Cu horoscopul la analiză

– Măi Costică, lămurește-mă și pe mine cum stă treaba cu horoscopul ăsta.

– Dar ce nu înțelegi, Milule?

– Așa-i că amândoi suntem „berbeci”? Așa-i! Așa-i că amândoi suntem săraci? Așa-i! Atunci cum mama mă-sii spui că ție ți se împlinesc mereu previziunile, iar mie niciodată?! Păi, după cum se anunță aproape zi de zi, ar trebui să câștigi mulți bani, să ai cel puțin o iubită fidelă și mai mulți prieteni cu care să te distrezi și să călătorești. Nu să stai doar în preajma mea și să faci ochi dulci fiecărei dudui, care nici nu te bagă în seamă.

– Greșești, amice!, se revoltă Costică. Nu mă pot plânge de iubire și nici de bani, te asigur. Tocmai pentru că-s născut într-o zodie norocoasă și știu cum să profit de asta, chiar dacă oamenii ca tine nu observă. Știi care-i baiul cu tine? Ești neîncrezător și neatent la detalii, de aceea nu-ți ies prezicerile. În schimb, eu nu ies din casă până nu citesc horoscopul și mă pregătesc sufletește pentru a-l întâmpina cum se cuvine.

– Și cum te pregătești? Îți calci cămașa și îți pui costumul potrivit?

– Nu-i loc de bășcălie, că d-aia nu ai tu parte de împliniri. Mă pregătesc sufletește, măi Milule, iar asta e condiția principală pentru a întâmpina norocul.

– Și unde sunt acele împliniri?, că eu nu le văd. Uite, de exemplu, ziarul de ieri. Spune că berbecul va primi niște bani de la locul de muncă, va reîntâlni o veche iubire cu care va reînnoda relația și, pe deasupra, veți face planuri de căsătorie. Ce ți-a ieșit din toate balivernele astea?

– Tot, ca de obicei…

– Serios?! Ai primit bani de la un loc de muncă pe care nu-l ai? Ai o iubită cu care te însori, iar eu nu știu nimic? Cum așa?

– Vezi dacă nu te pricepi, Milule? Stai că-ți explic pe înțelesul tău.

– Chiar te rog!

– Ieri, după ce-am plecat de-aici, am fost la terasa restaurantului Trei Pini și am băut o halbă de bere. Știi cine lucrează acolo? Băiatul lui Gal, vecinul nostru care s-a mutat de mult în Baia Mare. S-a bucurat să mă vadă și mi-a dat două beri din partea casei. Berile nu-s pe nasturi, deci e ca și cum aș fi primit bani. Iar localul acela poate fi considerat ca loc de muncă, doar am ajutat de câteva ori la descărcatul unor lăzi.

– Hai că-i trasă de păr, râse bine Milu. Înseamnă că ai multe locuri de muncă.

– Poți să-mi condamni concepția?

– Bine, bine, îl zori prietenul curios. Dar cu relația reînnodată cum rămâne?

– Aseară, m-a vizitat vecina, Eva. Știi tu ce fată frumoasă era în tinerețe și cât am ținut la ea. A venit să mă invite la nunta fiicei sale, ocazie cu care am stat puțin de vorbă, interesându-mă cum îi place să lucreze în Italia și cum se mai înțelege cu bărbatu.

Costică tăcu, lăsându-și interlocutorul nedumerit. Acesta reacționă nerăbdător:

– Așa, șiii… ?

– Și ce? Am reînnodat relația cu ea și am vorbit despre căsătoria fetei. Nu-i clar că iar s-au împlinit prezicerile?

– Măi, tu îți bați joc de mine sau ești… idiot?, rosti Milu exasperat. Ce-are măritișul fetei lui Eva cu horoscopul tău?

– Are, Milule, are, că toate se leagă între ele. Doar că tu ești ca Toma Necredinciosu’ și nu vrei să vezi. Pe când „idiotul” de mine vede dincolo de aparențe. De aia-s eu fericit, iar tu te plângi mereu de soartă.

– Prefer să fiu realist și nu un visător care trăiește cu iluzia unui loc de muncă la restaurantul în care bea sau să planific nunțile vecinilor. Eu am un loc de muncă adevărat și copiii mei, la care să le fac nunta când va veni vremea.

– Vezi? De aceea nu-ți iese niciodată horoscopul!

Cocostârcii, măgărușul și dulăul

Milu și Costică sunt prieteni de când erau tineri. Nu și-au permis sau nu le-a prea plăcut cartea, de aceea au început cu munca necalificată, de constructori zilieri. Aveau nevoie de bani, provenind amândoi din familii sărace. Își amintesc și acum când au lucrat, într-o vară din anii ’80, la Pârvu, un venetic ce-și găsise nevastă în localitatea lor, pe Rozalia lui Fage, fată harnică și bună bucătăreasă, dar tot sărăcuță și fără zestre. Acu’ aveau nevoie de casă, că nu era să se înghesuie cu părinții și frații ei mai mici. Bătrânii le-au dat voie să o ridice alături, pe o bucată de pământ folosit până atunci ca grădină, doar mână de lucru și materiale să-și găsească.

Așa au auzit cei doi prieteni de oportunitatea unui câștig decent, tocmai când aveau mai mare nevoie. Cinci zidari a găsit Pârvu în total, iar cu el erau șase, destui cât să ridice o casă frumușică înainte de venirea iernii. Plata nu era mare, dar ceea ce i-a atras mai mult era mâncarea bună și consistentă cu care-i servea Rozalia la amiază și la cină, udată bine cu țuică și vin. Într-o vreme în care carnea era ceva extrem de rar în magazin, iar țăranii nu se îndurau să-și sacrifice animalele decât la sărbători, gazda lor le punea mereu pe masă carne proaspătă de vânat, cu tocăniță de cartofi, iahnie de fasole, mămăliguță, pireu de cartofi sau pilaf. Adevărate delicii culinare pe care le așteptai cu poftă și apoi te lingeai pe degete. Se vedea că Pârvu e vânător iscusit și norocos pe deasupra. Păcat că el și nevasta erau vegetarieni și nu puteau să stea cu ei la masă, dar măcar cinsteau câte un pahar înainte.

Alături de viitoarea locuință, era un stâlp ce avea în vârf un cuib de cocostârci, pregătiți să-și sporească familia. La ei se uita adesea Milu, când se oprea să savureze câte o țigară. Mai admira și măgărușul blând, care parcă aștepta să fie mângâiat de fiecare muncitor. Doar dulăul cel mare nu răbda pe nimeni prin preajmă, însă au fost asigurați că lanțul e trainic și nu are cum să scape, oricât ar lătra și s-ar zbate.

Munca mergea cu spor, iar pereții se ridicau văzând cu ochii. Cu toții erau bine dispuși, doar pe Milu îl rodea ceva de la o vreme. Costică, fiind mai mult în apropierea lui, a observat schimbarea și și-a arătat nedumerirea:

– Măi, Milule, ești bolnav sau te-ai plictisit de lucru? Nu te văd în apele tale.

Prietenul oftă și își șterse transpirația de pe frunte. Apoi, după ce chibzui câteva momente, socoti că e mai bine să-și descarce năduful.

– Costică, eu cred că se întâmplă ceva necurat pe-aici…

– Necurat? Cum așa?

– Așa-i că mâncăm mereu carne de vânat la prânz și la cină?

– Așa-i… Da’ ce-i rău în asta? N-am mâncat așa bine în viața mea.

– Păi… când merge la vânătoare Pârvu ăsta, că-i toată ziua cu noi?

– Eu știu? Poate noaptea… sau duminica. Ce-mi pasă?

– Ba să-ți pese, că niciun vânător nu vânează atâta de unul singur, decât dacă-i braconier.

– Las’ să fie, ce te doare pe tine?

– Mă tem că nu-i nici asta.

– Da’ ce mai poate fi?, se irită prietenul.

– Tu n-ai văzut că, de vreo două săptămâni, lipsesc amândoi cocostârcii de pe stâlp?

Costică ridică privirea spre cuib și văzu cuibul gol.

– Mda, poate au găsit un loc mai bun.

– Hai mă, nu fi prost! Ce-am mâncat noi pe vremea aia, câteva zile? Îți spun eu: carne de pasăre.

Omul din fața scoase un strigăt de mirare și își făcu cruce.

– Nu pot să cred ce-mi spui! Dacă te-ai săturat de carne, nu trebuie să-mi faci grețuri și mie.

– Tu m-ai întrebat ce am pe suflet. Acu’ taci și ascultă! L-am văzut la vremea aia pe dulău cum rodea un picior lung de pasăre, exact ca de cocostârc. Atunci n-am făcut legătura, dar astăzi, când ne-a servit carne de „cerb”, mi-am amintit că nu l-am mai văzut pe măgăruș.

– Vrei să spui că am mâncat carne de măgar!?, se răsti Costică, atât de tare încât se uitară amândoi în jur, de frică să nu fi auzit cineva.

– Mă tem că da, șopti Milu plecând capul.

– Hmmm, dar a fost bună la gust, mormăi Costică.

– Știu, nu e otrăvitoare, că au mai mâncat și alții. Dar eu mă atașasem de micuțul animal!

– Și acum, ce vrei să facem? Dacă nu-ți place, adă-ți mâncare de-acasă sau mănâncă doar legume, cum fac și… Aoleu, d-aia nu mănâncă ăștia carne!, se dumiri Costică, lovindu-se cu palma peste frunte.

– Păi vezi?

În zilele care au urmat, Milu a trecut pe hrană vegetală, dar Costică a continuat să se înfrupte cu mâncărurile delicioase. Până într-o zi, când Rozalia le-a pus în față ostropel pe carne de căprioară. Pofticios nevoie mare, Costică își frecă mâinile la gândul gustului pe care-l va simți, doar că Milu îl trase de mânecă și îi șopti la ureche:

– Vezi că a dispărut și dulăul de pe lanț!

Divergențe și confuzii

Costică era parcă în al nouălea cer, în acea dimineață. E drept că voia bună îl caracteriza, dar parcă de data asta îi strălucea chipul ca unui tânăr îndrăgostit, deși era trecut de a doua tinerețe, iar de iubirea cea mare încă nu avusese parte. Motivul fericirii trebuia să-l împartă cu prietenul Milu, pe care-l vizită în chioșcul de ziare și reviste, unde era angajat.

– Ghici ce?, îl întrebă el pe amic, înghesuindu-se în pe un taburet care era destinat tocmai unor astfel de vizite.

Milu era ceva mai tânăr, om căsătorit, cu cinci copiii și… mai multă minte. După ce scăpă de doi cumpărători, își permise să-și dea capul mai înapoi, ca să-l citească mai bine pe cel de lângă el.

– Ce, ce?, păru el confuz.

– De ce crezi că-s fericit?

– Eu știu?… Ai băut de dimineață bună?

– Hai, fii serios! E ceva mai mult, ceva permanent…

– Ți-ai făcut permanent?! Parcă aveai părul creț dinainte…

– Nuuu, măăăă… De fapt n-ai cum să ghicești, că-i prea mare bomba: mi-am luat mașină!

– Ei, aș! Când?

– Ieri am primit oferta, ieri am testat-o, și ieri am făcut actele! Totul a mers ca pe roate! De-aia nu m-ai văzut pe-aici.

Milu făcu ochi mari, dar nu răspunse până nu primi banii pe o revistă.

– Dar de unde ai avut bani?, că doar ești pensionar pe caz de boală.

– Tocmai că n-a costat mult! De aceea m-am grăbit, să nu scap ocazia. Doar două mii de lei, exact cât aveam.

– Ahaaa, deci ai luat o vechitură!

– Așa ar zice cei neavizați. De fapt e un Audi splendid, care atrage gagicile ca un aspirator.

– Și câți ani are? Câți kilometri la bord?

– Păi… nu știu precis, dar asta-i mai puțin important! Să vezi cum zâmbeau fetele la noi când stăteam la semafoare, când luam curbele pe lângă trotuare sau când claxonam în trafic. Omule, cu mașina asta am intrat din nou pe piața matrimonială, mă simt iar tânăr și încrezător. Mă înțelegi?

– Hmmm, așa o fi. Trebuie să văd și eu minunea.

– Așa te vreau, Milule! Aștept să-ți termini treaba și pornim într-o aventură. Încă mi-e valabil permisul de conducere. Mă duc după bijuterie și te aștept cu ea vizavi, pe la patru.

Milu era curios, iar după ce a închis chioșcul și-a aruncat privirile în parcarea de alături. Într-adevăr, un Audi vechi și cam ruginit făcea contrast cu mașinile sclipitoare din jur. La volan, zâmbea cu infatuare Costică.

– Asta-i „bijuteria”?!!, îl întrebă sarcastic Milu. Nu vezi cât de jalnic arată?

– Ha, ha, ha! Râzi tu, râzi, dar nu te pricepi la inimile femeilor. Mașina asta inspiră iubire prin fiecare pată de rugină, mai ales că are culoarea potrivită. Sunetul motorului ticăie ca o inimă pasională, iar claxonul e vocea care parcă strigă „Te iubesc!” Urcă și-o să te convingi.

Portiera se deschise cu un scârțâit, care o fi însemnând încă o dovadă de adorație în limbajul necunoscut al mașinii. După câteva încercări, porni și motorul, obosit și cu simptome de cancer. Cel puțin ăsta era diagnosticul gândit de Milu, dar ce știa el? Costică ieși cu grijă dintre celelalte autoturisme și prinse mai mult curaj pe șosea.

– Acu’ să vezi!, își atenționă plin de sine prietenul.

Încetini la o curbă și claxonă zâmbitor o fată tânără, ce aștepta să traverseze. În mod cu totul ciudat, fata întoarse capul în partea opusă.

– Asta-i o fițoasă, își explică el eșecul.

Urmă o altă abordare, cu mașina rulând aproape de o frumoasă ce mergea pe trotuarul de alături.

– Domnișoara vine la plimbare cu noi?, întrebă candid șoferul cel mândru.

– Ia mai plimbă ursul!, veni răspunsul promt al celei vizate.

– Că bine zice, măi Costică, îl sfătui iritat Milu. Lasă-le în pace și vezi-ți de drum. Poate mă recunoaște vreuna și îi spune nevesti-mii, că nu mai am liniște acasă.

– Cum să le las, măi frate? Păi de ce crezi că mi-am luat mașină? Poate așa îmi găsesc și eu perechea, că altfel nu se uită fetele la bărbați. Trebuie să aibă ceva în dotare.

– Da, dar nu o mașină ca asta. Poate un Ferrari sau Lamborghini…

– Lasă că am văzut ieri cu ochii mei. Ia să vezi cum o dau gata pe asta.

„Asta” era o doamnă stilată, cam de vârsta „vânătorului”. Acesta își scoase capul pe geam și lansă întrebarea standard:

– Singurică, singurică?

Femeia îl examină întâi pe el, apoi autoturismul, după care îl privi iar încruntată și ridică mâna, arătându-i ferm degetul din mijloc.

– Cred că orașul ăsta-i de vină. Într-un oraș mare, fetele-s mult mai abordabile, concluzionă Costică.

– Dar ia spune-mi, cine a condus ieri?

– Cum cine? Fostul proprietar, voia să-și ia adio de la mașină printr-o ultimă cursă.

– Și cum arată acel proprietar?

– Aaaa, păi era un tânăr cu mustață și un păr ce-i curgea pe umeri. Avea niște ochelari de soare, d-ăia de firmă, și un tatuaj mare pe mâna… Doar nu crezi că?…

– Poți să fii sigur! Păcat de cele două mii de lei. Gândește-te la câte buchete de flori puteai oferi, și tot primeai măcar un zâmbet. Dar așa…

Costică a picat din al nouălea cer, dar nu-i omul care să se lovească prea rău. S-a consolat cu jumătate prețul, recuperat prin vânzarea vechiturii.

Cum am scăpat de invazie

În sfârșit, după aproape patru ani de muncă asiduuă, specialiștii de la NASA au reușit să descifreze, în proporție de 90% un dialog între două entități din afara Terrrei. Se știa doar că un emițător se afla la circa trei sute de kilometri de planeta noastră, iar celălalt la o distanță mult prea mare pentru a i se putea evalua distanța. După uluirea pe care a generat-o subiectul acestei conversații, urmată de mai multe dezbateri privind necesitatea secretizării lui, sau dimpotrivă, prilejul de a liniști omenirea prin aducerea lui la cunoștință, cea de-a doua variantă a avut câștig de cauză. Prin urmare, iată, în mare, ce cuprinde aceast dialog – de importanță vitală pentru omenire – între cele două ființe extraterestre.

”- AHAARA… aștept raportul final privind planeta 0963084200… Ai depășit cu patru ozuni termenul…

– Da… da… confirm recepția și trec la raport. Am fost nevoit să-mi prelungesc observarea planetei, pentru a elimina orice eroare. După mai bine de o mie de ozuni, m-am convins că o invazie ar fi prea riscantă pentru noi, indiferent dacă-i prin asimilare sau exterminare.

– Dezvoltă motivația, AHAARA…

– Deși atmosfera e ideală, iar natura primitoare, pe această planetă albastră s-au dezvoltat niște specii foarte periculoase pentru noi. Una ar fi o insectă mică care elimină o substanță fatală pentru organismul nostru. E drept că am putea face dispărută această vietate, cu anumite pierderi în flora și fauna acestui loc, dar problema principală o constituie specia care a pus stăpânire pe planetă…

– Continuă, AHAARA. Despre ce ființă e vorba?

– O vietate oribilă, cu patru extremități lungi și un cap monstruos. De aceea am exclus asimilarea, niciunul din noi n-ar suporta să arate atât de hidos.

– Dar un dialog pașnic și o cooperare ulterioară?

– Nu e de recomandat. Omul – așa se numește specia – nu este de încredere. Am văzut de multe ori când, după ce își dau mâna (semn că se agreează), se omoară fără motiv sau avertisment. Asta le e firea, iar noi nu am putea-o înțelege. Pentru a domina, au inventat arme de distrugere pe care le folosesc zi de zi, cu o plăcere sadică.

– Crezi că ar putea fi un pericol pentru noi?

– Exclus, dacă îi evităm. Sunt încă prea primitivi, nici nu au nave capabile să transporte oameni pe altă planetă. Dacă o țin tot așa, se vor autoelimina, otrăvind și mediul înconjurător pentru milioane de ani. De aceea nu recomand preluarea cu forța. Autodistrugerea ar fi inevitabilă. Eu zic că ar trebui să încetez supravegherea și să caut o altă țintă.

– Voi analiza propunerea ta, AHAARA. Deocamdată, rămâi în zonă. ”

Aici s-a întrerupt sunetul. După ce s-au convins că e vorba într-adevăr de o transmisie, specialiștii de la NASA au apelat la cei mai buni cercetători în domeniul comunicațiilor, care au muncit neîntrerupt până au reușit interpreteze mesajul. E drept că unele sunete nu au avut un corespondent logic în limbajul nostru, dar prin inspirație și imaginație s-a ajuns la textul de mai sus. Se vede clar că Pământul a fost salvat de oameni, fără ca măcar aceștia să știe. Oare până când?

Când cerul era mai aproape

Bănuiesc că m-am născut cu ochii deschiși și cu față spre cer. Poate așa se explică obsesia cu care priveam, de mic copil, tot ceea ce plutea în aer, indiferent că erau viețuitoare, nori sau obiecte construite de mâna omului. Chipurile oamenilor păreau la fel, și oricum nu le înțelegeam așa cum credeam că înțeleg semnele cerești, indiferent dacă mi se păreau îmbucurătoare sau de rău augur. Stăteam ore întregi cu ochii ațintiți în sus, bucurându-mă de fiecare nor alb, de zborul îndrăzneț al avioanelor și păsărilor, de dansul și zvâcnirile neprevăzute a zmeielor care umpleau adesea cerul senin. În schimb, mă temeam de norii negrii ce se adunau amenințători, iar fulgerele și tunetele mă făceau să fug îngrozit în casă. Noaptea visam furtuni apocaliptice, inundații catastrofale, avioane mari ce se prăbușeau în jurul meu și luau foc, chipuri dumnezeiești furioase pe mine, pe oameni, pe pământ.

Dar a doua zi dimineață mă trezeam cu o vreme frumoasă, ca o invitație spre o nouă contemplare a înălțimilor. Pe atunci se ridicau multe zmeie deasupra Seiniului, și tare mi-ar fi plăcut să fac parte dintre cei care le mânuiau. Din păcate, nici tata și nici fratele mai mare nu m-au ajutat să-mi construiesc unul, astfel că priveam cu jind la realizările unor copii pe care nu-i cunoșteam decât după felul în care le arăta impresionantul lor zburător. Îmi amintesc și astăzi că, printre ele, era unul mare și albastru, de care era atașat un balon lung și galben. Cred că era cel mai frumos și aproape zilnic prezent la înălțime, pentru a fi admirat și invidiat. Invidia o simțeam și eu, ba chiar am încercat să-l „vânez” cu praștia din dotare, doar că piatra mea nu ajungea atât de sus.

Într-o zi, însă, s-a întâmplat o minune: balonul s-a dezumflat brusc și minunea colorată a aterizat chiar în grădina casei părintești! Am alergat cu toată viteza spre locul în care s-a prăbușit vedeta spectacolului, și am găsit-o în iarbă. Doar că zmeul nu mai arăta deloc atât de mândru, era doar o hârtie colorată, trestie și un balon zbârcit. Nici măcar nu mai zvâcnea, de parcă pierduse și cea mai mică scânteie de viață. Am simțit atunci că și în mine parcă murise admirația pe care o avusesem pentru el. Acolo, jos, magia a dispărut și nici nu-mi mai venea să revendic rămășițele ei. Am privit trist la acea aripă frântă, până a venit un băiețel blond și a cules-o. Deci el era Conducătorul!

După acest incident, am salutat cu bucurie apariția zmeului albastru cu balon galben, fără să mai fiu invidios. Băiețelul, sau cineva din preajma lui, îl revitalizase și făcea din nou spectacol pe cer. Copii și oameni de diferite vârste îl priveau și zâmbeau, uneori fără să-și dea seama.

Multe am văzut în copilărie, privind spre înălțime. Unele or fi fost reale, altele, închipuiri sau vise. Astăzi, privesc mai rar spre cer și mai mult spre chipurile oamenilor. Mi se pare că cerul nu mai are secrete și nici nu mă mai poate impresiona, decât printr-o ploaie sau o furtună, cu care m-am obișnuit. În schimb, oamenii continuă să mă surprindă, oricât de mult aș crede că-i cunosc. Oare de aceea nu am mai văzut zmeie, de foarte mulți ani?

Absență

Unde sunt? De ce-s închisă într-un loc străin și rece? Cine sunt oamenii din preajmă și ce vor de la mine? Ei sunt temnicerii? Îmi vorbesc cu zâmbete pe buze, dar nu-mi vor binele. De unde au apărut?

Mă așteaptă casa mea dragă, cu focul duduind în sobă, cu covorul moale și viu colorat, cu flori parfumate la ferestre și pisica drăgăstoasă care să mi se așeze în brațe. Mă așteaptă grădina, ce ar trebui plivită și udată, iar curtea măturată. Dar, mai presus de orice, mă așteaptă bărbatul în prag, cu brațele întinse și dragoste în priviri. Parcă îl aud cum mă cheamă să-l ascult cum i-a trecut ziua de lucru și apoi să-i pun în farfurie mâncarea preferată. O fi flămând tare, dar oamenii ăștia nu mă înțeleg, ci mă țin prizonieră, îmi urmăresc fiecare mișcare și îmi dau o mâncare fără niciun gust. Nici măcar o cafea nu a mai primit de atâta vreme!

Trebuie să fug, numai să prind prilejul. Poate acum, când nu-i nimeni prin preajmă, o să mă pot furișa. Nu e timp să-mi găsesc papucii, am să plec în ciorapi, casa nu-mi e departe. Am ieșit cu bine în curte, ajung repede la poartă și ies în drum. Oare încotro e direcția spre casă? Probabil încolo… da, da… încolo se vede ceva… Se aude un claxon puternic, apoi mai multe voci necunoscute care țipă spre mine. Lumea rea caută să mă înconjoare, dar eu merg înainte, trebuie să ajung la casa mea dragă, la omul iubit, la pisica mea pufoasă…

Oamenii se înmulțesc și întind brațe spinoase, brațe dese care mă ating dureros, iar eu mă feresc cât pot. Dar vai! Apar temnicerii cei răi, cu încrâncenare în priviri și mâinile în formă de cătușe. Nu mai am scăpare, mă duc pe sus în celula întunecată, strigând și gesticulând a răzbunare. Știu că voi fi pedepsită, plâng de ciudă că n-am reușit, dar nu voi renunța niciodată. Aud vocea bărbatului care mă tot cheamă, aud porcii cum guiță de foame în coteț, aud și focul ce stă să se stingă în sobă. Trebuie să scap odată, să fiu din nou stăpână pe casa mea, pe grădina încărcată cu flori și legume, să-mi primesc vecinii la o cafea și să povestim până se face seară. Ce frumos ar fi!

Ce vrea să spună femeia asta, de țipă din nou la mine? Cine sunt acești oameni și ce vor?

– Mamă, ți-am spus că-i periculos să ieși pe drum. Te putea călca o mașină. Noroc că ne-au anunțat vecinii, altfel te căutam iar ore în șir. Bea un ceai cald, cafea nu primești, ca să poți dormi la noapte.

Unde sunt? De ce nu vine bărbatul meu să mă elibereze?

Protestele lui Mitică

– Mitică, tu ești? Dar ce-i cu gălăgia de-acolo? Alo?

– Salve, moroșene! Stai să mă retrag deoparte de mulțime, că m-au asurzit ăștia cu vuvuzelele…

– Vuvuzele!? Da’ ești la o petrecere?

– …acu’ m-auzi mai bine?

– Da, da, e ceva mai bine. Ce se întâmplă acolo?

– Suntem la protest, în fața Palatului Cotroceni.

– Hai că te ții de glume! De când faci tu politică?

– Nu fac, dar îmi place să protestez. Aici am ocazia să cunosc figuri din cele mai interesante, tocmai bune pentru viitoarea mea carte.

– Păi de ce nu mergi în Piața Victoriei?, doar acolo-s cei mai mulți oameni.

– Am fost și acolo de câteva ori, dar tot mai bine-i aici. În piață nu era voie să las mizerie, ba m-au pus și la deszăpezire, ultima dată. Aici se permite orice și am ocazia să apar mai des la TV, nefiind atât de mulți. Poate m-ai văzut și tu la știri, deși umblu deghizat, de cele mai multe ori.

– Nu știu… o să fiu mai atent.

– Așa, așa! Uită-te după cel care strigă mai tare ”Demisia!”, ”Ieși afară, javră ordinară!”, urmate de huiduieli cât cuprinde. Mi-am pus o mustață falsă și ochelari fără dioptrii, ca să par mai bătrân și înțelept, mă! Ieri a ieșit președintele și a fost o hărmălaieee! Am fost tentat să dau mâna cu el, da’ m-am temut să nu mă linșeze cei din jurul meu, așa că am continuat cu țipetele. Zicea un tataie de lângă mine că, dacă-l lăsăm să vorbească, ne spală creierele, așa cum le-a spălat pe-a celor din Piața Victoriei.

– Hai că-i bună! Cu astfel de oameni te-ai adunat tu?

– Mă, moroșene, ți-am zis că studiez cazuri din cele mai ciudate. Plus că am pus ochii pe o ”fătucă faină”, cum ai zice tu. Ea m-a racolat, iar eu îi cânt în strună. Seara ne întâlnim la câte un restaurant, alături de alți organizatori, și petrecem de mama focului. Cred că-i activistă în vreun partid, dar ce contează dacă-i dulce. Mai am puțină muncă de convingere și o invit la mine, ce zici?

– Ce să zic? Văd că ai rămas același aventurier, ce joacă în toate taberele, fără să aibă alt ideal decât satisfacția personală.

– Asta-i viața, moroșene! Dacă avem parte de conducători compromiși îi băgăm în blender și îi amestecăm până-i amețim de cap. Așa cum încearcă să ne amețească ei pe noi, și, după cum se vede, pe unii chiar i-au amețit de-a binelea. Dovadă sunt câteva persoane din jurul meu, care încurcă adesea lozincile și strigă „Jos Grindaru!” sau „Jos ordonanța dată de Iohannis!”

– Probabil că-s amorțiți de frig, săracii. Un ceai cald le-ar prinde bine.

– Lasă că ne încălzim cu câte o țuică, la purtător. Doar nu crezi că stăm pe sec, mai ales că am refuzat ceaiul prezidențial. Avem sticluțele noastre, iar pe a mea am umplut-o cu pălincă de la tine. Ha-ha-ha…

– Mă bucur că totuși ești bine și îți doresc spor la proteste, Mitică! Totdeauna ai avut o slăbiciune pentru ele.

– Mă și pricep, este? Te salut, moroșene!

– Salut, salut!

La mormântul lui Lică

Lumea se retrăgea încet spre case, iar cimitirul mic devenea tot mai golit de suflete. Doar lumânările mai pâlpâiau cu încăpățânare, ca o replică în miniatură a stelelor cu care ar fi vrut să se compare. Florile, care le înconjurau strategic, aveau grijă ca ele să-și dea obștescul sfârșit în liniște, netulburate de vreo adiere de vânt. Doar un singur mormânt își mai păstra animația, ba chiar se auzeau sunete mai puternice decât cum s-ar cădea într-o seară de Luminație. Erau patru adolescenți chercheliți, care treceau o sticlă de vin din mână în mână și slobozeau spre cer fumuri lungi de țigară.

– Bine că s-a eliberat terenul de babalâci, zise Sandu, privind peste șirurile de cruci din jur.

– Distracția de acum începe, completă Ionică, cântărind sticla înainte de a o duce la gură.

– Avem noroc de o vreme frumoasă. Uite ce de stele sunt pe cer!, rosti cu admirație Stela, în timp ce trăgea din țigară.

– Te-a apucat nostalgia, fato? Mai bine uită-te pe pământ, că-s mai multe de văzut, o invită Ghiță, iritat.

– Chiar așa!, reveni Sandu în discuție, fiind cel mai mare și bine văzut din grup. Știți al cui e mormântul din fața noastră?

– Știu eu!, se lăudă Ghiță. E a lu’ Lică!

– Aici e îngropat Lică?!, se miră Stela. Am auzit de el.

– Ai auzit și că mă-sa l-a blestemat să n-aibă odihnă nici în mormânt?, continuă Sandu.

– Serios?, întrebă mezinul Ionică. Da’ de ce?

– Se zice că era un prăpădit: hoț, leneș, bețiv, bătăuș…

– Ce miștooo!, exclamă admirativ Ionică.

– De parcă se-mplinesc blestemele!, răbufni Ghiță. Dacă-i mort, mort rămâne.

– Nu poți să fii sigur de asta. Am auzit că blestemele de mamă sunt cele mai grele.

– Fugi d-aici! Astea-s basme!, se oțărî Ghiță luând sticla și trăgând apoi o dușcă bună.

– Stela are dreptate, interveni Sandu. Cred că Lică s-a zvârcolit în sicriu și după moarte. Poate a băut sticla de vin pe care au pus-o lângă el.

– Eu nu cred. Chiar are o sticlă de vin în mormânt?, rosti Ghiță neîncrezător.

– Sigur are, eu am fost la înmormântare, cu ai mei. L-am și cunoscut pe Lică.

– Bună ar fi băutura aia pentru noi, tocmai ni s-a golit sticla, zise Ionică râzând.

– Ți-a ieșit un porumbel pe gură, îl felicită Sandu. Ia du-te tu acasă, că stai aproape, și adu niște scule.

– Ce vrei să spui?, se miră Ionică.

– O să-i facem o vizită lui Lică, iar el o să ne ofere sticla de vin din dotare. Trebuie să fie o băutură spumoasă!

– Doar nu sunteți nebuni?!, se îngrozi Stela.

– Deloc! Ți-e frică de nenea Lică, fetițo? Sau sunteți cu toți niște pămpălăi care se tem de morți?

Nimeni nu răspunse provocării, iar Ionică plecă în fugă după lopată și hârleț. Nu a durat mult și au trecut la treabă, primul fiind Sandu, urmat de Ghiță și Ionică. Pământul era reavăn, iar ei erau în putere, astfel că în scurtă vreme au simțit cum lovesc în lemn. Razele lunii băteau aproape perpendicular pe gura căscată în pământ, ajutându-i să deslușească lutul de lemn și de oasele care prindeau un contur înfiorător. Sandu se arătă mai curajos și, după ce le explică triumfător că poziția scheletului nu-i firească, începu să scotocească cu hârlețul după sticlă.

Se dovedi că avusese dreptate. Butelia cu vin era de față, iar ei se întoarseră cu prada pe banca de alături. Licoarea era bună și tare, țigările se aprinseră ca niște torțe în miniatură și vocile celor patru tineri se uniră în cântece de mulțumire și dedicații la adresa celui dezgropat. Martori le erau doar stelele și Luna, care-i priveau cu aceeași nepăsare rece și mută. Într-una din pauzele de respiro, Stelei i se păru că aude un zgomot ce venea din groapa proaspătă.

– Fugi d-aici!, se rățoi la ea Sandu. Te pomenești că vine Lică după sticlă, la care izbucniră toți în râs, molipsind-o și pe fată.

A doua zi dimineață, paznicul a găsit mormântul lui Lică gol, alături fiind o lopată și un hârleț. Nici urmă de os, darămite de schelet. Cei patru adolescenți nu au mai apărut vreodată, și nici cadavrele lor nu au fost aflate. Părinții au împărțit poze, au dat anunțuri în mass media, au vărsat găleți de lacrimi și au făcut nenumărate presupuneri. Cea mai terifiantă dintre ele era că Lică s-ar fi sculat din morți și le-ar fi răpit sufletele cu tot cu trup. Probabil că astfel a reușit să se reîncarneze, iar acum bântuie printre oameni, căutându-și următoarea victimă.

Pâine și caviar

Fiule,

Știu că nu ne-am despărțit într-o atmosferă călduroasă și de aceea vreau să aștern aici cuvintele care-mi stăteau în gât atunci când simțeam nevoia să mă înțelegi. Mi-ai spus că nu sunt patriot, ci un fugar care își părăsește țara și familia pentru a slugări la străini, iar asta m-a durut. Nu știu dacă ai preluat de la școală o astfel de expresie sau te-a influențat propaganda dusă de unii politicieni la TV. Eu și mama ta avem o altă concepție, pe care vreau să ți-o expun pe scurt, mai jos. Dacă mă vei înțelege, e bine, iar dacă nu, te rog nu arunca rândurile la gunoi, ci păstrează-le pentru câțiva ani. Cu timpul și prin maturizare, s-ar putea să-mi dai dreptate, iar sfaturile mele să-ți fie de folos în viață.

Cea mai mare parte dintre milioanele de români care au plecat la muncă în străinătate, au fost și rămân patrioți, indiferent că lucrează ca ingineri, muncitori necalificați sau își pun în pericol viața luptând împotriva fanaticilor ce amenință liniștea civilizației noastre, pe care o apreciem și vrem să o păstrăm. Ei fac cinste țării, plătind cu sudoare sau chiar sânge, patriotismul și pâinea pe care o câștigă la mare depărtare de țara natală. Așa cum sportivii noștri de elită au fost și vor fi cei mai buni ambasadori ai românilor, și ei vor să arăte că poporul nostru este harnic și priceput în ceea ce face, dar condițiile vitrege create de conducătorii noștri i-au făcut să aleagă locuri de muncă în țări mai avansate democratic și economic.

Crede-mă că rămânerea la mila unor guverne incompetente nu m-ar fi făcut mai patriot, dar pâinea de pe masă și căldura din casă ar fi lipsit. Patriot mă consider oricum, fiindcă îmi iubesc țara, familia, trimit banii acasă și vorbesc cu drag despre meleagurile noastre în fața străinilor, chiar dacă simt adesea un gust amar. La fel ca și cei care muncesc din greu în țară, cei plecați pe front, șantiere sau alte locuri de muncă, sunt la fel de patrioți și au aceleași năzuințe. Mi-ai dat exemple de oameni care o duc bine în România, fără să facă mare efort. Ei nu transpiră decât sub limbă sau în fața judecătorilor, nu-și folosesc creierul decât pentru a se cățăra mai sus, și totuși ei mănâncă doar cozonaci. Sunt patrioții care te-au fascinat, pentru că știu să se laude cu iubirea față de țară și popor, iar poporul i-a ales în funcții și posturi călduțe.

Cei mai pricepuți dintre ei se vor afirma cu patriotismul în fața Parlamentul Europei, ajungând să mănânce numai tort, uitând de multe ori cum e gustul unei pâini obișnuite și gustând din ea doar când li se servește pe o tavă, alături de sare. Și ei sunt ambasadori ai României, doar că ei își expun pieptul doar pentru a se bate cu pumnii în el, iar umerii pentru a fi decorați și lăudați. Fără riscul de a primi plumbi sau de a transpira, deși vor să fie considerați cei mai de folos pentru țară.

Dragul meu, când vei crește mare și vei ocazia să ajungi în cercuri elitiste, poate că vei vedea pe unii mâncând doar caviar. Să te ferești de ei, fiindcă aceștia sunt cei mai periculoși. Majoritatea și-au vândut cele mai mari valori spirituale: prietenii, colegii sau chiar patria, deși nu vor recunoaște niciodată și poate că nici nu-și dau seama. În sinea lor se cred tot cinstiți și patrioți, considerând că acel caviar li se cuvine datorită calităților pe care le au. În realitate, sunt corupți, hoți și trădători de neam. Niște oportuniști care profită de orice ocazie, inclusiv de vecinii pe care-i avem și de ofertele lor tentante. Să ții minte că cel mai bun caviar vine, totuși, de la ruși, iar ei au fost mereu darnici cu cei care se pleacă în fața lor. Până iau tot ce este de luat.

Eu te îmbrățișez din depărtare și sper să ne vedem cât mai curând, poate chiar pentru totdeauna. Mă gândesc că și din țările Europei occidentale au emigrat mulți în vremuri mai grele, dar acele state au progresat mult și acum sunt foarte avansate, din multe puncte de vedere. Poate scăpăm și noi de putregaiul care ne acoperă și ne vom întoarce cu fruntea sus în țara noastră. 

Te pupă tati

Stai să-mi pice fisa

Un prieten mi-a reproșat mai demult că prea sunt lipsit de spontaneitate, că nu sunt prompt și acționez adesea cu întârziere, fapt care mă face să pierd din start multe oportunități. Acum, când stau să mă gândesc mai bine – tot cu întârziere, după cum se vede – și mă compar cu el, înclin să îi dau dreptate. Probabil că această trăsătură provine de la genele moștenite și nu se pot educa, eventual doar ameliora, dacă trăiești într-un mediu adecvat.

De la tata cred că am moștenit răbdarea și meticulozitatea în tot ceea ce fac. Țin minte că se trezea dimineața pe la patru, fiindcă la șase trebuia să intre în schimbul de dimineață la Fabrica de Drojdie și Oțet. Până la cinci și jumătate își pregătea sevieta cu merinde, dădea o raită pe la animalele din bătătură și mânca de dimineață. Era printre primii care intra pe poarta fabricii, pentru a se echipa în liniște. Dar chiar și când lucra acasă, nu se precipita niciodată. De exemplu la îndreptatul cuielor: le bătea cu răbdare și le examina ca nu cumva să se vadă că au mai fost folosite. Putea să dureze ore în șir, dar era mândru că economisea banii și putea să-și cumpere un pachet de țigări din ei.

Mama era mai aprigă, dar nici ei nu-i pria să intre în criză de timp. Mergea la gară cu o oră înainte de sosirea trenului, să fie sigură că e prima la casa de bilete. Pe atunci trenul venea la fix și nu stătea decât un minut în Seini. Agitația o cuprindea când garnitura intra pe peron, iar ea căuta să nimerească cele mai apropiate scări, cărând cu vigoare bagajele multe și grele. La fel era și când sosea cu trenul din depărtări. S-a întâmplat ca, în graba mare de a coborî la timp, să uite câte o plasă sau o geantă în compartiment. Era limpede că nici ea nu putea lua deciziile cele mai bune în criză de timp.

De la amândoi am luat câte ceva și trebuie să accept că nu pot schimba nimic, ci doar evita situații în care trebuie să iau decizii rapide. Prietenul despre care vorbeam e altfel. Nu stă pe gânduri, ci acționează imediat, chiar dacă uneori o dă în bară. Am încercat să-i urmez sfatul, dar m-am rușinat de fiecare dată când am greșit. Bunăoară, dacă am văzut pe cineva făcându-mi cu mâna de la distanță și transmițându-mi bezele, am răspuns imediat în același fel. Dar s-a dovedit adesea că se adresa cuiva din spatele meu. Am simțit o mare jenă și am renunțat, în alte ocazii, deși uneori gesturile îmi erau adresate, iar persoana în cauză mi-a reproșat apoi lipsa de reacție.

Îmi amintesc că de tânăr eram mai precaut, rezervat sau reținut, cum vreți să o spuneți. Dacă știam că mă voi întâlni cu o fată, îmi făceam o listă cu subiectele pe care le voi aborda, pentru a evita pauzele jenante și plictiseala. Totul decurgea excelent și fetele mă considerau simpatic, până în momentul în care intervenea o întâlnire neașteptată, pentru care nu îmi făcusem temele. Toate aprecierile de până atunci erau eclipsate printr-o discuție searbădă, de parcă eram altă persoană. Asta a fost cauza celor mai multe relații întrerupte.

Criza de timp, lipsa planificării și neatenția m-a afectat și la examene. Știam că am două ore la dispoziție, pentru a rezolva patru exerciții. În ultimele cinci minute, pe când voiam să predau lucrarea, observ o greșeală. Simt că cerul mă apasă pe creștet, intru în impas și „corectez” alt exercițiu, care era bine rezolvat. Mi-am ales ca hobby pescuitul, tocmai fiindcă răbdarea e cea mai mare calitate pentru a-l practica. Exemplele ar putea continua, dar concluzia e una singură: nu mă luați tare, că mă pierd! 😉 De aceea prefer, adesea, să fiu în spatele monitorului impasibil. El nu mă grăbește, iar dacă mi se pune o întrebare, am timp să mă gândesc în liniște, până îmi pică fisa și găsesc răspunsul potrivit, sper eu. Dacă o să-mi spuneți că așa-s ardelenii, apăi eu mi-s de două ori ardelean.