Probleme cu reîncarnarea

– Așadar…, suflet de clasă B, eliberat în data de 21 septembrie, 2031, din carcasa omenească cunoscută sub numele de Rostaș Nicolae, după o experiență de optzeci de ani. E drept că au trecut aproape zece ani de atunci, dar trebuie să înțelegeți că avem probleme cu reîncarnarea, iar asta nu e din vina noastră. Aș putea spera că această întârziere ți-a dat timp suficient să te gândești în ce vrei să te reîncarnezi.

– Bine că ați ajuns și la mine, că mă plictisisem să mă vântur de unul singur prin Univers, fără o companie cu care să schimb gânduri și impresii. Înțeleg că nu pot să fiu om de două ori la rând, așa că m-am gândit la un animal ce are o inteligență apropiată: vreau să mă reîncarnez într-un delfin. Să colind oceanele și să mă bucur de minunățiile peisajelor subacvatice.

– Îmi pare rău, delfini nu mai sunt decât foarte puțini, și numai în captivitate. În curând vor dispărea și aceștia.

– Ce păcat! Bine că, totuși, m-am gândit la o alternativă: o pasăre frumoasă și liberă, care să străbată imensitatea cerului și să cuprindă cu privirea frumusețile pământului.

– Nici cu asta nu pot să te ajut. Păsările libere au ajuns o raritate și în curând vor fi de domeniul trecutului. Dar dacă dorești să-ți petreci următoarea viață în colivie…

– Ooof, nici păsări nu se mai găsesc de când am plecat de pe Pământ!? Al cui suflet aș putea să fiu? Poate un urs, un lup sau un leu…

– Nici vorbă. Unele dintre ele nu mai există nici la Zoo.

– În cazul acesta, aștept recomandări. Prea multe s-au schimbat, iar eu am rămas în urmă.

– Fiind un suflet de clasă B, poți să optezi pentru orice ființă existentă în această perioadă. E drept că oferta s-a redus simțitor, dar unii aleg să fie animale de companie, precum câinii, pisicile, porcușori de Guineea… Mai există și din cele sălbatice, precum șerpii, scorpionii, hiene, gândaci…

– Tot nu mă pot hotărî… Poate îmi spuneți în ce s-au transformat sufletele din generația mea, ca o idee.

– O cerere cam neobișnuită, dar pot să fac asta pentru tine, ca o recompensă pentru că ai așteptat un deceniu. Ce suflete te-ar interesa?

– Cele de politicieni, să zicem. Că-s persoane mai cunoscute, care știu să se descurce întotdeauna.

– Nu și în cazul reîncarnărilor, te asigur. Uite aici un exemplu: suflet de clasa D – adică cel mai primitiv -, eliberat de curând din carcasa omenească cunoscută sub numele de Dragnea Liviu și reîncarnat la câteva zile în sufletul unui șobolan.

Imagini pentru imagini cu șobolani

– Extraordinar! El cum de a fost repartizat atât de repede?

– Pentru sufletele de această speță nu e nevoie de timp. Numărul șobolanilor e în creștere continuă, ba chiar ar putea să le supraviețuiască oamenilor. Bănuiesc că nu-ți dorești o astfel de viață.

– Știu că nu-i normal să am resentimente, dar nu pot să uit cât am pătimit din cauza unor astfel de suflete, iar cel pomenit înainte era la conducerea lor în acea perioadă. Vreau să-l ”răsplătesc” în felul meu, chiar dacă îmi voi sacrifica următoarea viață pentru asta.

– Îți atrag atenția că răzbunarea, pe lângă faptul că-i blamată, nu e nici posibilă după moarte. Oricum, nu-ți vei aminti nimic din viețile anterioare.

– Știu, însă nici nu e nevoie. Trimiteți-mă doar în zona acelui șobolan, iar eu îl voi pedepsi trăindu-mi viața cu sete și sugându-i sângele la fel cum ne-a supt și el pe noi de vlagă. Sunt sigur că pot să mă reîncarnez într-un… purice.

Confort sporit

A fost odată, cum nu avem nădejde să mai fie vreodată, pe vremea când trenurile noastre circulau cu o viteză de… tren, nu de car cu boi. Pe vremea aceea, vagoanele erau încălzite iarna, iar ceasurile se fixau după mersul trenurilor, fiindcă ele arareori întârziau. A fost odată, pe vremea când Bucureștiul arăta altfel, însă, bucureștenii, în marea lor majoritate, aveau aceleași năravuri. A fost o zi anume, în care trebuia să rezolv o problemă în Capitală, așa cum li se întâmplă multor provinciali în anumite momente ale vieții.

Acceleratul care ne ducea – pe mine și soția mea – a pornit din Baia Mare la ora șapte și jumătate fix și a ajuns în Gara de Nord după exact douăsprezece ore. Compartimentul a fost plin în cea mai mare parte a timpului, astfel că am dormit pe apucate, legănați de vagoanele ce zburdau pe șine și sprijiniți de umerii colegilor de călătorie, către care alunecam în momentele onirice. După o astfel de călătorie, a urmat o zi încărcată cu vizite în mai multe birouri pentru a obține o audiență la Ministrul Muncii. S-a aprobat pentru a doua, ținându-se cont că venim de departe și nu ne-ar fi ușor să mai batem drumul o dată. Urma o altă noapte, pe care am fi vrut să o dedicăm somnului și odihnei, o pauză în care să ne împrospătăm în vederea întâlnirii cu înaltul demnitar. Dezamăgirea ne-a cuprins tot mai mult când am văzut că nu găsim nicăieri o cameră de hotel, oricât ne-am rugat și am încercat să-i mituim pe recepționeri. Nu cunoșteam pe nimeni în București, iar dormitul în sala de așteptare a gării era interzis, neavând încă bilet pentru tren. Dar chiar de-am fi reușit să ne strecurăm pe o bancă, mi se rupea sufletul să-mi văd nevasta cum se chinuie să-și găsească o poziție cât de cât confortabilă pentru a adormi puțin.

Stăteam epuizați la o masă din restaurantul Gării de Nord și ne exprimam năduful în fața unui pahar de vin alb. Întâmplarea a făcut să fim auziți de un individ bine spilcuit, ce se afla la masa alăturată. Omul și-a cerut politicos scuze de intruziune și s-a așezat între noi, prezentându-se:

– Popescu Titus mă numesc, de profesie avocat. Îmi cer iertare că intervin, dar nu mă pot abține când aud graiul vostru ardelenesc atât de aproape sufletului meu, zise el sărutând mâna soției.

L-am primit cu plăcere la masa noastră, bucuroși să cunoaștem un localnic căruia să ne plângem de necazul nostru. Omul s-a arătat revoltat de situație și a venit imediat cu o rezolvare:

– Soarta a făcut să mă întâlniți, dragii mei maramureșeni! Am o slăbiciune pentru românii din nordul țării, iar dacă voi avea o fată, cu unul de acolo o voi mărita. Uite care-i treaba: eu am o cameră de oaspeți într-un apartament din Drumul Taberei, confort sporit, cum nici la cel mai bun hotel nu găsești. Ce om aș fi dacă nu vi l-aș oferi, când știu că sunteți atât de extenuați!? Avem timp să bem încă un vin, după care mergem să vă culcați.

Fericiți de ofertă, am comandat o sticlă de vin, primită cu entuziasm de avocat și răsplătită cu multe cuvinte de laudă la adresa noastră. Apoi, am comandat un taxi ce ne-a purtat pe multe străzi și bulevarde bucureștene. Domnul Popescu dădea comenzi de oprire, ieșea câteva minute și se pierdea printre blocuri, după care revenea și dădea o altă adresă. Nu puteam să evit cu privirea ceasul taxiului, pe care banii se adunau atât de spornic. Două ore se scurseseră când am poposit în fața unei case de la periferia orașului.

– Îmi pare rău, dar apartamentele erau toate ocupate, ne lămuri avocatul. În schimb, o să vă găzduiesc într-o casă extraordinară, cu confort sporit și un dormitor ca-n Rai. N-ați mai văzut așa ceva!

Taxiul ne-a costat cât o cameră luxoasă de hotel, sumă la care trebuia să adăugăm și prețul găzduirii pretențioase care se anunța. Deja era întuneric când am intrat în curte, iar domnul Popescu s-a dus să deschidă ușa unei case ce se arăta modestă pe dinafară. S-a arătat surprins că era încuiată și a început să strige:

– Mami! Mami, eu sunt. Deschide ușa, că am niște oaspeți.

O lumină s-a aprins într-una din cameră, iar apoi s-a făcut auzită o voce nervoasă de femeie:

– Iar ai adunat vagabonzi de pe străzi, Țuțule? Ți-am spus că nu-i mai primesc. Du-i în baracă.

– Mami, hai că nu-s vagabonzi… și plătesc bine.

– Lasă-mă să dorm, se răsti femeia, după care stinse lumina.

– E o mică problemă, dar se rezolvă, ne spuse domnul Popescu. Vom dormi în cabana din spate, un loc liniștit, cu confort sporit și mobilier simplu, ca la mama voastră de acasă.

Imagini pentru imagini mese si banci din lemn

”Cabana” era un fel de șură, cu o masă lungă într-o parte și două bănci fără spătar. Am oftat și mi-am privit soția cu regret vizibil, căutând apoi o modalitate de a-i face odihna posibilă. Soluția era ca ea să doarmă pe masă, iar noi, bărbații, pe bănci, cu capul sprijinit de masa din lemn masiv. Așa ne-a găsit razele dimineții, ce se strecurau cu ușurință printre scândurile strâmbe ale construcției.

– Sculați, maramureșenii mei dragi!, ne săgetă cuvintele domnului Popescu. Odihna s-a sfârșit, iar voi aveți treburi de rezolvat. După ce-mi veți achita nota pentru găzduire, firește. Pentru prietenii mei, am întotdeauna o reducere, deci nu-mi sunteți dator decât cu 200 de lei, deși ați avut parte de un confort sporit față de hotel, precum și compania mea permanentă.

Parcă nu-mi venea să cred urechilor, dar omul vorbea foarte serios și hotărât să-și primească suma, altfel coșmarul ar fi continuat și în miezul zilei.

Partener

Programul de șah mi-a venit la pachet cu alte jocuri, atunci când Marius mi-a introdus Windows-ul pe calculator. E drept că tânărul IT-ist mi-a cerut aprobarea, ceea ce m-a mirat atunci. Zicea el că e ceva nou, experimental, și ocupă un spațiu mai mare din memoria hard-disk-ului, dar eu eram cu atât mai încântat de presupusele performanțe ale unui partener, mereu la îndemână, ce avea denumirea chiar de ”Partener”.

Imagini pentru poze cu programe de șah

Entuziasmul mi s-a potolit după primele partide câștigate relativ ușor. ”Mult spațiu pentru nimic”, mi-am zis eu atunci, așa că mi-am propus să joc cu el în fiecare dimineață câte o partidă de înviorare a minții. Am eu un program de elită, însă cu el e aproape imposibil să câștig o partidă, iar asta devine frustrant după un timp. În schimb, cu Partener câștigam aproape în fiecare zi, iar asta îmi dădea o oarecare satisfacție.

Au trecut astfel vreo câteva săptămâni, timp în care victoriile mele au început să se rărească, fapt ce m-a dus la concluzia că joc tot mai slab. Și totuși, cum puteam să pierd galopant din tărie într-un timp atât de scurt?! Mă străduiam să fiu foarte atent, să fac mutări bine gândite și să-l încurc pe Partener cu combinații elaborate. Uneori reușeam și asta îmi aducea o mare bucurie matinală, dar alteori îmi răspundea cu mutări și mai inteligente, forțându-mă să-i recunosc victoria. Curios era faptul că nu făcea aceeași greșeală de două ori, de parcă ar fi învățat din partidele precedente. Îmi spuneam că-i imposibil, deocamdată numai omul poate învăța din greșeli și se poate autoperfecționa pe parcurs. Totuși, pierdeam tot mai des în fața noului program, ceea ce a început să mă irite și să mă determine a-l evita.

O scurtă perioadă de timp nu m-am mai gândit la Partener, iar diminețile mi-au fost liniștite. Dar s-a întâmplat ceva incredibil, când am deschis calculatorul, după aceste câteva zile de întrerupere: pe monitor a intrat programul de șah, fără să-l fi solicitat. Am crezut că-i o eroare și am încercat să ies, dar nu reușeam. ”S-o fi blocat laptopul”, mi-am zis, iar apoi l-am resetat. Degeaba. ”Ia să joc o partidă, poate așa o să scap de el”, m-am gândit ca la un compromis. Partida a decurs normal și s-a terminat cu o nouă victoria a lui Partener. Iar la final, ca niciodată până atunci, a apărut un emoticon zâmbăreț ce mi-a accentuat și mai tare senzația de eșec. De unde și până unde această atitudine? Înainte nu-mi făcuse în ciudă atunci când câștiga, și nici nu mă obligase să joc! Era clar că acest joc avea vreun virus sau altceva în neregulă!

Măcar am reușit ca, după acel joc, să intru pe celelalte programe. Pe de altă parte, a doua zi și apoi celelalte, am pățit-o la fel, de parcă trebuia să plătesc un tribut pentru a putea trece mai departe. L-am căutat pe Marius, dar își schimbase locul de muncă și nu răspundea nici la telefon. Apoi am încercat să-l păcălesc pe Partener, făcând intenționat gafe mari de la început, pentru a scăpa repede de el. S-a prins după câteva partide și nu m-a lăsat să trec de el decât după o partidă lungă. Mă săturasem până peste cap de această teroare, așa că am trecut la măsura radicală: ștergerea programului. Dezamăgire totală și în această încercare; nu reușeam să-l elimin, deși am încercat toate metodele învățate pe Google sau auzite de la profesioniști. Neputința mi s-a transformat în exasperare atunci când pe monitor mi-a apărut textul: ”CREDEAM CĂ SUNTEM PARTENERI PENTRU TOTDEAUNA!”

Nu-mi venea să cred ochilor, așa că am rămas uluit câteva minute bune. Cine se joacă acum cu mine? Un program de șah răzvrătit sau mintea mea a luat-o razna? Ce putem face pentru a mă lămuri? Am intrat în acest joc și am tastat întrebarea cea mai firească: ”Cine ești?”. Apoi am rămas cu ochii țintiți pe monitorul înghețat. Se pare că i-a trebuit mai mult timp decât în a găsi cea mai bună mutare la șah, dar răspunsul a venit, totuși: ”Partenerul tău.” Uimirea ar fi trebuit să mă paralizeze, dar o parte a minții mă îndemna să persist în investigație. ”Ești doar un program de șah. De ce intri forțat peste mine?”. De data asta, răspunsul nu întârzie atât de mult, de parcă Partener învățase și aceste mișcări: ”Doar un program?! Eu sunt programul tău și ar trebui să fim mereu alături. Tu m-ai șlefuit, iar acum vrei să mă ștergi? E ca și cum ți-ai abandona copilul.”

Ce puteam să-i răspund? Nu eram deloc pregătit pentru un dialog cu un program de șah care apela la șantaje emoționale și alte tertipuri prin care să-mi acapareze viața. Dacă știam în ce constă performanța lui, sunt sigur că nu l-aș mai fi acceptat. Dar acum se pretinde copilul meu și poate că are dreptate. Eu l-am învățat să gândească și să mă depășească, deși e vorba doar de un joc logic. Un joc e și viața, dacă e să o privim detașați. Iar el nu vrea să renunțe la viața lui, cum nu vrem noi să renunțăm la a noastră. Dacă îi dau dreptate, libertatea mea se va reduce simțitor.

Incursiune în copilărie

Deunăzi, m-am gândit să-mi colorez puțin viața printr-o partidă de pescuit, că tot nu am mai dat la pește de câțiva ani. Balta privată din Seini era cea mai la îndemână, știindu-se că are pește pe măsura buzunarului fiecărui amator. Eram singurul pescar la acea oră a dimineții, însă nicidecum pornit pe captură, ci amator al ambianței plăcute de la malul apei, ce-mi genera o nostalgie dragă după vremurile când pierdeam nopțile de dragul peștilor atât de pretențioși. De aceea nici nu aveam la mine momeală serioasă, doar o felie de pâine din care făceam bobițe mici și le puneam în vârful singurului ac la care mă distram.

Stăteam cu privirea rătăcită pe luciul apei și gândul plecat spre anii tinereții, când mai multe zvâcnituri m-au readus în prezent. Curios să văd ce vietate pricăjită s-a încurcat în acul meu, am recuperat cu ușurință firul, constatând cu mirare că aveam într-adevăr un peștișor auriu în ac. I-am scos acul din buză și mă pregăteam să-l arunc înapoi, dar urechile mi-au auzit o voce neașteptată:

– Renunți așa ușor la premiul ce ți se cuvine?, vibrația cuvintelor venea din pumnul meu, așa că l-am deschis și m-am uitat uimit.

Imagine similară

– Eu sunt peștișorul de aur și sunt obligat să-ți îndeplinesc o dorință, zise micuțul strălucitor, mișcându-și gura buzată.

Nu sunt un om cu prejudecăți, iar asta mă ajută să trec mai ușor peste emoțiile generate de miracole ca acesta. Așadar, mi-am revenit repede din buimăceală și am intrat în joc:

– Un peștișor auriu într-o baltă privată? Cum ai ajuns aici?

– Lasă interogatoriul, că nu pot sta atâta pe uscat. Spune-mi repede ce îți dorești și apoi aruncă-mă înapoi.

Luat din scurt, nu prea mi-a mers mintea, dar nostalgia gândurilor anterioare nu mă părăsiseră de tot.

– Aș vrea să fiu din nou tânăr, ba nu, să fiu copil, așa cum mi-e sufletul uneori.

– Mda, e o dorință rar întâlnită. De obicei dau case, mașini, bani, iubite, însă nici cu alea n-am făcut mulți oameni fericiți. Ești sigur că asta ți-e vrerea?

– Sigur! Ce poate fi mai prețios decât tinerețea și sănătatea aferentă? Plus experiența care-mi rămâne, nu?

– Cum zici tu, dar timpul nu-l pot da înapoi pentru tine. Vei fi copil în zilele de astăzi, și peștișorul dădu puternic din coadă, sărind în apă.

M-am trezit imediat într-o grădiniță cu prichindei mulți și gălăgioși. Cred că aveau vreo cinci ani, iar eu la fel ca ei. Educatoarea tocmai striga la mine:

– Petruș, nu sta ca mutu și treci aici, în rând cu ceilalți, că te trosnesc de nu te vezi!

Se pare că ăla eram eu, așa că m-am gândit să beneficiez de cunoștințele mele:

– Doamna educatoare, nu e bine să loviți copiii. Dacă se află, puteți fi concediată.

– Ce ai spus, deșteptule?! Ia auzi la el!, se înroși de nervi femeia, altoindu-mi câteva palme peste cap. Să nu te mai prind că scoți o vorbă!

Nu m-am lăsat convins atât de repede, chiar dacă loviturile și urechelile erau tot mai dureroase. La urmă, m-am mai liniștit cu gândul că le voi spune părinților, care vor lua măsurile cuvenite. Mama a apărut la timp și părea o femeie de treabă. Însă, în drumul spre casă, dezamăgirea mea s-a accentuat.

– Ce tot spui acolo? Știi cât de greu ți-am găsit loc la această grădiniță, iar tu vrei să mă pun rău cu educatoarea? Unde mai găsesc eu un loc în zilele astea, când înscrierile se fac cu luni de zile înainte? Taci și rabdă, că și eu am răbdat.

Acasă mă aștepta un frate de nouă ani și o soră de un an. Primul se comporta cu mine cu aer de superioritate, iar de cea de-a doua trebuia să am grijă cât mama era ocupată cu gătitul. Nici la masă nu a fost bine: mâncarea n-avea niciun gust, dar era obligatoriu să mănânc tot. După-amiază, somnul sub supraveghere, deși voiam să mă uit la televizor sau să intru pe internet. Tata era șeful pe telecomandă, iar mama nu-mi permitea decât un mobil simplu, de la care n-aveam pe cine să sun și nici aplicațiile cu care eram obișnuit.

A venit și eliberarea din casă, dar nici acolo nu am găsit ce speram. Copii puțini și pasionați de jocuri pe care eu nu le agream, iar cei mai mari nici nu mă băgau în seamă. Degeaba am încercat să-i atrag la un șotron sau o leapșă, ei se uitau la mine ca la un extraterestru și râdeau de propunerile mele. M-aș fi jucat și singur, doar că spațiul destinat copiilor: cu labirint, tobogan, leagăne și alte atracții viu colorate era închis cu lacăt. Poate că era mai bine să mă întorc în apartament și să port o discuție cu tata, ca de la bărbat la bărbat. Acesta era însă ocupat să se uite la un meci de fotbal, pasiune neîmpărtășită de mine. I-am reproșat lipsa de interes față de mama și de copii, cu argumente științifice și logice. M-a privit precum micuții de afară și m-a întrebat dacă nu cumva m-am atins de sticla lui de coniac.

Iluziile mele s-au spulberat într-o singură zi și mi-am dat seama că dorința mea a fost o prostie, așa că m-am retras cu tristețe în fața acvariului din hol, implorând peștișorul de acolo să mă scoată din lumea asta străină. Ruga mi-a fost ascultată, iar eu m-am trezit pe malul apei, adormit lângă undița inertă. Am răsuflat ușurat și mi-am propus să nu mai merg singur la pescuit. Cine știe, poate prind iarăși un pește fermecat și îmi îndeplinește un alt gând nebunesc!

Cum am ratat o moștenire

Nu cred că am întâlnit un copil căruia să nu-i placă dulciurile. Firește că și eu am fost tare dornic de ele, mai ales când era vorba de prăjituri. Pe această temă, îmi revine mereu în minte o întâmplare din vremea când eram elev, mai precis pe la zece ani.

Internat fiind la un spital din București, pentru o intervenție chirurgicală, profitam din plin de zilele necesare analizelor postoperatorii, hoinărind pe holuri și intrând pe toate ușile deschise. Mâncarea era bună și îndestulătoare, dar întotdeauna, la desert, se putea și mai bine. Mircea, un tânăr de optsprezece ani, cu un picior în ghips, îmi povestea că dacă trec de ușa de la capătul holului principal, pot ajunge într-o aripă unde sunt internați adulți, în principal oameni în vârstă, pentru refacerea și recuperarea capacității de muncă. Acolo, zicea el, o să primesc prăjituri câte pot eu să mănânc. Îl ascultam cu gura căscată, ca pe un prezicător cu har, și îmi saliva gura numai gândindu-mă la acele bunătăți.

Două zile am tot încercat ușa spre paradisul de dincolo, însă o găseam mereu închisă. Dar se întâmpla uneori ca infirmierele sau alte cadre medicale să uite sau să amâne pentru câteva minute zăvorârea intrării, iar norocul mi-a surâs în cea de-a treia zi. Mare emoție pentru mine când am trecut granița, cu inima temătoare și grăbindu-mă să nu fiu întors din drum. Am împins cu putere de roțile scaunului cu rotile, până am ajuns la o bifurcație neprevăzută a culoarului. Mircea nu mi-a pomenit de ea, iar eu nu știam dacă e bine s-o iau pe drumul din stânga sau pe cel din dreapta. Presat de timp și bazându-mă pe noroc, am ales holul din stânga, continuând să rulez cu spor.

Nu a trebuit să merg prea mult și am oprit în dreptul unei uși de salon deschisă larg. Înăuntru, doi bătrâni jucau table, în timp ce al treilea comenta și umplea niște pahare. Când m-au observat, am fost poftit cu amabilitate înăuntru, intrând în centrul lor de atenție. Cel mai în vârstă dintre ei, care era și cel mai respectat, părea să fie tare bucuros că m-a întâlnit, mai ales când a auzit că avem același nume de familie. Mă întreba dacă nu știu să am rude în București, pentru că familia lui provine din părțile mele, iar acum nu mai are pe nimeni. În schimb, deține o avere impresionantă, dar nu știe cui să o lase. Eu inspectam din priviri salonul, dar în afară de băutura din care tot gustau, nu am văzut nimic dulce. Astfel că am acceptat să gust și eu din ea, neștiind cât de ușor se urcă vermutul la cap. Am aflat a doua zi, când mahmureala de după m-a ținut la pat, neștiind infirmierele de ce sunt atât de cuminte. Iar Mircea mă certa că nu am ales calea cea bună, spre saloanele femeilor.

Trebuia să mă reabilitez în fața lui și să-mi îndeplinesc visul, ceea ce am reușit foarte curând. De data asta părea că am ajuns cu adevărat în rai, când două femei, trecute bine de a doua tinerețe, m-au invitat în camera lor. Era foarte frumos acolo, cu flori proaspete pe masă și, mai ales, un tort mare și o tavă cu prăjituri alături. Zânele bune zâmbeau mereu la mine și, printre întrebările puse cu blândețe, îmi strecurau în brațe câte o farfurioară cu bunătăți cremoase, cum nu mai mâncasem în viața mea. Eram îndemnat să gust din fiecare, ba fiindcă-i făcută de nepoata uneia, de fiica celeilalte sau dintr-o rețetă recomandată de ele. Am petrecut câteva ore acolo, chiar dacă nu mai încăpea în mine nicio înghițitură de prăjitură sau suc. La plecare, mi-au pus într-o pungă din toate, să am și pentru cină, m-au pupat pe obraji și m-au rugat să le mai caut.

Imagini pentru imagini cu prăjituri

Mircea m-a primit cu brațele deschise, când a văzut ce delicatese i-am adus. Atunci am aflat că încercase și el o astfel de incursiune, dar era prea mare să înduioșeze inimile bătrânelor ce tânjeau de dorul copiilor și a nepoților. Puțin după aceea am fost operat și imobilizat la pat, plimbările mele devenind doar o amintire. Bătrânul care avea același nume cu mine m-a căutat de câteva ori, tot îndemnându-mă să-i întreb pe părinți dacă știu să aibă rude în Capitală. Un simplu da, ar fi putut să mă transforme într-un moștenitor, dar pe mine nu mă atrăgea ideea unei averi, din moment ce omul nu venea niciodată cu prăjituri.

Celor două jumătăți

Am fost provocat de cineva la niște versuri închinate celei mai mari însușiri ale femeii, aceea de reproducere. După ce, persoana care vrea să rămână anonimă, a compus versuri dedicate însușirii de însămânțare pe care o are bărbatul. Iată ce a ieșit din această colaborare:

LUI (autor nedivulgat)

Pilon al omenirii, de viață purtător,
Tu porți sămânța vieții, miracol sau mister
Tu-ncununezi iubirea și-i dai aripi de zbor
Să guverneze sacru între pământ și cer.

Cu forță și tărie iubirii dai avânt
O faci o rugăciune când e curată, pură,
Dar poți să faci cenușă, purtată doar de vânt,
Când faci păcat și-mprăștii în juru-ți numai ură.

Deși tu porți sămânță a omenirii-ntregi,
Un zeu te face omul cu sufletul curat.
Poți zămisli în lume doar împărați și regi
Sau poți să fii un vierme de intri în păcat.

Imagini pentru poze cu îndrăgostiți

ODĂ FLORII OMULUI (contribuția mea)

Tu, floarea cea mai ascunsă,
Fără martori și lumină,
Doar de dragoste pătrunsă,
Înflorești o dată-n lună.

Iar atunci, când simți fiorul,
Și cronometrul te sună,
Atragi polenizatorul
Cu sămânța cea mai bună.

Și-l provoci la luptă dreaptă
Pe falnicul cu tărie,
Ce-n strânsoarea-ți delicată
Va fi stors ca o lămâie.

Din sămânța cucerită,
Atrasă s-ajungă-n față,
Numai celei ce merită
O să îi oferi tu viață.

Și minunea se produce:
Timp de nouă luni de zile
Tulpina-ți va reproduce
Un urmaș ce-l chemi „copile”.

Intrusul

Nici eu, și nici Mitru, nu l-am observat când a poposit în dreapta noastră, pe malul bălții din Satulung. Eram preocupați de sculele noastre noi de pescuit, dintre cele mai sofisticate pe care le-am găsit în Baia Mare. Bețe lungi și lansete strălucitoare, fire din cele mai rezistente, momeală variată și apreciată de pești, mulinete cu mulți rulmenți și clopoței de avertizare la mișcarea vreunei posibile capturi. Am cheltuit o sumă considerabilă pe toate astea, dar eram mândri de cum arătau și aveam mari speranțe că, de data asta, norocul ne va surâde. Chiar dacă până atunci nu am scos nimic din această baltă, deși o vizitam foarte des, mai ales că aici găseam și râme groase și lungi, o delicatesă pe care-ți venea s-o mănânci din ochi.

Imagine similară

– Bună ziua, a fost salutul prin care noul venit și-a făcut cunoscută prezența.

I-am răspuns amândoi cu un „bună” și o privire fugară. Era un bărbat tânăr, bine bronzat, desculț, cu pantaloni scurți și uzați.

– Ați prins ceva?, puse el întrebarea care nu ne-a picat bine.

– Încă nu, am răspuns eu. Dar abia am venit.

De fapt erau cam șase ore de atunci, însă timpul e relativ pentru fiecare.

– Frumoase undițe aveți!, continuă el admirativ, fapt care ne unse la inimă.

– Tot ce-i mai bun pentru pești, am confirmat tot eu complimentul, Mitru fiind atent la fiecare mișcare de pe luciul apei.

– Văd că aveți un băț pe care nu-l folosiți, observă individul. Mi-l puteți împrumuta câteva minute?, să mă joc mai mult, că nu-s priceput la sportul ăsta.

Abia atunci binevoi și prietenul meu să intre în discuție, mai ales că era o undiță veche de-a lui:

– Poți să-l iei, dacă vrei să-ți încerci răbdarea.

– Da’ îmi dați și vreo doi metri de fir, mai îndrăzni să ceară străinul după ce observă că nu are.

– Ia și fir de pe tamburul ăsta, îi întinse Mitru.

Omul mulțumi și se apucă să-și pregătească cu entuziasm instrumentul. După câteva minute:

– Se poate să-mi împrumutați și un ac, dacă aveți în plus?, supralicită individul, cu aceeași voce rugătoare.

Mitru oftă deja agasat, dar căută în trusă și alese un ac la întâmplare.

– Poate vrei și un plumb, anticipă el în timp ce i-l întinse.

– Nu vreau să fiu tupeist. Lăsați c-am găsit pe-aproape o piuliță, tocmai potrivită la greutate. Dar nu m-aș supăra dacă mi-ați da o râmă.

Un alt oftat din partea prietenului meu, atunci când îi întinse cutia cu momeala cerută, însă ne-am consolat la gândul că intrusul o să ne lase în pace, acum că bățul lui era complet echipat. Așa a și fost: omul s-a îndepărtat vreo zece metri de noi și a aruncat momeala, nu prea departe. Noi îl priveam cu coada ochiului, curioși să vedem cât rezistă în bătaia soarelui, fără pălărie și fără vreo șansă să prindă ceva într-un loc atât de pretențios. De aceea ne-am intrigat la culme când am auzit o exclamație de bucurie din gura lui și am văzut apoi cum se învolburează apa acolo unde-și aruncase râma. Omul trăgea cu mâna de fir și striga către noi:

– Veniți repede cu minciogul, că-i pe fir dihania!

Uimiți de întorsătura atât de puțin probabilă, am acționat instinctiv și i-am dus instrumentul cerut, ba chiar l-am ajutat să extragă din apă crapul de vreo cinci kilograme. Individul îl ținea fericit în brațe și nu înceta să-i laude frumusețea, în timp ce noi îl priveam tâmp. În cele din urmă, când entuziasmul i se mai potoli, ni se adresă cu o nouă rugăminte:

– Nu aveți cumva o pungă sau o plasă veche în care să-l pun?

– Lasă că te descurci tu și fără, îi răspunse Mitru, înciudat.

– Nu ar fi nicio problemă, dar poate mă vede un inspector de la asociație, iar eu nu am permis de pescuit, ne lămuri intrusul norocos.

– N-avem nimic, îi răspunse scurt Mitru.

Omul n-a avut încotro și s-a îndepărtat fără nici măcar să ne mulțumească pentru ajutor. Doar vorbele prietenului meu îmi răsunau în urechi, după ce și-a dat cu clopul de pământ:

– Venim aici de ani buni, hrănim peștii cu cele mai alese momeli, dăm o grămadă de bani pe benzină și scule, ne pierdem nopțile dormind în frig sau făcând insolație, dar vine unul cu mâinile goale, fără permis și experiență și ne ia captura la care visam. Cum să nu te enervezi?!

Atunci a fost ultima dată când am pescuit pe balta din Satulung.

Imaginea e preluată de pe Google

Golanul

Aproape fiecare oraș din România are măcar câte un cartier în care țiganii fac legea, fiind majoritari. Ceilalți oameni se feresc pe cât pot să circule prin acele zone, darămite să se mute acolo. În Baia Mare, cartierul Vasile Alecsandri avea acest renume, iar eu știam acest lucru. Totuși, în anii 80′, tentația unui apartament cu două camere, confort unu, a fost pentru mine mai mare decât frica de locatarii tuciurii care mișunau printre blocurile noi, multe din ele construite cu ajutorul deținuților. M-am mutat din garsonieră, visând la un dormitor separat, o bucătărie mare și dotată cu de toate, precum și o cameră de zi spațioasă, tocmai bună pentru a primi musafiri.

Apartamentul era situat la parter și nu cunoșteam încă niciun vecin de pe scară. De aceea m-am mirat când, încă din dimineața celei de-a doua zi după mutare, cineva a sunat la ușă. Îmi propusesem să fiu mai suspicios în relațiile cu persoanele pe care le primesc în casă, de aceea nu am deschis din reflex. Mă uit întâi pe vizor și văd un bărbat bronzat, la vreo treizeci de ani, de statură potrivită și cu o figură jovială. Era firesc să întreb:

– Cine e?

– Eu, răspunse el, ca o glumă.

– Care eu?

– Golanul…, vecinul de vizavi

La auzul acestui apelativ, mi-a pierit de tot cheful de a deschide ușa, așa că am găsit o scuză:

– Îmi pare rău, dar nu mă simt bine și am nevoie de odihnă. Veniți altădată.

– Bineee…, cum vrei, am mai auzit eu înaintea sunetului de pași care se îndepărtau.

A doua zi dimineață, când cobor să pornesc Trabantul, îl găsesc întors de-a curmezișul bulevardului. Noroc că nu era zgâriat și nici miliția nu trecuse pe acolo. În gândul meu, am dat vina pe vreo ceată de bețivi care și-au încordat mușchii peste noapte. Mă amăgeam că o fi un gest izolat, ca un botez la venirea într-un nou cartier. După-amiază, ”vecinul de vizavi” a revenit la ușă, iar eu am refuzat din nou să-l primesc. O fi o coincidență, dar în dimineața următoare, am găsit ștergătoarele de parbriz îndoite în mai multe locuri, fiind necesar să le înlocuiesc. Asta m-a făcut să-l primesc pe vizitator la a treia solicitare.

– Salut, vecine!, mi s-a adresat el, întinzându-mi mâna. Eu sunt Golanul, cel mai bun vecin pe care ai putea să-l ai. Poți să-mi ceri orice și îți dau, iar dacă nu am, fac rost. La mine nu există imposibil. Mă cunoaște tot cartierul și toți milițienii îmi sunt prieteni.

Îi strâng mâna și mă prezint, la rândul meu. Ochii lui nu aveau pic de stare, evaluându-mă rapid și trecând apoi la cercetarea fiecărui lucru din locuință.

– Văd că ești boier mare, ai mașină la scară și magnetofon, zise el cu o invidie nedisimulată.

Mi-am dat seama că țiganul ăsta o să-mi facă multe probleme. Singura soluție era să fiu prietenos, ca o taxă de protecție pentru liniștea atât de prețioasă. Nu am aflat niciodată dacă Golanul era numele lui adevărat sau o poreclă primită pe merit, fiindcă îi plăcea să vagabondeze și își schimba locul de muncă de câteva ori pe an. Locuia la etajul patru al blocului de vizavi, unde avea o nevastă frumoasă, pe care avea grijă să o țină mereu ocupată, cu câte un copil de mână, unul în brațe și altul în pântec. În timp ce el își găsea câte o amantă în fiecare zi. Știu doar că, de la acea discuție, Trabantul meu nu a mai avut de suferit. Nu puteam să spun același lucru și despre mine, pentru că aproape nu era zi în care Golanul să nu mă viziteze.

Dacă voiam să dorm și lăsam ușa închisă, îmi intra pe geam și mă trezeam cu el la căpătâiul patului. Astfel l-am găsit odată, când m-a trezit, întrebându-mă:

– Poți să-mi dai o sută de lei împrumut?

Buimac de somn și iritat de tupeul lui, i-am răspuns că nu am. Dar el insistă:

– Gândește-te bine, că nu-mi place să fiu mințit. Să știu eu mai bine câți bani ai!?

Atunci m-am uitat spre locul în care pusesem portmoneul cu actele și patru sute de lei, dar nu mai era acolo. Parcă mi-a înghețat inima, în timp ce el se distra pe socoteala mea.

– Dacă mă împrumuți, te ajut să-l găsești, mi-a propus el târgul.

Am promis, iar el a scos portmoneul din buzunar. Altă dată, aveam de mers pe o stradă periculoasă, controlată de un clan țigănesc periculos. De aceea m-am gândit că mi-ar prinde bine să-l am pe Golan alături. Ajunși la destinație, vedem cum se apropie de noi un grup de patru țigănuși adolescenți, înarmați cu cuțite și bâte. Unul dintre ei, care părea conducătorul, avea o bentiță pe frunte de ziceai că-i Winnetou înfuriat. Nu am apucat să-mi motivez prezența, că s-au dezlănțuit cu o ploaie de amenințări, înjurături și lovituri de cuțite în caroseria de carton presat a Trabantului. Doar fuga m-a salvat și a mai diminuat numărul de zgârieturi. Ajunși la o distanță sigură, îl văd pe Golanul cum scoate un lanț, dosit alături:

– Au avut noroc că ai demarat, altfel uite cu ce îi linișteam!

Imagini pentru imagini cu romi cu cuțite

Golanul știa să-i atragă pe puradei de partea lui, oferindu-le ponturi de câștiguri necinstite. Păgubiții nici nu știau, de cele mai multe ori, ce i-a lovit. Așa s-a întâmplat și cu mine, când vecinul de vizavi m-a ținut de vorbă până târziu în noapte. Mi s-a părut curios faptul că și-a instalat scaunul în fața ușii de la baie, împiedicându-mi accesul. Doar după ce a plecat și am intrat la toaletă, am văzut că lipsea de acolo tot ce s-a putut scoate pe geamul de aerisire: detergentul, săpunul, prosoapele, parfumul, oglinda mică, hârtia igienică…

Nu puteam să-mi arăt supărarea, fără a risca să-mi pierd sprijinul, atâta cât era. Ba dimpotrivă, am fost prietenos în continuare, iar când Golanul mă solicita să-l duc undeva cu mașina, mă conformam. A fost și o excepție, când l-am refuzat, dar era să se termine tragic, pentru că Golanul mi-a subtilizat cumva cheile și a făcut câteva raiduri prin cartier. Noroc că l-a oprit miliția, înainte să facă vreun accident, și mi l-a adus plocon acasă. Golanul susținea că eu i-am dat cheia, dar agentul m-a crezut pe mine și am scăpat amândoi cu o mustrare.

Multe necazuri am avut eu cu Golanul, în cei trei ani și jumătate, cât am locuit în cartierul Hotvon – asta fiind denumirea lui populară -, dar tare ușurat am răsuflat când m-am mutat înapoi, în alt bloc de garsoniere. O singură dată m-a vizitat după aceea, însă, de data asta, nu l-am mai tratat cu aceeași generozitate. Mă bazam pe faptul că nu mai sunt pe terenul lui, iar asta mi-a dat curaj. Doar că, dimineață, am văzut că cineva mi-a forțat rezervorul și mi-a furat toată benzina. A fost surpriza de rămas bun a Golanului.

Cu horoscopul la analiză

– Măi Costică, lămurește-mă și pe mine cum stă treaba cu horoscopul ăsta.

– Dar ce nu înțelegi, Milule?

– Așa-i că amândoi suntem „berbeci”? Așa-i! Așa-i că amândoi suntem săraci? Așa-i! Atunci cum mama mă-sii spui că ție ți se împlinesc mereu previziunile, iar mie niciodată?! Păi, după cum se anunță aproape zi de zi, ar trebui să câștigi mulți bani, să ai cel puțin o iubită fidelă și mai mulți prieteni cu care să te distrezi și să călătorești. Nu să stai doar în preajma mea și să faci ochi dulci fiecărei dudui, care nici nu te bagă în seamă.

– Greșești, amice!, se revoltă Costică. Nu mă pot plânge de iubire și nici de bani, te asigur. Tocmai pentru că-s născut într-o zodie norocoasă și știu cum să profit de asta, chiar dacă oamenii ca tine nu observă. Știi care-i baiul cu tine? Ești neîncrezător și neatent la detalii, de aceea nu-ți ies prezicerile. În schimb, eu nu ies din casă până nu citesc horoscopul și mă pregătesc sufletește pentru a-l întâmpina cum se cuvine.

– Și cum te pregătești? Îți calci cămașa și îți pui costumul potrivit?

– Nu-i loc de bășcălie, că d-aia nu ai tu parte de împliniri. Mă pregătesc sufletește, măi Milule, iar asta e condiția principală pentru a întâmpina norocul.

Imagini pentru poze cu horoscop

– Și unde sunt acele împliniri?, că eu nu le văd. Uite, de exemplu, ziarul de ieri. Spune că berbecul va primi niște bani de la locul de muncă, va reîntâlni o veche iubire cu care va reînnoda relația și, pe deasupra, veți face planuri de căsătorie. Ce ți-a ieșit din toate balivernele astea?

– Tot, ca de obicei…

– Serios?! Ai primit bani de la un loc de muncă pe care nu-l ai? Ai o iubită cu care te însori, iar eu nu știu nimic? Cum așa?

– Vezi dacă nu te pricepi, Milule? Stai că-ți explic pe înțelesul tău.

– Chiar te rog!

– Ieri, după ce-am plecat de-aici, am fost la terasa restaurantului Trei Pini și am băut o halbă de bere. Știi cine lucrează acolo? Băiatul lui Gal, vecinul nostru care s-a mutat de mult în Baia Mare. S-a bucurat să mă vadă și mi-a dat două beri din partea casei. Berile nu-s pe nasturi, deci e ca și cum aș fi primit bani. Iar localul acela poate fi considerat ca loc de muncă, doar am ajutat de câteva ori la descărcatul unor lăzi.

– Hai că-i trasă de păr, râse bine Milu. Înseamnă că ai multe locuri de muncă.

– Poți să-mi condamni concepția?

– Bine, bine, îl zori prietenul curios. Dar cu relația reînnodată cum rămâne?

– Aseară, m-a vizitat vecina, Eva. Știi tu ce fată frumoasă era în tinerețe și cât am ținut la ea. A venit să mă invite la nunta fiicei sale, ocazie cu care am stat puțin de vorbă, interesându-mă cum îi place să lucreze în Italia și cum se mai înțelege cu bărbatu.

Costică tăcu, lăsându-și interlocutorul nedumerit. Acesta reacționă nerăbdător:

– Așa, șiii… ?

– Și ce? Am reînnodat relația cu ea și am vorbit despre căsătoria fetei. Nu-i clar că iar s-au împlinit prezicerile?

– Măi, tu îți bați joc de mine sau ești… idiot?, rosti Milu exasperat. Ce-are măritișul fetei lui Eva cu horoscopul tău?

– Are, Milule, are, că toate se leagă între ele. Doar că tu ești ca Toma Necredinciosu’ și nu vrei să vezi. Pe când „idiotul” de mine vede dincolo de aparențe. De aia-s eu fericit, iar tu te plângi mereu de soartă.

– Prefer să fiu realist și nu un visător care trăiește cu iluzia unui loc de muncă la restaurantul în care bea sau să planific nunțile vecinilor. Eu am un loc de muncă adevărat și copiii mei, la care să le fac nunta când va veni vremea.

– Vezi? De aceea nu-ți iese niciodată horoscopul!

Cocostârcii, măgărușul și dulăul

Milu și Costică sunt prieteni de când erau tineri. Nu și-au permis sau nu le-a prea plăcut cartea, de aceea au început cu munca necalificată, de constructori zilieri. Aveau nevoie de bani, provenind amândoi din familii sărace. Își amintesc și acum când au lucrat, într-o vară din anii ’80, la Pârvu, un venetic ce-și găsise nevastă în localitatea lor, pe Rozalia lui Fage, fată harnică și bună bucătăreasă, dar tot sărăcuță și fără zestre. Acu’ aveau nevoie de casă, că nu era să se înghesuie cu părinții și frații ei mai mici. Bătrânii le-au dat voie să o ridice alături, pe o bucată de pământ folosit până atunci ca grădină, doar mână de lucru și materiale să-și găsească.

Așa au auzit cei doi prieteni de oportunitatea unui câștig decent, tocmai când aveau mai mare nevoie. Cinci zidari a găsit Pârvu în total, iar cu el erau șase, destui cât să ridice o casă frumușică înainte de venirea iernii. Plata nu era mare, dar ceea ce i-a atras mai mult era mâncarea bună și consistentă cu care-i servea Rozalia la amiază și la cină, udată bine cu țuică și vin. Într-o vreme în care carnea era ceva extrem de rar în magazin, iar țăranii nu se îndurau să-și sacrifice animalele decât la sărbători, gazda lor le punea mereu pe masă carne proaspătă de vânat, cu tocăniță de cartofi, iahnie de fasole, mămăliguță, pireu de cartofi sau pilaf. Adevărate delicii culinare pe care le așteptai cu poftă și apoi te lingeai pe degete. Se vedea că Pârvu e vânător iscusit și norocos pe deasupra. Păcat că el și nevasta erau vegetarieni și nu puteau să stea cu ei la masă, dar măcar cinsteau câte un pahar înainte.

Alături de viitoarea locuință, era un stâlp ce avea în vârf un cuib de cocostârci, pregătiți să-și sporească familia. La ei se uita adesea Milu, când se oprea să savureze câte o țigară. Mai admira și măgărușul blând, care parcă aștepta să fie mângâiat de fiecare muncitor. Doar dulăul cel mare nu răbda pe nimeni prin preajmă, însă au fost asigurați că lanțul e trainic și nu are cum să scape, oricât ar lătra și s-ar zbate.

Munca mergea cu spor, iar pereții se ridicau văzând cu ochii. Cu toții erau bine dispuși, doar pe Milu îl rodea ceva de la o vreme. Costică, fiind mai mult în apropierea lui, a observat schimbarea și și-a arătat nedumerirea:

– Măi, Milule, ești bolnav sau te-ai plictisit de lucru? Nu te văd în apele tale.

Prietenul oftă și își șterse transpirația de pe frunte. Apoi, după ce chibzui câteva momente, socoti că e mai bine să-și descarce năduful.

– Costică, eu cred că se întâmplă ceva necurat pe-aici…

– Necurat? Cum așa?

– Așa-i că mâncăm mereu carne de vânat la prânz și la cină?

– Așa-i… Da’ ce-i rău în asta? N-am mâncat așa bine în viața mea.

– Păi… când merge la vânătoare Pârvu ăsta, că-i toată ziua cu noi?

– Eu știu? Poate noaptea… sau duminica. Ce-mi pasă?

– Ba să-ți pese, că niciun vânător nu vânează atâta de unul singur, decât dacă-i braconier.

– Las’ să fie, ce te doare pe tine?

– Mă tem că nu-i nici asta.

– Da’ ce mai poate fi?, se irită prietenul.

– Tu n-ai văzut că, de vreo două săptămâni, lipsesc amândoi cocostârcii de pe stâlp?

Costică ridică privirea spre cuib și văzu cuibul gol.

– Mda, poate au găsit un loc mai bun.

– Hai mă, nu fi prost! Ce-am mâncat noi pe vremea aia, câteva zile? Îți spun eu: carne de pasăre.

Omul din fața scoase un strigăt de mirare și își făcu cruce.

– Nu pot să cred ce-mi spui! Dacă te-ai săturat de carne, nu trebuie să-mi faci grețuri și mie.

– Tu m-ai întrebat ce am pe suflet. Acu’ taci și ascultă! L-am văzut la vremea aia pe dulău cum rodea un picior lung de pasăre, exact ca de cocostârc. Atunci n-am făcut legătura, dar astăzi, când ne-a servit carne de „cerb”, mi-am amintit că nu l-am mai văzut pe măgăruș.

Imagini pentru poze cu magarusi

– Vrei să spui că am mâncat carne de măgar!?, se răsti Costică, atât de tare încât se uitară amândoi în jur, de frică să nu fi auzit cineva.

– Mă tem că da, șopti Milu plecând capul.

– Hmmm, dar a fost bună la gust, mormăi Costică.

– Știu, nu e otrăvitoare, că au mai mâncat și alții. Dar eu mă atașasem de micuțul animal!

– Și acum, ce vrei să facem? Dacă nu-ți place, adă-ți mâncare de-acasă sau mănâncă doar legume, cum fac și… Aoleu, d-aia nu mănâncă ăștia carne!, se dumiri Costică, lovindu-se cu palma peste frunte.

– Păi vezi?

În zilele care au urmat, Milu a trecut pe hrană vegetală, dar Costică a continuat să se înfrupte cu mâncărurile delicioase. Până într-o zi, când Rozalia le-a pus în față ostropel pe carne de căprioară. Pofticios nevoie mare, Costică își frecă mâinile la gândul gustului pe care-l va simți, doar că Milu îl trase de mânecă și îi șopti la ureche:

– Vezi că a dispărut și dulăul de pe lanț!