Occident Express (7)

Colonelul Zamfirescu avea multe calități, nu degeaba a ajuns unul dintre cele mai active și decorate cadre din armată. Toți știau că-i ambițios, perseverent sau încăpățânat – după cum considerau prietenii sau invidioșii -, neiertător și răzbunător din fire. De aceea, un om cu vanitatea lui, nu putea să treacă peste eșecul misiunii de a captura trenul pirat, o operațiune care păruse atât de simplă, dar care-l dezonorase în fața superiorilor. Însă nu reproșurile lor îl dureau cel mai tare, ci lovitura pe care o simțea în mândria lui de militar profesionist și ireproșabil. Acest sentiment dureros l-a împins pe nesimțite către obsesia de a îndeplini cu orice preț acest țel, oricâte sacrificii ar fi trebuit să facă.

I s-a dat mână liberă, după mai multe insistențe în cercurile politice pe care le cunoștea bine. A început cu anunțuri în mass-media, prin care promitea o recompensă substanțială celui care îi va da informații privind traseul Occident Express-ului. Reacția doritorilor de câștiguri ușoare nu a întârziat să apară: sute de oameni l-au contactat, asigurându-l că ei știu precis pe unde va trece trenul într-o anumită zi și la o anumită oră. Însă datele se contraziceau adesea unele pe altele, de parcă ar fi existat mai multe garnituri de acest fel. Iar atunci când pontul părea verosimil și colonelul își mobiliza trupele, ceea ce s-a întâmplat de multe ori, se dovedea că totul a fost o înșelătorie care-l înfuria la culme pe Zamfirescu și îl făcea să se descarce pe toți cei cu care venea în contact. Nici nevasta lui nu era exclusă de la aceste răbufniri care au determinat-o să-l părăsească, luând cu ea și cei doi copii.

Rămas singur, obsesia colonelului nu se diminuă deloc, ci crescu în intensitate și frecvență. Cutreiera incognito toată țara în căutarea ocaziei de a se răzbuna, se întâlnea cu oameni de toate categoriile, intrând în case deocheate sau crâșme prăpădite, însoțit de locotenentul Pascu, singurul care-l compătimea și-l ocrotea în același timp. De obicei, auzea despre trecerea trenului la trecut, iar asta îl scotea iarăși din sărite. Dar, dintre atâtea întâlniri, una l-a convins din nou să-și adune oamenii și să împânzească cu ei o gară de câmpie. Omul cu informația era lângă el, supărat că fiul său apelase la Occident Express pentru a părăsi țara. De mai multe ori a încercat să o facă pe căi obișnuite, dar l-a prins la timp și l-a întors acasă cu forța, după care i-a aplicat câte o bătaie sănătoasă. Ar fi făcut la fel și de data asta, dar auzise că trenul acesta poate veni pe unde nu te aștepți, deci se temea să riște. Mai bine să scape definitiv de amenințarea lui, plus că primea și o sumă frumoasă de bani, ca recompensă.

Colonelul putea să-și mângâie iarăși mustața, prevăzând parcă mult așteptata răzbunare. Soldații erau pe poziții, tunarul era unul nou și fără mustrări de conștiință, iar Pascu își desfășurase oamenii pe partea cealaltă a gării. De data asta nu vor pregeta să tragă cu toate gurile de foc, la prima vedere a locomotivei sau la primele semnale sonore. Evacuaseră gara și personalul de serviciu, pentru a preveni victimele colaterale, dar și martorii unor eventuale nesincronizări. Pasagerul nu putea fi confundat și numai el trebuia lăsat să se miște în voie.

Zamfirescu știa deja pe de rost mersul trenurilor, din câte misiuni a avut parte la fața locului sau pe care le-a pregătit teoretic, aplecat nopți la rând deasupra hărților. Acum, scruta liniștit depărtările ce se expuneau de-a lungul liniei de cale ferată, dreaptă precum lumânarea. Mirarea nu-i fu deloc mică atunci când văzu ceva apropiindu-se, deși băiatul încă nu-și făcuse apariția. Ca niciodată, trenul venea mai devreme, poate pentru a-l surprinde nepregătit, doar că el era precum un pescar veteran, răbdător și experimentat în toate trucurile.

– Simioane!, strigă el tunarului. Fixează ținta pe locomotivă și trage imediat.

Imagine similară

Sergentul recepționă comanda și, în câteva secunde, proiectilul țâșni către ținta tot mai vizibilă. O lovitură în plin zgudui trenul și îl opri brusc din cursă, fapt subliniat cu un chiot de entuziasm al colonelului.

– Toată lumea în mașini!, transmise el. Mergem să prindem vinovații și să-i salvăm pe prizonieri. Să sune cineva la Salvare, pentru a prelua răniții.

În timp ce marea majoritate a soldaților se îmbarcau în autovehicule, în frunte cu colonelul, locotenentul Pascu și omul care-și aștepta recompensa, unii au luat-o înainte pe jos, nebăgându-l în seamă pe tânărul cu geamantan ce tocmai intrase în gară. Trenul era la aproape doi kilometri de stație, iar cei motorizați au ajuns imediat. Doar când s-au dat jos și s-au apropiat de vagoane, și-au dat seama că loviseră un tren obișnuit, care trebuia să fi trecut de două ore, dar avea întârziere. Au sărit cu toții să scoată oamenii din vagoane și să selecteze răniții, fiind bucuroși să constate că nu era niciun mort printre ei. În timpul acestei operațiuni, se auzi un șuierat cunoscut prea bine de colonel. Privind dincolo, peste fiarele îndoite și vagoanele răsturnate, văzu cum trece maiestuos Occident Express-ul, construindu-și singur calea temporară și apoi culegând-o cu aceeași rapiditate. Într-un acces de furie, scoase pistolul și îl descărcă înspre acele vagoane sclipitoare, țipând către soldați:

– Trageți în el cu ce aveți! Trageți în nenorocitul ăla de tren!

Dar militarii lăsaseră armele grele în mașini, pentru a fi mai eficienți în ajutorul dat pasagerilor. Până să ajungă la ele, garnitura oprise deja în gară să-l ia pe băiatul care pleca în Occident, lăsându-și tatăl bătăuș să se certe cu colonelul.

– Trebuie să-mi dați banii! V-am dat informații corecte, deci îi merit, căuta el să se facă auzit.

– Mai taci odată, că te împușc aici!, se răsti la el Zamfirescu. Grijania mamii lui de tren!

Occident Express (6)

Coloana militară motorizată atrăgea ca un magnet atenția localnicilor, de parcă ar fi o defilare. Cu toții se opreau din orice altă activitate pentru a admira jeepul decapotabil din frunte, tunul lucios tras de un camion acoperit cu husă, precum și celelalte mașini ce purtau soldați înarmați și cu figuri preocupate, de parcă ar merge la război. Niciunul nu răspundea zâmbetelor venite din partea privitorilor, și nici măcar mâinilor ridicate care-i salutau cu efervescență de pe marginea drumului. Un drum care se îndrepta spre gară, după cum își dădeau cu părerea cei care se mai opreau să comenteze evenimentul. Probabil că acolo urmau să fie îmbarcați într-un tren și duși la vreo aplicație.

Într-adevăr, efectivul de militari se opri înaintea clădirii principale a gării, iar din autoturismul premergător coborî colonelul Zamfirescu, urmat de locotenentul Pascu. La semnul celui dintâi, toți ceilalți soldați părăsiră în ritm alert camioanele și se aliniară în cinci șiruri perfecte în fața celor doi ofițeri. Colonelul trecu prin fața lor, mângâindu-și grijuliu mustața stufoasă și privindu-i pe fiecare, de jos și până sus, în ochi. Era mulțumit de ceea ce vedea, așa că trecu direct la subiect:

– Soldați ai României! Sunteți mâna înarmată care trebuie să o apere de dușmani, doar că dușmanul nu e previzibil și ușor de descoperit. Această misiune ne revine nouă, celor care vă conducem. În această calitate și în virtutea datoriei atribuite, vă pot spune că astăzi vom anihila un inamic perfid, care se tot infiltrează pe pământurile patriei noastre, ne corupe concetățenii și îi duce în Occident pentru a-i exploata. E vorba de un tren pirat, conceput de minți diabolice, care apare și dispare în cele mai diferite locuri. Am o mare bănuială că astăzi o să treacă prin această gară, iar noi avem sarcina să-l capturăm cu orice preț. Vă amintesc că aceasta nu e o aplicație, iar voi aveți muniție de război, incluzând un tun și aruncătoare de grenade. Folosiți tot ce este necesar pentru a distruge locomotiva sau locomotivele, după caz. Apoi vom trece la arestarea elementelor inamice și eliberarea ostaticilor. Misiunea e secretă, de aceea nu vom interveni decât în momentul când trenul este în fața noastră și numai la semnalul meu. Până atunci, amplasați tunul și desfășurați-vă de-o parte și de alta a liniilor ferate. Cei de dincolo veți fi sub comanda locotenentului Pascu și vă veți ascunde după copaci sau tufișuri, iar cei de dincoace, folosiți orice obiectiv pentru a nu vă trăda prezența. Vom comunica între noi pe frecvența de siguranță. Rupeți rândurile!

Într-o clipă, se porni o vânzoleală organizată, ca într-un mușuroi de furnici în care fiecare își cunoștea rolul și își găsea destinația, ajutați de ordinele scurte ale celor doi ofițeri. Între acestea, Pascu găsi ocazia să-și întrebe superiorul:

– Aș fi curios de unde puteți ști că trenul acela va trece pe aici, din moment ce-i imprevizibil.

– Am și eu sursele mele. Așa am aflat cum un cuplu din localitate a solicitat Occident Express-ul pentru astăzi. Noi nu trebuie decât să-i așteptăm și să sperăm că trenul nu-i va dezamăgi.

– Dar de ce nu dinamităm liniile ferate? Ar fi mult mai eficient…

– Ăsta nu vine pe căile ferate obișnuite, ci își așterne și apoi adună singur șinele. Nu putem ști exact pe unde va trece, îl lămuri colonelul pe locotenent.

După care, cel din urmă se alătură trupei sale și traversă liniile, pierzându-se în pădurice. Urma o perioadă de așteptare, condimentată cu intervenții telefonice scurte și necesare pentru pregătirea și coordonarea fiecărui pas al acțiunii. Gara era mică și nu părea frecventată de călători. Un aspect care le lăsa mai multă libertate de mișcare, dar le făcea griji superiorilor, pe de altă parte. Poate cei doi solicitanți simțiseră ceva și se răzgândiseră, iar ei stăteau la pândă ca niște fraieri.

– Atenție, cred că vine momeala.

Era vocea colonelului, iar vestea se propagă ca fulgerul de iute. Doi tineri cu valize în mâini se apropiară de traverse, cercetând zarea într-o singură direcție. Își lăsară bagajele jos și se lipiră unul de altul, șoptindu-și cuvinte de îmbărbătare și sărutându-se adesea.

– Ei trebuie să fie!, rosti Zamfirescu la telefon. Fiți pe fază!

Minutele treceau cu greutate, provocând emoții în multe inimi și solicitând la maxim simțurile celor în așteptare. În cele din urmă, un șuierat prelung veni ca o izbăvire sau alarmare, în funcție de situație. Pământul vibra ușor, iar colonelul Zamfirescu zâmbea, mângâindu-și bucuros mustața. Era momentul lui de glorie, într-un război scurt și spectaculos, ce avea să-i aducă în mod sigur o medalie și poate un scaun de ministru. Pământul se cutremura deja bine, sunetele roților se auzeau clar, însă „trenul pirat” nu-și făcea apariția. Deodată, orice zgomot se stinse și terenul își recăpătă liniștea. În fața cuplului de îndrăgostiți se deschise o gaură dreptunghiulară spre care ei pășiră ca într-un alt univers, după care trapa se închise în urma lor și sunetele de roți se auziră din nou, la fel cum se simțeau vibrațiile pământului.

– E un truc!, țipă colonelul în telefon și la cei din jur. E camuflajul perfect! Trageți cu toate armele!, zbiera el ca înnebunit. Kalman, folosește tunul ăla. Pascu, trage cu aruncătorul de grenade.

– În ce să tragem?, întrebă tunarul, nedumerit.

– În tren!!!, arătă colonelul Zamfirescu înainte.

– Dacă ar fi un tren unde spuneți, nu ne-am vedea colegii de dincolo.

Imagini pentru imagini cu tren fantomă

– Prostule! E o imagine filmată și proiectată instantaneu pe vagoanele din fața noastră, la fel cum se întâmplă și pe partea cealaltă. De data asta a venit pe șinele obișnuite, pentru a nu-l detecta când construiește altele. Trage imediat, altfel te împușc cu mâna mea.

Kalman se văzu nevoit să regleze rapid tirul și trase un proiectil spre trenul fantomă, dar acesta căzu undeva pe lângă șina vizată.

– Ce e cu tine, neghiobule? Niciodată nu ai ratat la aplicații, se enervă și mai tare ofițerul.

– La aplicații nu trag în oameni din trenuri invizibile, domnule colonel, răspunse Kalman cu glas domol.

Dar Zamfirescu nu-l mai auzea, fiind înecat în amarul unui eșec pe care nu și-l putea ierta. Trenul Occident Express era deja pierdut în depărtare, iar el rămânea să suporte rușinea de a-l fi scăpat printre degete.

Occident Express (5)

Mergea mereu înainte, prin pădure, hipnotizat de frumusețea exemplarelor de ciuperci. Nici nu și-a dat seama când a trecut granița zonei de siguranță pe care și-o impusese și nici de ora la care trebuia să se întoarcă. Plouase bine în ultimele zile, iar recolta de hribi era mai frumoasă ca niciodată, astfel că își putea permite să aleagă numai din cele mari și sănătoase. Se trezi din reverie doar când ajunse la marginea unui luminiș încărcat cu tufe de zmeură coaptă, ce răspândeau o mireasmă irezistibilă, generatoare de pofte pe măsură. Amândouă plasele îi erau pline, dar stomacul îi era gol și se răzvrătea în felul lui. Merita și el o răsplată, măcar de câteva minute, în care să se delecteze cu savoarea fructelor. Încă nu se înserase și se puteau culege ușor, fiind multe laolaltă și invitându-l parcă să se servească. Pădurea era mai generoasă cu el sau nimerise într-un loc aparte, încărcat mereu cu astfel de bunătăți.

Astfel de gânduri avea badea Nicolae, în timp ce soarele își strângea razele luminoase și se pregătea de apus. Doar această schimbare îl făcu pe omul nostru să-și amintească că pădurea nu e la fel de plăcută și noaptea, iar drumul spre casă era lung și nu prea ușor de regăsit. În momentul când se aplecă să-și ia bagajele, simți o lovitură puternică peste brațul drept, care-l proiectă câțiva metri într-o parte. Apoi auzi un răget puternic, ce făcu să-i înghețe orice intenție de a se mișca. Căzuse pe spate și nu simțea nicio durere, ceea ce-l duse cu gândul la rău. Ursul uriaș care-l atacase îi lăsă un răgaz, timp în care îi sfârteca plasele, împrăștiindu-i nervos toate trofeele de care el se bucurase.

A fost un timp prețios, necesar pentru a-și reveni și a evalua situația. Din umăr îi curgea sânge din belșug, iar mâna dreaptă îi era amorțită. Trebuia să se ridice și să o ia la fugă ca din tun, deși avea slabe șanse să nu fie ajuns din urmă. Cu un „Doamne ajută” în gând și un instinct de supraviețuire ce-i dădea putere, se săltă în picioare și prinse viteză în direcția opusă dihaniei. Un alt răget îl avertiză că aceasta nu era dispusă să-l ignore, ci pornise pe urmele sale. „Ce e de făcut, oare ce e de făcut?” se întreba el luptându-se cu iarba înaltă și tufele ce-i zgâriau nemilos pielea. Salvarea i se păru că vine din partea unui copac tinerel care-i apăru în față și spre care se avântă cu ultima nădejde. Sări pe el, ținându-se numai cu mâna sănătoasă și ajutându-se de picioare, urcând astfel cu disperare, dar cu mare greutate. Jivina era deja acolo și încerca să-l prindă de încălțăminte, dar nu mai ajungea. „Doamne mulțumescu-ți!” își zise cu satisfacție badea Niculae, încercând să-și mențină poziția, ba chiar să și-o îmbunătățească.

Nu-i era deloc ușor, doar cu un braț sănătos, dar reuși, totuși, să ajungă la prima cracă mai solidă pe care să se așeze. Nici aici nu se simțea în siguranță, ursul scuturând cu putere tulpina prea firavă a copacului, hotărât să-l pedepsească pentru încălcarea teritoriului. În acele momente se auzi sunând mobilul telefonului, iar bătrânul mulțumi încă o dată Celui de Sus că nu l-a pierdut în tot acest haos. Îl scoase cu mâna sănătoasă, știind că nu putea fi decât băiatul său, Mihăiță.

– Tată, îi auzi și recunoscu el vocea. Pe unde umbli? La ora asta, trebuia să fii acasă.

– Cred că m-am rătăcit, Mihăiță, și nu cred că voi putea să mă întorc.

– Dar cam pe unde ești?

– În Pădurea Veche, unde vin de obicei.

– Și prin ce zonă? Cât de adânc ai intrat?

– Dragul meu, pe aici nu cred că am mai fost, dar dacă mă uit bine din copac, pot vedea albia unui râu, în apropiere. Cred că-i Izvorul Mort.

– Înseamnă că ești departe și nu poți porni singur spre casă. O să sun la 112, dar nici ei nu pleacă în căutare pe timp de noapte. Dar ce-i urletul acela care se aude?, se miră băiatul.

Badea Nicolae se văzu nevoit să recunoască:

– Vine de la ursul care vrea să rupă copacul în care m-am cățărat.

– Ai fost atacat de urs!? Ești rănit, tată?, exclamă cu îngrijorare Mihăiță.

– Doar la mâna dreaptă, însă mă țin bine cu celelalte părți ale corpului. Numai să nu leșin din cauza hemoragiei.

– Tată, rezită cât poți! Mi-a venit o idee și sper să o pot pune în practică. Dacă va fi așa, cineva o să vină să te salveze. Izvorul Mort, zici?

– Da, dar cine poate să mă găsească noaptea în mijlocul pădurii? Nici măcar elicopterele.

– Nu-i vorba de elicopter. Fii tare și ai încredere, că eu trebuie să închid și să fac o comandă.

Telefonul amuți, lăsând loc grijilor și legănatului tot mai periculos pe care ursul îl aplica periodic obstacolului dintre el și victimă. Bătrânului i se scurgeau speranțele din gând, precum sângele din vine și puterile din trup. Probabil că băiatul său a vrut să-l încurajeze printr-o salvare fictivă, dar nimic nu putea schimba situația. Jivina o să câștige, în cele din urmă, iar ea știa asta, la fel cum începea să creadă și el. Păcat că-i rămăsese cuțitul într-una din plase, altfel ar fi murit în luptă, încercând să-i găurească măcar o dată blana. Dar așa nu avea nicio șansă, se punea doar problema timpului cât va rezista până la cădere sau doborâre. Luna se ițise pe cer, luminând ursul care lingea picăturile de sânge de pe iarbă, ca pe un aperitiv. Timpul se scurgea din ce în ce mai dureros și mai lung, iar badea simțea că răstignirea lui se apropie de sfârșit. Numai că n-avea cum să-și închipuie care va fi cu adevărat acesta.

Imagini pentru imagini cu ursi în noaptea

De undeva, sau parcă de peste tot, se auzi un șuierat prelungit ca de sirenă. Apoi încă unul și încă unul. Ursul își ridică nările în aer, încercând să înțeleagă despre ce-i vorba. Bătrânul credea că are halucinații, înainte de leșin. Chiar și când la capătul luminișului își făcu apariția un ochi mare și strălucitor, el crezu că-i lumina pe care o vede omul înainte de moarte. Însă pământul începu să trepideze, determinând jivina s-o ia la sănătoasa, iar badea își dădu seama că totul e aievea, chiar dacă părea de neimaginat. Un tren, care-și construia singur traversa de cale ferată, pătrundea în pădure exact pe albia secată a Râului Mort. Și nu era o trecere întâmplătoare, din moment ce gigantul din fier se opri la câțiva metri de el. Cu puținele puteri pe care și le mai putea mobiliza, badea Nicolae se lăsă să alunece spre sol, apoi păși cu pași grei spre cea mai apropiată ușă de vagon. Un braț necunoscut i se întinse și îl ajută să urce într-o atmosferă plăcută, unde își permise luxul să leșine. Se simțea pe mâini bune.

Occident Express (4)

La început a fost un zvon venit de la vecinii atoateștiutori, apoi s-a concretizat printr-o știre de pe canalele televiziunii, iar la urmă s-a descărcat ca un trăsnet, printr-un telefon primit de la Londra. Radu al ei a fost rănit grav într-un atentat cu multe victime. Singurul ei copil, lumina și sprijinul vieții sale și a nepoatei Adela, era internat într-un spital străin și îndepărtat, fără ca cei iubiți să-i fie aproape, să-l întrebe cum se simte și să-l aline prin cuvinte iubitoare de mamă și fiică. Inima i se strângea de durere la fiecare gând întunecat, dar mai ales la posibilitatea ca băiatul ei să se stingă tânjind după ei, între oameni necunoscuți, cu fețe preocupate și vizite precipitate.

Se uita cu fereală la chipul necăjit al Adelei, o fetiță care a suferit deja prea mult, întâi prin pierderea mamei, apoi prin plecarea la muncă a tatălui, iar acum prin această tragedie imposibil de suportat. Tocmai când spera că meandrele vieții s-au mai îndreptat, iar viitorul părea că promite măcar o parte din despăgubirile meritate, o astfel de lovitură ar putea să dezechilibreze pentru totdeauna și un om călit, darămite o copilă de doisprezece ani și o văduvă singură, săracă și prea dependentă de dragostea pentru mica ei familie. Simțea cum se sufocă în casa aceea mică, pornea instinctiv să-și facă bagajele, dar își amintea imediat că nu avea cum să ajungă unde-i era vrerea.

Se nimerise să fie o vreme de iarnă sufocantă prin ninsoare, în care avioanele erau oprite adesea la sol, mașinile se împotmoleau pe șosele, iar la trenuri nici nu se mai vindeau bilete. Cu atât mai mult, satul lor era rupt total de orice altă localitate, oamenii se zbăteau să-și facă poteci până la poartă sau către magazinul cu produse alimentare, de unde cumpărau tot ce mai rămăsese pe rafturi. Ici-colo se întâlneau câte doi-trei și își făceau cruce privind la cerul plumburiu și fulgii deși pe care nu înceta să-i împrăștie. De mult nu mai văzuseră atâta zăpadă, iar ăsta trebuia să fie un semn pentru ei și vremurile ce au să vină. Lelea Sofia n-avea nervi pentru a a face pronosticuri și nici în povești n-o mai lăsa sufletul să stea. Pentru ea conta doar ziua de azi, doar gândul neîntrerupt către fiul pe care avea obligația să-l vadă cât mai repede.

Totuși, Adela a reușit s-o smulgă din abisul amărăciunii, provocându-i uimire și o rază de speranță:

– Bunică, poți să faci bagajele și să mergem la gară. Plecăm la tati!

Femeia se uită mai atentă la expresia de pe chipul fetiței, pentru a fi sigură că nu și-a pierdut controlul sau poate face o glumă proastă.

– Cum să plecăm, dragostea mea? Nu vezi ce-i afară? Nu ai auzit că toate mijloacele de transport sunt împotmolite?

– Am auzit, dar eu știu că există un tren care nu poate fi oprit nicicum. Gara nu e departe și, cu puțin efort, putem ajunge în trei ore. Ai încredere în mine, așa cum și eu am încredere în Occident-Express. Tata ne așteaptă și nimic nu ne poate opri.

Ca hipnotizată, lelea Sofia se ridică și, de data asta, începu cu adevărat să înghesuie în geamantane tot ce aveau nevoie la drum, dar mai ales pentru Radu al lor. Câteva borcane cu zacuscă, dulceață, oleacă de slăninuță, cârnăciori, tobă, sarmalele făcute astăzi și câteva plăcinte, preferatele băiatului. Precis că mâncarea din spital nu-i priește, dar asta de acasă îl va pune mai repede pe picioare. Astfel încărcate, au pornit-o încet și hotărât către halta ce părea departe, ținând cont de condiții. Câte un cunoscut curios le privea intrigat și chiar încerca să le descoase, strigând din curte. Dar ele nu-i băgau în seamă și înotau printre troiene, profitând de orice urmă bătătorită pe care alții au făcut-o înainte. Ningea cu sârg în continuare, vederea nu le răzbătea departe, dar îndârjirea lor depășea aceste piedici, lăsând în urmă casă după casă, stradă după stradă.

Au ajuns obosite în fața liniei de cale ferată, unde le-a ieșit în întâmpinare nea Nuțu, paznicul dintotdeauna al micii clădiri din haltă.

– Dar unde v-ați pornit pe o vreme ca asta, lele Sofia?, se minună bătrânul. Nu vedeți ce potop e afară?

– Am venit la tren, răspunse femeia gâfâind. Trebuie să mergem la feciorul meu.

– Ce tren ți s-a năzărit!? Matale nu vezi cum arată șina? Nicio garnitură nu poate circula, cale de sute de kilometri.

– Nepoata mi-a zis că vine unul special, iar eu cred în vorbele ei, îi spuse lelea Sofia.

– Eu cred că durerea te-a cam scrântit la cap, îi răspunse Nuțu, dând din cap a pagubă. Hai mai bine la mine în gheretă, că am făcut focul…

Dar un șuierat prelung și ascuțit îi întrerupse vocea, făcându-l să se întoarcă spre direcția de unde părea că vine. Nu dură mult, căci niște lumini tot mai pătrunzătoare se apropiau de ei, despicând cu încăpățânare perdeaua de ninsoare. Uimirea a atins apogeul când au deslușit cum o suflantă puternică și un plug eficient îndepărtau zăpada din fața trenului, urmând ca, după ele, mai multe brațe ingenioase și iuți în execuție, să instaleze o cale ferată nouă, paralelă cu cea veche și acoperită de nea. Toți trei erau încremeniți de ceea ce le văd ochii, când garnitura a oprit în dreptul lor. Prima care și-a revenit a fost Adela.

Imagine similară

– Hai, bunică, să urcăm repede, zise ea trăgând-o de mânecă și ridicând o geantă.

Lelea Sofia se trezi la realitate, puse mâna pe celelalte bagaje și, înainte de a se urca în vagon, se întoarse spre bătrânul paznic:

– Rămâi cu bine, Nuțule! Sper ca minunea asta să nu te scrântească la cap.

După care zâmbi larg și își urmă nepoata nerăbdătoare.

Occident Express (3)

continuare

De pe holul lung al internatului se auziră niște uși trântite și pași greoi ce se apropiau. Era semnalul că fiecare copil trebuia să se întoarcă imediat în patul lui și să țină ochii închiși, în caz că vor fi controlați îndeaproape. De data aceasta, însă, supraveghetorul se mulțumi să se uite prin întunericul brăzdat de fâșiile luminilor de afară și să asculte felul în care respirau presupușii adormiți. După care mormăi ceva și trase cu putere de clanța ce se închise cu un sunet strident, iar pașii lui se îndepărtară târșâiți.

Cei șapte copii au adormit într-un târziu, visând la misiunea care-i aștepta, dar mai cu seamă la trenul ce venea către ei cu un șuierat prietenos și vagoane îmbietoare. În somn, totul părea mai ușor și mai frumos, piedicile le treceau cu zâmbetul pe buze, porțile se deschideau cu prima cheie, iar Fălcosul făcea spume la gură de nervi și neputință. Ei zburdau ținându-se de mână până în fața șinelor, unde roțile trenului scrâșneau puternic pentru a opri exact în dreptul lor. O, ce vise frumoase poate să inducă o astfel de poveste, care de fapt nu era o scorneală, așa cum îi asigurase Moșul!

Dimineața a venit cu o realitate sumbră, pe care o cunoșteau prea bine și din care li se părea acum mai greu de evadat. Țipătul supraveghetorului cu băț le invada și cea mai ferită oază de liniște, forțându-i automat să formeze un șir spre spălătorie, altul înapoi, apoi cel spre sala de mese, urmat de cel spre clasă. De fiecare dată interveneau mici incidente, rezolvate de Fălcos prin lovituri, înjurături și strigăte ca de tunet. Puteau ei oare să înșele vigilența unui astfel de zbir, să pătrundă în locuri interzise și să deschidă uși atât de strașnic păzite? Era o întrebare la care se putea răspunde mai ușor noaptea, când speranțele păreau mult mai vii, nicidecum ziua, cu o viață în culori atât de dure sau doar în alb și negru.

Astfel se scurgeau zilele, cu seri încurajatoare și cu dimineți în care se trezeau parcă alții, privindu-se cu teama de a nu transmite cumva din gândurile ce-i înaripaseră înainte de culcare. Așa a trecut mai bine de o săptămână, când Lunganul a venit cu vestea mult așteptată: reușise să trimită un mesaj către trenul miraculos. Nu putea să garanteze efectul așteptat, fiindcă nu avea bani să plătească biletele și nici nu era sigur că scrisoarea lui ajunsese unde trebuie. În puține cuvinte, băiatul a povestit situația lor și a promis că vor lucra orice în schimbul călătoriei pe care o solicită pentru mâine seară la ora opt și jumătate. Așadar, marea evadare era planificată, iar ei trebuiau să facă totul ca să iasă pe poarta internatului, într-un loc din care trenul putea să-i ia.

Stingerea din acea seară s-a dat ca de obicei, la ora opt. Imediat după aceea, agitația a cuprins tot dormitorul, mai ales când s-a constatat că ușa era închisă cu cheia, ca niciodată până atunci. Ceva nu era în regulă, dar au aflat curând despre ce e vorba, din gura Pisicii:

– Credeați că eu dorm, când ați plănuit să fugiți? Fălcosul știe tot, așa că nu aveți nicio șansă, râse băiatul de necazul celor șapte colegi.

Calu, Balena și Stângaciul nu s-au putut abține, sărind la gâtul pârâciosului. Moșul și Tunet au intervenit și au reușit cu greu să evite o bătaie ce ar fi fost gălăgioasă și ar fi atras supraveghetorul. Era nevoie de o soluție rapidă și eficientă în cele douăzecișicinci de minute de care dispuneau. Ferestrele aveau gratii groase și bine prinse, iar ușa ieșea din discuție. Mezinul Țâcă fu acela care arătă spre tavanul dormitorului. Chiar la îmbinarea cu peretele se putea distinge un mic oblon care trebuia să ducă undeva. Era la o înălțime cam mare și nu părea ușor de deschis, însă nu aveau altă alegere.

Imagine similară

– Nici să nu vă gândiți, că țip după nea Fălcosu’, îi avertiză Pisica când înțelese ce vor să facă.

De data asta au fost cu toții de acord că-i nevoie să-l lege la gură și de pat pe răutăcios, o treabă la care i-au ajutat cu plăcere și ceilalți colegi. Apoi a urmat escaladarea și forțarea ușiței din metal. Nu a fost deloc ușor, mai ales că simțeau mereu frica de a fi surprinși de supraveghetor. Oblonul a cedat în cele din urmă, iar prin el, după ce se cățărau pe umerii altora, au intrat Lunganul, Țâcă, Calu, Tunet, Stângaciul, Moșul, dar Balena s-a blocat și nimeni nu a mai putut să-i urmeze. În zadar au încercat să-l tragă sau să-l împingă pentru a face loc altora. Trupul îi era prea gros și se înțepenise în zona burții, iar eforturile lor au produs zgomote ce l-au adus pe Fălcosul în dormitor. Furia lui era fără margini, înghețându-le sângele în vine.

– Fugiți voi, îi îndemnă Balena. Mergeți și spuneți oamenilor ce se întâmplă aici.

Colegul lor avea dreptate, iar timpul nu le lăsa alte opțiuni. În timp ce supraveghetorul trăgea cu putere de copilul blocat, ceilalți șase s-au târât câțiva metri printr-o conductă și au ieșit prin alt oblon, pe acoperișul clădirii. Tocmai când, de departe, se auzea șuieratul mult visat în timpul nopților și vedeau lumina aceea salvatoare. Trenul a oprit pe trotuarul de lângă internat, iar copiii au sărit ușor pe vagonul cel mai apropiat. Au coborât ținându-se de mână și au pătruns pe ușa care-i aștepta deschisă. Totuși, parcă nu le venea să creadă că nu mai trăiesc un vis și de aceea se frecau la ochi, privind în jur cu o uimire de nedescris.

Occident Express (3)

Liniștea părea să fie perfectă, parcă prea exagerată pentru un dormitor de internat cu douăzecișidouă de paturi, în care respirau tot atâtea piepturi de copii. Explicația venea din impunerea acestei stări, pentru că, pe lângă tăcere, în atmosferă se simțea plutind și frica, instrumentul cel mai folosit în această instituție. Primul semnal timid de viață se auzi doar după câteva minute, sondând cu speranță întunericul neprietenos:

– Putem începe?, șopti o voce nerăbdătoare. Cred că Fălcosul s-a dus la culcare.

Fălcosul era pedagogul cu bățul, cel care nu era fericit până nu bătea bine pe cineva în fiecare seară, ca să i se știe de frică. De data asta fusese rândul lui Lunganu’, băiatul care-i sărea cel mai ușor în ochi, fiind cel mai înalt dintre toți. Multe vânătăi acumulase copilul de treisprezece ani, dar de la un timp nici nu mai plângea, lucru care-l întărâta și mai mult pe mătăhălosul cu ceafă de mistreț.

– Moșule, se făcu auzit un alt glas șoptit. În seara asta ne-ai promis o poveste adevărată.

– Adunați-vă pe lângă mine, să văd câți sunteți treji, răspunse cel vizat din colțul cel mai întunecat al încăperii.

Șase copii de diferite vârste se ridicară, pornind într-acolo și purtând păturile strânse pe lângă corp. Se înghesuiră pe pătuțul mic, după ce numitul povestitor se trase cât putu și se sprijini de perete.

– Bine că Pisica a adormit, constată cu bucurie Țâcă, cel mai mici dintre ei. Ne pârăște de fiecare dată.

– De aia nu-i bătut niciodată, orice ar face, remarcă Lunganul.

– Ba primește și supliment la masă, adăugă Balena, un băiat mai plinuț la făptură.

– Liniște!, că poate doar se preface, îi avertiză Calu, o făptură plină de energie.

– Sau poate revine Fălcosul, dacă s-a pus iar pe băut, fu de părere Tunet, cu vocea lui groasă.

– Hai să nu mai pierdem vremea, conchise Stângaciu, cel din urmă dintre sosiți și căruia îi lipsea o parte din mâna dreaptă. Să auzim povestea, Moșule.

Îl numeau așa de la povestirile pe care le depăna în fiecare seară, deși nu era mai în vârstă ca ei. La televizor nu aveau voie decât rareori, și numai până cel târziu la ora opt, dar grozăviile cu care-i uimea colegul lor erau inepuizabile, le dădeau de fiecare dată speranțe și îi provocau la vise frumoase.

– Toate poveștile sunt adevărate, dar cea pe care o să vi-o spun azi este cea mai frumoasă dintre ele, începu să le vorbească Moșul, cu o voce misterioasă, tocmai potrivită pentru întunericul ce-i înconjura.

– E vorba despre eroi puternici?, nu se putu răbda Țâcă.

– Se poate zice și așa, dar mai degrabă de mai mulți oameni și… un tren.

– Un tren?!, se miră Lunganul. Ce fel de tren?

– Un tren magic, cum nu a mai văzut niciunul dintre voi. Un tren care ajunge oriunde și poate lua în vagoane pe oricine merită, îi asigură Moșul.

– E un tren vrăjit?, întrebă Stângaciul.

– Am zis că e magic, dar n-are nevoie de vrăji. Se zice că a fost inventat de un român bogat și deștept, pentru a-l dărui iubitei, ca dar de nuntă. Dar aceasta se căsătorise între timp, iar inima lui a primit o lovitură prea mare pentru a se mai putea vindeca. De atunci stă numai în cabina locomotivei și așteaptă mesajele celor despărțiți și îndurerați, după care pornește să-i salveze. Multă lume a apelat la ajutorul lui, iar poveștile lor au ajuns legende în toată țara și apoi peste hotare.

– Tu de unde ai auzit de acest tren?, îl întrebă Balena.

– De la tatăl meu, înainte de a fi închis. L-am crezut, așa cum cred că-i condamnat pe nedrept și că o să scape în curând. Ne vom întâlni apoi într-un loc frumos și numai cu oameni buni. Poate că deja mă așteaptă.

– De unde vine trenul ăsta?, interveni Calu.

– Îi zice Occident Express și unii spun că pornește din București, dar mie nu-mi vine să cred. Poate că iese din mare și merge până la oceanul cel mare, unde intră iarăși sub apă.

Imagine similară

– Sau poate vine din măruntaiele munților, își dădu cu părerea Țâcă. Pot urca și copii ca noi în el?

– Cred că da, dacă am avea bilet, îl asigură Moșul.

– Tare mi-ar plăcea să urc în acest tren, zise cu o voce stinsă Lunganul.

Liniștea se așternu iarăși peste capetele celor șapte copii, care oftau cu gândul la un vis prea frumos ca să se împlinească.

– Poate că reușim să facem rost de bilete, sugeră Lunganul. Am putea scrie o scrisoare, dar nu știm adresa… sau am putea încerca să o aflăm!

– Cum? Dacă ne prinde Fălcosul, ne usucă în bătaie, îi aminti Balena.

– N-are decât, eu zic că merită efortul, bravă Lunganul. Știu cum să intru în biroul directorului Mapă și apoi să caut pe Internet. Dacă Moșul are dreptate, voi găsi o cale să transmit mecanicului de locomotivă mesajul nostru. Poate i se face milă și ne scapă de închisoarea asta, de bătăile zilnice și de foamea pe care o răbdăm de când am sosit aici.

Occident Express

Se privea în oglindă, dar nu mai recunoștea persoana din fața ei. Ridurile apărute atât de repede o schimbaseră, alungându-i frumusețea tinereții, lăsându-i în schimb o față încruntată, obosită și îmbătrânită. Era chipul sufletului ei chinuit de remușcări și de răutățile pe care trebuia să le suporte în fiecare zi. Unde era caracterul de luptătoare rebelă, unde era voința și ambiția de a le arăta tuturor că e o învingătoare? Dispăruseră cu timpul, lăsând loc dezamăgirii și resemnării că trebuie să plătească pentru alegerile greșite, iar timpul nu mai putea fi dat înapoi.

Altfel ar fi procedat cu mintea de acum, atunci când mama ei i-a propus să o urmeze în Canada. Dar ea era amețită de dragostea pentru Gheorghiță, un flăcău pe care l-a întâlnit în anii de liceu și care i-a promis o viață de prințesă pe „moșia” lui. Băiatul era frumos și avea mare trecere la fete, dar el a ales-o pe ea, făcând-o tare fericită și dornică de a-l avea pentru totdeauna. A jucat totul pe această carte, despărțindu-se de ființa care i-a dat viață și refuzând o viață peste ocean, acolo unde mulți se zbat să ajungă. Apoi au venit dezamăgirile, cu doze mici, ca să nu clacheze dintr-o dată, dar dese și tot mai amare.

Moșia era un teren agricol dintr-un sat cocoțat în vârful dealului, pe care trebuiau să-l muncească doar ei doi și soacra, o femeie răutăcioasă, ce o exploata ca pe o roabă și o urmărea peste tot cu ochi de vultur. Nu se temea de muncă și se străduia să arate că-i destoinică, dar niciodată nu i se recunoșteau meritele și nici ideile ei nu aveau trecere în fața celor doi, uniți parcă în a o umili. Soacra gătea întotdeauna, soacra făcea programul de muncă, soacra îi spunea cum să se îmbrace, soacra le spunea să nu-i facă nepoți, că nu e timp de umblat după ei. Gheorghiță o asculta în toate cele din jurul casei, dar lumea vorbea că-i cam sfârâiau călcâiele după alte fete, atunci când mergea de unul singur pe la petreceri. Monica, nevasta lui, nu avea timp nici în sărbători să iasă la întâlnire cu puținii tineri care mai rămăseseră în sat. Îi găsea mama-soacră mereu câte ceva de făcut, iar grădina era cea la care ținea foarte mult și cu care se mândrea de câte ori avea ocazia. Nimeni din localitate nu avea legume ca a ei, apărute de timpuriu și cu un aspect de ziceai că-s opere de artă. Acolo era locul în care își exploata cel mai des nora, dar laudele vizitatorilor le primea doar pentru ea.

Așa s-au scurs cinci ani de slugărnicie pentru Monica, timp în care nu a primit nicio scrisoare din Canada, deși ea îi scrisese de nenumărate ori mamei. Avea toate motivele să creadă că mulți dintre săteni erau alături de mama-soacră și complotau împotriva ei. A văzut asta atunci când a vrut să-și părăsească bărbatul pentru prima dată, fugind la gară pentru a se urca în cel dintâi tren. Impiegatul a sfătuit-o să se întoarcă la casa ei, că nu-i eliberează bilet, iar apoi l-a sunat pe Gheorghiță. Nici cu o mașină de ocazie nu a reușit să evadeze din acea închisoare, cineva a văzut-o când a urcat, iarăși i-au alertat bărbatul, care a pornit după ea și a găsit-o. Atunci a primit  prima palmă, una grea și prevestitoare de altele.

Încet, încet și-a dat seama că soarta îi e pecetluită, nimeni și nimic n-o mai poate scăpa din acest coșmar provocat de iubirea oarbă. Firea ei mândră și rebelă fusese înfrântă și trebuia să plătească greșeala făcută în tinerețea ce părea la distanță de decenii. Căuta să-și îndulcească amarul cu mici plăceri, mai mult furate decât oferite de împrejurări. Una dintre ele era navigarea pe internet, atunci când Gheorghiță era la petreceri, iar soacra dormea sau era prin vecini. Atunci deschidea calculatorul, fiind atentă să nu lase urme evidente prin căutările ei, altfel ar fi riscat o nouă bătaie de la soțul pe care începuse să-l urască. A avut, totuși, mare noroc să câștige un bilet de călătorie cu un tren numit Occident-Express, după ce a răspuns la câteva întrebări de cultură generală și date biografice.

Era bucuroasă când și-a înghesuit câteva lucruri într-o valiză, dar știa că nu-i va fi ușor să ajungă la gară pe la ora opt și jumătate seara. Era sâmbătă și mama-soacră avea de plantat salata, lucrare care ținea până se întuneca. Deja se auzeau pași ce se apropiau de dormitor, semn că-i de ieșit la treabă, dar nu înainte de a ascunde bagajul în șifonier. Temerile ei s-au adeverit, iar cei doi exploatatori nu o slăbeau din lucru și din supraveghere, în timp ce orele se scurgeau dureros de repede. Seara se coborâse și era deja ora opt când bătrâna dădu semnalul de încetare, dar era prea târziu pentru Monica să mai ajungă la gară, chiar dacă ar fi reușit să fugă de ei.

S-a întors cu amarul în suflet spre curte, poposind lângă fântână să se spele pe mâini. Nu voia să plângă de față cu ei, pentru a nu le da satisfacție, dar avea de gând să verse multe lacrimi pe pernă, renunțând la cină, cu motivul că-i obosită. Tocmai punea găleata la locul ei, când simți că pământul se cutremură, iar urechile îi auziră un șuierat prelung și vesel. Bărbatul intrase deja în casă, dar soacra se întoarse înspre direcția de unde se auzea sunetul și nu dură mult până o luă la fugă, înapoi spre grădină. Monica o urmă cu aceeași iuțeală, încercând să priceapă despre ce-i vorba. Ceea ce văzu, în scurtă vreme, depăși orice putere de înțelegere.

O lumină puternică se apropia dinspre terenul vecinului din dreapta, iar în urma ei se distingea o garnitură de tren care-și croia drum peste arătură, culturi proaspăt semănate și șanțuri de irigare. Primul vagon era de fapt o mașinărie sofisticată, cu multiple brațe mecanice, prin care se construia cu mare viteză o cale ferată perfect funcțională și pe care alunecau celelalte vagoane. Trenul trecu ca un tanc peste sera soacrei și se opri chiar în mijlocul grădinii, ca și cum ar fi o haltă obișnuită. Monica se uită la ceas și constată cu surprindere că era fix ora 20:30! În schimb, bătrâna se luă cu mâinile de păr și începu să strige:

– Gheorghiță! Gheorghițăăăă! A intrat un tren în grădina mea!

Imagini pentru imagini cu femeie cu valiza

Nu era vreme de pierdut pentru tânăra femeie. Se porni rapid spre casă, își scoase valiza din șifonier și reveni într-un minut lângă mastodontul ce o aștepta. În timp ce Gheorghiță și mama lui priveau uluiți la această apariție incredibilă, Monica se urcă în vagonul cel mai apropiat și intră pe ușa care i se deschise automat. Dincolo de ea era o lumină caldă și binefăcătoare, din care nu mai simțise vreodată. Aproape instantaneu, garnitura se puse în mișcare, tot cu un șuierat prelung și o vibrație resimțită de toate casele din preajmă. În urma lui, alte brațe harnice dezasamblau toate piesele căii ferate temporare, lăsând în urmă doar un șanț bine tasat printre firele de salată. De asemenea, doi oameni care nu-și vor reveni niciodată din șocul prin care le-a fost dat să treacă.

Drogul uzual

Bărbatul, la vreo treizeci de ani, intră timid în încăperea luxoasă și salută cu exagerată politețe. Omul dolofan, din spatele mesei, se ridică și îl întâmpină cu un zâmbet radios, întinzându-i mâna de departe.

– Bine ai venit, domnule…

– … Cumpănitu, domnule. Cumpănitu Vasile.

– Domnule Cumpănitu, mă bucur că te-ai gândit să apelezi la mine și la pachetele de cea mai bună calitate pe care ți le-ai putea dori vreodată. Numele meu e Ispită Aurel, și am să fac din dumneata un om fericit. Dar ia loc și spune-mi ce preferințe ai, îl invită cu amabilitate gazda, așezându-se înapoi, pe fotoliul larg.

– Știți, eu nu prea voiam să fac pasul ăsta, dar m-a influențat vecinul, care-i clientul dumneavoastră de câțiva ani. Am văzut cât de fericit este de atunci, iar el mi-a explicat că totul a început de la primul pachet luat de aici. A intervenit și nevastă-mea, care dorește să plutim și noi în al nouălea cer, doar nu suntem mai proști ca ei.

– Are perfectă dreptate, nevasta dumitale, domnule… pot să îți spun Vasile? Cumpănitu e un nume care mie, drept să-ți spun, nu-mi prea place. Fără supărare! În schimb, dumneata poți să-mi spui Aurel.

– Desigur, cum vreți. Numele îl am din străbuni, dar în ultima vreme pare cam demodat, după cum mi-au spus prietenii de familie. E bine și Vasile, așa cum îmi spun toți cunoscuții.

– Așadar, domnule Vasile, ce fel de pachet crezi că ar fi pe gustul dumitale? Aveți de unde alege, credeți-mă.

– Încă nu m-am hotărât. E un pas mare și nu aș vrea să fac o greșeală iremediabilă, cum ar fi să cad în dependență.

– Și ce e rău în asta, Vasile?, rosti Aurel cu convingere. Toată lumea e dependentă de ceva, iar dacă prin asta devii fericit, ce mai contează?

– Da, e drept, însă, până la urmă, s-ar putea să nu-mi mai permit. Am văzut oameni care au ajuns pe stradă, alții în ospiciu, iar unii chiar s-au sinucis. N-ar fi mai bine să trăiesc pe picioarele mele, fără să mă avânt într-o euforie înșelătoare?

Grăsuțul oftă dezamăgit și-și ridică brațele a neputință, recunoscând:

– Firește că sunt și astfel de specimene, dar pe dumneata te văd om calculat. Sunt convins că ai să fii rațional și te vei opri atunci când va fi cazul, fără repercursiuni negative.

– Și dacă nu mai pot renunța?, se tângui Vasile. Mai ales cu un anturaj în care sunt încurajat să continui, ba să iau și mai mult, tot mai mult, până când ajung incurabil și irecuperabil. Prietenii, vecinii, colegii de muncă și rudele care procedează la fel, nu sunt un sprijin în moderație, ci într-o escaladare a consumului. Nu prea cunosc oameni care au reușit să-și revină și care să mă ajute atunci când va fi cazul. În concluzie, sunt un om slab și mă tem pentru viitorul familiei mele, cu toată fericirea ce mi se arată la început.

– Ești fricos, iar asta te face și slab, îi răspunse, dezamăgit, Aurel. Pentru a învinge, trebuie să riști, iar dumneata nu ai curajul. Uită-te la mine, crezi că eu n-am riscat? Dar acum am apartament ultracentral, casă la țară, cabană la munte, mașină de lux și nevastă tânără.

– Și dumneata te-ai împrumutat de la bancă?, întrebă Vasile cu mirare.

– Ei, nu chiar. Dar eu risc de fiecare dată când dau împrumuturi unor persoane care ar putea ajunge insolvabile. Risc, dar uite că nu pierd, pentru că am fler.

– În acest caz, e mai bine să nu riscăm niciunul. Mai bine mă retrag și economisesc pentru fericirea dorită, decât să o trăiesc cu bani împrumutați, că mi-ar sta în gât.

 

Probleme cu reîncarnarea

– Așadar…, suflet de clasă B, eliberat în data de 21 septembrie, 2031, din carcasa omenească cunoscută sub numele de Rostaș Nicolae, după o experiență de optzeci de ani. E drept că au trecut aproape zece ani de atunci, dar trebuie să înțelegeți că avem probleme cu reîncarnarea, iar asta nu e din vina noastră. Aș putea spera că această întârziere ți-a dat timp suficient să te gândești în ce vrei să te reîncarnezi.

– Bine că ați ajuns și la mine, că mă plictisisem să mă vântur de unul singur prin Univers, fără o companie cu care să schimb gânduri și impresii. Înțeleg că nu pot să fiu om de două ori la rând, așa că m-am gândit la un animal ce are o inteligență apropiată: vreau să mă reîncarnez într-un delfin. Să colind oceanele și să mă bucur de minunățiile peisajelor subacvatice.

– Îmi pare rău, delfini nu mai sunt decât foarte puțini, și numai în captivitate. În curând vor dispărea și aceștia.

– Ce păcat! Bine că, totuși, m-am gândit la o alternativă: o pasăre frumoasă și liberă, care să străbată imensitatea cerului și să cuprindă cu privirea frumusețile pământului.

– Nici cu asta nu pot să te ajut. Păsările libere au ajuns o raritate și în curând vor fi de domeniul trecutului. Dar dacă dorești să-ți petreci următoarea viață în colivie…

– Ooof, nici păsări nu se mai găsesc de când am plecat de pe Pământ!? Al cui suflet aș putea să fiu? Poate un urs, un lup sau un leu…

– Nici vorbă. Unele dintre ele nu mai există nici la Zoo.

– În cazul acesta, aștept recomandări. Prea multe s-au schimbat, iar eu am rămas în urmă.

– Fiind un suflet de clasă B, poți să optezi pentru orice ființă existentă în această perioadă. E drept că oferta s-a redus simțitor, dar unii aleg să fie animale de companie, precum câinii, pisicile, porcușori de Guineea… Mai există și din cele sălbatice, precum șerpii, scorpionii, hiene, gândaci…

– Tot nu mă pot hotărî… Poate îmi spuneți în ce s-au transformat sufletele din generația mea, ca o idee.

– O cerere cam neobișnuită, dar pot să fac asta pentru tine, ca o recompensă pentru că ai așteptat un deceniu. Ce suflete te-ar interesa?

– Cele de politicieni, să zicem. Că-s persoane mai cunoscute, care știu să se descurce întotdeauna.

– Nu și în cazul reîncarnărilor, te asigur. Uite aici un exemplu: suflet de clasa D – adică cel mai primitiv -, eliberat de curând din carcasa omenească cunoscută sub numele de Dragnea Liviu și reîncarnat la câteva zile în sufletul unui șobolan.

Imagini pentru imagini cu șobolani

– Extraordinar! El cum de a fost repartizat atât de repede?

– Pentru sufletele de această speță nu e nevoie de timp. Numărul șobolanilor e în creștere continuă, ba chiar ar putea să le supraviețuiască oamenilor. Bănuiesc că nu-ți dorești o astfel de viață.

– Știu că nu-i normal să am resentimente, dar nu pot să uit cât am pătimit din cauza unor astfel de suflete, iar cel pomenit înainte era la conducerea lor în acea perioadă. Vreau să-l ”răsplătesc” în felul meu, chiar dacă îmi voi sacrifica următoarea viață pentru asta.

– Îți atrag atenția că răzbunarea, pe lângă faptul că-i blamată, nu e nici posibilă după moarte. Oricum, nu-ți vei aminti nimic din viețile anterioare.

– Știu, însă nici nu e nevoie. Trimiteți-mă doar în zona acelui șobolan, iar eu îl voi pedepsi trăindu-mi viața cu sete și sugându-i sângele la fel cum ne-a supt și el pe noi de vlagă. Sunt sigur că pot să mă reîncarnez într-un… purice.

Confort sporit

A fost odată, cum nu avem nădejde să mai fie vreodată, pe vremea când trenurile noastre circulau cu o viteză de… tren, nu de car cu boi. Pe vremea aceea, vagoanele erau încălzite iarna, iar ceasurile se fixau după mersul trenurilor, fiindcă ele arareori întârziau. A fost odată, pe vremea când Bucureștiul arăta altfel, însă, bucureștenii, în marea lor majoritate, aveau aceleași năravuri. A fost o zi anume, în care trebuia să rezolv o problemă în Capitală, așa cum li se întâmplă multor provinciali în anumite momente ale vieții.

Acceleratul care ne ducea – pe mine și soția mea – a pornit din Baia Mare la ora șapte și jumătate fix și a ajuns în Gara de Nord după exact douăsprezece ore. Compartimentul a fost plin în cea mai mare parte a timpului, astfel că am dormit pe apucate, legănați de vagoanele ce zburdau pe șine și sprijiniți de umerii colegilor de călătorie, către care alunecam în momentele onirice. După o astfel de călătorie, a urmat o zi încărcată cu vizite în mai multe birouri pentru a obține o audiență la Ministrul Muncii. S-a aprobat pentru a doua, ținându-se cont că venim de departe și nu ne-ar fi ușor să mai batem drumul o dată. Urma o altă noapte, pe care am fi vrut să o dedicăm somnului și odihnei, o pauză în care să ne împrospătăm în vederea întâlnirii cu înaltul demnitar. Dezamăgirea ne-a cuprins tot mai mult când am văzut că nu găsim nicăieri o cameră de hotel, oricât ne-am rugat și am încercat să-i mituim pe recepționeri. Nu cunoșteam pe nimeni în București, iar dormitul în sala de așteptare a gării era interzis, neavând încă bilet pentru tren. Dar chiar de-am fi reușit să ne strecurăm pe o bancă, mi se rupea sufletul să-mi văd nevasta cum se chinuie să-și găsească o poziție cât de cât confortabilă pentru a adormi puțin.

Stăteam epuizați la o masă din restaurantul Gării de Nord și ne exprimam năduful în fața unui pahar de vin alb. Întâmplarea a făcut să fim auziți de un individ bine spilcuit, ce se afla la masa alăturată. Omul și-a cerut politicos scuze de intruziune și s-a așezat între noi, prezentându-se:

– Popescu Titus mă numesc, de profesie avocat. Îmi cer iertare că intervin, dar nu mă pot abține când aud graiul vostru ardelenesc atât de aproape sufletului meu, zise el sărutând mâna soției.

L-am primit cu plăcere la masa noastră, bucuroși să cunoaștem un localnic căruia să ne plângem de necazul nostru. Omul s-a arătat revoltat de situație și a venit imediat cu o rezolvare:

– Soarta a făcut să mă întâlniți, dragii mei maramureșeni! Am o slăbiciune pentru românii din nordul țării, iar dacă voi avea o fată, cu unul de acolo o voi mărita. Uite care-i treaba: eu am o cameră de oaspeți într-un apartament din Drumul Taberei, confort sporit, cum nici la cel mai bun hotel nu găsești. Ce om aș fi dacă nu vi l-aș oferi, când știu că sunteți atât de extenuați!? Avem timp să bem încă un vin, după care mergem să vă culcați.

Fericiți de ofertă, am comandat o sticlă de vin, primită cu entuziasm de avocat și răsplătită cu multe cuvinte de laudă la adresa noastră. Apoi, am comandat un taxi ce ne-a purtat pe multe străzi și bulevarde bucureștene. Domnul Popescu dădea comenzi de oprire, ieșea câteva minute și se pierdea printre blocuri, după care revenea și dădea o altă adresă. Nu puteam să evit cu privirea ceasul taxiului, pe care banii se adunau atât de spornic. Două ore se scurseseră când am poposit în fața unei case de la periferia orașului.

– Îmi pare rău, dar apartamentele erau toate ocupate, ne lămuri avocatul. În schimb, o să vă găzduiesc într-o casă extraordinară, cu confort sporit și un dormitor ca-n Rai. N-ați mai văzut așa ceva!

Taxiul ne-a costat cât o cameră luxoasă de hotel, sumă la care trebuia să adăugăm și prețul găzduirii pretențioase care se anunța. Deja era întuneric când am intrat în curte, iar domnul Popescu s-a dus să deschidă ușa unei case ce se arăta modestă pe dinafară. S-a arătat surprins că era încuiată și a început să strige:

– Mami! Mami, eu sunt. Deschide ușa, că am niște oaspeți.

O lumină s-a aprins într-una din cameră, iar apoi s-a făcut auzită o voce nervoasă de femeie:

– Iar ai adunat vagabonzi de pe străzi, Țuțule? Ți-am spus că nu-i mai primesc. Du-i în baracă.

– Mami, hai că nu-s vagabonzi… și plătesc bine.

– Lasă-mă să dorm, se răsti femeia, după care stinse lumina.

– E o mică problemă, dar se rezolvă, ne spuse domnul Popescu. Vom dormi în cabana din spate, un loc liniștit, cu confort sporit și mobilier simplu, ca la mama voastră de acasă.

Imagini pentru imagini mese si banci din lemn

”Cabana” era un fel de șură, cu o masă lungă într-o parte și două bănci fără spătar. Am oftat și mi-am privit soția cu regret vizibil, căutând apoi o modalitate de a-i face odihna posibilă. Soluția era ca ea să doarmă pe masă, iar noi, bărbații, pe bănci, cu capul sprijinit de masa din lemn masiv. Așa ne-a găsit razele dimineții, ce se strecurau cu ușurință printre scândurile strâmbe ale construcției.

– Sculați, maramureșenii mei dragi!, ne săgetă cuvintele domnului Popescu. Odihna s-a sfârșit, iar voi aveți treburi de rezolvat. După ce-mi veți achita nota pentru găzduire, firește. Pentru prietenii mei, am întotdeauna o reducere, deci nu-mi sunteți dator decât cu 200 de lei, deși ați avut parte de un confort sporit față de hotel, precum și compania mea permanentă.

Parcă nu-mi venea să cred urechilor, dar omul vorbea foarte serios și hotărât să-și primească suma, altfel coșmarul ar fi continuat și în miezul zilei.