Semne bune, semne rele

A știut el de la început că nu trebuia să se consume cu astfel de emoții, dar nu se putea opune prietenilor care-l tot pisau să-și încerce și el, măcar o dată, șansa de a-și găsi o parteneră de viață. I-au propus mai multe modalități, însă abordarea directă a unei fete a refuzat-o din start; era o fire timidă și s-ar fi pierdut de cum ar fi simțit că ființa aceea înzestrată cu nenumărate calități așteaptă să-i asculte banalitățile insignifiante. A acceptat cu greu să-și deschidă o pagină pe un site de matrimoniale, unde tot sfătuitorii lui l-au ghidat în alegerea celei mai promițătoare perechi. Raul rămânea mai mult spectator în timp ce Ghiță, Tibi și Sandu plasau tot felul de texte și poze cu el, până i-au găsit o persoană cu care cei trei amici au căzut de acord. Voichița o chema și locuia în același oraș, deci urma neapărat marea întâlnire la un restaurant ales, firește, tot de pețitorii insistenți.

Așa a ajuns să stea ca picat din cer la o masă jenant de pustie și cu un chelner care-l întreba din zece în zece minute dacă dorește meniul. A crezut că o să-l țină cafeaua până la întâlnirea cu fata, dar timpul trecea și ea nu-și făcea apariția. Acum regreta că nu au făcut schimb de numerele de telefon, să o întrebe dacă mai trebuie să aștepte sau poate pleca în drumul lui. Ar fi făcut-o după un sfert de oră, dar tot prietenii l-au avertizat că o femeie întârzie mereu și trebuie să aibă multă răbdare, mai ales până se cunosc. A socotit de cuviință să mai comande o cafea, deși nu-i făcea bine seara, însă nu voia să bea altceva de unul singur. Chelnerul îl cam călca pe nervi cu privirea lui rece, poate fiindcă ocupa singura masă în care nu prea făcea vânzare.

O oră și trei cafele nu era cam mult pentru a-i încerca răbdarea?, se întreba Raul în timp ce-și ștergea mâinile de transpirație și încerca să-și domolească bătăile inimii. Fie ce-o fi, mai stă un sfert de oră și iese din iadul acesta în care numai cei cu pereche se distrau, mâncau și îl priveau ca pe un extraterestru. Asta ar fi făcut în două minute, dacă în fața lui n-ar fi apărut făptura în cauză, arătând exact ca în poza de pe profil. Adică frumoasă, cu ochi luminoși și o figură zâmbitoare, umbrită pe moment de regretul întârzierii.

– Eu sunt Voichița și îmi cer mii de scuze că te-am făcut să aștepți atâta vreme, a murmurat ea cu drăgălășenie. Nici nu m-am gândit că vei avea atâta răbdare, se vede că ești un gentilom.

– Raul… e numele meu, a rostit cu dificultate tânărul, în timp ce se ridica în picioare și îi săruta mâna. Mă bucur că… m-ai recunoscut.

– Vai, dar nici nu se pune problema, că am o memorie vizuală de invidiat, l-a asigurat ea când au luat amândoi loc pe scaune. În ziua de azi trebuie să fii atent la oamenii din jur și, mai ales, la cele mai mici semne de avertizare.

– Semne?…, reacționă involuntar Raul.

”Oare întârzierea de peste o oră nu e un semn care dă de gândit la o primă întâlnire?”, s-a mai întrebat în gândul lui.

– Exact, semne. Că din cauza lor am întârziat atât, încât era să nici nu mai ajung.

Chelnerul cel insistent a reapărut, de data asta cu o amabilitate reîncărcată.

– Doriți să consultați specialitățile noastre?, a rostit cu o voce profesionistă și privind spre domnița arătoasă.

– Stai, omule, să-mi trag sufletul, a venit un răspuns înțepat, care l-a făcut pe om să se retragă iar în gândurile lui negre.

– Voiam să-ți spun că eu nu plec la drum fără să iau în seamă ce-mi transmite soarta. De exemplu, am ales ziua de azi pentru că astrele au prezis Gemenilor, din care zodie sunt și eu, că e momentul potrivit să am o întâlnire reușită. Tocmai cu un Săgetător, din care faci parte. Nu-i așa că e perfect?

– Nu m-am gândit la asta, remarcă mirat tânărul.

– Ei, cum sunteți voi bărbații, cu capul în nori, i-a reproșat Voichița. Noroc cu noi, femeile, că vă ferim de necazuri. Dar să-ți explic cum funcționează sistemul în care sunt expertă. Fiind grijulie din fire, am pornit cu o jumătate de oră mai devreme de acasă… și s-a dovedit că bine am făcut. Îți dai seama că după numai câțiva pași, mi-a tăiat calea o pisică neagră? Ăsta e un semn foarte rău, așa că m-am văzut nevoită să mă întorc, însă ce să vezi, tocmai atunci m-am încrucișat cu un coșar. Coșarul bate pisica, deci prezicerea ei se anulează fără nicio îndoială. Nu-i așa că-i perfect?

– Extraordinar!, s-a mirat Raul. Sunt lucruri pe care le aud pentru prima dată

– Eram sigură, dar stai să vezi ce-am mai observat, a continuat cu entuziasm tânăra. Am ajuns în stația de autobuz pe alt drum, ca să fiu sigură că felina nu mai are nicio influență. Numărul 66 este cel care mă aduce până în apropierea acestui local, și nu am nimic cu asta, doar că în el erau doar șase călători. Îți dai seama?

– Nu înțeleg care-i problema dacă era mai liber la ora asta, a mărturisit tânărul cu aceeași inocență.

– Cum să nu?!, exclamă domnița aproape revoltată. Dacă 66 e cifra de pe mașină, la care se adaugă încă un 6, reprezentat de numărul oamenilor dinăuntru, e clar că ajungem la 666, numărul prin care Satana vrea să se impună. M-am gândit imediat să mă întorc chiar din fața restaurantului, numai că tocmai la coborâre mi-a ieșit în față o femeie care ducea o găleată plină cu roșii. Un ultim semn bun că întâlnirea trebuia să aibă loc… și iată-mă! Acum putem să mâncăm ceva, că mi s-a făcut foame după atâtea încercări.

În sfârșit, s-a mai luminat fața ospătarului, iar vinul a fost cel care a destins atmosfera până când a venit felul de mâncare. Voichița continua să-i zâmbească în timp ce îi urmărea fiecare mișcare și îi ajusta concepțiile. Raul răspundea tot mai degajat la întrebări, iar o dată a îndrăznit să-și exprime curiozitatea.

– Tot așa de precaută ești și când ieși în oraș cu alte ocazii, cum ar fi la piață sau la market?

– Niciodată nu las garda jos în fața pericolelor care pândesc la tot pasul, a răspuns ea cu hotărâre. O să te învăț și pe tine, iar viața ta se va îmbunătăți considerabil. Nu-i așa că e perfect?

Tânărul n-a mai apucat să răspundă, pentru că tocmai li se servea friptura îmbietoare și demnă de a fi prioritară în detrimentul dialogului. Parcă nu era sărată pe gustul lui, așa că a luat solnița și a încercat să remedieze acest neajuns. Degeaba însă, pentru că găurile păreau înfundate, fapt care l-a determinat să încerce o soluție nefericită, meșterind la capacul buclucaș. Neavând experiență și grăbindu-se să nu piardă mult timp cu această procedură, a scuturat atât de tare recipientul încât capacul a cedat și sarea s-a revărsat pe fața de masă. Voichița a făcut ochi mari și l-a privit ca pe un condamnat la nefericire.

– Ai vărsat sarea!, aproape că a țipat ea. Ăsta e un semn foarte rău pentru amândoi.

Raul auzise ceva în familia lui despre această prejudecată, dar nimeni nu a luat-o prea în serios, așa că o considera mai mult o glumă. S-a străduit să adune cât se putea din ea, ajutat și de chelnerul care îl îndemna să nu-și facă probleme. Liniștea a dominat atmosfera din timpul mesei, de parcă amândoi tinerii redeveniseră niște străini, mai mult în ce-o privea pe tânăra domniță. Privirile ei cercetătoare au dispărut, zâmbetul îi lipsea cu desăvârșire, iar ochii îi erau întunecați ca o noapte fără stele. ”Poate că așa mănâncă de obicei”, și-a zis tânărul încrezător, doar că această justificare a fost infirmată imediat după ce Voichița și-a golit farfuria și paharul de vin.

– Mulțumesc pentru invitație, i-a spus ea cu un glas dezamăgit. Sunt convinsă că nu e bine să ne mai întâlnim, pentru binele amândurora. Oricum, o să te blochez pe site.

Cu aceste cuvinte s-a ridicat și a părăsit masa, ca și cum ar fi vrut să scape cât mai repede de o belea. Raul a rămas cu o mare nedumerire, pe care încerca să o deslușească în timp ce mai savura din paharul lui de vin. Resemnarea a venit pe când îi achita ospătarului nota piperată, la care a mai adăugat un bacșiș, după cât i-a permis buzunarul. Era clar că nu putea înțelege femeile, iar asta trebuia să le explice și prietenilor care au încercat să-l cupleze. Afară începuse să plouă zgomotos, iar asta i-a transmis satisfacția că a avut grijă să-și aducă umbrela. A deschis-o grijuliu, cu câțiva pași înainte de ieșire, dar a auzit imediat reproșul venit din partea unei femei care trecea pe lângă el:

– Nu se deschide umbrela înainte de a ajunge afară, domnule. E semn rău!

Compensație onirică

Am visat azi-noapte că participam la un interviu pentru postul de manager al unui hotel de lux. Nu-mi amintesc regulile, dar în vise nici nu există așa ceva, mai ales dacă îți dai seama că nu e aievea, cum mi se întâmplă adesea. Atunci visul nu mai e atât de plăcut, știind că, deși poți face toți ce-ți trece prin cap, o să te trezești dezamăgit de realitatea limitată în care trăiești zi de zi. Gândul mă duce la cei care au oricum o viață de vis, lipsiți de posibilitatea de a trăi cu satisfacție în filme onirice, cu împliniri care să-i facă mai fericiți când dorm și dornici să vină alte nopți cu astfel de bucurii. Probabil că ei nu mai au ce aștepta de la vise, iar asta mă face să-i compătimesc, chiar dacă sunt multimilionari pe un iaht extravagant.

Dar să nu mă abat de la visul meu, care de data asta mi se părea mai realist ca niciodată. Eram mai mulți pretendenți la acea funcție înaltă și bine plătită, adunați într-o încăpere și invitați să ne expunem planurile de conducere în fața patronului unui lanț de hoteluri, din care făcea parte și acesta. Toți cei care m-au precedat în această încercare și-au arătat concepțiile prin care se poate obține un profit cât mai mare, prin reducerea cheltuielilor și o muncă dedicată a fiecărui angajat. Era nevoie de disciplină, determinare și investiții pentru a atrage cât mai mulți clienți. Se vedea că aveau cu toții o pregătire de înalt nivel în domeniu, cu școli de profil și experiență vastă, spre deosebire de mine.

Când mi-a venit rândul, mi-am dat seama că nu am nicio șansă să-i întrec printr-un discurs pompos de motivare, așa că am dat drumul gândurilor simple, fără nicio crispare sau teama că voi fi taxat. I-am explicat patronului că trebuie să punem oamenii pe primul plan, nu obiectivele. Începând de la cameriste, mecanici, șoferi, secretare, recepționeri și până la manager, fiecare trebuie să fie interesat cu adevărat ca mărețul hotel să aibă servicii de calitate. Iar pentru asta, trebuie stimulați cum se cuvine, un exemplu fiind câte un concediu gratuit în cadrul hotelului, cu toate facilitățile pentru  orice funcție ar deține. Astfel vor simți pe pielea lor cum este tratat clientul și de aici sunt mari șanse să apară idei noi pentru sporirea confortului clientelei. Pe principiul firesc că dacă angajatul e mulțumit, va face tot ce poate pentru ca fiecare oaspete să se simtă cât mai bine.

Partenerii din jurul meu au zâmbit ironic, a zâmbit și marele angajator, dar fără să percep vreo aluzie, iar eu am ieșit din sală cu mulțumirea că măcar am fost lăsat să vorbesc. Până la anunțarea câștigătorului, aveam dreptul la o masă gratuită în restaurantul opulent al hotelului, însă nu voiam să dau ochii cu experții care au râs de mine, așa că am ales să intru în vestiarul angajaților. Și acolo se vorbea de vestita schimbare a managerului, iar eu m-am amestecat printre ei, fără să se știe că am făcut parte dintre candidați.

– Iar o să ne vină un șef cu ambiția să arate ce poate pe pielea noastră, a răbufnit un bătrân de lângă mine. Cu aceeași pretenție de a avea grijă și de grădina lui de acasă, pe lângă cea a hotelului.

Mi-am dat seama că era grădinarul, după care a intrat în vorbă și îngrijitorul păstrăvăriei.

– Îți dai seama că precedentul a pus pe cineva să mă spioneze, ca nu cumva să-mi duc și eu vreun pește acasă? Dar lui îi căram în fiecare săptămână câteva kilograme.

–  Și cum ați vrea să fie noul manager?, am îndrăznit eu să-i întreb.

M-au privit cu ochi suspicioși, dar văzând că mă deplasez cu un scaun pe rotile, au alungat orice bănuială și am primit răspunsul de la o cameristă.

– Eu nu știu cum ar trebui să-și facă treaba, dar știm cu toții cum nu ar trebui să se comporte. Important e să fie un om ca noi și să trăiască în aceeași lume, fără să ne privească din ceruri, de parcă am fi slugile lui.

A mai spus ea ceva, bombănind spre ieșire, odată cu ceilalți, dar nu mai era nevoie să aud. După câteva minute, când mă îndreptam spre bar pentru a vedea cu ce mi-aș putea astâmpăra setea, nu mică mi-a fost mirarea să fiu oprit chiar de patron. Mi-a zâmbit mai amabil ca oricând și a întins mâna să mă felicite.

– Nimeni nu știe încă, dar dumneata ești cel pe care mi-l doresc la conducerea hotelului. Discursul despre oameni și felul în care trebuie motivați m-a cucerit. Bine ai venit printre noi, domnule manager! Vei avea un venit frumos, un apartament de lux și încă unul la dispoziția dumitale, pentru eventualii oaspeți personali.

Avea milionarul acesta o mână caldă, dar și vestea lui mă încălzea atât de plăcut încât m-am trezit. Atunci mi-am dat seama că totul a fost în mintea mea, iar realitatea îmi amintea că ieri mi se defectase centrala termică. Frigul mă aștepta de fiecare dată după ce ieșeam de sub cele două pilote, până când găseam pe cineva să-mi repare defecțiunea. Măcar am avut parte de un vis compensatoriu, așa cum e nevoie când suntem doborâți de probleme. Creierul găsește un mod prin care să-ți facă un dar printr-un vis fantastic, ca o poveste frumoasă în care tu ești eroul principal.

Tigaia educațională (2)

Mărturisesc că mă lua cu fiori de câte ori mă uitam la tigaia aceea străveche și cu presupuse puteri. Mai mult, uneori aveam coșmaruri în care eu eram cel vizat de lovitura ei, fiind mânuită amenințător de personaje cunoscute. Așa se explică încremenirea mea în fața vizorului, când am văzut-o pe vecina Voica având în mână un vas asemănător. Dacă toată amabilitatea ei a fost doar un teatru ca să-mi câștige încrederea până găsește prilejul să mi-o plătească folosind același fel de vas? Altfel de ce ar apărea înarmată la ușa mea, cu un zâmbet menit să mă deruteze? Nu i-am deschis, deși a bătut de mai multe ori și a așteptat să fie convinsă că am avut timp să mă echipez pentru primire.

M-a abordat după două zile pe scări, când mi-a auzit tropăitul personalizat, tot cu același zâmbet prietenos și un glas înmuiat în miere:

– Slavă Domnului că n-ai pățit nimic, vecine! Am vrut să-ți ofer alaltăieri o porție proaspătă din tocăniță de ciuperci, făcute într-o tigaie ca a ta. M-am gândit că s-a întâmplat ceva, din moment ce nu ai răspuns la bătăile mele în ușă.

– Îmi pare rău, dar cred că tocmai atunci eram cufundat într-un somn profund, după o durere de cap și două pastile de somn. Oricum, mulțumesc pentru intenție!

– Lasă că nu rămân eu datoare! Mai merg la cules de hribi și o să vezi ce bine le gătesc, m-a asigurat ea cu hotărâre.

”Nu rămâne datoare la ce?”, m-am gândit eu din reflex. Numai la lovitura aceea încasată din întâmplare putea să se refere, iar la modul de răzbunare mai adăugam acum și ciupercile. Dacă mă otrăvește cu ele, nimeni nu o să o poată acuza că a făcut-o intenționat, doar s-au mai întâmplat multe cazuri. Aceste presupuneri mi-au adus mustrări de conștiință când – în aceeași săptămână – am aflat de la femeia care locuia pe același palier cu ea că tanti Voica s-a stins din viață.

– A căzut moartă chiar aici, în fața ușii mele, mi-a povestit afectată vecina Eli. E drept că eram furioasă pe ea după ce mi-am dat seama că mi-a otrăvit-o pe Linda, cățelușa cea mai dulce din lume. Voica s-a tot plâns înainte că nu poate dormi de lătratul micuței mele, deși se întâmpla foarte rar să se facă auzită. După ieșirea din spital, se părea că a devenit o femeie mai înțelegătoare, până săptămâna trecută, când m-a vizitat și a îndopat-o pe Linda cu ciocolată făcută în casă. Scumpa mea a murit peste noapte, iar veterinarul mi-a adeverit bănuiala că a fost otrăvită. Eu sunt femeie credincioasă și îi iert răposatei toate păcatele, așa cum mă rog să i le ierte și Dumnezeu.

Nu-mi venea să cred urechilor că blocul a rămas fără cea mai controversată dintre locatare. Mi se părea stupid și modul în care și-a dat duhul, ea care arăta plină de viață, puternică, rezistentă și la lovitura prin cădere de la mare înălțime a unei tigăi masive. Compasiunea a înlocuit orice resentiment sau gând negativ, asta până la vizita unui echipaj al poliției municipale. Era vorba de doi agenți cu aer foarte oficial, care mi-au atras atenția că sunt suspect într-un caz de ucidere din culpă. Aș fi zâmbit ca de o glumă în fața camerei ascunse, doar că mutrele lor îmi înghețau sângele în vine, în special a celui mai mic de statură, care s-a recomandat ca agent special Buia. Pe celălalt îmi amintesc că îl chema Sitar.

– Dar pe cine am omorât, domnilor?, m-am mirat eu cu aerul cel mai inocent. Mai ales că eu nici nu prea ies din casă, iar pe afară n-am mari șanse să ating măcar un om.

– Recunoști că ai fost vizitat de vecina dumitale de la etajul unu, pe nume Voica Labo?, a întrebat solemn agentul Buia.

– Da, m-a căutat de câteva ori după ce ne-am împrietenit, le-am zis eu și mai nedumerit.

– Mai recunoașteți că ați lovit-o cu o tigaie în cap, cu ceva vreme în urmă?, continuă cu același ton polițistul.

– Cuuuum?! Despre asta este vorba? Nu știu cum se procedează în astfel de cazuri, dar n-ar trebui să am parte de un avocat?

– Domnule, noi punem întrebările care se impun, dar refuzul de a răspunde te poate incrimina și mai mult. Bătrâna avea o leziune mai veche în frunte, noi ne-am interesat de proveniență, parcurgând istoricul ei medical, respectiv internarea în Spitalul de Urgență. Acolo apare că și-a pierdut cunoștința în bucătăria dumitale, după o lovitură cu un vas greu, care vă aparține. Există o mare posibilitate ca acel șoc fizic să-i fi provocat o comoție craniană cu potențial fatal, nedepistată la timp de aparatura medicală și de doctorul care a investigat-o. Firește că asta se va dovedi la autopsie, însă noi trebuie să fim pregătiți cu răspunsurile necesare.

– Of, Doamne, am reacționat eu ceva mai ușurat. E drept că tanti Voica a fost lovită la cap, dar nu de mine. S-a întins după tigaia cu pricina, care i-a căzut în cap după ce a alunecat cu scaunul.

Agenții s-au privit unul pe altul, comunicându-și astfel ceva despre care eu n-aveam nicio idee. Sau poate doar și-au pasat astfel rândul la interogatoriu, de aceea a continuat Sitar.

– Ar fi bine să vedem întâi despre ce unealtă e vorba. Sper că n-ai aruncat-o.

– Nicidecum, l-am asigurat cu o voce la fel de nevinovată. E în cuptorul aragazului și puteți să o luați mai ușor.

Polițistul înalt a scos cu atenție corpul delict, l-a cântărit în mână și din priviri, s-a uitat la mine cu același interes, după care a declarat:

– Mi-e greu să cred că în situația dumitale poți să lovești pe cineva cu greutatea asta, decât dacă-i inconștient și nu se poate feri. Și mai greu e de înțeles cum naiba a picat chestia asta în capul femeii, după ce era deja la pământ. Aș propune o mică reconstituire, pentru a demonstra absurdul acestei teorii.

Iarăși au schimbat câteva priviri între ei, după care tot Sitar a continuat:

– Colegul meu o să se pună în locul victimei…

– De ce eu, și nu tu?, a încercat să se împotrivească Buia.

– Pentru că ești mai apropiat de înălțimea victimei, a motivat cu convingere polițistul mai înalt.

– Eu nu mă urc pe scaunul acela, ca să mă arunc apoi pe gresie.

– Nici nu e nevoie, a venit compromisul colegului. Presupunem că ai căzut deja, iar dumnealui ne va arăta poziția corectă.

Am intrat în jocul celor doi și le-am dat toate detaliile necesare. Buia s-a așezat exact în poziția bătrânei, scaunul l-am plasat la fel ca atunci, iar pe Sitar l-am îndrumat să așeze tigaia sus, pe marginea dulapului, într-un echilibru precar.

– Ei… și acum ce se poate întâmpla?, a comentat cu iritare agentul întins pe jos. Trebuie să mă urc tot eu ca să o răstorn? Altfel rămâne acolo până la un cutremur serios.

Soarta a intervenit din nou, într-un moment în care aveam nevoie de sprijinul ei, deși nu a fost cu bine pentru cel neîncrezător. Tocmai atunci a trecut pe șoseaua dintre blocuri un tir greu, cu o viteză cam mare pentru acea zonă. Geamul s-a cutremurat, cum s-a mai întâmplat în asemenea cazuri, însă a dezechilibrat și tigaia, care a căzut exact în capul agentului Buia.

După uimirea exprimată din plin de chipul lui, Sitar s-a repezit să-i ofere colegului primul ajutor, mai întâi prin readucerea în simțiri.

– Tibi, Tibi, ai pățit ceva? Măi, mă auzi? Revino-ți, omule!, striga el în timp ce-i sălta capul, îi cerceta pulsul și îl scutura zdravăn.

Era aproape să renunțe și să sune la numărul de urgență, când ochii lui Buia s-au deschis, iar vocea i s-a auzit ca un mormăit.

– Ce dracu s-a întâmplat? Parcă m-a trăsnit ceva în cap.

– Ohoo, ce bine că n-ai pățit-o mai rău!, s-a bucurat Sitar. Ți-a căzut nenorocitul de vas în cap, dar văd că ai scăpat doar cu un cucui frumos.

– Zău?, a răspuns ceva mai dezmeticit rănitul. Nu degeaba se spune că accidentele cele mai multe se întâmplă în bucătărie.

S-a ridicat cu ajutorul primit de la coleg, m-a privit cu alți ochi și mi-a spus:

– Omule, nu știu dacă a fost o coincidență, dar te-ai scos oricum din bănuieli. Nici măcar nu ne trebuie tigaia, pe care poți să o păstrezi tot în cuptor, însă nicidecum pe dulap. Vom face un raport, numai că ne-ar plăcea să nu spui nimănui ce s-a întâmplat aici.

I-am asigurat că nu voi sufla o vorbă nimănui, bucuros că am mai trecut cu bine peste încă o încercare provocată de moștenirea cu greutate a mamei. Dar nu am promis nimic despre povestea așternută în scris, care e cu totul altceva. Mai ales că nu mi-am dat nici acum seama ce vrea să transmită în cele din urmă tigaia care-mi dă fiori.

Am vorbit cu mătușa la telefon și i-am spus despre moartea vecinei mele, după schimbarea ei de atitudine. Mi-a adus la cunoștință că și Nadia a murit tot în aceste zile, posibil tot din cauza revenirii la viața promiscuă dinainte. Prietena ei mai mare a convins-o, în cele din urmă, să se lase de școală și să trăiască iar din furat. ”Dar tata și fratele meu nu au murit, deși au fost loviți de aceeași tigaie”, i-am amintit eu. ”Da, dar ei nu au mai revenit la năravurile dinainte, pentru că a fost și mama ta în preajmă, să-i susțină”. Cred că sunt lămurit, însă mi-am propus să nu mai folosesc tigaia în scop educativ. E prea grea schimbarea și ispitele sunt irezistibile pentru cei mai mulți. Mai sper ca polițistul Buia să rămână în viață dacă a fost afectat spiritual de lovitura primită, altfel risc încă o acuzație de crimă.

Tigaia educațională

Cu tanti Voica nu se înțelegea nimeni din bloc, de aceea o ocolea fiecare pe cât se putea. Ghinionul meu era că aveam apartamentul chiar deasupra ei, iar asta îi dădea un motiv în plus să mă țină sub supraveghere. Prima pricină pentru care m-a certat a fost că tropăiesc prea tare când cobor scările, speriind-o de dimineață bună. Apoi mi-a reproșat faptul că am o floare din plastic pe balcon, ”ceea ce e împotriva firii”, după cum s-a exprimat ea. Degeaba am motivat că-i un dar de la o prietenă care s-ar supăra dacă aș arunca-o. Aproape nu era ocazie în care să o întâlnesc și să nu mă mustre, chiar să strige de departe la mine că iar am făcut ceva rău.

Ziua în care mi-a bătut cu pumnii în ușă mi-a provocat un șoc care aproape m-a paralizat fizic și psihic. Am deschis ușa, cât am putut de repede, lăsându-i cale liberă să intre în sanctuarul singurătății mele. Cuvintele ei erau mai dure ca niciodată, reproșându-mi în gura mare că de data asta mă dă pe mâna poliției, nu mai scap ca altă dată, ci o să plătesc ca popa toate stricăciunile provocate de inundație. Cu greu a priceput că o invit să se uite și la pereții mei, uzi și ei din cauza apei care curgea de la etajul superior. S-a învârtit tanti o vreme prin camere, a cercetat cu atenție baia și bucătăria, iar apoi, ca și cum ar fi uitat toate amenințările la adresa mea, a spus:

– Ar trebui să ștergi mai bine pe jos, că e ud și poate omul aluneca.

Am tras câteva guri de aer în piept și m-am rezumat să încuviințez din cap. Privirea vecinei era foarte curioasă și căuta să adune alte date neconforme cu concepțiile ei. La un moment dat, atenția i-a fost captată de o tigaie așezată deasupra dulăpioarelor din bucătărie, contrastând ce-i drept cu ordinea la care țineam.

– Ce faci cu vechitura de acolo? Așa păstrezi dumneata vasele?

– E doar o tigaie din fontă, primită moștenire de la mama, m-am scuzat eu. Voiam să o arunc, dar încă nu m-a lăsat inima.

– Să arunci un vas atât de valoros prin proprietățile lui ar fi un păcat în fața lui Dumnezeu. Dacă tot nu o folosești, dă-mi-o mie și o voi aprecia cum se cuvine.

Am aprobat iarăși din cap, uimit de întorsătura nebănuită în care a ajuns situația. Tigaia cu pricina mi-a așezat-o acolo un vecin înalt, pentru că nu aveam de gând să o folosesc și nici un loc util nu voiam să ocupe. În schimb, vecina Voica era mică de statură, ca mine, iar pentru a ajunge la ea avea nevoie de un scaun. A urcat pe unul ca un om hotărât să-și ia trofeul, însă tocmai când a pus mâna pe el, scaunul de sub ea a alunecat și s-a prăbușit pe gresia udă. Cred că nu ar fi suferit vreo leziune gravă, dacă tigaia dezechilibrată nu i-ar fi căzut chiar peste frunte.

Femeia nu mai mișca deloc, din rană îi curgea sânge, în timp ce eu priveam ca la o scenă dintr-un film de groază. Mi-am revenit după câteva momente, sărind spre telefon și apelând numărul pentru urgențe, cu o voce speriată. Mi s-au cerut o sumedenie de detalii la care am răspuns ca un robot, fără să fiu sigur dacă e vorba de un deces sau o pierdere a cunoștinței. Doar după ce am închis mobilul, m-am apropiat cu grijă de vecină, reușind astfel să percep că încă respira, un fapt crucial pentru a-mi recăpăta cât de cât calmul necesar. Nu a durat mult până s-a auzit sirena ambulanței, iar apoi în apartament au intrat două persoane echipate în roșu, cu inscripția SMURD pe spate. Una dintre ele era o femeie medic sau asistentă, după cum am văzut că se ocupă de starea victimei. Nu i-a trebuit mult ca să-și dea seama despre ce e vorba, mai ales după ce i-am explicat și dumneaei cum s-a întâmplat accidentul.

După ce au urcat-o pe targă, au coborât-o la Salvare și am scăpat de priveliștea terifiantă, rațiunea mi-a revenit complet, reușind să-mi pun ordine în gânduri și să-mi fac speranțe că totul se va termina cu bine. Acum îmi era și mai clar că trebuie să arunc tigaia aceea primitivă, chiar dacă vecina își revine complet. Niciunul din noi doi n-ar vrea să o mai vadă, așa că am pus-o lângă ușa de ieșire, să nu o uit când voi duce gunoiul.

Nu am apucat să-mi îndeplinesc planul, înainte ca două țigăncușe cu vârste de opt și zece ani să intre pe ușa lăsată descuiată. Mă bazam prea des pe încuietoarea de la intrarea în scară și nu-mi explicam niciodată cum reușeau puștoaicele astea să intre dacă nu știu codul de la interfon. Din nefericire nu era prima oară când mă agasau cu prezența și insistența de a le dărui tot ce vedeau cu ochii, pe lângă bani. Sunt sigur că voiau să profite de faptul că mă mișcam greu, cu două cârje și o orteză care cerea timp până mi-o puneam pe picior. Nadia o chema pe cea mai mică, capul răutăților și a tupeului pe care i-l insufla și celei mai mari. De data asta le-am oferit o sumă mai consistentă și, ca bonus, tigaia de care voiam să scap. Totuși, nu erau mulțumite, iar la plecare mi-au smuls și geaca de pe cuierul din hol. Nu aveam nimic în buzunare, însă îmi părea rău după ea, fiind practică și ușoară.

Cred că evenimentele din acele zile m-au afectat atât de mult timp încât am adormit într-o dimineață în cadă, cum nu mai pățisem niciodată. Apa caldă curgea în continuare și s-a revărsat prin toată baia, până să mă trezesc. De data asta mă puteam aștepta, pe bună dreptate, la un scandal din partea vecinei de jos, de aceea m-am grăbit să mă prezint eu cu scuze și rugăminți de iertate. Auzisem că a revenit cu bine acasă, dar încă nu am avut ocazia să dau ochii cu ea și să mă interesez de felul în care se simte. Mi-a deschis după primele bătăi în ușă, cu un zâmbet cum nu mai văzusem pe chipul ei.

– Ce bine-mi pare să te reîntâlnesc, vecine!, a exultat ea ca la vederea unui prieten bun. Hai înăuntru să schimbăm câteva cuvinte la o cafea bună și o țigară, că așa se cade între vecini apropiați.

Amabilitatea ei m-a făcut să devin bănuitor, mai ales că era posibil să fii văzut apa prelingându-se pe pereții băii. Am intrat oricum să lămuresc problema și i-am explicat greșeala de care mă făceam vinovat, dar ea a dat din mână a înțelegere.

– Se poate întâmpla oricui, iar pereții îmi erau afectați dinainte, așa că nu are rost să punem la inimă.

Parcă nu mai era vecina pe care o cunoșteam de atâta vreme, de aceea am rămas aproape o oră să ne povestim ce aveam fiecare pe suflet. Ne-am despărțit cu promisiunea că ne vom căuta reciproc la alte cafele – la mine sau la ea – tot cu aceeași plăcere. Surprizele au continuat a doua zi, când Nadia mi-a băut la ușă și a așteptat cuminte să-i deschid ușa. Fetița era bandajată la cap și avea în mână geaca furată, alături de tigaia din fontă.

– Mă iertați, dar am venit să vă înapoiez lucrurile, mi-a spus ea cu ochii rușinați.

– Foarte frumos din partea ta, am exclamat eu, nevenindu-mi să cred. Dar ce ai pățit la cap?

– M-a lovit tata cu vasul ăsta greu, a explicat ea.

– Vezi? Nici el nu-i de acord să furi hainele oamenilor.

– Nuuuu! Era nervos că i-am dus vechitura asta, bună doar la fier vechi, în loc să aleg lucruri de valoare.

De data asta mi s-a făcut milă de biata fetiță și i-am întins două bancnote de cinci lei. Îi merita pe deplin după câte a pătimit și pentru gestul de a-mi restitui haina. Ea a luat doar una din hârtiile oferite și mi-a spus că-i e destul pentru o ciocolată.

– Dacă-mi rămân bani, o să mi-i ia tata pentru băutură și iar o să mă bată.

– Ești o fată bună, am lăudat-o eu cu uimire. Mai vino de sărbători, la stropit și la colindat, dar fără prietena aceea rea.

– Nu vom mai fi prietene, pentru că eu merg la școală de săptămâna asta.

Am felicitat-o din toată inima și i-am urat să devină o elevă conștiincioasă, după cum merită cu adevărat. Întors între cei patru pereți, reflectam nedumerit la cele două schimbări în care a fost implicată tigaia moștenită. Intenția de a scăpa de ea mi-a dispărut complet după o vizită de-a mătușii mele și o discuție pe tema asta.

– Nepoate dragă, nici să te gândești la așa ceva!, m-a sfătuit ea. Îmi amintesc când mi-a povestit mama ta despre această vechitură cu calități deosebite. Cum crezi tu că s-a lăsat tatăl tău de băutură și a început fratele-ți să frecventeze zilnic școala? Ei bine, după ce mămica ta i-a altoit cu această tigaie peste cap, în momentele ei de supărare. Păstrează acest dar unic, că nu se știe când o să mai ai nevoie de el.

De atunci țin la îndemână tigaia aceea de fontă. Mi-am amintit că vărul Sandu îmi e dator cu o sumă mare de bani, dar nu vrea să-și onoreze termenele de restituire. Poate îl stimulez cu o lovitură de tigaie în creștetul capului și îi transmit astfel educația care îi lipsește.

Notă: După o idee împărtășită de Jo

Bulgărașul de zăpadă (11)

Au urmat ”zile de foc și gheață”, urzite de tot mai mulți consăteni care voiau o părticică din pământul ajuns de poveste. Citeam cu mustrări de conștiință scrisorile pe care mi le trimitea mama și nu știam cum să mărturisesc că eu am generat această nenorocire. Aveam dreptul la câte o carte poștală la două săptămâni, prin care să-mi asigur părinții că am primit plicul lor și sunt bine, deci să nu-și facă griji în ce mă privește. Cum aș fi putut eu explica nesăbuința de a săpa o groapă, doar prin câteva rânduri, și acelea probabil citite de învățătorul care le ducea la poștă? De telefoane nici nu putea fi vorba pe atunci, mai ales pentru un elev în clasele elementare. Mă perpeleam la fiecare știre și ascundeam filele impregnate de mâna drăgăstoasă a mamei, ca pe niște moaște sfinte.

Focul era dogoritor și venea de la cine nici nu se așteptau părinții mei, cu rugăminți să le dea o parte mai mare sau mai mică din lutul pe care-l știau miraculos. Gheața se simțea de la cei pe care îi refuzau, pentru că popa și șeful de post erau cu ochii pe ei, prin milițianul vecin, Adrian, dar și de la alți cunoscuți bucuroși să toarne abaterile de la interdicțiile impuse. Mai cu fereală, tata închidea ochii la cantități mici, cum ar fi pentru lelea Terca, dornică să-și pună lut sfințit în ghivecele cu flori, dar unele pretenții erau exagerate și chiar absurde, precum cea venită de la femeia lui Goja.

Pe omul acela l-am îndrăgit și eu, pentru talentul lui de a scoate forme din fumul de țigară, cu care mă fascina de fiecare dată când ne vizita, fiind prieten bun de familie. Își aprindea o țigară și apoi înălța în încăpere cercuri efemere, pătrate, ovale sau chiar triunghiuri, după cum îmi era dorința. Tare l-am plăcut pentru asta și nu mă mai interesa că mama îl critica din cauza influenței nefaste exercitate asupra tatălui meu, mai ales după ce se pileau amândoi și treceau la glume deocheate. Probabil că băutura l-a omorât în acea zi pe nea Goja, provocând o durere mare familiei numeroase și dependente de venitul lui.

Vestea a venit către seară, când în fața porții noastre a oprit un car din care a coborât femeia cu ochii în lacrimi. Era însoțită de Marinică, băiatul cel mai mare, căruia i-a poruncit să o aștepte câteva minute, că nu zăbovește mult. Asta se întâmpla înainte ca tata să se pornească spre postul lui de pază, numai că situația părea mai importantă decât ”slujba” renegată și impusă de cei mari. Gojoaia era o femeie mică de statură, așa cum i-a fost și bărbatul, dar tare bună de gură și neînduplecată în decizii. Asta s-a văzut imediat după ce a intrat în casă, l-a prins de mâini pe gazdă și i-a impus pe un ton poruncitor:

– Petre, trebuie neapărat să ne ajuți! Prietenul tău cel mai bun, omul meu drag și tatăl a șase copii necăjiți a murit de vreo două ceasuri.

Surprinderea a fost mare pentru părinții mei și i-a lăsat fără grai, timp în care femeia a continuat fără să ia aer:

– Imediat m-au năpădit gândurile negre și dorința de a-mi pune capăt zilelor, alături de pruncii mei dragi. Însă mi-am dat seama că tu ne poți salva, prin pământul cu care ai fost binecuvântat. Vasilică al meu a murit de inimă, deci nu-i mare lucru să învie dacă-l îngropăm câteva ore în terenul acela binecuvântat. Am auzit că a mai făcut minuni de acest fel, așa că poate să mai facă una.

Tata a rămas tăcut, situație des întâlnită în cazul lui, doar că de data asta era ceva la care și alți oameni ar fi reacționat la fel. Moment în care a intervenit mama, mai calculată și cu hotărâre. A început prin a-și exprima condoleanțele, prin cuvinte de înțelegere și o îmbrățișare menită să-i mai domolească durerea și agitația. Gesturi firești în asemenea momente, dar fără efect asupra femeii pornite să-și îndeplinească dorința nestrămutată.

– Nu avem timp de pierdut, Veronică! Prietenul lui cel mai bun, colegul de muncă și de pahar, tatăl care punea pâinea pe masa copiilor mei, s-a stins și zace într-o pătură din carul cu care am venit. Trebuie să-l îngropăm cât mai repede în pământul tău, pentru ca să-și revină la viață.

– Florică dragă, dar cum poți să te gândești la așa ceva?, i-a răspuns cu greu mama, profitând de puținele clipe când proaspăta văduvă își trăgea sufletul. Pământul despre care vorbești e la fel ca oricare altul, iar minunile care se aud sunt doar povești.

La auzul unei astfel de afirmații, femeia a sărit ca arsă.

– Cum puteți să mă mințiți în față, pe mine, femeia omului acela blând și de treabă? De ce îi refuzați dreptul la viață, tocmai voi?! Ce vă costă să încercați măcar? Dacă nu credeți, nu înseamnă că nu-i adevărat. Știu din surse sigure că alți oameni s-au tratat cu lutul vostru, iar unii chiar au înviat.

Părinții mei se simțeau neputincioși în fața unor astfel de afirmații, însă tata a încercat o altă abordare:

– Să nu crezi că suntem oameni fără suflet, pentru că și pe mine mă doare această pierdere. Dar nu trebuie să ne pierdem mințile și să facem lucruri anormale și nelegale. Ai fost și tu la biserică atunci când Părintele Babici i-a mustrat pe cei care cred în minunile unui pământ ca oricare altul, ba mai rău. Iar șeful de post stă cu ochii pe mine, gata să mă înhațe dacă aude că mă folosesc astfel de prejudecățile oamenilor. În cazul de față, m-ar acuza de… de proli…

– De profanare a mortului, îl ajută mama să se exprime. Pe toți ne-ar chema la miliție.

– Ia mai lăsați-mă cu vrăjelile astea!, se răsti cu mânie femeia, ridicând mâna dreaptă spre tata. Spune-mi cât îți trebuie, că o să-ți dau din sărăcia mea. Crezi că nu știu cum vinzi pământ la alții, pe bani sau pe băutură. Dar dacă nu mă lași de bunăvoie, îți jur că trebuie să ne oprești cu forța, pe mine și pe Marinică. Îl ducem amândoi în pământul acela și îl îngropăm cu mâinile noastre.

Cum să nu-ți înghețe sufletul în fața unor cuvinte spuse cu atâta foc? Oricât ai fi tu de binevoitor, de om cu bună credință, acuzațiile rostite cu atâta convingere te dor și îți provoacă o stare de vinovăție. Tata și mama se uitau pierduți unul la altul, neavând curajul să ia o decizie.

va urma

A furat caruta cu tot cu cai din fata crasmei, in timp ce carutasul bea un paharel | Iasi | Ziare.com

 

Bulgărașul de zăpadă (10)

Nu e simplu să stai de pază în nopțile de octombrie, pentru o bucățică de pământ fără vegetație. Erau vremuri în care anotimpurile anului își respectau obiceiurile, iar brumărel nu făcea excepție. Frigul se insinua imediat după asfințit și, dacă nu erai pregătit, riscai să te alegi cu o răceală de toată frumusețea. Tata îl cunoștea foarte bine, după atâția ani în care s-a luptat bărbătește cu el. Cel mai des, în gara localității, unde aștepta cu colegii de muncă trenurile în care să încarce drojdia comandată de alte regiuni ale țării. Iernile veneau pe atunci cu zăpadă din belșug și cu un frig de-ți înghețau gândurile sub căciulă. De aceea întârziau unele garnituri, iar muncitorii trebuiau să aștepte în apropierea liniei de cale ferată până când auzeau șuieratul izbăvitor al locomotivei.

Pe lângă aceste încercări, părintele meu avea și o ocupație sezonieră în care tăia gheață din bălțile făcute bocnă de ger. Pe atunci, restaurantele își făceau provizii iarna, pentru ca vara să aibă cu ce răci sucurile, berile și alte mărfuri de acest fel. Bărbații rezistenți erau plătiți bine ca să tranșeze și să manipuleze grinzile de gheață, muncind zi lumină printre sloiurile periculoase și în apa rece care îi cuprindea uneori până la brâu. Țin minte cum venea acasă pe jumătate ud, deși era echipat în cizme lungi, cu obiele groase și bine înfășurate. Totuși, ne zâmbea cu mândrie că a reușit încă o dată să supună hidra iernii, deci merita un rachiu alb cu sirop sau un canceu* plin de vin din producție proprie.

După aceste experiențe, omul nu-și făcea griji în fața unor nopți de toamnă, mai ales că avea pufoaică, izmene groase și obielele la care nu renunțase. Poate plictiseala ar fi fost un alt motiv de îngrijorare, dar putea să o alunge încropind un mic foc și căutând crengi uscate pentru a-l întreține. Abia a terminat de aprins primele găteje, când a văzut o siluetă lungă care se apropia pe furiș. Nicio teamă nu-l încercă, pentru că se pregătise și pentru asta, cu securea pe care o luase cu el, trebuincioasă în orice situație. O voce cunoscută îi înlătură orice umbră de suspiciune.

– Petre, sunt eu, Ion, se auziră aceste cuvinte șoptite, nu cumva să deranjeze prea tare liniștea binecuvântată a nopții.

– Bată-te soarele, să te bată, i-a răspuns tata, încântat că are cu cine se întreține pentru un timp, chiar dacă era vorba de Folturosu. Dar ce cauți aici în miezul nopții? Te știu om harnic, care ziua trage ca un bou, iar noaptea doarme buștean.

Vecinul se așeză lângă el și îi arătă o sticlă de litru cu ceva băutură în ea.

– Ce-i asta?, a întrebat paznicul de ocazie, cu o bănuială care-i provoca bucurie.

– Ți-a trimis Maricica o sticlă de vin de anul trecut, că ăla nou încă nu-i împlinit. Am văzut amândoi focul și ne-am gândit că așa o să te mai încălzești și pe dinăuntru.

Generozitatea asta i-a înmuiat inima tatei, dar l-a pus și pe gânduri. Nu prea erau ei oamenii atât de darnici, ceea ce însemna că și acum urmăreau să ceară ceva la schimb. A fost motivul pentru care l-a întrebat direct pe Ion:

– Ce-ți dorește inima, vecine? Doar nu vrei și tu din pământul ăsta?

Micul foc nu lumina suficient pentru a da în vileag expresia feței lui Ion, dar era suficientă și vocea afectată cu care a răspuns.

– Apăi, eu n-aș vrea nici măcar un bulgăre, dar Maricica m-a trimis să-i umplu o găleată. Iar la cât au cărat alții până acum, mă gândeam că nu o să i se vadă lipsa.

– Dar ei la ce-i trebuie lutul ăsta rece și negru?, își exprimă proprietarul uimirea. Doar nu face și ea tratament pentru vreo boală, așa cum tot aud în ultima vreme.

– Aaaa, nu, slavă Domnului! Îți spun drept, deși nu i-ar plăcea să-i știe prea mulți secretul: îl folosește ca mască de noapte pentru față. Zice că-i întinerește tenul și-l face mai sclipitor.

Tata a rămas înmărmurit când a auzit-o și pe asta, și-a privit mai atent vecinul, așteptând parcă să-i spună că a fost o glumă. Dar Folturosu nu era un om cu simțul umorului, mai ales în toiul nopții.

– Hai că e ceva nou pentru mine!, s-a exprimat în cele din urmă părintele meu, cu o voce care a tăiat adânc întunericul nopții. Chiar își pune pământ pe față? Și are efect?

– Ei, nu pământ pur și simplu, s-a justificat vecinul. Face o pastă din el, în care strecoară lapte și alte zemuri de care numai ea știe. Mie mi se pare că funcționează, pentru că-i mai bine dispusă și are mai multe prietene pe care le ajută cu asta. Iar eu nu mai sunt nevoit să-i suport toanele de până acum, doar că trebuie să o aprovizionez cu pământ proaspăt, din două-n două zile. Și asta numai noaptea, că atunci îi lutul mai dispus să-și elibereze substanțele binefăcătoare.

Tata a dat din cap a înțelegere, gustând apoi din vinul primit și îmbiindu-l pe Ion să facă la fel. ”Mare e grădina lui Dumnezeu, dar uite că și una mică, precum e a mea, poate să adune laolaltă destule ciudățenii”, și-a spus el în gând.

– Poți să-ți iei liniștit lutul necesar, când ai nevoie, și-a încurajat vecinul. Mă bucur că mi-ai spus și îți mulțumesc pentru tratație. Alții au luat cu sacii, fără să-mi ceară voie, iar dacă merge tot așa, în curând o să rămână doar o groapă. De-aș avea bani, aș tocmi pe cineva să-mi aducă pietriș de la Someș și să scap de grija locului ăsta.

– Ești nebun, măi Petre?! Să lași toată comuna fără un asemenea dar, ar fi cel mai mare păcat. Ăsta-i dat de la Dumnezeu, iar tu ești cel care trebuie să aibă grijă de el. Indiferent de crezi sau nu, important e că mulți își pun nădejdea în binecuvântarea lui.

Proprietarul mai trase o dușcă, dădu sticla mai departe și își rosti gândurile:

– Om vedea noi dacă e întemeiată credința asta, după ce vin analizele de la București.

Ion se mulțumi să se îndulcească din vinul înmiresmat, întărindu-și astfel speranțele că pământul ăsta e sfânt și va dăinui multă vreme.

* Canceu – cană mare din ceramică sau sticlă pentru lichide

foc-de-tabara | Agroinfo.ro

Bulgărașul de zăpadă (9)

”Ardă-l focul de pământ blestemat!”, continua tata să repete în gând, amintindu-și de toate necazurile pe care i le-a adus în ultima vreme. Mai întâi cu miliția, care îl socotea responsabil pentru tot ce intră și iese din terenul acela nefolosit, iar apoi cu popa, cu aceleași dispoziții de a avea grijă de el, mai ales că acum era și sfințit. Cum să stea el de pază toată noaptea, când avea de întreținut o familie cu trei copii și o nevastă casnică, doar cu un salariu de muncitor necalificat la fabrica de drojdie și oțet? Această întrebare a cutezat să le-o pună, după o vreme, șefului de post și părintelui Babici.

Primul l-a asigurat din nou că vor veni în curând și materialele pentru gard, dar până atunci să-și ia un concediu medical. O să vorbească el cu doctorul Anderco despre asta, numai să meargă la un consult. În schimb, popa Babici i-a promis că se va ruga pentru el la fiecare slujbă, ca Dumnezeu să-i dea putere în această încercare. Tata a crezut de cuviință că vizita la medic era mai promițătoare, de aceea a trecut peste orice reținere și s-a prezentat în fața lui. Medicul era mai tânăr cu cel puțin zece ani decât el, mic de statură, agil în mișcări și amabil cu fiecare pacient. Mai ales dacă acesta era mai în vârstă, pentru că această categorie era mai greu de convins să aibă încredere în tratamentele moderne. Pe badea Petre îl cunoștea bine, mai ales că erau și neamuri prin alianță, iar pe copiii lui i-a tratat de mici.

– Spune-mi ce te supără, voinicule?, l-a încurajat el cu acest compliment, după ce omul s-a așezat timid pe scaunul din fața biroului.

Tata nu era sigur că șeful de post l-a pus la curent cu ”situația”, iar jena îl împiedica să aducă în discuție un subiect atât de neobișnuit. Nu i-a rămas decât să ridice din umăr, ca și cum nici el n-ar ști ce-l doare. Doctorul era obișnuit cu inhibițiile clienților, astfel că a trecut firesc la procedura obișnuită în astfel de cazuri. Adică întrebări firești în ce privește simptomele, verificarea tensiunii, a gâtului, palparea anumitor zone ale corpului…

– Se pare că ești sănătos tun, doar dacă nu ai vreun necaz aparte pe care eu nu-l pot detecta, a concluzionat tânărul în halat alb.

Oare doctorul îl juca pe degete și aștepta ca el să fie cel care aduce vorba de ”aranjament”? se întreba pacientul în timp ce-i privea chipul cu coada ochiului. Îi era rușine să-i spună, doar era ceva ilegal și nu-i făcea cinste, însă îi era și mai teamă de cum va reacționa milițianul, dacă nu va respecta înțelegerea.

– Știți…, eu am o problemă cu un pământ, se fâstâci omul. Pe care mi-a zis tovarășul Apopei să-l păzesc până-l împrejmuiește. Doar că eu am servici… și nu pot să stau treaz toată noaptea. Așa că…

Doctorul a făcut semn că a înțeles, cu degetul arătător ridicat și un surâs amar în colțul gurii.

– Așadar, pământul dumitale a sucit mințile oamenilor, făcându-i să creadă în minuni deșarte, în loc să vină la mine și să se trateze cu adevărat!

Omul a aprobat din cap cu amărăciune, completând ca pentru el:

– Așa o fi, dar nu știu care-i vina mea. L-aș da și gratis, da’ nimeni nu-l vrea cu totul, doar în părți care se pot căra.

Medicul îl privi pe cât putu de adânc în ochii ce se fereau mereu să-și expună profunzimea. Era și acesta un examen medical al frământărilor interioare, o investigație pentru o boală în stadiu incipient.

– Ce-ți mai face băiatul?, a fost o întrebare prin care omul în halat alb încercă să detensioneze dialogul.

– Care băiat?, că am doi, plus o fată, s-a interesat mai degajat tata.

– Cel căruia i-am depistat eu poliomelita. Noroc că am fost înainte la o conferință în București, unde ni s-au adus la cunoștință simptomele și impactul devastator pe care îl avea în acele vremuri. Mulți doctori credeau că-i doar o răceală și o tratau complet greșit, iar oamenii ziceau că-i un blestem de la Dumnezeu, pentru păcatele părinților.

– Aaaa, da, se lămuri omul. Petruca e la o școală specială de lângă Cluj și e mai bine. Doar la picioare nu și-a mai revenit.

– Nu te-ai gândit că și pe el l-ar putea ajuta pământul dumitale?, îl încercă medicul, cu un zâmbet nedisimulat.

– Io nu cred în miracolele pământului ăsta, domnule doctor, a răspuns cu hotărâre tata. El merge la Techirghiol, unde se tratează cu nămol și băi de-alea speciale.

Anderco a dat din cap a înțelegere, înarmându-se cu stiloul și un certificat pentru completare.

– Uite cum facem, ca să nu încalc legea, și dumneata să fii mulțumit. Îți prescriu patru zile de concediu medical, iar apoi încă trei, dacă va fi cazul. Pe motiv de surmenaj psihic, de care chiar s-ar putea să suferi. Însă, dacă nu se rezolvă în acest timp, va trebui să te trimit la un psihiatru, pentru consultații de specialitate.

– Ăsta cu ce se ocupă?, a întrebat omul cu nedumerire.

– Un doctor cu bolile de cap, a venit sec răspunsul.

– O, nu, că eu n-am așa ceva!, a sărit bărbatul ca ars.

”Asta-mi mai lipsește, să mă creadă lumea nebun”, gândea el cu ciudă și teamă în același timp.

– Așa mă gândesc și eu, dar mai am o rugăminte…

– Orice, dom’ doctor.

– Adă-mi și mie, într-o plasă, din pământul acela renumit. Vreau să-l trimit unui coleg din Capitală, pentru analize. Așa vom putea lămuri o dată pentru totdeauna ce conține și dacă e de ajutor sănătății. Cine știe, poate chiar ai parte de o comoară aparte în grădina dumitale.

Tata a promis că-i va aduce a doua zi ce a cerut, după care s-a grăbit să-și ia certificatul, să-l salute și să iasă din acel cabinet sufocant. Nu i-au plăcut niciodată spațiile închise, mai ales dacă în ele se aflau doctori, milițieni sau popi.

România a ajuns să angajeze medici străini pentru spitalele de stat. 25.000  de medici români au plecat din țară, în ultimii zece ani

Bulgărașul de zăpadă (8)

Biserica ortodoxa, Seini (DN1c Halmeu-Rastoci)

Primele clopote ale unei noi duminici de toamnă consecventă se auzeau printre casele localității. Semn că oamenii trebuie să se primenească, lăsând deoparte alte preocupări și gânduri laice, pentru apropiata slujbă din lăcașul sfânt al bisericii. De la acea oră, toți sătenii deveneau evlavioși întru Domnul și era mare mirare dacă vreunul își permitea să nu-și îndrepte pașii spre întâlnirea spirituală cu divinitatea, mijlocită de Părintele Babici, un preot impozant, cu o voce dumnezeiască și o privire aspră, de judecător nepământean. Grupuri de oameni, îmbrăcați în cele mai frumoase haine pe care și le puteau permite, se îndreptau spre centrul comunei, unde îi aștepta clădirea semeață a unei biserici impresionante încă de la intrare. Intrau cu umilință și tăcere în lăcașul Domnului, unde își avea fiecare scaunul moștenit de la înaintași. De îndată, se simțeau cuprinși de măreția Celui de Sus, care se revărsa prin picturilor aurite de pe pereții înalți, sculpturile strălucitoare din jurul altarului și de ecoul magic pe care-l producea fiecare sunet scos de slujitorii divinității.

Babici era preot de foarte mulți ani în această biserică istorică. Mulți dintre enoriași nici nu-și aminteau să fi slujit altul înaintea lui, iar asta îl făcea cu atât mai respectat. Deși era destul să-l auzi o dată, ca să-ți dai seama că are un har prin care îți pătrunde până în adâncul sufletului, insuflându-ți credință, iubire, cinste și teama de păcate. În timpul slujbei – dar mai cu seamă a Cazaniei prin care le impresiona până la lacrimi pe femei, însă și pe mulți bărbați -, privirea lui trecea de la un ascultător la altul, zăbovind mai mult asupra celor care nu păreau pe deplin convinși de spusele sale. De aceea, unii dintre cei vizați de obicei, nu îndrăzneau să stea în primele rânduri, simțind cum păcatele lor pot fi citite și condamnate prin ochii neiertători ai părintelui. Era unul din principalele motive pentru care luau loc în ultimele rânduri sau stăteau în picioare, pregătiți să iasă primii și, eventual, să treacă în fugă pe la crâșmă, înainte de a ajunge acasă. Printre ei se număra și tata, fie iertat!

Predica de astăzi era despre pierderea credinței și alegerile care-l supără cel mai mult pe Creator. Spunea Părintele că unii dintre enoriași și-au pierdut calea dreaptă, apelând la mijloace diavolești, în speranța că se vor vindeca de unele boli. Ei sunt ca vrăjitorii pe care-i pomenește Scriptura, pentru că numai Cel de Sus poate vindeca orice boală, înafară de prostia de care dau dovadă acești rătăciți. ”Cu toții suntem făcuți din pământ și ne vom întoarce iarăși în lut”, rosti Babici cu elocvență. ”…dar pământul sfânt nu ne primește, atâta timp cât Tatăl Nostru ne ține în viață. Am auzit că, în loc să vă rugați mereu pentru ca Domnul să vă redea sănătate, ați început să credeți tot felul de invenții, precum că ar exista un teren cu puteri miraculoase. Nu v-ați dat în lături nici de la a fura din el și a vă îngropa de vii. Aceste fapte nu sunt pe placul Bisericii, pentru că nu-s nici pe placul lui Dumnezeu. Încetați imediat această practică păgână și căiți-vă!”, a continuat preotul, cu voce pătrunzătoare și priviri care te ardeau. Mulți și-au plecat fruntea cu rușine, deși nu toți dintre ei au mărturisit păcatul prin spovedanie. Dar simțeau că Părintele știe tot ce fac, așa cum știe Dumnezeu.

Slujba s-a terminat după miezul zilei, iar tatăl meu a răsuflat ușurat, în timp ce se pregătea să iasă în aerul liber de afară. Însă fătul avea misiunea să-l rețină până vine preotul, pentru a purta o mică discuție, veste deloc bună pentru omul cu mustrări de conștiință. Iar apariția preotului l-a făcut să se simtă mic de tot, deși aveau cam aceeași înălțime.

– Ai dat de dracu, Petre!, a fost expresia de întâlnire a Părintelui Babici.

Omul bisericii nu se mai folosea de eufemise și nici de același ton când intra în discuție cu oamenii, vorbind pe șleau despre orice subiect. Pentru prieteni era firesc, dar credincioșii mai slabi de înger simțeau aceeași inhibare ca în timpul slujbelor, cum era și în acest caz.

– Dar ce am mai făcut, dom’ Părinte?, întrebă tata, cu aerul unui elev curios să știe care din greșeli i se reproșează.

– Te faci că nu pricepi, după ce am vorbit despre asta în Predică?, îl certă Babici. De ce lași oamenii să creadă că pământul tău e mai bun decât al altora? Ce câștigi din asta?

Omul răsuflă ușurat că nu era vorba de altceva, după care se concentră să se dezvinovățească de această acuzație.

– Ardă-l focu’ pământ!, izbucni el cu ciudă neprefăcută. L-aș da oricui, dacă găsești pe cineva să-l cumpere ieftin, numa’ să scap de el. Destule zile fripte mi-a făcut, fără să am niciun folos.

Părintele îl privi în ochi, așa cum numai el știa, ajungând la concluzia că omul spune sincer ce are pe suflet.

– Eeeei, dacă așa stă treaba, trebuia să vii la mine, pentru că te pot ajuta, se temperă omul bisericii. Dar de ce mă mai mir, când dumneata te spovedești doar o dată pe an, și nici atunci cu inima deschisă. Am vorbit cu fătu’, aici de față, și ne-am gândit că pământul acela trebuie neapărat sfințit.

– Sfințit?, se arătă uimit tata. Sfinția Ta știe mai bine, numai să nu coste prea mult. La salariul meu…

– Lasă, nu te necăji de bani, că rezolvăm noi altfel, îl liniști Părintele cu o figură jovială. Fie vorba numai între noi, după ce alung spiritele satanice de pe terenul acela blestemat, o să trimit pe cineva să-mi aducă un ștraf din pământul eliberat de duhuri rele. Am și eu pe cineva bolnav de reumatism, iar prin acest lut sfințit va lucra acum Dumnezeu. Dumitale îți revine sarcina să nu mai lași pe nimeni să ducă din el, fără să aibă aprobarea mea. M-ai înțeles bine, Petre?

Tata a rămas blocat de întorsătura pe care a luat-o discuția, a chibzuit în tăcere și a bătut palma cu preotul. Măcar scăpa de grija păcatelor de care era bănuit și, pe deasupra, avea un sprijin în omul cel mai respectat din localitate.

Bulgărașul de zăpadă (7)

Toată suflarea omenească din localitate îl cunoștea pe gornicul Boitor. Înalt de statură și mai mult subțirel decât împlinit, cu picioare lungi ca niște catalige și mâini ca două brațe de caracatiță, impunea respect sau teamă printre semeni, în funcție de caracterul fiecăruia. Treaba lui era să păzească recolta de pe pământurile CAP-ului, iar circuitul de rutină începea dinaintea înserării și se termina după răsăritul soarelui, când veneau agricultorii pe câmp. Avea ochi de șoim și cutezanța unui militar în misiune, deși umbla de unul singur, purtând doar o brișcă veche la brâu, cu care își tăia slana și pita pusă de merinde. Nu se pierdea cu firea când întâlnea mai mulți hoți, cu carul încărcat de știuleți, cartofi, dovleci sau alte bunuri culese de pe terenurile păzite de el. Dacă nu lăsau prada, luând-o la fugă, îi punea la pământ cu palmele lui tari ca piatra, chit că era amenințat adesea cu furcoiul, toporul sau alte obiecte menite să-l înfricoșeze. E drept că uneori se alegea cu răni, dar le trata cu câte un pahar de tărie prin care era cinstit la crâșma ”Trei Păduchi”, de către cei respectuoși și recunoscători. Pentru că Boitor era un om bun la suflet, iar asta se vedea când închidea ochii în fața unor sărmani care-și duceau acasă câte un sac de legume sau fructe, de pe câmp sau din livadă.

Noi, copiii de pe strada lui, îl îndrăgeam pe gornicul cel hâtru și îl înconjuram imediat ce se apropia de casă. Știam că nu vine niciodată cu buzunarele goale, iar el ne întâmpina zâmbind pe sub mustața deasă, de parcă toți am fi fost ai lui. Se așeza pe prima bancă și ne cuprindea cu privirea lui caldă, de parcă ar fi vrut să ne numere dacă suntem toți, după care își împărțea bunătățile: sămânță de floarea soarelui, fructe de sezon sau alte surprize care ne încântau de fiecare dată. Cum ar fi un fluier făcut de mâna lui și la care ne învăța să cântăm pe rând sau alte minunății cioplite din lemn cu cuțitul de la brâu. Ne privea cu duioșie cum ne bucuram de daruri, în timp ce trăgea cu poftă din țigara pe care tocmai și-o răsucise. Iar printre fumuri și mirosul de duhan ieftin, ne spunea povești la care rămâneam muți de admirație, deși nu erau cu prinți și balauri, ci cu oameni și copii precum noi. Nu se grăbea niciodată acasă, amânând pe cât se putea întâlnirea cu nevasta, care-l certa întotdeauna pentru întârziere, și fiica bună de măritat, mereu nemulțumită că nu are bani de haine mai frumoase. Problemele lor mărunte, după părerea bărbatului, îi fugăreau somnul și îl oboseau mai tare decât toată noaptea de bătut câmpurile.

Într-o dimineață de toamnă generoasă, înainte de a intra pe străzile comunei, Boitor s-a oprit pe trunchiul doborât al unui copac, să-și tragă sufletul. Timp tocmai potrivit să termine de cioplit căluțul din lemn pe care intenționa să-l dea copiilor nerăbdători să-l întâmpine . Cuțitul aluneca ușor prin lemnul docil, scoțând în evidență detaliile cele mai reprezentative ale unui cal zburdând cu coama în vânt. Deodată, atenția gornicului a fost atrasă de Ciombe, un țigan pirpiriu și fără vreo ocupație onorabilă, care se strecura tiptil pe marginea cealaltă a drumului. Nu l-ar fi abordat, însă coșul pe care-l ducea în spate i-a atras atenția, amintindu-i menirea pe care o avea.

– Bună dimineața!, a strigat el, în timp ce se ridica în picioare pentru a fi văzut.

Ciombe s-a oprit și a întors capul către locul de unde venea salutul, în timp ce pe chipul lui se citea o neplăcută surprindere.

– Bună, bade Boitor, da’ încă nu ai ajuns acasă?, a răspuns trecătorul cu o jumătate de gură.

– Păi de ce să mă grăbesc? Casa o găsesc oricând la locul ei, dar pe tine nu te-aș fi văzut dacă nu eram aici. Hai și te odihnește puțin lângă mine, se vede cât ești de obosit.

Țiganului nu-i surâdea ideea, însă știa că n-are cum să refuze invitația, dacă vrea să poarte în continuare o discuție amiabilă. Așa că s-a apropiat spășit de gornic și a acceptat să ia loc lângă el, oftând și plângându-se:

– N-aș prea zăbovi, că mă așteaptă nevasta de ceva vreme. Știi că-i beteagă de un picior și nu poate să se descurce fără mine.

– Dar nu te rețin decât câteva clipe, îl asigură gornicul, privind mai insistent la încărcătura din coș. Vreau doar să știu ce cari cu atâta trudă, fiindcă nu se vede de fleandura pusă deasupra. Sper că n-ai furat ceva de pe câmpuri.

Ciombe se arătă revoltat, după care intră imediat în defensivă, cum îi era obiceiul în fața unor astfel de acuzații.

– Vai de mine, doar nu mă crezi un astfel de om, bade Boitor. Să mor eu că mi-s cinstit și nu iau niciodată ce nu-i al meu. Doar vezi că vin dinspre centru, nu de pe câmp, și mă duc spre căsuța mea din vale.

Paznicul nu părea convins și i-a pus mâna ca o lopată pe umărul îndoit de funia coșului.

– Știu eu pe unde ai umblat?, a rostit el pe un ton insinuant. Nu mai bine ar fi să-mi arăți ce ai în spate, dacă nu-i nimic de ascuns?

Țiganul nu avea loc de întors, s-a eliberat de strânsoarea coșului, l-a pus în fața lor și a dat deoparte cârpa cu care era acoperit. Nu mică a fost mirarea gornicului, care a exclamat:

– Doar pământ!? Ce faci cu el și de unde l-ai luat?

Pirpiriul se bâlbâi la început, dar în cele din urmă reuși să se exprime.

– Bade Boitor, știu că ești om cumsecade și nu mă vei da de gol. Trebuia să-mi tratez cumva femeia… să nu-i taie piciorul… și am auzit că pământul lui badea Petru face minuni. M-am gândit că nu fac niciun rău dacă-mi duc și eu acasă și-i fac un tratament natural. E doar al doilea coș, dar deja parcă se simte mai bine. Noi n-avem bani de doftor, pământul ăsta e singura speranță în vindecare. Am auzit că pe alții i-a ajutat mai mult decât moaștele de la mănăstire.

Gornicul își îndesa mâna printre hălcile negre de pământ și nu-i venea să creadă ce aude. Țiganul era atât de serios în afirmațiile lui, încât n-ar fi avut inima să-i pună la îndoială credința. A socotit că-i mai potrivit să-i ofere o porție de duhan, să-și împăturească amândoi câte o țigară și să o fumeze îndelung sub soarele tot mai îndrăzneț al dimineții.

Zambiti! Descoperiri pe Marte, pe Soare… | experiente in afaceri

Bulgărașul de zăpadă (5)

Pomenile de după înmormântare erau evenimentele cele mai așteptate, mai ales de femeile bătrâne, după cum îmi amintesc din vremea copilăriei mele. Bunica mea părea abonată la ele, fiind femeie văduvă și o companie avizată în ceea ce privește ultimele întâmplări și bârfe care circulau în localitate. Deoarece – după ce oamenii pătrunși de respect pentru amintirea defunctului își spuneau rugăciunea și se așezau la mesele întinse în curte – șușotelile începeau de la primul fel de mâncare. Meniul era cam același de fiecare dată, doar calitatea și felul în care era servit diferea. Se începea cu o ciorbă de zarzavat cu carne de oaie, căreia pe la noi i se spunea guiaș, urmat de sarmale și cozonaci. În perioadele de post, carnea din ambele feluri era înlocuită cu ciuperci. Invitații nu se puteau baza că vor putea discuta mai multe la desert, mai ales că uneori, când nu încăpeau toți deodată, urma și a doua serie.

Țin minte că uneori mă lua și pe mine bunica, iar eu mă simțeam tare fericit să stau lângă ea și alături de atâția oameni în vârstă. Mâncarea mi se părea mai bună ca oriunde și îmi părea rău că totul se termina prea repede.  Pentru că eu eram trimis acasă cu două felii de cozonac, înainte ca lumea să se ridice și să spună rugăciunea de mulțumire. Urmau discuții care îi priveau doar pe adulți, iar bătrânele erau cele care șușoteau mai cu seamă. Unul dintre subiecte, dezbătut la o pomană din acea toamnă, mi l-a povestit bunica în vacanța care a urmat.

– Mărie, am auzit că pe ginerele tău l-a căutat miliția…, a dat startul lelea Salvina, înainte de a gusta din ciorba fierbinte și cu miresme îmbietoare.

Bunica i-a aruncat o privire iscoditoare, să vadă dacă expresia îi e răutăcioasă sau doar ca urmare a curiozității. Mulțumită de constatare, a răspuns ca să audă și prietena Iulișca, toate trei fiind nelipsite de la pomeni și la fel de contributive în dialoguri.

– E drept, dar s-au dus cum au venit. Ginerele îi de vină, că a vrut să astupe gropile făcute de alții în capătul grădinii. Eu i-am spus: ”măi omule, pe acolo nici să umbli nu-i bine, darămite să dai cu sapa!”

Femeile și-au făcut cruce, scuipând simbolic în sân și suflând în lingura cu ciorbă aburindă.

– Ai dreptate, tu Mărie!, continuă de data asta Iulișca. Ați văzut ce-au pățit frații ”tâmbiți” dacă au căutat comori în pământul acela negru.

– Daaa, daaa, a dat din cap lelea Salvina. Dar măcar au găsit-o pe biata Iuți și au îngropat-o cum se cuvine.

Bunica le-a privit cu uimire și s-a burzuluit la așa vorbe.

– Ba nu au îngropat-o cum trebuia! E drept că a plătit primăria, dar tot se cădea să facă pomană, măcar cu femeile văduve. Iar apoi știți și voi că Iuți arăta ca și cum ar fi murit cu o zi înainte, deși era îngropată de câteva luni. Trebuiau chemați neapărat înalți prelați, care ar fi putut constata că e o sfântă, de aceea nu a putrezit și nici miros nu a prins. Pe de altă parte, mă gândesc că o fi de la pământul unde a fost îngropată, adică fundul grădinii mele, care are harul de a face minuni.

Grăsimea de pe trupul rotund al Salvinei se cutremură vizibil, iar chipul micuței Iulișca afișa o mirare profundă.

– Parcă ziceai că-i periculos terenul acela, iar acum ne dai de înțeles că ar avea efecte miraculoase, se exterioriză cea din urmă.

Maria termină de sorbit ultima lingură de ciorbă, se șterse cu batista la gură și abia apoi catadicsi să le lămurească.

– Bănuiesc că-i un blestem pentru cei care-l sapă, cum au pățit-o frații Milu și Manu, dar și ginerele meu. Însă, folosit ca atare, pământul acela are proprietăți dobândite de la Dumnezeu. Țin minte că, pe vremea când eram tânără și acolo era o baltă adâncă, am văzut un glob de lumină cum se prăbușește exact în ea. Era o noapte cu stele, iar eu m-am grăbit să văd ce poate să fie. Când am ajuns, apa de la suprafață fierbea ca într-o oală și era caldă precum cea din covata de spălat rufe. Am stat acolo până l-am auzit pe tătuca strigându-mă. Toată noaptea m-a ținut trează acel fenomen și mi-am zis că-i un semn ceresc. A doua zi, când am revenit, suprafața bălții era neagră și fără pic de viață în ea. Degeaba le-am povestit părinților ce s-a întâmplat, le-au luat drept scorneli copilărești, iar asta m-a făcut să închid acest secret în mine, deși nimeni nu-și explica de ce a rămas balta fără viețuitoare.

Cele două prietene și-au făcut iarăși cruce, rămânând pe gânduri în timp ce-și puneau câteva sarmale cât pumnul de mari. Erau gustoase, dar și povestea bunicii mele le intriga enorm.

– Nici nouă nu ne-ai spus nimic despre această întâmplare, se miră lelea Salvina. Deși nu ascundem nimic una de alta.

– Chiar așa, îi ținu și Iulișca isonul.

– Acum mi-am amintit și eu, se scuză Maria. Și m-am gândit că și miliția știe ceva, din moment ce i-a poruncit ginerelui să îngrădească bine proprietatea pentru ca nimeni să nu mai poată intra.

Cele trei bătrâne s-au privit cu înțeles, și-au făcut trei cruci consecutive și au continuat să mănânce în tăcere. Era ceva ciudat cu pământul acela negru, atât de răscolit în ultima vreme.

Cărat/adus pământ vegetal | Verde si curat