Bulgărașul de zăpadă (5)

Pomenile de după înmormântare erau evenimentele cele mai așteptate, mai ales de femeile bătrâne, după cum îmi amintesc din vremea copilăriei mele. Bunica mea părea abonată la ele, fiind femeie văduvă și o companie avizată în ceea ce privește ultimele întâmplări și bârfe care circulau în localitate. Deoarece – după ce oamenii pătrunși de respect pentru amintirea defunctului își spuneau rugăciunea și se așezau la mesele întinse în curte – șușotelile începeau de la primul fel de mâncare. Meniul era același de fiecare dată, doar calitatea și felul în care era servit diferea. Se începea cu o ciorbă de zarzavat cu carne de oaie, căreia pe la noi i se spunea guiaș, urmat de sarmale și cozonaci. În perioadele de post, carnea din ambele feluri era înlocuită cu ciuperci. Invitații nu se puteau baza că vor putea discuta mai multe la desert, mai ales că uneori, când nu încăpeau toți deodată, urma și a doua serie.

Țin minte că uneori mă lua și pe mine bunica, iar eu mă simțeam tare fericit să stau lângă ea și alături de atâția oameni în vârstă. Mâncarea mi se părea mai bună ca oriunde și îmi părea rău că totul se termina prea repede.  Pentru că eu eram trimis acasă cu două felii de cozonac, înainte ca lumea să se ridice și să spună rugăciunea de mulțumire. Urmau discuții care îi priveau doar pe adulți, iar bătrânele erau cele care șușoteau mai cu seamă. Unul dintre subiecte, dezbătut la o pomană din acea toamnă, mi l-a povestit bunica în vacanța care a urmat.

– Mărie, am auzit că pe ginerele tău l-a căutat miliția…, a dat startul lelea Salvina, înainte de a gusta din ciorba fierbinte și cu miresme îmbietoare.

Bunica i-a aruncat o privire iscoditoare, să vadă dacă expresia îi e răutăcioasă sau doar ca urmare a curiozității. Mulțumită de constatare, a răspuns ca să audă și prietena Iuli, toate trei fiind nelipsite de la pomeni și la fel de contributive în dialoguri.

– E drept, dar s-au dus cum au venit. Ginerele îi de vină, că a vrut să astupe gropile făcute de alții în capătul grădinii. Eu i-am spus: ”măi omule, pe acolo nici să umbli nu-i bine, darămite să dai cu sapa!”

Femeile și-au făcut cruce, scuipând simbolic în sân și suflând în lingura cu ciorbă aburindă.

– Ai dreptate, tu Mărie!, continuă de data asta Iuli. Ați văzut ce-au pățit frații ”tâmbiți” dacă au căutat comori în pământul acela negru.

– Daaa, daaa, a dat din cap lelea Salvina. Dar măcar au găsit-o pe biata Tuți și au îngropat-o cum se cuvine.

Bunica le-a privit cu uimire și s-a burzuluit la așa vorbe.

– Ba nu au îngropat-o cum trebuia! E drept că a plătit primăria, dar tot se cădea să facă pomană, măcar cu femeile văduve. Iar apoi știți și voi că Tuți arăta ca și cum ar fi murit cu o zi înainte, deși era îngropată de câteva luni. Trebuiau chemați neapărat înalți prelați, care ar fi putut constata că e o sfântă, de aceea nu a putrezit și nici miros nu a prins. Pe de altă parte, mă gândesc că o fi de la pământul unde a fost îngropată, adică fundul grădinii mele, care are harul de a face minuni.

Grăsimea de pe trupul rotund al Salvinei se cutremură vizibil, iar chipul micuței Iuli afișa o mirare profundă.

– Parcă ziceai că-i periculos terenul acela, iar acum ne dai de înțeles că ar avea efecte miraculoase, se exterioriză cea din urmă.

Maria termină de sorbit ultima lingură de ciorbă, se șterse cu batista la gură și abia apoi catadicsi să le lămurească.

– Bănuiesc că-i un blestem pentru cei care-l sapă, cum au pățit-o frații Milu și Manu, dar și ginerele meu. Însă, folosit ca atare, pământul acela are proprietăți dobândite de la Dumnezeu. Țin minte că, pe vremea când eram tânără și acolo era o baltă adâncă, am văzut un glob de lumină cum se prăbușește exact în ea. Era o noapte cu stele, iar eu m-am grăbit să văd ce poate să fie. Când am ajuns, apa de la suprafață fierbea ca într-o oală și era caldă precum cea din covata de spălat rufe. Am stat acolo până l-am auzit pe tătuca strigându-mă. Toată noaptea m-a ținut trează acel fenomen și mi-am zis că-i un semn ceresc. A doua zi, când am revenit, suprafața bălții era neagră și fără pic de viață în ea. Degeaba le-am povestit părinților ce s-a întâmplat, le-au luat drept scorneli copilărești, iar asta m-a făcut să închid acest secret în mine, deși nimeni nu-și explica de ce a rămas balta fără viețuitoare.

Cele două prietene și-au făcut iarăși cruce, rămânând pe gânduri în timp ce-și puneau câteva sarmale cât pumnul de mari. Erau gustoase, dar și povestea bunicii mele le intriga enorm.

– Nici nouă nu ne-ai spus nimic despre această întâmplare, se miră lelea Salvina. Deși nu ascundem nimic una de alta.

– Chiar așa, îi ținu și Iuli isonul.

– Acum mi-am amintit și eu, se scuză Maria. Și m-am gândit că și miliția știe ceva, din moment ce i-a poruncit ginerelui să îngrădească bine proprietatea pentru ca nimeni să nu mai poată intra.

Cele trei bătrâne s-au privit cu înțeles, și-au făcut trei cruci consecutive și au continuat să mănânce în tăcere. Era ceva ciudat cu pământul acela negru, atât de răscolit în ultima vreme.

Cărat/adus pământ vegetal | Verde si curat

 

Bulgărașul de zăpadă (4)

În acele vremuri, nu era deloc o cinste să fii chemat la miliție, cu atât mai puțin dacă erai vizitat de vreunul acasă. Tata s-a pomenit cu tânărul milițian, Adrian, intrându-i în casă, într-o dimineață de toamnă blândă. Era perfect de înțeles spaima prin care a trecut, alături de mama, când l-au văzut îmbrăcat în uniformă, cu totul altfel de cum arăta  în întâlnirile joviale dintre vecini. Eu eram plecat la internat, căci tocmai începuse școala, dar nu voi uita trăirile pe care mi le-a descris ulterior mama, printr-o scrisoare lungă.

– Bade Petre, hai până afară, că te caută căpitanul Apopei, au fost cuvintele plutonierului, care l-au lovit ca o măciucă în moalele capului.

Femeia și-a dus mâna la gură, a surprindere, iar bărbatul și-a tras repede cizmele în picioare, după care l-a urmat. Șeful de post nu avea mai mult de patruzeci de ani, dar arăta acrit de viață și de vremuri. Înalt de făptură, cu tâmplele în nuanțe argintii și cu o burtă moderată, se căznea să-și culeagă o pară din pomul crescut chiar în fața casei. A reușit să o ia pe cea dorită, iar chipul i s-a arătat mai destins la vederea gazdei. Însă expresia de lehamite tot nu putea să dispară complet.

– Bună dimineața, a salutat bătrânul, cu o voce gâtuită de emoție.

– Tovarășe, ai belit-o!, i s-a adresat șeful de post, în timp ce-și ștergea para cu o palmă.

– Nu înțeleg, domnu’ căpitan, a răspuns gazda nedumerită.

– Dumneata ai un capăt de grădină nelucrat, care este înconjurat de proprietățile mai multor vecini, continuă pe aceeași notă șeful de post.

– Păi, cam am… da-i pământ rău și nu știu la ce s-ar putea folosi, se justifică omul.

– Hmmm, mormăi ofițerul în timp ce mușca din para încă necoaptă pe de-a-ntregul.

Nu se știa dacă era un răspuns la afirmația gazdei sau o nemulțumire la gustul mai puțin dulce al fructului. Oricum, continuă să-i exploreze aromele, sperând să găsească măcar o parte din cele la care se aștepta.

– Zici că nu-i lucrat?, reveni el într-un târziu, după ce aruncă departe cotorul. Ia să ne conduci mata până acolo, să vedem cum arată.

Presimțiri sumbre l-au încercat pe tata, mai ales când și-a amintit de groapa aceea misterioasă. A astupat-o el cât a reușit, dar poate că s-a jucat vreun copil pe-acolo și s-a accidentat. Sau cine știe ce altceva, din moment ce miliția vrea s-o vadă. A pornit înainte cu pași șovăitori, urmat îndeaproape de oamenii în uniformă albastră, atenți la fiecare detaliu. Roua dimineții persista încă pe frunzele stafidite, iar pomii își trădau intenția de a se debarasa de verdeață. Mare parte din legume erau și ele strânse, lăsând în urma lor goliciuni care contrastau cu porțiunile nerecoltate. Fundul grădinii a apărut în față, în toată nebulozitatea lui, iar uimirea proprietarului se citea pe chipul îngrozit. Terenul plin de vegetație sălbatică odinioară, părea acum un câmp de luptă plin de tranșee, cu un pământ negru și frământat în fel și chip. Un adevărat coșmar, neîntâlnit încă de vreun agricultor.

– Pe-al meu Dumnezeu!, exclamă proprietarul din străfundul sufletului.

– Ai belit-o rău de tot, tovarășe, îl asigură și căpitanul Apopei. Parcă ziceai că nu merită lucrat terenul, dar văd că aici s-a săpat din greu.

Gazda s-a întors spre milițieni cu aceeași figură răvășită și o voce gâtuită de uimire:

– Dar nu eu am săpat aici, că doar nu-s nebun!, îi asigură el. Era doar o groapă, pe care aproape am acoperit-o.

– Doar o groapă zici? Și cine a făcut-o?, îl întrebă șeful de post.

– Habar n-am! M-am enervat și i-am spus nevestii despre ea, după care am făcut ce am putut în ziua aia ca să refac pământul. N-am apucat să termin, dar văd că ar fi fost în zadar: e ceva diabolic aici.

– Nu-i vorba de nimic supranatural, îl asigură căpitanul. Nu știu când ai fost ultima dată pe aici, dar ar trebui să cunoști ce se întâmplă în ograda dumitale. Nici măcar nu ai un gard ca lumea, așa că poate intra oricine poftește. Azi-noapte, au săpat aici vecinii tăi, Milu și Manu, doi pierde-vară bețivi și certați cu legea, care au scos la lumină un sac de plastic cu un cadavru în el.

– Un mort pe terenul meu?!, se îngrozi bătrânul.

– Da, mai degrabă o bătrână decedată. E vorba de vecina din capăt, pe care fiica sa nebună a îngropat-o pe ascuns, ca să primească în continuare pensia. Nimeni nu știa că a decedat, iar poștașul îi dădea banii pe semnătura ei. Frații ăștia au crezut că vor găsi o altă pleașcă, după ce au văzut pe altcineva săpând în toiul nopții. Așadar, înțelegi câte probleme ne-a făcut terenul ăsta blestemat? Trebuie să vii la secție și să dai o declarație scrisă cu tot ce știi despre el și ce ai făcut în această  privință. Apoi o să îngrădești bine proprietatea și o vei păzi ca pe ochii din cap.

– Dar eu nu-mi permit atâta material acum, se plânse omul cu amărăciune în glas.

– O să te ajutăm noi cu plasă și stâlpi, ba o să-ți trimitem doi oameni buni de lucru. Dar nu vreau să mai aud de locul ăsta, ai înțeles?

Tata a dat din cap a încuviințare, deși nu prea avea încredere în promisiunile unui milițian. Era clar că-l așteptau zile grele, pe lângă atâtea altele de care era sătul până peste cap.

 

Dacia Militie / 1310 - Reno.ro - Forum Renault Romania

 

Bulgărașul de zăpadă (3)

Frații Tâmb umblau mereu împreună, de parcă numai așa ar reprezenta o persoană completă. Nu erau gemeni și nici nu semănau prea mult ca fizionomie, dar au fost botezați cu nume asemănătoare: Emilian și Emanuel, de unde și prescurtările, Milu și Manu. Diferența de vârstă dintre ei era mică și puțini știau care-i mai mare, mai ales că oamenii liniștiți îi ocoleau. Și nu doar din cauză că erau ”tâmbiți” când se îmbătau – iar asta se întâmpla frecvent -, dar se știa că au avut probleme cu poliția, după câteva reclamații de furt și agresiune venite din partea unor consăteni. Nu lucrau nicăieri cu forme legale și nimeni nu-și explica de unde își permiteau să bea în fiecare zi, mai ales că nu le plăcea munca. E drept că aveau o grădină mare, cu pomi și viță de vie, moștenită de la părinții decedați înainte de vreme. Dar pământul era năpădit de buruieni și vița de vie se sălbăticise de când nu a mai fost curățată, Milu și Manu fiind prea ocupați cu planurile de câștig facil.

– Mi-a venit o idee strălucită, tinere!, radie de bucurie Milu, în timp ce desfăcea alte două sticle de bere.

Era seară și se bucurau de ”cina” lor obișnuită, servită în curte, tolăniți pe cele două scaune confortabile și privind cu lehamite la iarba care le cucerise curtea.

– La câte idei strălucite ai avut, ar fi trebuit să ne scăldăm într-o piscină umplută cu pălincă, îi replică Manu, admirându-și tatuajele care-i înnegreau brațele.

– Păi numai eu vin cu idei, dacă tu ești prost, se burzului primul frate. Auzi la el: o piscină cu pălincă!? Te-ai îneca în ea, mă, că n-ai mai putea să respiri! Cum a pățit și Nuțu lu’ Popicu când a căzut în cada cu vin pentru oțet a fabricii.

– Vezi că nu mă înțelegi, deși te dai deștept! Era o metaforă, răspunse cu emfază cel de-al doilea frate.

– Lasă tu metaforele, că eu vin cu o afacere reală și bănoasă, îi explică Milu în timp ce-și trecea mâna prin părul lung și unsuros. Trebuie doar să săpăm puțin în grădina vecinului și… oameni ne-am făcut!

– Să săpăm?! N-am mai săpat de când ne obliga tata, dar și atunci îl fentam, se revoltă Manu. Săpatul e o muncă primitivă și josnică, ai spus-o și tu.

– Stai că nu mă înțelegi, reluă fratele cu idei, după care goli cu sete jumătate din sticla cu băutură, exemplu pe care-l urmă și celălalt. Într-una din nopțile trecute, l-am văzut pe Folturosu’ cum a îngropat ceva pe terenul acela nefolosit, în toiul nopții. Era și nevasta cu el și au săpat câteva ore ca să ascundă un lucru important. S-a nimerit să nu pot dormi din cauza lătratului repetat al lui Lăbuș, câinele vecinului din față. Am luat furcoiul din grajd, hotărât să-i fac felu’, dar mi-am dat seama cui se adresa și atunci i-am observat pe cei doi, după lanterna pe care o foloseau. E ceva baban aici, tinere!

– Asta crezi tu, răspunse mai puțin hotărât fratele, sorbind iar din bere și căutându-și țigările. Poate nu merită osteneala și ne alegem doar cu o febră musculară. Urăsc durerea de după efort.

– Sunt sigur că merită și bănuiesc despre ce-i vorba. Mai ții tu minte că a dispărut fetița lui Țompa? Nu s-a dat de urma ei nici până acum, deși tatăl a promis o recompensă mare celui care o găsește, vie sau moartă. Cred că Folturosu’ a omorât-o pentru că tot striga după el. Apoi, împreună cu Maricica, au scăpat de cadavru îngropându-l în grădina dintre noi.

Manu a căzut pe gânduri, printre fumurile dese de țigară care-l făceau să se simtă precum o locomotivă veche, dar puternică. În cele din urmă, se hotărî să facă un compromis:

– Ok, sunt de acord, dacă ne stimulăm înainte cu o sticlă de tărie. Pe care o plătești doar tu, dacă nu găsim nimic de valoare.

Milu a acceptat învoiala, fiind ferm convins că are dreptate, iar aventura lor a început în aceeași seară, prin pregătirea sculelor ruginite de când n-au mai fost folosite. Până s-au întărit cu o pălincă luată pe datorie de la vecini, noaptea s-a lăsat iarăși împodobită de stele, numai bună pentru a le facilita căutările. Și totuși, săpatul nu era o muncă ușoară nici la vârsta lor, mai ales că terenul era plin de gropi proaspete, încât nu știau care zonă ar fi cea în care să insiste. După mai multe ore de efort, pe când fratele mai sceptic se gândea să abandoneze, hârlețul lui a dat de ceva care i-a atras atenția.

– Măi frățioare, ia vino să vezi ce e în sacul acesta de plastic, a exclamat el cu mai mult entuziasm.

Pletosul s-a apropiat și a aprins bricheta pentru a cerceta mai bine. Cu forțe noi, au continuat amândoi să dea la o parte pământul, până când l-au eliberat de tot și au putut să-l examineze pe îndelete. Milu și Manu erau încântați, iar primul și-a exprimat astfel bucuria:

– Ți-am zis că aici e îngropată fetița lui Țompa! I-o ducem acasă chiar acum și ne luăm recompensa. Am auzit că-i vorba de zece mii de lei, tinere!

 

2021.Microintreprindere - Cheltuieli in folosul personal al asociatilor -  Liliana Ungureanu | Expert contabil

Bulgărașul de zăpadă (2)

Nimeni nu-și amintea cine i-a dat porecla rușinoasă, poate copiii sau vreun adult mai răutăcios. Dar noi i-o adresam de câte ori îl vedeam venind de la muncile câmpului, cu coasa și sapa purtate pe umăr.

– ”Folturosule”!, strigam și eu alături de ceilalți neastâmpărați, urmărindu-l la o distanță sigură.

Se oprea uneori și își întorcea privirea blajină înapoi, moment în care fiecare se adăpostea după câte vreo poartă, un stâlp sau orice alt ascunziș. Ne gândeam că poate se enervează și ne fugărește cu uneltele tăietoare, dar era prea obosit să-și pună mintea cu niște prunci fără minte. Așa că, după acel moment de odihnă, își relua drumul spre curtea lui, împrejmuită de un gard înalt din lemn, prin care nu mai puteam vedea nimic. Doar vocile noastre mai răsunau un timp:

– Folturosu-rosu, Folturosu-rosu…, până ne plictiseam și găseam altă distracție.

Batjocura era provocată de hainele ponosite, pline de folturi*, pe care nevasta lui i le cosea cu încăpățânare, neîndurându-se să-i cumpere altele. Niciunul dintre noi nu îl știa sub alt nume, așa cum o știam pe Maricica, cea cu care își ducea traiul și de care asculta cu sfințenie. Omul era înalt și costeliv, în timp ce ea arăta cu totul altfel: micuță, plinuță și îmbrăcată mereu ca de sărbătoare. De uitătura ei iscoditoare și vocea-i ascuțită ne temeam și mai tare ca de coasa Folturosului, așa că o ocoleam de câte ori trecea pe drum. Iar asta se întâmpla mai ales joia – în ziua de piață – și duminica, când mergea de una singură la biserică. Pe bărbat îl lăsa acasă, cu sarcini precise, trasate dinainte.

În seara despre care vreau să vorbesc, Maricica era foarte surescitată și a izbucnit imediat ce și-a văzut bărbatul intrând în curte.

– Omule, în grădina vecinului nostru se petrece ceva necurat.

Omul a privit-o scurt și a ridicat mai lung din umerii osoși.

– Lasă să se petreacă, doar e pământul lui, a îndrăznit el să se arate nepăsător.

– Eeee, ce tot vorbești acolo?! De-aia ești sărac de-o viață, oricât ai munci. Trebuie să fii deștept și să profiți de ocaziile pe care ți le oferă soarta. Iar acum este momentul nostru, când pentru un pic de trudă ne vom căpătui pentru totdeauna.

– Ce vrei să spui, Maricico?

Femeia se așeză pe un scaun, ca să-i povestească cu mai multă vigoare ce a descoperit și apoi să-i explice concluziile la care a ajuns.

– L-am văzut aseară pe baciu’ Petre, cum astupa oarece în partea de grădină care se învecinează cu a noastră. Terenul acela nu e bun de nimic și nu a fost lucrat vreodată, iar asta trebuie să ne dea de gândit. E clar că a ascuns ceva în pământ, iar acel ceva trebuie să fie foarte valoros. Știi și tu că, de curând, au fost vizitați de rudele din Germania, care nu au venit cu mâna goală, fii sigur. Aici e vorba de valută sau de aur, cu care nu-i bine să te prindă Partidul. De aceea a făcut groapa într-un loc pustiu și a pus averea la păstrare. Noi vom merge la noapte și o vom dezgropa, după care știu eu cum să o schimbăm în lei.

Folturosu’ a ascultat cu gura căscată și apoi și-a făcut cruce. Nu-i venea să creadă la ce păcat îl îndemna femeia, cu atâta ardoare.

– Vrei să furăm de la vecin!, își exprimă el mirarea. Dar nu-i păcat în fața lui Dumnezeu, plus că-i și nelegiuire?

– Tu vorbești de Dumnezeu?, că n-ai călcat de ani de zile în biserică. Nelegiuire nu e mai mare decât cea pe care a făcut-o baciu’ Petre, ascunzând ce ar trebui declarat. Așa că, haide și cinează, iar după lăsarea întunericului ne ducem și scoatem comoara. Nu-ți fie lene, că de mâine vom fi bogați.

Bărbatul mormăi ceva a nemulțumire, dar Maricica nu era dispusă să-i asculte aberațiile, așa că se ridică și porni înainte spre bucătărie. Era o ocazie cum nu se poate mai potrivită să desfacă o sticlă de vin, din care să-i dea și bărbatului un pahar, pentru încurajare.

Pe la ora zece, când doar luna și stelele mai luminau grădinile, Folturosu’ și Maricica au ajuns la locul acoperit de crengi și au început să-l exploreze cu temeinicie. Bărbatul executa fiecare comandă primită de la nevastă, aceasta din urmă dirijându-l cu o lanternă care-i arăta mai clar locul unde trebuia să insiste. Și a săpat omul acela până spre dimineață, fără să dea de vreo ladă sau altceva care să le revigoreze speranțele. Maricica devenea tot mai nervoasă, Folturosu’ tot mai agasat, până când n-au mai rezistat și i-a lovit pe amândoi oboseala. Groapa a devenit imensă, dar nu mai erau în stare să o astupe la loc, așa că au acoperit-o înapoi, cu aceleași crengi. Apoi s-au retras cu gânduri amare, el că și-a pierdut noaptea de odihnă, iar ea că acea comoară e prea bine ascunsă, dar tot nu se va lăsa din căutat.

 

* folturi – petice

Într-o dimineață au văzut o GROAPĂ MISTERIOASĂ care se CĂSCASE în GRĂDINA  LOR! Cu fiecare zi CREȘTEA din ce în ce mai MARE, până a ajuns la 2 METRI!  Ce au descoperit

Bulgărașul de zăpadă

Aveam opt ani și mă consideram un adult nedreptățit. Peste tot vedeam numai restricții: când și cât să mănânc, orele obligatorii de somn, să nu ies pe stradă că mă calcă mașinile, să nu mă urc în pomi, să nu întârzii la cină… Era clar că trăiam într-o dictatură a părinților din care trebuia să scap. La asta se adăuga și sora mea de patru ani, care se ținea mereu după mine. Astfel de motive m-au determinat să-mi caut un refugiu cât mai bine ascuns, în care să-mi fac propriul program, să mă simt eliberat de constrângeri.

Prima încercare a fost frunzișul des al mălinului de la poartă, în care mă cățăram și stăteam ore întregi privind pe ascuns la trecătorii de pe stradă sau la familia din curte, îngrijorată de absența mea. Ascunzătoarea n-a rezistat multă vreme, părinții și-au dat seama unde dispăream și mă extrăgeau mereu dintre ramurile copacului. Era clar că trebuia să găsesc un loc mai ferit, cât mai departe posibil de curte și de ochii curioși ai celor din jur. Atunci mi-a venit ideea să-mi sap un adăpost sub pământ, tocmai la capătul grădinii noastre. Acolo a fost odată o baltă, care a secat între timp și acum creșteau doar buruieni și ierburi încâlcite.

Era o treabă tare anevoioasă pentru puterile mele, dar ambiția îmi era mare și timpul trebuia folosit cu judecată. Peste săptămână, aveam câteva ore în care tata era la lucru și mama mergea cu soră-mea în vizită la bunica și la mătuși. Eu nu puteam să mă deplasez pe picioare, din cauza sechelelor după poliomelită, iar asta îmi oferea ocazia să rămân singur, după ce promiteam solemn că voi citi povești și voi fi cuminte ca un înger. Neîncrezătoare era uitătura pe care mi-o arunca mămica, dar se înmuia în fața inocenței pe care o afișam, ca un bun actor. După plecarea lor mult-așteptată, mă grăbeam spre grajd, de unde luam sapa și hârlețul, unelte pe care le-am văzut foarte eficiente în munca pământului. Le trăgeam cu sârg după mine, pe cărăruia dintre grădina bine întreținută și valea cu broaște care mărginea terenul nostru. Era cale lungă, de câteva sute de metri, dar o parcurgeam cu mare sârg și visuri mărețe.

Ajuns pe câmpul sălbăticit, am început imediat lupta cu jungla deasă de verdețuri și rădăcini rezistente, pentru a elibera locul în care să-mi construiesc cea mai mare și frumoasă ascunzătoare subterană. Nu-mi închipuisem că va fi atât de greu, nici că o să am nevoie de o seceră, dar asta nu mă descuraja deloc. În acea primă tură de zoală, am reușit doar să-mi creez un front de lucru, după care m-am întors la timp pentru a nu-mi fi sesizată absența. Munca mea tenace a continuat tot așa, chiar și duminica dimineață, când părinții mergeau pentru două ore la biserică.

Toată această muncă a durat vreo două luni, dar groapa mea se mărea puțin câte puțin, iar noaptea adormeam mulțumit și visam la casa mea secretă. E drept că, uneori, mama venea mai repede acasă și mă căuta pe ulițe, dar eu ascundeam pe drum uneltele și apăream cu explicații liniștitoare: ba că am fost să văd dacă s-au copt roșiile, ba că am adormit sub bătrânul gutui sau m-am jucat cu broscuțele din vale. Ea răsufla ușurată că nu am ieșit pe drumuri și astfel rămâneam în grațiile ei. Până când s-a întâmplat ca tata să facă o incursiune la capătul domeniului nostru, un fapt mai rar și neprevăzut. Nu voi uita niciodată cât de nervos a fost când s-a întors și i s-a adresat mamei:

– Tu, femeie, cineva a săpat o groapă mare în capătul grădinii noastre!, a exclamat el cu năduf, iar eu am simțit cum mă înghite pământul.

– O groapă pe terenul ăla sterp?!, se miră mama. Poate o fi căutat râme pentru pescuit, că de-alea se găsesc sub ierburi.

– Asta nu-mi vine să cred, că e prea mare și adâncă, de zici că ar fi vrut să refacă balta de altădată. De-aș ști cine a făcut-o, i-aș aplica o corecție soră cu moartea.

Mi-am și imaginat ce bătută ar fi trebuit să suport dacă s-ar afla că eu sunt vinovatul, iar usturimea nuielelor de mălin mi-au trezit amintiri dureroase. Cu capul plecat și inima cât un purice, cred că m-am înroșit de tot, însă niciunul din ei nu aveau timp să bage de seamă. Teribil de dureroasă a fost și decizia pe care tata a luat-o:

– Mă duc să o astup… pe cât pot, până se înserează. Restul îl voi acoperi cu crengi și frunze, că-i de lucru, nu glumă.

Târziu s-a întors tătuca de la acea treabă ”blestemată”, după cum îi zicea el în timp ce-și descărca sufletul la cină și apoi înainte de culcare. Eu nu am dormit toată noaptea, simțind gustul amar al speranțelor spulberate, al aripilor frânte, după un zbor în care țintisem un orizont atât de promițător.

va urma

Bărbatul a dat să sape pământul ca să planteze floarea-soarelui, dar la un  moment dat a văzut cum sapa se tot lovea și nu putea lucra. A săpat cu  grijă, iar când

Inima casei

Nu mai rețin exact câți ani aveam pe atunci, dar știu sigur că eram trecut de majorat. Prima dată când i-am sesizat prezența a fost într-o după-amiază liniștită de vară, când toată familia se odihnea după masa de prânz. Părinții și sora mea în ”camera dinainte”, iar eu în patul din bucătăria-sufragerie. Nu aveam somn la acea oră, însă respectam pauza de care aveau nevoie mama și tata, cufundat în gânduri și făcându-mi planuri pentru mai târziu. În acea meditație s-a strecurat ticăitul unui ceas nemaiauzit până atunci. Nu, nu era ceasul casei, care-și avea locul în dormitor, lângă părinți, și nici cel de pe mână, un Pobeda care se auzea doar dacă-l puneam la ureche. Era un sunet constant și suficient de clar ca să-mi dau seama că nu-i doar o impresie.

Mi-am ridicat capul de pe pernă, încercând să percep de unde poate să vină și dacă nu cumva mai e vreun ceas în preajmă. După mai multe căutări, cu urechea ciulită, singura explicație care puteam să o dau e că ticăitul venea din peretele casei, fără să pot stabili o localizare precisă. Eram intrigat și am petrecut mult timp să realizez dacă e posibil așa ceva. De aceea m-am bucurat când a apărut Doina – sora cu patru ani mai mică decât mine – și am avut pe cine să întreb. A ascultat și ea un timp și, spre ușurarea mea, mi-a dat dreptate. Auzea același ticăit, tot din zona din colț a bucătăriei, deci nu era doar o iluzie. Apoi a intrat peste noi tata și mama, cărora le-am propus să asculte și ei cu atenție. Rezultatul a fost dezamăgitor în ambele cazuri: niciunul nu distingea vreun ticăit de ceas, oricât am insistat că trebuie să-l audă.

Această experiență s-a repetat apoi în alte zile de liniște, fie că auzeam prima dată eu sau Doina. Am încercat să găsim măcar încă un martor la misteriosul ticăit, dar fără succes, pentru că nu se auzea când era cineva străin în preajmă, probabil din cauza lipsei de liniște totală. Și totuși, eu și soră-mea eram convinși că undeva, în perete, exista un ceas minune care merge continuu, fără să fie tras sau alimentat de baterie. Iar această convingere a atras asupra noastră câteva glume sarcastice, care ne-au făcut să nu mai aducem în discuție acest subiect, cu excepția momentelor în care eram doar noi doi. Astfel că, de câte ori aveam prilejul, ascultam ticăitul acela miraculos și ne închipuiam tot felul de scenarii: că bunicul a ascuns un ceas valoros când a ridicat pereții sau că e ticăitul unei bombe care nu mai poate exploda. Până când…

Eva era o vecină tânără cam de aceeași vârstă cu noi, dar mult mai copilăroasă, care ne vizita adesea și ne amuza cu naivitatea ei. Se întâmpla, însă, ca uneori să asculte în tăcere discuțiile noastre, dar numai când la ele participau și cei mai în vârstă. Într-o astfel de ocazie, când șirul cuvintelor s-a întrerupt pentru un minut, ne-a surprins pe toți cu o observație:

– E atâta tăcere aici de poți să auzi cum ticăie ceasul…

Eram tot în bucătărie și mirarea noastră a fost foarte mare. Mai ales în ce ne privea pe mine și Doina.

– Care ceas!?, a întrebat primul tata, luându-ne-o înainte.

– Habar n-am, a răspuns ea senin. Dar se aude clar, când e o liniște ca asta.

Părinții mei s-au uitat cu suspiciune la ea, apoi unul la altul, iar la urmă către noi. Era clar că ne făceau răspunzători de această remarcă, impresie dovedită și de insinuarea tatălui nostru:

– Băi copii, am crezut că ați terminat cu astfel de glume. În schimb, voi o mai zăpăciți și pe biata fată cu prostiile voastre. Dacă o țineți tot așa, mă faceți să dărâm zidurile casei și să vă demonstrez că nu e niciun ceas în pereți. Singura problemă va fi că o să dormiți apoi sub cerul liber. Asta vreți?

Eva nu a înțeles de unde vine atâta înverșunare, iar noi am înghițit în sec și am închis definitiv acest subiect. Totuși, în sinea noastră, eram bucuroși că cineva din exterior ne-a confirmat existența acelui sunet, deci nu eram obsedați.

Timpul a trecut, iar eu m-am mutat la oraș, unde singurul ticăit era al ceasului de masă cu alarma de trezire. Soră-mea a făcut la fel, după încă vreo doi ani, însă amândoi ne vizitam părinții de câte ori ne permiteam. La scurtă vreme, s-a stins tata, iar mama a rămas singura motivație să mai vizităm casa părintească. Când și mama ne-a părăsit, am găsit de cuviință că ar fi bine să ne mutăm amândoi în locul care ne-a lăsat atâtea amintiri, din cea mai fragedă copilărie. Toate păreau neschimbate, iar asta ne transmitea o nostalgie dulce. Numai ticăitul ceasului nu-l mai auzeam, deși ne-am străduit să-l găsim din nou. Poate că, într-adevăr, nu era vorba neapărat de un ceas, ci de cu totul altceva. Cum ar fi inima casei, care bătea pe atunci într-un ritm cunoscut de noi. Iar acum, când o parte dintre locatarii ei nu mai există, acea inimă a încetinit sau și-a schimbat frecvența. Ori poate noi suntem cei care nu o mai pot înțelege.

Casa părintească… | crismeleca

Justiție de ochii lumii

– Domnule Plevușcă, avem suficiente probe să ajungi după gratii între cinci și zece ani, îi spuse pe șleau procurorul, imediat ce s-a așezat în fața acuzatului și a etalat pe masă un dosar impresionant. Dar eu sunt un om înțelegător, dispus la o înțelegere din care să ieșim amândoi în câștig. Spune-mi pentru cine ai falsificat cifrele în care se raportau achiziții fictive sau prețuri de patru-cinci ori mai mari decât în realitate, iar eu te asigur că nu faci nicio zi de închisoare.

Omul din fața lui era palid și tremura ca o frunză în bătaia vântului. Gândul că ar putea fi privat de libertate ani de zile, să fie despărțit de familie, departe de viața fastuoasă cu care se obișnuise, îl făcu să-și dea frâu liber mărturisirilor. Viața lui era mai importantă decât secretele pe care le deținea.

O altă zi, un alt inculpat, un dosar și mai voluminos, același procuror.

– Poate credeți că sunteți acoperit, dar vă înșelați amarnic, domnule Clean. După cum o să vă convingeți, am aici declarații complete și documentate despre sume încasate pentru produse pe care nu le-ați livrat sau nu în cantitatea și la calitatea conformă. Toate aceste dezvăluiri vă pot priva de libertate cel puțin zece ani, plus confiscarea banilor însușiți ilegal. Dar… eu nu am nimic cu dumneavoastră, ci vreau peștele cel mare. Îmi spuneți cine a condus această operațiune, iar eu vă promit că scăpați cu o condamnare de formă.

Domnul în cauză aflase că cineva ciripise despre el, fapt care-l făcea să transpire în fața acuzatorului. Nu ar fi rezistat câțiva ani ”la răcoare”, așa că trebuia să facă orice pentru a scăpa de această umilință. Șeful putea să se descurce, doar avea bani destui și relații din cele mai influente.

După câteva luni, procurorul Avat se prezentă în fața superiorului cu un caz soluționat.

– Domnule Baracudă, dosarul despre frauda de 40 milioane de euro poate fi considerat rezolvat.

– Spune-mi, pe scurt, care-s vinovații și pedepsele pentru fiecare.

– Plevușcă a mărturisit și, în consecință, a primit un an de închisoare cu suspendare. Clean a fost și el cooperant și a beneficiat de aceeași pedeapsă. Dar Știucă a fost principalul artizan și beneficiar al fraudei. Prin urmare, după ce l-am confruntat cu dovezi clare, a trebuit să mărturisească. Sentința lui a fost mai dură, dar am ținut cont de faptul că ne-a scutit de un proces lung, așa că s-a ales cu doi ani de condamnare la închisoare… cu suspendare.

– Bravo, Avat! Ești un profesionist eficient care nu tergiversează dosarele ani de zile. Ține-o tot așa și poți să ajungi sus de tot!

Baracudă mare - Wikipedia

Notițe din viitor

202 A.C. Nu-mi vine să cred că în urmă cu aproape două secole s-ar fi scris ”2020 Anno Domini”, ”era noastră”, ”anul curent” sau ”după Hristos”, iar acum, acele două litere au o explicație atât de lugubră: Anul Covidului.

Stau în fața tastaturii și-mi atenuez emoțiile scriind aceste notițe pe care probabil le voi șterge ulterior. În câteva minute voi deveni tată, iar asta e cea mai mare împlinire pentru bărbatul din zilele noastre. Eu și partenera mea de viață ne-am dedicat aproape un deceniu acestei împliniri, iar eforturile noastre vor fi răsplătite, spre bucuria noastră și a invitaților veniți pentru a fi de față. Nașterea unui copil e un miracol în aceste vremuri, când omenirea numără circa optzeci milioane de pământeni și e în scădere continuă.

Am citit multe articole despre viața dinainte de virusul care a umplut cimitirele de pe întreaga planetă, dar tot nu-mi vine să cred. Se spune că erau peste opt miliarde de oameni atunci când a lovit nenorocirea, dar, în îngâmfarea lor, au nesocotit aproape complet capacitatea lui de transmitere și cea de continuă schimbare. Mulțimi de oameni se revoltau doar pentru că trebuiau să poarte mască sau să păstreze o anumită distanță de siguranță. Această atitudine a creat un mediu perfect pentru agravarea pandemiei, iar vaccinurile care se tot inventau nu țineau pasul cu evoluția continuă a virusului, în timp ce el se întărea continuu și se răspândea tot mai ușor.

Aflu că, pe atunci, oamenii și-ar fi dat viața pentru o petrecere cu mulți invitați, posibil contaminați. Pentru o excursie în străinătate, alături de străini care nu respectau regulile de prevenire a infectării, pentru o îngrămădeală prin magazine, piețe (așa li se spunea pe atunci unor magazine în aer liber) sau săli de spectacole. Nu cred că toți o făceau pe eroii, ci mai degrabă din neștiință sau iresponsabilitate. Astfel și-au ucis o parte din familie, prieteni și vecini, iar pentru supraviețuitori, regretele au venit prea târziu. Mulți s-au sacrificat mergând la muncă în echipe care se contaminau ușor, din dorința de a-și întreține familia. E drept că unii erau nevoiți, dar alții o făceau pentru a aduna mai mult decât era necesar, nu cumva să rămână fără bani de călătorii în străinătate, de mașini luxoase și de un confort care să epateze. În puțin timp s-au umplut spitalele, medicii mureau la datorie, iar cadavrele se strângeau în cupele excavatoarelor și se aruncau în crematorii improvizate.

Prea târziu și-a dat omenirea seama cu ce au de-a face, după ce toți supraviețuitorii au trecut prin infectare măcar o dată. Iar sechelele lăsate de virus erau din cele mai diferite și grave, pe măsură ce Covidul evolua. Și mai dramatic a fost când s-a aflat că fertilitatea speciei noastre putea fi compromisă definitiv, iar prin asta se ajungea la dispariția omenirii în câteva secole. Puțini copii se mai nasc în aceste vremuri, Covidul e mai puternic ca oricând și se transmite foarte ușor prin aer, la zeci de metri de la sursă. De aceea purtăm mereu mască – și când dormim -, ne întâlnim rar cu alte persoane, și numai dacă sunt bine cunoscute. Aerisim locuințele doar noaptea, câte o oră, iar cumpărăturile ni se livrează cu drone. Televiziunea nu mai există de mult, dar socializăm virtual prin internet și telefonie, după un orar bine stabilit, pentru a evita suprasolicitarea liniilor. Depanatorii sunt puțini și cu greu se încumetă să riște o expunere, chiar și în exterior.

Mai aflu din articolele istorice că natura era aproape de sufocare, în urmă cu două sute de ani. Acum, dealurile și munții sunt înțesate de păduri verzi, izvoare limpezi și animale de tot felul, chiar și din care erau atunci pe cale de dispariție. Oceanele freamătă de viață pură, iar plajele sunt curate ca lacrima. Le admirăm în imagini transmise pe diferite siteuri, dar mai există și astăzi câte un sinucigaș care vrea să vadă cu ochii lui. De obicei, aventura lui se termină tragic…

Sunt chemat chiar acum să-mi văd copilul, dar promit să revin după ce mă mai slăbesc emoțiile!

Am un fecior sănătos! Să ne trăiască și să ducă mai departe fertilitatea speciei noastre, atât de greu încercată! Sunt foarte fericit, dar am avut parte de o mare uimire: băiatul s-a născut cu fața acoperită de o piele fină, exact ca o mască. L-am întrebat pe medicul care a ajutat la venirea lui pe lume, dar și lui i-a trebuit un timp să se lămurească. Zice că genele noastre au răspuns în felul lor pandemiei, pentru a ne proteja de la naștere. Masca e elastică, se poate da jos de pe nas și gură, în perioada alăptării, după care se ridică la loc. Tot medicul m-a avertizat că masca se va usca și apoi regenera în câteva ore, pentru a-și păstra eficiența. Nu mai auzise despre vreun caz similar și tare nerăbdător era să împărtășească această veste cu lumea întreagă. Se dovedea încă o dată că natura ne vine în ajutor la nevoie, oferindu-ne o armă în plus pentru a lupta cu acest inamic periculos cum nu am mai avut.

Speranțele au renăscut odată cu noul nostru copil, iar eu le-aș transmite lumii întregi, din trecut, prezent și viitor. Poate găsesc o cale prin care voi reuși să expediez aceste notițe măcar în anii de început a Covidului. Nu știu dacă-i adevărat, dar circulă niște informații pe internet cum că ar fi aterizat câteva nave cu extratereștri. Am văzut și câteva poze, iar culmea e că toți purtau mască. Or fi fost și ei afectați de vreun virus asemănător sau se tem de al nostru? Vestea despre proaspătul nostru născut s-ar putea să-i aducă la noi, iar ei să știe cum aș putea să vă expediez în trecut acest mesaj. Poate o să vă fie de folos, iar copiii nu vor fi nevoiți să vină pe lume cu mască.

Călătoria în timp este posibilă | EnergiaConştiinţei.ro

 

O chestiune de principiu

 

Ce salarii plătesc marile reţele de super şi hipermarketuri ...

– 9,99, răsună sec vocea casieriței.

Distinsul domn din fața mea a întins o bancnotă și, după ce-și strecură săpunul în plasa cu cumpărături, continuă să aștepte.

– Mai doriți ceva?, îl întrebă doamna corpolentă de la casă.

– Restul, firește. Doar v-am dat zece lei.

Mirarea se citea nu numai pe chipul femeii, ci și pe a celorlalți cumpărători care așteptau la rând. Bărbatul avea o vârstă respectabilă, era îmbrăcat decent și inspira un aer de intelectual rezonabil. Probabil că din această rațiune a venit și dojana casieriței:

– Dumneavoastră glumiți, dar oamenii așteaptă la rând. Vă rog să le dați voie.

– Nu glumesc deloc!, răspunse foarte serios domnul cu pricina. Săpunul acesta costă nouă lei și nouăzecișinouă de bani, iar eu vreau să plătesc exact cât costă. Nici mai mult, nici mai puțin.

Doamna corpolentă nu voia să se enerveze, așa că scoase din casă o monedă de cinci bani și o întinse clientului problematic.

– Poftim! Acum sunteți mulțumit?, rosti ea cu certitudinea că a rezolvat problema.

Doar că omul refuză politicos moneda, justificându-se:

– Nu am nevoie de reducere, ci doar să plătesc prețul corect. E o chestiune de principiu. Dumneavoastră aveți obligația să dispuneți de banii necesari pentru a da restul până la ultimul bănuț.

Nervii casieriței aveau o limită, iar aceasta părea atinsă, din moment ce vocea ei se auzi cu mult mai strident:

– Sunteți culmea, dom’le! Încă n-am mai văzut așa ceva, și lucrez aici de peste zece ani. Să faceți scandal și să țineți oamenii la coadă pentru un ban!

– Nu pentru un ban, doamnă, ci pentru un principiu. Dacă afișați un preț atât de pretențios, trebuie să vă asigurați că-l puteți respecta întocmai.

Aici a început și polemica printre oamenii din jur, unii criticându-l pe bărbatul care n-avea altceva mai bun de făcut decât să le răpească din timpul lor, în timp ce alții apreciau logica protestului. Nici pe mine nu mă deranja conflictul, ba aș putea spune că mă amuzam răbdător și curios să văd cum se va încheia. Rezolvarea se aștepta din partea casieriței, iar aceasta făcu un apel către un om de ordine.

– Du-te la șefă și spune-i să vină urgent până aici, a fost tot ce i-a trecut prin cap doamnei.

Discuțiile de la rând au continuat și mai vehemente, în timp ce clientul problematic stătea neclintit în capul rândului, iar casierița fierbea în suc propriu. O tânără drăguță a apărut în curând și a fost întâmpinată cu o voce tânguitoare:

– Domnișoară Raisa, omul acesta nu vrea să plece din fața casei până nu primește un ban rest. Nici mai mult, nici mai puțin. Ce pot să fac în situația asta?

Tânăra șefă găsi de cuviință să-i zâmbească bărbatului cu pricina, vorbindu-i cu delicatețe:

– Domnul meu, v-a supărat ceva la noi? Spuneți cu ce vă putem ajuta.

Bărbatul își plecă puțin capul în semn de apreciere și răspunse la fel de amabil:

– Totul e bine, stimată domniță. Și ar fi perfect dacă aș putea plăti exact prețul scris pe eticheta acestui săpun. Vă rog să înțelegeți că e o chestiune de principiu.

– Vedeți?, accentuă doamna corpolentă de la casă.

– Înțeleg, dar și dumneavoastră ar trebui să știți că nu se mai găsesc monede de un ban, vorbi cu glas domol șefa. Luați cinci bani ca rest și o să se calculeze în cumpărăturile viitoare pe care le veți face la noi.

– Nu pot, refuză din nou clientul. Sunt în trecere prin oraș și s-ar putea să nu mai vin.

– Of, of, of…, căzu pe gânduri domnișoara Raisa. Știți ceva? Așteptați-mă puțin, că am în birou un sertar cu monede mai puțin uzitate.

Șefa se grăbi cât se putea de tare să ajungă la birou, să caute prin sertare și apoi să se întoarcă în locul unde se adunase o mulțime de curioși. Veni radiind victorioasă și cu o mâna ridicată, din care se putea distinge o monedă minusculă, purtată ca un trofeu. I-o întinse oficial bărbatului și lumea din jur aplaudă finalul fericit. Totul a revenit la normal, iar eu mi-am descărcat și achitat cele câteva produse. Eram încă marcat de acest incident când, în timp ce-mi așezam cumpărăturile în plasă, aud din nou vocea casieriței:

– Avansați, doamnă, că s-a făcut coadă lungă.

– Nu plec până nu-mi dați restul.

– Care rest?

– V-am dat douăzeci de lei, dar produsul costă doar 19,99.

– Și dumneata?! Dumnezeule, eu nu mai rezist!

Mi-am întors privirea și am văzut-o pe doamna corpolentă părăsindu-și în fugă postul.

Fata de la prima masă

 

Local: Concurs de sah la Iulius Mall organizat de Palatul Copiilor ...

Am observat-o de cum am intrat în sala mare a Casei de Cultură, iar ca mine cred că au făcut și ceilalți șahiști, indiferent că erau jucători sau spectatori. Era așezată deja pe un scaun de la prima masă, din cele două rânduri  de câte zece la care se desfășura finala pe echipe a județului Maramureș: o echipă din Sighet, una din Vișeul de Sus și două din Baia Mare. Această fată tânără și fermecătoare făcea notă discordantă cu zecile de copii, tineri și tinere, doamne și domni sau persoane de vârsta a treia. Părul ei părea un nimb de un negru strălucitor ce i se lăsa maiestuos pe umerii gingași de înger fără aripi. Ochii mari și misterioși își arătau culoarea căpruie doar când privirea i se prelungea spre capătul opus al tablei de șah… și te copleșeau de senzații greu de definit. Parcă și piesele de lemn așteptau cu emoție să fie rearanjate de mâinile ei mici și delicate, să simtă fiorul atingerii înainte de a pleca la luptă și să se sacrifice pentru o astfel de regină. Aș fi vrut să fiu măcar unul din pionii ei, dar pentru că era imposibil, mi-am zis că trebuie neapărat să joc o partidă cu fata aceea.

Gurile rele spun că bărbații preferă relațiile cu femei mai puțin inteligente, probabil din mai multe motive, doar de ei cunoscute. Pe mine, în schimb, m-au atras mereu cele frumoase și cât se poate de deștepte. Din primele am găsit destule, din cele cu minte mai rar, dar să întâlnesc una cu ambele calități era o performanță în ce mă privește. Iar această minune se petrecea acum, cu siguranță, ținând cont de înfățișarea divină pe care o admirau toți cei de față, dar și poziția în care era pusă să joace: la prima masă a echipei campioane de până acum, fapt care demonstra că era cea mai bună. Pe acest considerent, m-am dus glonț la căpitanul nostru de echipă și l-am rugat să mă pună și pe mine la masa întâi. Domnul ing. Pop Gheorghe s-a uitat lung la mine, încercând să-și dea seama dacă glumesc sau m-am trezit cu toane.

– Ce te-a apucat, de dimineață bună?, se răsti el. Știi foarte bine că nu ești jucător de prima masă, ci de a șasea, la cei de sub douăzecișicinci de ani. Acolo ai adversari foarte buni, pe care ar fi bine să-i bați sau să faci măcar remiză. Unul din ei e candidat de maestru, deci fii pregătit pentru o luptă grea.

– Domnu’ Pop, vă implor să mă puneți la prima masă, măcar când jucăm cu A.S. Cuprom. Promit că nu vă voi dezamăgi.

– Aaaa, ți s-au aprins călcâiele după Mandina, zâmbi căpitanul. Fii serios, că nu-i de nasul tău, din toate punctele de vedere. E maestru și are șanse să devină mare maestru, deci nici vorbă să ai vreo șansă în fața ei. În plus, are un principu foarte strict: nu discută cu băieții pe care-i bate la șah.

– Dacă-i așa bună, nici Pârvu nu poate să-i facă față, deci n-avem nimic de pierdut. Hai, vă rog…

– Îl supărăm pe Pârvu, pentru că-i dreptul său. Dar uite cum facem, să nu zici că-s neînțelegător: noi avem meci cu ei în ultima rundă, iar dacă tu vei câștiga cele două partide de până atunci, îți conving colegul să te lase în locul lui.

– Promit să joc cum n-am mai jucat vreodată, am exclamat eu cu bucurie. Mulțumesc!

– Nu-mi mulțumi, du-te și câștigă, altfel rămâi la masa ta.

Am iuțit pasul spre locul unde mă aștepta tabla aranjată, dar tot am mai admirat-o o dată pe Mandina, care tocmai dădea mâna cu adversarul, înainte de prima mutare. Mi-am promis că peste două zile voi simți și eu atingerea aceea delicată, concomitent cu privirile care ni se vor întâlni pentru prima dată. Niciodată n-am fost atât de motivat ca atunci în a obține două victorii cu orice preț. Aveam, într-adevăr, parteneri foarte tari și hotărâți să câștige, doar că eu m-am contopit complet cu fiecare partidă, calculând și recalculând strategii și combinații de multe mutări. Fiecare test de acest fel a durat mai bine de patru ore, timp în care nu mi-am permis să mă ridic de la masă sau să gândesc la altceva. Probabil că am avut și noroc, un ingredient necesar oricând și oricui, dar, după două zile de duel mintal, am exaltat de bucurie când și candidatul de maestru a întins mâna și s-a recunoscut învins. Acum, meritam să o întâlnesc pe cea mai frumoasă și inteligentă fată!

Căpitanul s-a ținut de cuvânt, altfel aș fi făcut o criză de nervi și n-aș mai fi jucat deloc. M-am prezentat devreme la prima masă, pentru a nu pierde nicio clipă din acea întâlnire copleșitoare, o luptă în care trebuia să înving o fată minunată, altfel treceam prin viața ei ca o cometă insignifiantă. Ea a apărut precum o stea orbitoare și m-a topit prin căldura mâinii pe care mi-a întins-o formal. Inima îmi bătea mai tare decât ceasul de joc așezat între noi, iar eu mă temeam să nu explodeze sau să leșin. Trebuia să mă concentrez, să predau controlul minții și să ferec sentimentele într-un ungher cât mai ascuns. Am închis ochii și mi-am propus să-i folosesc numai pentru careul cu pătrățele albe și negre. S-a auzit un fâșâit, iar când am ridicat pleoapele, prima mutare fusese făcută. Doamne ajută-mă!, mi-am zis și apoi am intrat în transa partidei.

Patru ore și jumătate au trecut parcă într-o clipă, iar poziția de pe tabla de șah era indecisă. Conform regulamentului, i s-a solicitat Mandinei să dea mutarea în plic, iar a doua zi dimineață să continuăm partida. Am revenit la realitate tocmai când ea scria mutarea secretă, nu înainte de a-mi adresa un zâmbet discret, însă mai valoros decât un diamant. A fost ca o încurajare de care aveam nevoie pentru a o invita să luăm masa împreună, iar acceptul ei m-a trimis într-un cer foarte înalt.

Am mâncat la restaurantul cel mai apropiat, doar noi doi și o sumedenie de gânduri împărtășite. Gânduri și povestiri care ne-au apropiat în două ore cât în doi ani. Pasiuni comune și plăceri identice prin care ne regăseam unul în celălalt și ne miram adesea cum de nu ne-am întâlnit până atunci. Poate că am fi rămas la acea masă până la cină, dar eram conștienți că trebuie să ne pregătim pentru continuarea partidei, iar după aceea lumea putea fi a noastră. Despărțirea a venit cu un sărut dumnezeiesc pe colțul buzelor, un desert cum nu am mai gustat vreodată și care nu se uită nicicând.

Ziua a continuat cu o analiză la sânge a poziției, la care au participat cei mai mulți colegi de echipă. Unii ziceau că am șanse să câștig, alții vedeau doar o remiză, ca mine. Căpitanul echipei mi-a cerut răspicat să mă bat până la ultimul pion, pentru că numai prin victoria mea putem câștiga titlul. Cina am luat-o în cameră, iar apoi noaptea mi-a fost albă și extenuantă. Gânduri bune și îngrijorări se perindau prin mintea mea, anulând efectul pastilei pentru somn.

Dimineața a venit ca o izbăvire, iar micul dejun mi-a luat doar cinci minute, fiind nerăbdător să ajung în locul unde trebuia să-mi întâlnesc viitorul. Doar că fata visurilor mele nu era acolo și nu a mai venit. Arbitrul a deschis plicul și a citit însemnarea făcută de mânuța îngerească: ”Propun remiză”. Conform regulamentului, dacă nu acceptam și se scurgeau două ore fără ca Mandina să apară, se socotea punct pentru mine și, implicit, echipa mea devenea campioana județului Maramureș. Eram confuz, mai ales când îmi vedeam colegii pregătindu-se de sărbătorire. Ceasul ticăia enervant, iar pe ușa de la intrare nu intra cea care m-ar fi salvat. Când mai erau doar două minute până la expirarea timpului, i-am făcut semn arbitrului să vină la masă și am semnat că accept remiza. Apoi am ieșit val-vârtej din sală, lăsând în urmă apostrofările căpitanului de echipă și chipurile dezamăgite ale celorlalți.

Pe Mandina nu am mai întâlnit-o, dar am auzit că în acea dimineață fusese găsită fără cunoștință, după un AVC sever. Apoi a ajuns la un spital din Budapesta, unde a fost operată și paralizia i s-a ameliorat. De jucat șah nici nu mai putea fi vorba, poate nici să mă recunoască n-ar fi fost posibil. Dar eu n-am s-o uit niciodată, așa cum a fost ea în acele momente memorabile.