele inerente oricărui cuplu. Oare s-a întâmplat ceva grav, iar ea nu a fost atentă din cauza serviciului?

– Mă mut în altă parte chiar din seara asta, îi confirmă tânărul, evitând să o privească în ochi.

– Tot nu înțeleg, murmură fără vlagă Delia. Ce s-a întâmplat? Ți-am greșit cu ceva?

Abia acum se apropie Răzvan de ea, o cuprinse cu mâinile de umeri și o privi cu reproș:

– Mă mai întrebi? Tu chiar nu te vezi? Pentru că eu nu te mai recunosc fizic și nici moral. Te-ai tuns ca un băiețoi și te-ai vopsit în roșu, doar ca să fii acceptată între prostituate. Te-ai tatuat ca un pușcăriaș și ți-ai pus belciug în nas, mesteci gumă aproape la orice oră și te îmbraci exact așa cum îți displăcea să le vezi pe altele. Îți petreci zece ore la serviciu, purtând o perucă făcută din părul tău frumos și pozând într-o polițistă respectabilă, iar serile te infiltrezi printre cele mai depravate personaje. Eu patrulez cu colegii pe lângă tine și sunt nevoit să întorc capul, pentru a nu te aresta și apoi a mă face de râs. Iar asta nu e decât o parte din ce s-a întâmplat și la care am tot închis ochii până acum. Nu mai suport, mi-a ajuns până peste cap la câte probleme mai aveam deja.

Tânăra îi susținu privirea cu un sentiment vădit de durere și compătimire, dar el se depărtă imediat după ce-și termină expunerea. Îl înțelegea perfect, iar acum îi părea rău că nu l-a consultat în legătură cu fiecare amănunt care putea afecta și viața lor intimă. Măcar să-i dea impresia că părerea lui contează, să nu creadă că-i exclus din deciziile pe care oricum le-ar fi luat. Așa înțelegea ea să-și îndeplinească misiunea, singura modalitate în care putea să aibă succes. Doar acum își dădea seama că a făcut o alegere crucială: profesia în detrimentul iubirii ce părea intangibilă. Totuși, mintea ei nu era pregătită să accepte o pierdere atât de mare și o perspectivă atât de sumbră: singurătatea.

– Îmi pare foarte rău, dragul meu, trebuia să-mi spui ce te doare și te înțelegeam, nicidecum să înduri în tăcere și să răbufnești dintr-odată. Știi foarte bine că tatuajele nu sunt permanente, părul o să-mi crească la loc, în culoarea lui naturală, iar comportamentul de pe stradă e doar un rol la care voi renunța cu plăcere când voi avea rezultatele scontate. Ăsta-i riscul meseriei, pe care mi-l asum așa cum o faci și tu când e cazul. Amândoi vrem să ne facem treaba bine, dar circumstanțele sunt diferite. Contează că ne iubim și trebuie să ne înțelegem, mai ales în aceste momente. Și tu mă iubești, nu-i așa?

Răzvan era ocupat cu împachetatul unor obiecte de îmbrăcăminte și întârzie cu răspunsul. Doar când întrebarea se repetă, se auzi și vocea lui:

– Nu știu… Ce rost ar mai avea iubirea asta? Fără viitor, fără copii…

De data asta a fost rândul Deliei să se proțăpească în fața lui și să-i spună răspicat:

– Ce rost are o iubire?! Cum poți să întrebi așa ceva când ești îndrăgostit? Iubirea e un rost în sine, fără explicații și motive. Dar dacă tot vrei și un motiv, îți dau o veste pe care mă pregăteam să ți-o spun într-o atmosferă mult mai plăcută: sunt însărcinată!

 

va urma

Pe urmele tatălui (11)

continuare

Nu prea era obișnuit Jucătorul să asculte, dar mai ales să primească sfaturi de la o femeie. Ele constituiau, pentru el, un mijloc de distracție și o marfă pe care era sigur că știe cum să o valorifice ca nimeni altul. Această concepție bine înrădăcinată nu-l făcea deloc receptiv în fața unei puștoaice obraznice, venită să-i spună lui ce să facă în ograda lui, iar apoi să se ducă vestea în urbe că îl învață muierile cum să conducă. Totuși, între patru ochi și ușile închise, nu strica să audă ce-i poate mintea acestei apariții excentrice de care el nu auzise până acum, cu darul de a-l contraria prin fiecare gest sau frază. Iar pentru ca presupusele aberații care vor urma să fie mai ușor de suportat, o strigă pe Zarea – frumoasa lui de casă – să-i aducă un pahar proaspăt din cocktailul preferat. Pe Nico nu o îmbie cu nimic, însă, după ce-și văzu băutura în față și rămaseră iarăși singuri, îi făcu semn că poate vorbi.

– Poftă bună la ce-o fi acolo!, ținu fata să-și arate recunoștința. E bine că nu m-ai invitat să-ți țin companie, pentru că nu știam cum să te refuz fără să te supăr. Îți dai seama ce logoree aș fi avut dacă mai beam și alcool, după ce că și așa mi se reproșează debitul vocal prea abundent.

– Nu mai spune, ripostă în aceeași notă Jucătorul. Hai să-ți aud debitul acela și să terminăm odată.

– Așa este, încuviință Nico în timp ce continua să-și mestece cu conștiinciozitate guma, iar cu mâinile să tot mototolească hârtia din care o scosese. Vorbeam de fetele pe care le consideri o proprietate…

– Sunt proprietatea mea, pentru că le-am cumpărat de la niște nenorociți bătăuși și le-am oferit condiții bune de muncă, ținu să o lămurească bossul. Așa cum și fotbaliștii sunt cumpărați de patroni, pe milioane de euro, și nu pot pleca până sunt răscumpărați sau le expiră contractul.

– Hai să nu facem asemenea comparații, că nu mai terminăm până mâine dimineață. E un abuz care se practică în toată lumea, doar că aici a intervenit ceva despre care văd că n-ai habar. Două dintre ele sunt însărcinate, iar celelalte se tem că vor păți la fel.

– Însărcinate?!, tresări iarăși nervos Jucătorul. Cât de proaste trebuie să fie încât să nu folosească prezervativul sau mai știu eu ce alte contraceptive?

– Nu te ambala, că nu din cauza contactelor sexuale au rămas grele, îl contracară fata.

– Ce povești mai îndrugi și tu acolo?! Sunt târfe și doar de sex se ocupă, iar neglijența se plătește. Că doar nu s-au inseminat pe cale artificială.

– O fi, într-un oraș normal și condiții obișnuite. Dar le cred pe cuvânt că nu așa s-a întâmplat. Umblă vorba că domnișoarele și doamnele atrăgătoare sunt însămânțate abuziv de cineva, nu se știe cine și cum. Am auzit că și poliția investighează câteva cazuri de fete respectabile care au pățit la fel.

Bossul deveni dintr-o dată mai atent și o privi insistent pe cea care devenea deodată persoană mai profundă decât până atunci. După câteva secunde lungi, continuă cu o întrebare surprinzătoare:

– Chiar nu vrei să servești ceva? Măcar un suc natural sau o cafea din boabe speciale?

– Mulțumesc, dar nu am starea necesară pentru așa ceva.

– Zici că și poliția e amestecată în treaba asta? Interesant, pentru că m-a vizitat un agent care mi-a cerut ajutorul, adică niște informații. Un tânăr cu numele de Tivi, băiat bun… poate ai auzit de el.

– Încă n-am avut probleme cu caralii, dar dacă mă saltă ăsta, o să-i spun că-l apreciezi, răspunse surâzând Nico.

– Mă rog, ai tot timpul, din moment ce ești nouă în oraș. Mă miră, însă, că ești la curent cu aceleași zvonuri cu care mă agasează ăștia în uniformă.

– Mai scoate și tu capul pe străzi, ai să auzi cu urechile tale că multă lume vorbește de asta. Pe mine nu mă doare nici în cot, dar mi-am făcut deja câteva prietene și tare aș vrea să-i trag un picior în bijuteriile de familie celui care profită astfel de ele. Cred că și tu ai avea un motiv bun să-l scoți din scenă, ținând cont de damele sexy pe care ți le scoate un timp din producție.

Jucătorul continua să gândească, cu paharul în mână și cu ochii concentrați mai departe pe fata aceea misterioasă. Tare ar fi vrut să știe ce era în căpșorul acela acoperit cu un păr scurt, de un roșu aprins.

– Vrei să jucăm ceva?, puse el cu o altă întrebare neașteptată

– Precis că ai o miză în gând, se arătă curioasă Nico.

– Viața, ca întotdeauna, zâmbi Jucătorul în timp ce sorbi o gură din licoarea răcoritoare.

– Viața mea la cărți sau zaruri? Și dacă voi câștiga?

– Îți dau informații despre violator.

– Miroase a cacialma. Nu poți să-mi dai ce nu ai, doar tocmai mi-ai spus că nu crezi în existența lui. Eu zic să faci un efort și, după ce afli ceva care să semene a pistă, ne întâlnim și jucăm ce vrei tu. Îți promit că vom câștiga amândoi.

Fata își puse picioarele jos, se ridică lin de pe fotoliul și lăsă pe masă ambalajul de la guma de mestecat pe care-l chinuise între degete. Jucătorul nu a schițat vreun gest împotrivă, atunci când se îndreptă spre ușă și ieși elegant, lăsând în urmă un parfum persistent.

 

Gume Mestecat - Arta - Obiecte de colectie - OLX.ro

 

Pe urmele tatălui (11)

 

Modele de tatuaje 3D pentru fete | Fashionada

Apariția fetei l-a surprins mai mult decât se aștepta pe Jucător. Deși în viața lui tumultoasă a avut privilegiul să cunoască personaje din cele mai interesante, multe dintre ele chiar ciudate, de data asta nu știa în ce categorie să o includă pe intrusa care a fost împinsă de Lupu în sufrageria somptuoasă. Poate că l-a intrigat modul eficient în care s-a desprins din mâna locotenentului său, poate ochii aceia albaștri și neastâmpărați cu care fata îl înfrunta, ori mai degrabă felul neobișnuit în care arăta. O tânără cu părul scurt, de un roșu aprins, fardată în exces și cu o nară care purta povara unui inel provocator. Roșie îi era și bluza fără mâneci, precum și cizmele lungi până la genunchi, în ciuda vremii călduroase. Pantalonii de blugi, făcuți ferfeliță, completau îmbrăcămintea sumară, dar aerul de rebelă era amplificată de tatuajele impresionante de pe ambele brațe. Un desen reprezenta o ciupercă viu colorată, vădit otrăvitoare, în timp ce pe celălalt braț ieșea în evidență un desen cu o floare. La această impresie se adăuga o presimțire stranie, sentiment pe care nu-l mai încercase de ani buni. Iar Jucătorul punea mare preț pe aceste avertismente, ca pe un al șaselea simț.

– Poți să ieși la plimbare, Lupule, îi recomandă șeful, făcându-i semn să-i lase singuri.

– Aveți grijă, că-i otrăvitoare pițipoanca, avertiză bărbatul în timp ce se retrăgea și își masa o posibilă vânătaie la mână.

– Deci tu ești fata cea nouă, continuă gazda, imediat ce au rămas în doi. Am auzit că ești nesupusă și violentă, asmuți fetele celelalte împotriva mea și mi-ai bătut o gardă de corp. Mă așteptam să fii mai solidă, dar nu văd decât o puștoaică insolentă, apărută parcă din pușcărie sau de la circ. Cum ți se spune și de unde ai picat în orașul meu?

– Păi, dacă slugii tale îi spui Lupu, pe mine poți să mă numești Scufița Roșie. Înseamnă că tu ești bossul cel mare…

– Se poate spune și așa…, dar chiar Scufița Roșie? E drept că roșul predomină la tine, însă nu pari atât de inocentă ca o fetiță pierdută în pădure. Iar dacă ar fi așa, mă gândesc că eu aș putea fi Vânătorul, care e foarte curios să știe cine și unde ar putea fi Bunica.

– Vânător sau jucător, nu prea contează, din moment ce ești în aceeași tabără cu lupul, îi răspunse fata, în timp ce cerceta fiecare detaliu al încăperii.

Apoi, fără să ceară permisiunea, își trase mai aproape fotoliul cel mai apropiat și se aruncă în el, ridicându-și cu tupeu picioarele și sprijinindu-le de colțarul din jurul mesei. Scoase din buzunare o gumă de mestecat, o despachetă și o introduse incitant în gură, seducându-și gazda cu rujul roșu și unghiile de aceeași culoare. Jucătorul nu știa cum să reacționeze pentru a-și păstra demnitatea, însă tot instinctul îl scoase din încurcătură, printr-o expresie sarcastică:

– Dar simte-te ca acasă, păpușă mică și energică. Te pot servi cu ceva, care să te încurajeze și mai mult, poate un coniac sau un gin…

În sinea lui, recunoștea că privește un corp perfect, iar dacă excludea celelalte zorzoane, cum ar fi brățările prea multe și cercelul din nas, putea să creadă că are în față un manechin demn de admirat.

– Nu amestec plăcerea cu afacerile, așa că hai mai întâi să ne înțelegem, îl surprinse din nou tânăra.

– Stai că nu înțeleg, replică uimit bărbatul. Tu ai venit să faci afaceri cu mine?! Dar cine te crezi?

– Nu ți-am spus?! Aaa, încă nu, să-mi fie cu iertare. Pot să fiu coșmarul tău sau visul frumos pe cale să se împlinească. Depinde de tine.

– Te-am mai întrebat o dată: cine dracu’ ești și ce vrei de la mine?, se răsti Jucătorul. Ești conștientă că te pot omorî în două secunde, fără ca nimeni să te găsească?

Fata nu se arătă intimidată, ba schiță un surâs neîncrezător și la fel de impertinent.

– Fii serios, boss! Am auzit că ești un om inteligent și nu acționezi după impulsuri de moment. Ai probleme mari cu fetele de companie, iar eu vreau să te ajut. N-ai de unde să mă cunoști, pentru că am venit recent din străinătate, unde am văzut multe, dar ce am întâlnit aici depășește orice imaginație.

Gazda sări în picioare și doar stăpânirea de sine îl opri să se dea la obrăznicătura roșie. Totuși, vocea lui îi trăda nervozitatea.

– Ascultă la mine… târfă cu poreclă de poveste!…

– Poți să-mi spui și Nico, dacă găsești că-i mai ușor, dar nu ”târfă”, pentru că am și eu mândria mea, îi răspunse tânăra, mestecând cu același calm guma.

– Singura problemă, temporară, ești tu, continuă la fel de iritat Jucătorul. Iar asta se poate rezolva ușor.

– Mă mir că Șpil nu ți-a spus despre ce-i vorba, dar nici tu nu ești curios să afli tot ce se întâmplă în această… hai să-i zicem branșă. Măcar să ai răbdare până te pun la curent, după care ești liber să acționezi după cum te duce capul. Ce zici, ești în stare să mă asculți?

va urma

Pe urmele tatălui (10)

continuare

Șpil continua cu justificările, pomenind toate necazurile pe care le-a avut în ultimele zile și subliniind constant câte sacrificii a făcut pentru ca afacerea să meargă, doar că nimeni nu recunoștea și nici ajutor nu a avut. Jucătorul nu-l mai asculta, fiind ocupat să admire câteva albine dintr-un borcan, apărut de undeva în mâinile lui. Plângărețul sesiză în cele din urmă ciudata preocupare a șefului său, iar asta îi tăie elanul oratoric, reinstaurându-i teama de la început. Tăcerea care s-a așternut putea fi întreruptă doar de Jucător, iar acesta o savură pe îndelete înainte de a-și expune gândurile.

– Mă simt ușor confuz, Șpilule, rosti cu un glas moale șeful. Ce-aș putea eu înțelege din averea pe care o porți la tine într-o geantă, laolaltă cu două pașapoarte? Primul și cel mai logic gând ar fi că mă furi. Altfel de unde ai avea atâția bani, dacă afacerea merge prost?

– Am pus eu bani, maestre, se repezi omul cu lămuriri. Din ce-am câștigat la cărți, doar știi că sunt bun la asta. Am vrut să fii mulțumit de mine… de-aia…

– Ahaaa…, chiar uitasem că ești mare cartofor. Și eu mai joc, din când în când, dar nu am câștigat niciodată ca tine. Întâmplarea face să am la mine un pachet de cărți, așa că-mi poți dovedi pe loc cât de norocos ești.

Jucătorul își așeză cu grijă borcănelul cu insecte între picioare și scoase din buzunarul interior al sacoului un pachet de cărți lucioase, dându-i și mai mulți fiori interlocutorului. Apoi, în timp ce le amesteca pe îndelete, continuă:

– E drept că eu nu joc pe bani. Ia și taie-le, ca să nu am reproșuri, iar apoi alege o carte de deasupra. Dacă o să fie mai mare ca a mea, înseamnă că ești de bună credință și poți să pleci cu tot ce ai avut asupra ta. Nu mai trebuie să-ți spun ce se întâmplă altfel.

– Șefule, eu am fost și voi fi mereu un ghinionist, se milogi din nou Șpil. Câștig la jocuri doar când trișez, așa că nu mă condamna dinainte. Te implor!

– Nu face nimic, poți să trișezi și acum, doar să nu te prind, îl tachină Jucătorul, afișând un zâmbet sarcastic. Hai, ia o carte că n-avem toată ziua la dispoziție.

Grăsuțul se șterse iarăși de transpirație, după care își duse mâna tremurândă spre pachetul întins cu generozitate. Chipul i se lumină doar când văzu ce carte i-a fost hărăzit să nimerească: damă de treflă.

– Vezi că ești norocos?, îl lăudă partenerul. E aproape imposibil să te întrec, dar nu ar fi corect să renunț.

Mâna șefului nu șovăi deloc și întoarse lejer o carte care-l făcu pe Șpil să suspine: popă de inimă roșie.

– Uuups, roșie ca sângele!, exclamă cu surprindere câștigătorul. Ăsta trebuie să fie un semn al sorții.

– Șefule! Maestre! Fac orice numai lasă-mă în viață!

Micuțul ar fi căzut în genunchi dacă spațiul din mașină i-ar fi permis, ar fi sărutat mâinile Jucătorului dacă ar fi ajuns până la ele, ar fi promis luna de pe cer, dar urechile care trebuiau să asculte erau ca astupate. Însă cuvintele persoanei care le avea în dotare veneau ca niște porunci sacre:

– Fii liniștit, că eu n-am să-ți pricinuiesc niciun rău. Trebuie doar să faci ce-ți zic, pentru a îndrepta greșelile. Ia-ți telefonul, sună-o pe Cora și spune-i să transmită fetei noi că o aștept la mine pentru o discuție de afaceri. Acum!

Șpil se conformă imediat și transmise mesajul în câteva cuvinte, după care reveni cu o întrebare către Jucător:

– Diseară, pe la ora opt e bine, maestre?

– E OK, aprobă acesta, luându-i mobilul din mână. Acum să revenim la oile noastre… sau mai degrabă la albinele noastre. Nu-i așa că sunt niște ființe extraordinare? Trudesc toată viața pentru o regină, fără să se revolte sau să aibă pretenții. Multe am avea de învățat de la ele, nu crezi? Chiar și când înțeapă, o fac doar pentru a-și apăra comunitatea, cu riscul de a muri. Acum îmi dau seama că-i o cruzime să le ținem închise în borcan pe căldura asta, pot să se streseze și apoi să atace pe oricine le iese în cale.

Jucătorul învârtea din nou borcănașul în mâini, privind fascinat la zbaterea insectelor din interior. După un timp, deșurubă lent capacul din tablă găurită, gest care-l alarmă și mai mult pe Șpil.

– Șefule, te rog eu să nu-l desfaci aici, că sunt alergic la înțepătura lor și intru în șoc anafilactic. Deschide un geam și dă-le drumul afară…

Micuțul rotofei aproape că plângea când îl implora astfel pe cel în mâinile căruia simțea că îi este viața și care se juca acum atât de crud cu ea.

– Extraordinară coincidență!, exclamă Jucătorul. Să mă pici cu ceară dacă știam de alergia ta, dar o fi iarăși mâna destinului. Să vedem ce îți este hărăzit în continuare, dar eu cred că nu trebuie te temi, dacă stai liniștit și nu transpiri. Oricum nu te vede nimeni prin geamurile fumurii și nici nu o să te audă în vacarmul de afară.

Cu zâmbetul pe buze, șeful eliberă insectele și îndreptă gura borcanului spre fața leoarcă de sudoare a lui Șpil. Când primele albine se așezau pe chipul îngrozit al victimei, apicultorul de ocazie deschise portiera din partea și ieși la în aerul mai răcoros de afară. Nu-i plăcea să vadă lupta inegală care se ducea înăuntru, însă avea de gând să elibereze curând bietele zburătoare.

Imagini de fundal : albină, insectă, in dungi, antene, corp ...

 

Pe urmele tatălui (10)

Oră de vârf în circulația rutieră din oraș, iar asta se putea vedea și în intersecții, prin cozi lungi de mașini nerăbdătoare. Cele mai nervoase erau taxiurile, care se manifestau prin vocea șoferilor revoltați de orice li se părea lor că le fură câteva secunde din timpul lor prețios. Această stare se putea vedea și la semaforul de pe Bulevardul București, unde mai atrăgeau atenția doi bărbați care se strecurau printre coloanele de mașini, examinând-le în grabă pe fiecare taxi în parte. Unul din ei era gras și se ținea cu greu după celălalt, cu mult mai subțirel și vioi. Cel din urmă tocmai i-a făcut un semn că a găsit ce căutau, când culoarea semaforului a permis șirului să se pună în mișcare. A urmat o cursă și mai obositoare, dar norocul a fost de partea lor și coloana s-a oprit din nou, înainte de a ajunge la intersecția așteptată. Firește că pirpiriul a fost primul care s-a proptit în fața portierei, zâmbindu-le cu satisfacție șoferului de taxi și pasagerului încremenit.

– Șpiluleee, mă faci să fug atâta după tine, îi reproșă el individului din spate, un bărbat durduliu care strângea la piept o geantă.

Între timp, a ajuns și grasul în dreptul mașinii, proptindu-se în portiera șoferului. Sufla din greu, iar această stare nu era de bun augur pentru cei vizați.

– Vă rog să nu mă băgați în treburile voastre, i se adresă cel de la volan. Luați-l de aici și lăsați-mă să-mi văd de necazurile mele.

– Auzi ce zice domnu’, i se adresă subțirelul din nou celui cu geanta. Hai, că te așteaptă șefu’.

– Păi… la el mă duceam acum, Lupule, răspunse durduliul cu o voce tremurândă și cu fața tot mai umezită de transpirație.

– Ok, atunci suntem toți norocoși. Jucătoru’ e aici, în parcare, n-avem mult de mers, dar întâi plătește cursa, ca un domn ce ești.

Cel numit Șpilu scoase cu mâna fremătând o bancnotă de o sută, o atinse șoferului și, fără să mai aștepte restul, se prelinse pe ușa larg deschisă de Lupu. Pășea ca pe spini printre mașinile care vor fi libere să zburde în curând, în timp ce el era împins din spate de două umbre prevestitoare de rău. SUV-ul care-i aștepta în apropiere i se păru bietului om mai negru ca niciodată, iar invitația de a lua loc în spate, lângă Jucător, ca un prim pas spre abator. Nici tonul glumeț cu care acesta l-a întâmpinat nu a fost menit să-i reducă transpirația:

Top 10 SUV-uri second hand cu un pret de sub 10.000 euro

– Care mai e șpilu’, Șpilule? Uite cum se adeverește zicerea că ”dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed”… sau cam așa ceva. Tu ești Mahomed, în cazul de față, iar eu mă întreb de ce ai ocolit muntele.

– Nu te-am ocolit, Maestre, doar că am tot amânat. Știi… afacerea nu merge așa cum am prevăzut… și tot am așteptat să se îndrepte.

Durduliul se tot căuta cu o mână prin buzunare, reușind în cele din urmă să dea de o batistă cu care să-și șteargă fața și gâtul. Nu îndrăznea să-și privească interlocutorul în ochi, ferindu-se de ochii lui, precum face actorul cu camera de filmat în timp ce-și joacă rolul din film.

– Poate că te-aș crede, dar nici prin telefon nu ai mai fost de găsit. Uite ce e: nu cred în predestinarea oamenilor în funcție de numele sau porecla lor, dar al tău chiar se potrivește. La fel cum se potrivesc și cele ale hăitașilor mei, Ursu și Lupu. Primul e mare și puternic, iar al doilea zvelt și feroce. Nu trebuia să am încredere în tine și să-ți dau o sarcină atât de importantă.

– Maestre, te asigur că…

– Destul cu asigurările!, i-o reteză Jucătorul cu o voce schimbată. Unde sunt banii pe care mi-i datorezi? Ai ceva de ascuns acolo? Ia să văd…

Împotrivirea a fost mai mult formală, pentru că geanta a fost smulsă din brațele lui Șpil și apoi golită în spațiul care-i separa. Mai multe teancuri de bani în valută, bijuterii, câteva lingouri de aur și două pașapoarte s-au revărsat ca din Cornul Abundenței. Durduliul oftă din greu, în timp ce Jucătorul își exprima mirarea:

– Tu chiar crezi că poți să mă prostești?! Voiai să fugi din țară cu… asta… Cora, una din fetele mele? Și cu banii mei?, se enervă Jucătorul în timp ce cerceta pașapoartele.

– Nu e ceea ce crezi, Maestre!, încercă durduliul să îndulcească evidența.

– Nu mă mai lua cu zăhărelul, că mai mult rău îți faci. Unde este Cora? Unde sunt celelalte fete? Erai șeful, dar stăpânul sunt eu, sau ai uitat?

Șpil se mai șterse o dată cu batista deja umedă, apoi încercă să fie cât mai cursiv în exprimare:

– Am pierdut controlul asupra lor, șefule. Doar cu Cora am mai putut să mă înțeleg, după ce i-am promis că mergem în Italia și ne căsătorim. Celelalte au ajuns sub influența unei tipe noi, pe care am găsit-o de curând și m-am gândit că o să ne aducă bani frumoși, la cum arată. Dar le-a sucit mintea și nu am putut face nimic, pentru că fata cea nouă știe să se bată al dracului de bine. Uite… mi-a scos un dinte, iar pe Chișu l-a băgat în spital.

va urma