Bulgărașul de zăpadă (11)

Au urmat ”zile de foc și gheață”, urzite de tot mai mulți consăteni care voiau o părticică din pământul ajuns de poveste. Citeam cu mustrări de conștiință scrisorile pe care mi le trimitea mama și nu știam cum să mărturisesc că eu am generat această nenorocire. Aveam dreptul la câte o carte poștală la două săptămâni, prin care să-mi asigur părinții că am primit plicul lor și sunt bine, deci să nu-și facă griji în ce mă privește. Cum aș fi putut eu explica nesăbuința de a săpa o groapă, doar prin câteva rânduri, și acelea probabil citite de învățătorul care le ducea la poștă? De telefoane nici nu putea fi vorba pe atunci, mai ales pentru un elev în clasele elementare. Mă perpeleam la fiecare știre și ascundeam filele impregnate de mâna drăgăstoasă a mamei, ca pe niște moaște sfinte.

Focul era dogoritor și venea de la cine nici nu se așteptau părinții mei, cu rugăminți să le dea o parte mai mare sau mai mică din lutul pe care-l știau miraculos. Gheața se simțea de la cei pe care îi refuzau, pentru că popa și șeful de post erau cu ochii pe ei, prin milițianul vecin, Adrian, dar și de la alți cunoscuți bucuroși să toarne abaterile de la interdicțiile impuse. Mai cu fereală, tata închidea ochii la cantități mici, cum ar fi pentru lelea Terca, dornică să-și pună lut sfințit în ghivecele cu flori, dar unele pretenții erau exagerate și chiar absurde, precum cea venită de la femeia lui Goja.

Pe omul acela l-am îndrăgit și eu, pentru talentul lui de a scoate forme din fumul de țigară, cu care mă fascina de fiecare dată când ne vizita, fiind prieten bun de familie. Își aprindea o țigară și apoi înălța în încăpere cercuri efemere, pătrate, ovale sau chiar triunghiuri, după cum îmi era dorința. Tare l-am plăcut pentru asta și nu mă mai interesa că mama îl critica din cauza influenței nefaste exercitate asupra tatălui meu, mai ales după ce se pileau amândoi și treceau la glume deocheate. Probabil că băutura l-a omorât în acea zi pe nea Goja, provocând o durere mare familiei numeroase și dependente de venitul lui.

Vestea a venit către seară, când în fața porții noastre a oprit un car din care a coborât femeia cu ochii în lacrimi. Era însoțită de Marinică, băiatul cel mai mare, căruia i-a poruncit să o aștepte câteva minute, că nu zăbovește mult. Asta se întâmpla înainte ca tata să se pornească spre postul lui de pază, numai că situația părea mai importantă decât ”slujba” renegată și impusă de cei mari. Gojoaia era o femeie mică de statură, așa cum i-a fost și bărbatul, dar tare bună de gură și neînduplecată în decizii. Asta s-a văzut imediat după ce a intrat în casă, l-a prins de mâini pe gazdă și i-a impus pe un ton poruncitor:

– Petre, trebuie neapărat să ne ajuți! Prietenul tău cel mai bun, omul meu drag și tatăl a șase copii necăjiți a murit de vreo două ceasuri.

Surprinderea a fost mare pentru părinții mei și i-a lăsat fără grai, timp în care femeia a continuat fără să ia aer:

– Imediat m-au năpădit gândurile negre și dorința de a-mi pune capăt zilelor, alături de pruncii mei dragi. Însă mi-am dat seama că tu ne poți salva, prin pământul cu care ai fost binecuvântat. Vasilică al meu a murit de inimă, deci nu-i mare lucru să învie dacă-l îngropăm câteva ore în terenul acela binecuvântat. Am auzit că a mai făcut minuni de acest fel, așa că poate să mai facă una.

Tata a rămas tăcut, situație des întâlnită în cazul lui, doar că de data asta era ceva la care și alți oameni ar fi reacționat la fel. Moment în care a intervenit mama, mai calculată și cu hotărâre. A început prin a-și exprima condoleanțele, prin cuvinte de înțelegere și o îmbrățișare menită să-i mai domolească durerea și agitația. Gesturi firești în asemenea momente, dar fără efect asupra femeii pornite să-și îndeplinească dorința nestrămutată.

– Nu avem timp de pierdut, Veronică! Prietenul lui cel mai bun, colegul de muncă și de pahar, tatăl care punea pâinea pe masa copiilor mei, s-a stins și zace într-o pătură din carul cu care am venit. Trebuie să-l îngropăm cât mai repede în pământul tău, pentru ca să-și revină la viață.

– Florică dragă, dar cum poți să te gândești la așa ceva?, i-a răspuns cu greu mama, profitând de puținele clipe când proaspăta văduvă își trăgea sufletul. Pământul despre care vorbești e la fel ca oricare altul, iar minunile care se aud sunt doar povești.

La auzul unei astfel de afirmații, femeia a sărit ca arsă.

– Cum puteți să mă mințiți în față, pe mine, femeia omului acela blând și de treabă? De ce îi refuzați dreptul la viață, tocmai voi?! Ce vă costă să încercați măcar? Dacă nu credeți, nu înseamnă că nu-i adevărat. Știu din surse sigure că alți oameni s-au tratat cu lutul vostru, iar unii chiar au înviat.

Părinții mei se simțeau neputincioși în fața unor astfel de afirmații, însă tata a încercat o altă abordare:

– Să nu crezi că suntem oameni fără suflet, pentru că și pe mine mă doare această pierdere. Dar nu trebuie să ne pierdem mințile și să facem lucruri anormale și nelegale. Ai fost și tu la biserică atunci când Părintele Babici i-a mustrat pe cei care cred în minunile unui pământ ca oricare altul, ba mai rău. Iar șeful de post stă cu ochii pe mine, gata să mă înhațe dacă aude că mă folosesc astfel de prejudecățile oamenilor. În cazul de față, m-ar acuza de… de proli…

– De profanare a mortului, îl ajută mama să se exprime. Pe toți ne-ar chema la miliție.

– Ia mai lăsați-mă cu vrăjelile astea!, se răsti cu mânie femeia, ridicând mâna dreaptă spre tata. Spune-mi cât îți trebuie, că o să-ți dau din sărăcia mea. Crezi că nu știu cum vinzi pământ la alții, pe bani sau pe băutură. Dar dacă nu mă lași de bunăvoie, îți jur că trebuie să ne oprești cu forța, pe mine și pe Marinică. Îl ducem amândoi în pământul acela și îl îngropăm cu mâinile noastre.

Cum să nu-ți înghețe sufletul în fața unor cuvinte spuse cu atâta foc? Oricât ai fi tu de binevoitor, de om cu bună credință, acuzațiile rostite cu atâta convingere te dor și îți provoacă o stare de vinovăție. Tata și mama se uitau pierduți unul la altul, neavând curajul să ia o decizie.

va urma

A furat caruta cu tot cu cai din fata crasmei, in timp ce carutasul bea un paharel | Iasi | Ziare.com

 

Bulgărașul de zăpadă (10)

Nu e simplu să stai de pază, în nopțile de octombrie, pentru o bucățică de pământ fără vegetație. Erau vremuri în care anotimpurile anului își respectau obiceiurile, iar brumărel nu făcea excepție. Frigul se insinua imediat după asfințit și, dacă nu erai pregătit, riscai să te alegi cu o răceală de toată frumusețea. Tata îl cunoștea foarte bine, după atâția ani în care s-a luptat bărbătește cu el. Cel mai des, în gara localității, unde aștepta cu colegii de muncă trenurile în care să încarce drojdia comandată de alte regiuni ale țării. Iernile veneau pe atunci cu zăpadă din belșug și cu un frig de-ți înghețau gândurile sub căciulă. De aceea întârziau unele garnituri, iar muncitorii trebuiau să aștepte în apropierea liniei de cale ferată până când auzeau șuieratul izbăvitor al locomotivei.

Pe lângă aceste încercări, părintele meu avea și o ocupație sezonieră în care tăia gheață din bălțile făcute bocnă de ger. Pe atunci, restaurantele își făceau provizii iarna, pentru ca vara să aibă cu ce răci sucurile, berile și alte mărfuri de acest fel. Bărbații rezistenți erau plătiți bine ca să tranșeze și să manipuleze grinzile de gheață, muncind zi lumină printre sloiurile periculoase și în apa rece care îi cuprindea uneori până la brâu. Țin minte cum venea acasă pe jumătate ud, deși era echipat în cizme lungi, cu obiele groase și bine înfășurate. Totuși, ne zâmbea cu mândrie că a reușit încă o dată să supună hidra iernii, deci merita un rachiu alb cu sirop sau un canceu plin de vin din producție proprie.

După aceste experiențe, omul nu-și făcea griji în fața unor nopți de toamnă, mai ales că avea pufoaică, izmene groase și obielele la care nu renunțase. Poate plictiseala ar fi fost un alt motiv de îngrijorare, dar putea să o alunge încropind un mic foc și căutând crengi uscate pentru a-l întreține. Abia a terminat de aprins primele găteje, când a văzut o siluetă lungă care se apropia pe furiș. Nicio teamă nu-l încercă, pentru că se pregătise și pentru asta, cu securea pe care o luase cu el, trebuincioasă în orice situație. O voce cunoscută îi înlătură orice umbră de suspiciune.

– Petre, sunt eu, Ion, se auziră aceste cuvinte șoptite, nu cumva să deranjeze prea tare liniștea binecuvântată a nopții.

– Bată-te soarele, să te bată, i-a răspuns tata, încântat că are cu cine se întreține pentru un timp, chiar dacă era vorba de Folturosu. Dar ce cauți aici în miezul nopții? Te știu om harnic, care ziua trage ca un bou, iar noaptea doarme buștean.

Vecinul se așeză lângă el și îi arătă o sticlă de litru cu ceva băutură în ea.

– Ce-i asta?, a întrebat paznicul de ocazie, cu o bănuială care-i provoca bucurie.

– Ți-a trimis Maricica o sticlă de vin de anul trecut, că ăla nou încă nu-i împlinit. Am văzut amândoi focul și ne-am gândit că așa o să te mai încălzești și pe dinăuntru.

Generozitatea asta i-a înmuiat inima tatei, dar l-a pus și pe gânduri. Nu prea erau ei oamenii atât de darnici, ceea ce însemna că și acum urmăreau să ceară ceva la schimb. A fost motivul pentru care l-a întrebat direct pe Ion:

– Ce-ți dorește inima, vecine? Doar nu vrei și tu din pământul ăsta?

Micul foc nu lumina suficient pentru a da în vileag expresia feței lui Ion, dar era suficientă și vocea afectată cu care a răspuns.

– Apăi, eu n-aș vrea nici măcar un bulgăre, dar Maricica m-a trimis să-i umplu o găleată. Iar la cât au cărat alții până acum, mă gândeam că nu o să i se vadă lipsa.

– Dar ei la ce-i trebuie lutul ăsta rece și negru?, își exprimă proprietarul uimirea. Doar nu face și ea tratament pentru vreo boală, așa cum tot aud în ultima vreme.

– Aaaa, nu, slavă Domnului! Îți spun drept, deși nu i-ar plăcea să-i știe prea mulți secretul: îl folosește ca mască de noapte pentru față. Zice că-i întinerește tenul și-l face mai sclipitor.

Tata a rămas înmărmurit când a auzit-o și pe asta, și-a privit mai atent vecinul, așteptând parcă să-i spună că a fost o glumă. Dar Folturosu nu era un om cu simțul umorului, mai ales în toiul nopții.

– Hai că e ceva nou pentru mine!, s-a exprimat în cele din urmă părintele meu, cu o voce care a tăiat adânc întunericul nopții. Chiar își pune pământ pe față? Și are efect?

– Ei, nu pământ pur și simplu, s-a justificat vecinul. Face o pastă din el, în care strecoară lapte și alte zemuri de care numai ea știe. Mie mi se pare că funcționează, pentru că-i mai bine dispusă și are mai multe prietene pe care le ajută cu asta. Iar eu nu mai sunt nevoit să-i suport toanele de până acum, doar că trebuie să o aprovizionez cu pământ proaspăt, din două-n două zile. Și asta numai noaptea, că atunci îi lutul mai dispus să-și elibereze substanțele binefăcătoare.

Tata a dat din cap a înțelegere, gustând apoi din vinul primit și îmbiindu-l pe Ion să facă la fel. ”Mare e grădina lui Dumnezeu, dar uite că și una mică, precum e a mea, poate să adune laolaltă destule ciudățenii”, și-a spus el în gând.

– Poți să-ți iei liniștit lutul necesar, când ai nevoie, și-a încurajat vecinul. Mă bucur că mi-ai spus și îți mulțumesc pentru tratație. Alții au luat cu sacii, fără să-mi ceară voie, iar dacă merge tot așa, în curând o să rămână doar o groapă. De-aș avea bani, aș tocmi pe cineva să-mi aducă pietriș de la Someș și să scap de grija locului ăsta.

– Ești nebun, măi Petre?! Să lași toată comuna fără un asemenea dar, ar fi cel mai mare păcat. Ăsta-i dat de la Dumnezeu, iar tu ești cel care trebuie să aibă grijă de el. Indiferent de crezi sau nu, important e că mulți își pun nădejdea în binecuvântarea lui.

Proprietarul mai trase o dușcă, dădu sticla mai departe și își rosti gândurile:

– Om vedea noi dacă e întemeiată credința asta, după ce vin analizele de la București.

Ion se mulțumi să se îndulcească din vinul înmiresmat, întărindu-și astfel speranțele că pământul ăsta e sfânt și va dăinui multă vreme.

foc-de-tabara | Agroinfo.ro

Bulgărașul de zăpadă (9)

”Ardă-l focul de pământ blestemat!”, continua tata să repete în gând, amintindu-și de toate necazurile pe care i le-a adus în ultima vreme. Mai întâi cu miliția, care îl socotea responsabil pentru tot ce intră și iese din terenul acela nefolosit, iar apoi cu popa, cu aceleași dispoziții de a avea grijă de el, mai ales că acum era și sfințit. Cum să stea el de pază toată noaptea, când avea de întreținut o familie cu trei copii și o nevastă casnică, doar cu un salariu de muncitor necalificat la fabrica de drojdie și oțet? Această întrebare a cutezat să le-o pună, după o vreme, șefului de post și părintelui Babici.

Primul l-a asigurat din nou că vor veni în curând și materialele pentru gard, dar până atunci să-și ia un concediu medical. O să vorbească el cu doctorul Anderco despre asta, numai să meargă la un consult. În schimb, popa Babici i-a promis că se va ruga pentru el la fiecare slujbă, ca Dumnezeu să-i dea putere în această încercare. Tata a crezut de cuviință că vizita la medic era mai promițătoare, de aceea a trecut peste orice reținere și s-a prezentat în fața lui. Medicul era mai tânăr cu cel puțin zece ani decât el, mic de statură, agil în mișcări și amabil cu fiecare pacient. Mai ales dacă acesta era mai în vârstă, pentru că această categorie era mai greu de convins să aibă încredere în tratamentele moderne. Pe badea Petre îl cunoștea bine, mai ales că erau și neamuri prin alianță, iar pe copiii lui i-a tratat de mici.

– Spune-mi ce te supără, voinicule?, l-a încurajat el cu acest compliment, după ce omul s-a așezat timid pe scaunul din fața biroului.

Tata nu era sigur că șeful de post l-a pus la curent cu ”situația”, iar jena îl împiedica să aducă în discuție un subiect atât de neobișnuit. Nu i-a rămas decât să ridice din umăr, ca și cum nici el n-ar ști ce-l doare. Doctorul era obișnuit cu inhibițiile clienților, astfel că a trecut firesc la procedura obișnuită în astfel de cazuri. Adică întrebări firești în ce privește simptomele, verificarea tensiunii, a gâtului, palparea anumitor zone ale corpului…

– Se pare că ești sănătos tun, doar dacă nu ai vreun necaz aparte pe care eu nu-l pot detecta, a concluzionat tânărul în halat alb.

Oare doctorul îl juca pe degete și aștepta ca el să fie cel care aduce vorba de ”aranjament”? se întreba pacientul în timp ce-i privea chipul cu coada ochiului. Îi era rușine să-i spună, doar era ceva ilegal și nu-i făcea cinste, însă îi era și mai teamă de cum va reacționa milițianul, dacă nu va respecta înțelegerea.

– Știți…, eu am o problemă cu un pământ, se fâstâci omul. Pe care mi-a zis tovarășul Apopei să-l păzesc până-l împrejmuiește. Doar că eu am servici… și nu pot să stau treaz toată noaptea. Așa că…

Doctorul a făcut semn că a înțeles, cu degetul arătător ridicat și un surâs amar în colțul gurii.

– Așadar, pământul dumitale a sucit mințile oamenilor, făcându-i să creadă în minuni deșarte, în loc să vină la mine și să se trateze cu adevărat!

Omul a aprobat din cap cu amărăciune, completând ca pentru el:

– Așa o fi, dar nu știu care-i vina mea. L-aș da și gratis, da’ nimeni nu-l vrea cu totul, doar în părți care se pot căra.

Medicul îl privi pe cât putu de adânc în ochii ce se fereau mereu să-și expună profunzimea. Era și acesta un examen medical al frământărilor interioare, o sursă pentru o boală în stadiu incipient.

– Ce-ți mai face băiatul?, a fost o întrebare prin care omul în halat alb încercă să detensioneze dialogul.

– Care băiat?, că am doi, plus o fată, s-a interesat mai degajat tata.

– Cel căruia i-am depistat eu poliomelita. Noroc că am fost înainte la o conferință în București, unde ni s-au adus la cunoștință simptomele și impactul devastator pe care îl avea în acele vremuri. Mulți doctori credeau că-i doar o răceală și o tratau complet greșit, iar oamenii ziceau că-i un blestem de la Dumnezeu, pentru păcatele părinților.

– Aaaa, da, se lămuri omul. Petruca e la o școală specială de lângă Cluj și e mai bine. Doar la picioare nu și-a mai revenit.

– Nu te-ai gândit că și pe el l-ar putea ajuta pământul dumitale?, îl încercă medicul, cu un zâmbet nedisimulat.

– Io nu cred în miracolele pământului ăsta, domnule doctor, a răspuns cu hotărâre tata. El merge la Techirghiol, unde se tratează cu nămol și băi de-alea speciale.

Anderco a dat din cap a înțelegere, înarmându-se cu stiloul și un certificat pentru completare.

– Uite cum facem, ca să nu încalc legea, și dumneata să fii mulțumit. Îți prescriu patru zile de concediu medical, iar apoi încă trei, dacă va fi cazul. Pe motiv de surmenaj psihic, de care chiar s-ar putea să suferi. Însă, dacă nu se rezolvă în acest timp, va trebui să te trimit la un psihiatru, pentru consultații de specialitate.

– Ăsta cu ce se ocupă?, a întrebat omul cu nedumerire.

– Un doctor cu bolile de cap, a venit sec răspunsul.

– O, nu, că eu n-am așa ceva!, a sărit bărbatul ca ars.

”Asta-mi mai lipsește, să mă creadă lumea nebun”, gândea el cu ciudă și teamă în același timp.

– Așa mă gândesc și eu, dar mai am o rugăminte…

– Orice, dom’ doctor.

– Adă-mi și mie, într-o plasă, din pământul acela renumit. Vreau să-l trimit unui coleg din Capitală, pentru analize. Așa vom putea lămuri o dată pentru totdeauna ce conține și dacă e de ajutor sănătății. Cine știe, poate chiar ai parte de o comoară aparte în grădina dumitale.

Tata a promis că-i va aduce a doua zi ce a cerut, după care s-a grăbit să-și ia certificatul, să-l salute și să iasă din acel cabinet sufocant. Nu i-au plăcut niciodată spațiile închise, mai ales dacă în ele se aflau doctori, milițieni sau popi.

România a ajuns să angajeze medici străini pentru spitalele de stat. 25.000  de medici români au plecat din țară, în ultimii zece ani

 

 

Bulgărașul de zăpadă (8)

Biserica ortodoxa, Seini (DN1c Halmeu-Rastoci)

Primele clopote ale unei noi duminici de toamnă consecventă se auzeau printre casele localității. Semn că oamenii trebuie să se primenească, lăsând deoparte alte preocupări și gânduri laice, pentru apropiata slujbă din lăcașul sfânt al bisericii. De la acea oră, toți sătenii deveneau evlavioși întru Domnul și era mare mirare dacă vreunul își permitea să nu-și îndrepte pașii spre întâlnirea spirituală cu divinitatea, mijlocită de Părintele Babici, un preot impozant, cu o voce dumnezeiască și o privire aspră, de judecător nepământean. Grupuri de oameni, îmbrăcați în cele mai frumoase haine pe care și le puteau permite, se îndreptau spre centrul comunei, unde îi aștepta clădirea semeață a unei biserici impresionante încă de la intrare. Intrau cu umilință și tăcere în lăcașul Domnului, unde își avea fiecare scaunul moștenit de la înaintași. De îndată, se simțeau cu cuprinși de măreția Celui de Sus, care se revărsa prin picturilor aurite de pe pereții înalți, sculpturile strălucitoare din jurul altarului și din ecoul magic pe care-l producea fiecare sunet scos de slujitorii divinității.

Babici era preot de foarte mulți ani în această biserică istorică. Mulți dintre enoriași nici nu-și aminteau să fi slujit altul înaintea lui, iar asta îl făcea cu atât mai respectat. Deși era destul să-l auzi o dată, ca să-ți dai seama că are un har prin care îți pătrunde până în adâncul sufletului, insuflându-ți credință, iubire, cinste și teama de păcate. În timpul slujbei – dar mai cu seamă a Cazaniei prin care le impresiona până la lacrimi pe femei, însă și pe mulți bărbați -, privirea lui trecea de la un ascultător la altul, zăbovind mai mult asupra celor care nu păreau pe deplin convinși de spusele sale. De aceea, unii dintre cei vizați de obicei, nu îndrăzneau să stea în primele rânduri, simțind cum păcatele lor pot fi citite și condamnate prin ochii neiertători ai părintelui. Era unul din principalele motive pentru car luau loc în ultimele rânduri sau stăteau în picioare, pregătiți să iasă primii și, eventual, să treacă în fugă pe la crâșmă, înainte de a ajunge acasă. Printre ei se număra și tata, fie iertat!

Predica de astăzi era despre pierderea credinței și alegerile care-l supără cel mai mult pe Creator. Spunea Părintele, că unii dintre enoriași și-au pierdut calea dreaptă, apelând la mijloace diavolești, în speranța că se vor vindeca de unele boli. Ei sunt ca vrăjitorii pe care-i pomenește Scriptura, pentru că numai Cel de Sus poate vindeca orice boală, înafară de prostia de care dau dovadă acești rătăciți. ”Cu toții suntem făcuți din pământ și ne vom întoarce iarăși în lut”, rosti Babici cu elocvență. ”…dar pământul sfânt nu ne primește, atâta timp cât Tatăl Nostru ne ține în viață. Am auzit că, în loc să vă rugați mereu pentru ca Domnul să vă redea sănătate, ați început să credeți tot felul de invenții, precum că ar exista un teren cu puteri miraculoase. Nu v-ați dat în lături nici de la a fura din el și a vă îngropa de vii. Aceste fapte nu sunt pe placul Bisericii, pentru că nu-s nici pe placul lui Dumnezeu. Încetați imediat această practică păgână și căiți-vă!”, a continuat preotul, cu voce pătrunzătoare și priviri care te ardeau. Mulți și-au plecat fruntea cu rușine, deși nu toți dintre ei au mărturisit păcatul prin spovedanie. Dar simțeau că Părintele știe tot ce fac, așa cum știe Dumnezeu.

Slujba s-a terminat după miezul zilei, iar tatăl meu a răsuflat ușurat, în timp ce se pregătea să iasă în aerul liber de afară. Însă fătul avea misiunea să-l rețină până vine preotul, pentru a purta o mică discuție, veste deloc bună pentru omul cu mustrări de conștiință. Iar apariția preotului l-a făcut să se simtă mic de tot, deși aveau cam aceeași înălțime.

– Ai dat de dracu, Petre!, a fost expresia de întâlnire a Părintelui Babici.

Omul bisericii nu se mai folosea de eufemise și nici de același ton când intra în discuție cu oamenii, vorbind pe șleau despre orice subiect. Pentru prieteni era firesc, dar credincioșii mai slabi de înger simțeau aceeași inhibare ca în timpul slujbelor, cum era și în acest caz.

– Dar ce am mai făcut, dom’ Părinte?, întrebă tata, cu aerul unui elev curios să știe care din greșeli i se reproșează.

– Te faci că nu pricepi, după ce am vorbit despre asta în Predică?, îl certă Babici. De ce lași oamenii să creadă că pământul tău e mai bun decât al altora? Ce câștigi din asta?

Omul răsuflă ușurat că nu era vorba de altceva, după care se concentră să se dezvinovățească de această acuzație.

– Ardă-l focu’ pământ!, izbucni el cu ciudă neprefăcută. L-aș da oricui, dacă găsești pe cineva să-l cumpere ieftin, numa’ să scap de el. Destule zile fripte mi-a făcut, fără să am niciun folos.

Părintele îl privi în ochi, așa cum numai el știa, ajungând la concluzia că omul spune sincer ce are pe suflet.

– Eeeei, dacă așa stă treaba, trebuia să vii la mine, pentru că te pot ajuta, se temperă omul bisericii. Dar de ce mă mai mir, când dumneata te spovedești doar o dată pe an, și nici atunci cu inima deschisă. Am vorbit cu fătul, aici de față, și ne-am gândit că pământul acela trebuie neapărat sfințit.

– Sfințit?, se arătă uimit tata. Sfinția Ta știe mai bine, numai să nu coste prea mult. La salariul meu…

– Lasă, nu te necăji de bani, că rezolvăm noi altfel, îl liniști Părintele cu o figură jovială. Fie vorba numai între noi, după ce alung spiritele rele de pe terenul acela blestemat, o să trimit pe cineva să-mi aducă un ștraf din pământul eliberat de duhuri rele. Am și eu pe cineva bolnav de reumatism, iar prin acest lut sfințit va lucra acum Dumnezeu. Dumitale îți revine sarcina să nu mai lași pe nimeni să ducă din el, fără să aibă aprobarea mea. M-ai înțeles bine, Petre?

Tata a rămas blocat de întorsătura pe care a luat-o discuția, a chibzuit în tăcere și a bătut palma cu preotul. Măcar scăpa de grija păcatelor de care era bănuit și, pe deasupra, avea un sprijin în omul cel mai respectat din localitate.

Bulgărașul de zăpadă (7)

Toată suflarea omenească din localitate îl cunoștea pe gornicul Boitor. Înalt de statură și mai mult subțirel decât împlinit, cu picioare lungi ca niște catalige și mâini ca două brațe de caracatiță, impunea respect sau teamă printre semeni, în funcție de caracterul fiecăruia. Treaba lui era să păzească recolta de pe pământurile CAP-ului, iar circuitul de rutină începea dinaintea înserării și se termina după răsăritul soarelui, când veneau agricultorii pe câmp. Avea ochi de șoim și cutezanța unui militar în misiune, deși umbla de unul singur, purtând doar o brișcă veche la brâu, cu care își tăia slana și pita pusă de merinde. Nu se pierdea cu firea când întâlnea mai mulți hoți, cu carul încărcat de știuleți, cartofi, dovleci sau alte bunuri culese de pe terenurile păzite de el. Dacă nu lăsau prada, luând-o la fugă, îi punea la pământ cu palmele lui tari ca piatra, chit că era amenințat adesea cu furcoiul, toporul sau alte obiecte menite să-l înfricoșeze. E drept că uneori se alegea cu răni, dar le trata cu câte un pahar de tărie prin care era cinstit la crâșma ”Trei Păduchi”, de către cei respectuoși și recunoscători. Pentru că Boitor era un om bun la suflet, iar asta se vedea când închidea ochii în fața unor sărmani care-și duceau acasă câte un sac de legume sau fructe, de pe câmp sau din livadă.

Noi, copiii de pe strada lui, îl îndrăgeam pe gornicul cel hâtru și îl înconjuram imediat ce se apropia de casă. Știam că nu vine niciodată cu buzunarele goale, iar el ne întâmpina zâmbind pe sub mustața deasă, de parcă toți am fi fost ai lui. Se așeza pe prima bancă și ne cuprindea cu privirea lui caldă, de parcă ar fi vrut să ne numere dacă suntem toți, după care își împărțea bunătățile: sămânță de floarea soarelui, fructe de sezon sau alte surprize care ne încântau de fiecare dată. Cum ar fi un fluier făcut de mâna lui și la care ne învăța să cântăm pe rând sau alte minunății cioplite din lemn cu cuțitul de la brâu. Ne privea cu duioșie cum ne bucuram de daruri, în timp ce trăgea cu poftă din țigara pe care tocmai și-o răsucise. Iar printre fumuri și mirosul de duhan ieftin, ne spunea povești la care rămâneam muți de admirație, deși nu erau cu prinți și balauri, ci cu oameni și copii precum noi. Nu se grăbea niciodată acasă, amânând pe cât se putea întâlnirea cu nevasta, care-l certa întotdeauna pentru întârziere, și fiica bună de măritat, mereu nemulțumită că nu are bani de haine mai frumoase. Problemele lor mărunte, după părerea bărbatului, îi fugăreau somnul și îl oboseau mai tare decât toată noaptea de bătut câmpurile.

Într-o dimineață de toamnă generoasă, înainte de a intra pe străzile comunei, Boitor s-a oprit pe trunchiul doborât al unui copac, să-și tragă sufletul. Timp tocmai potrivit să termine de cioplit căluțul din lemn pe care intenționa să-l dea copiilor nerăbdători să-l întâmpine . Cuțitul aluneca ușor prin lemnul docil, scoțând în evidență detaliile cele mai reprezentative ale unui cal zburdând cu coama în vânt. Deodată, atenția gornicului a fost atrasă de Ciombe, un țigan pirpiriu și fără vreo ocupație onorabilă, care se strecura tiptil pe marginea cealaltă a drumului. Nu l-ar fi abordat, însă coșul pe care-l ducea în spate i-a atras atenția, amintindu-i menirea pe care o avea.

– Bună dimineața!, a strigat el, în timp ce se ridica în picioare pentru a fi văzut.

Ciombe s-a oprit și a întors capul către locul de unde venea salutul, în timp ce pe chipul lui se citea o neplăcută surprindere.

– Bună, bade Boitor, da’ încă nu ai ajuns acasă?, a răspuns trecătorul cu o jumătate de gură.

– Păi de ce să mă grăbesc? Casa o găsesc oricând la locul ei, dar pe tine nu te-aș fi văzut dacă nu eram aici. Hai și te odihnește puțin lângă mine, se vede cât ești de obosit.

Țiganului nu-i surâdea ideea, însă știa că n-are cum să refuze invitația, dacă vrea să poarte în continuare o discuție amiabilă. Așa că s-a apropiat spășit de gornic și a acceptat să ia loc lângă el, oftând și plângându-se:

– N-aș prea zăbovi, că mă așteaptă nevasta de ceva vreme. Știi că-i beteagă de un picior și nu poate să se descurce fără mine.

– Dar nu te rețin decât câteva clipe, îl asigură gornicul, privind mai insistent la încărcătura din coș. Vreau doar să știu ce cari cu atâta trudă, fiindcă nu se vede de fleandura pusă deasupra. Sper că n-ai furat ceva de pe câmpuri.

Ciombe se arătă revoltat, după care intră imediat în defensivă, după cum îi era obiceiul în fața unor astfel de acuzații.

– Vai de mine, doar nu mă crezi un astfel de om, bade Boitor. Să mor eu că mi-s om cinstit și nu iau niciodată ce nu-i al meu. Doar vezi că vin dinspre centru, nu de pe câmp, și mă duc spre căsuța mea din vale.

Paznicul nu părea convins și i-a pus mâna ca o lopată pe umărul îndoit de funia coșului.

– Știu eu pe unde ai umblat?, a rostit el pe un ton insinuant. Nu mai bine ar fi să-mi arăți ce ai în spate, dacă n-ai nimic de ascuns?

Țiganul nu avea loc de întors, s-a eliberat de strânsoarea coșului, l-a pus în fața lor și a dat deoparte cârpa cu care era acoperit. Nu mică a fost mirarea gornicului, care a exclamat:

– Doar pământ!? Ce faci cu el și de unde l-ai luat?

Pirpiriul se bâlbâi la început, dar în cele din urmă reuși să se exprime.

– Bade Boitor, știu că ești om cumsecade și nu mă vei da de gol. Trebuia să-mi tratez cumva femeia… să nu-i taie piciorul… și am auzit că pământul lui badea Petru face minuni. M-am gândit că nu fac niciun rău dacă-mi duc și eu acasă și-i fac un tratament natural. E doar al doilea coș, dar deja parcă se simte mai bine. Noi n-avem bani de doftor, pământul ăsta e singura speranță în vindecare. Am auzit că pe alții i-a ajutat mai mult decât moaștele de la mănăstire.

Gornicul își îndesa mâna printre hălcile negre de pământ și nu-i venea să creadă ce aude. Țiganul era atât de serios în afirmațiile lui, încât n-ar fi avut inima să-i pună la îndoială credința. A socotit că-i mai potrivit să-i ofere o porție de duhan, să-și împăturească amândoi câte o țigară și să o fumeze îndelung sub soarele tot mai îndrăzneț al dimineții.

Zambiti! Descoperiri pe Marte, pe Soare… | experiente in afaceri

Bulgărașul de zăpadă (5)

Pomenile de după înmormântare erau evenimentele cele mai așteptate, mai ales de femeile bătrâne, după cum îmi amintesc din vremea copilăriei mele. Bunica mea părea abonată la ele, fiind femeie văduvă și o companie avizată în ceea ce privește ultimele întâmplări și bârfe care circulau în localitate. Deoarece – după ce oamenii pătrunși de respect pentru amintirea defunctului își spuneau rugăciunea și se așezau la mesele întinse în curte – șușotelile începeau de la primul fel de mâncare. Meniul era același de fiecare dată, doar calitatea și felul în care era servit diferea. Se începea cu o ciorbă de zarzavat cu carne de oaie, căreia pe la noi i se spunea guiaș, urmat de sarmale și cozonaci. În perioadele de post, carnea din ambele feluri era înlocuită cu ciuperci. Invitații nu se puteau baza că vor putea discuta mai multe la desert, mai ales că uneori, când nu încăpeau toți deodată, urma și a doua serie.

Țin minte că uneori mă lua și pe mine bunica, iar eu mă simțeam tare fericit să stau lângă ea și alături de atâția oameni în vârstă. Mâncarea mi se părea mai bună ca oriunde și îmi părea rău că totul se termina prea repede.  Pentru că eu eram trimis acasă cu două felii de cozonac, înainte ca lumea să se ridice și să spună rugăciunea de mulțumire. Urmau discuții care îi priveau doar pe adulți, iar bătrânele erau cele care șușoteau mai cu seamă. Unul dintre subiecte, dezbătut la o pomană din acea toamnă, mi l-a povestit bunica în vacanța care a urmat.

– Mărie, am auzit că pe ginerele tău l-a căutat miliția…, a dat startul lelea Salvina, înainte de a gusta din ciorba fierbinte și cu miresme îmbietoare.

Bunica i-a aruncat o privire iscoditoare, să vadă dacă expresia îi e răutăcioasă sau doar ca urmare a curiozității. Mulțumită de constatare, a răspuns ca să audă și prietena Iuli, toate trei fiind nelipsite de la pomeni și la fel de contributive în dialoguri.

– E drept, dar s-au dus cum au venit. Ginerele îi de vină, că a vrut să astupe gropile făcute de alții în capătul grădinii. Eu i-am spus: ”măi omule, pe acolo nici să umbli nu-i bine, darămite să dai cu sapa!”

Femeile și-au făcut cruce, scuipând simbolic în sân și suflând în lingura cu ciorbă aburindă.

– Ai dreptate, tu Mărie!, continuă de data asta Iuli. Ați văzut ce-au pățit frații ”tâmbiți” dacă au căutat comori în pământul acela negru.

– Daaa, daaa, a dat din cap lelea Salvina. Dar măcar au găsit-o pe biata Tuți și au îngropat-o cum se cuvine.

Bunica le-a privit cu uimire și s-a burzuluit la așa vorbe.

– Ba nu au îngropat-o cum trebuia! E drept că a plătit primăria, dar tot se cădea să facă pomană, măcar cu femeile văduve. Iar apoi știți și voi că Tuți arăta ca și cum ar fi murit cu o zi înainte, deși era îngropată de câteva luni. Trebuiau chemați neapărat înalți prelați, care ar fi putut constata că e o sfântă, de aceea nu a putrezit și nici miros nu a prins. Pe de altă parte, mă gândesc că o fi de la pământul unde a fost îngropată, adică fundul grădinii mele, care are harul de a face minuni.

Grăsimea de pe trupul rotund al Salvinei se cutremură vizibil, iar chipul micuței Iuli afișa o mirare profundă.

– Parcă ziceai că-i periculos terenul acela, iar acum ne dai de înțeles că ar avea efecte miraculoase, se exterioriză cea din urmă.

Maria termină de sorbit ultima lingură de ciorbă, se șterse cu batista la gură și abia apoi catadicsi să le lămurească.

– Bănuiesc că-i un blestem pentru cei care-l sapă, cum au pățit-o frații Milu și Manu, dar și ginerele meu. Însă, folosit ca atare, pământul acela are proprietăți dobândite de la Dumnezeu. Țin minte că, pe vremea când eram tânără și acolo era o baltă adâncă, am văzut un glob de lumină cum se prăbușește exact în ea. Era o noapte cu stele, iar eu m-am grăbit să văd ce poate să fie. Când am ajuns, apa de la suprafață fierbea ca într-o oală și era caldă precum cea din covata de spălat rufe. Am stat acolo până l-am auzit pe tătuca strigându-mă. Toată noaptea m-a ținut trează acel fenomen și mi-am zis că-i un semn ceresc. A doua zi, când am revenit, suprafața bălții era neagră și fără pic de viață în ea. Degeaba le-am povestit părinților ce s-a întâmplat, le-au luat drept scorneli copilărești, iar asta m-a făcut să închid acest secret în mine, deși nimeni nu-și explica de ce a rămas balta fără viețuitoare.

Cele două prietene și-au făcut iarăși cruce, rămânând pe gânduri în timp ce-și puneau câteva sarmale cât pumnul de mari. Erau gustoase, dar și povestea bunicii mele le intriga enorm.

– Nici nouă nu ne-ai spus nimic despre această întâmplare, se miră lelea Salvina. Deși nu ascundem nimic una de alta.

– Chiar așa, îi ținu și Iuli isonul.

– Acum mi-am amintit și eu, se scuză Maria. Și m-am gândit că și miliția știe ceva, din moment ce i-a poruncit ginerelui să îngrădească bine proprietatea pentru ca nimeni să nu mai poată intra.

Cele trei bătrâne s-au privit cu înțeles, și-au făcut trei cruci consecutive și au continuat să mănânce în tăcere. Era ceva ciudat cu pământul acela negru, atât de răscolit în ultima vreme.

Cărat/adus pământ vegetal | Verde si curat

 

Bulgărașul de zăpadă (4)

În acele vremuri, nu era deloc o cinste să fii chemat la miliție, cu atât mai puțin dacă erai vizitat de vreunul acasă. Tata s-a pomenit cu tânărul milițian, Adrian, intrându-i în casă, într-o dimineață de toamnă blândă. Era perfect de înțeles spaima prin care a trecut, alături de mama, când l-au văzut îmbrăcat în uniformă, cu totul altfel de cum arăta  în întâlnirile joviale dintre vecini. Eu eram plecat la internat, căci tocmai începuse școala, dar nu voi uita trăirile pe care mi le-a descris ulterior mama, printr-o scrisoare lungă.

– Bade Petre, hai până afară, că te caută căpitanul Apopei, au fost cuvintele plutonierului, care l-au lovit ca o măciucă în moalele capului.

Femeia și-a dus mâna la gură, a surprindere, iar bărbatul și-a tras repede cizmele în picioare, după care l-a urmat. Șeful de post nu avea mai mult de patruzeci de ani, dar arăta acrit de viață și de vremuri. Înalt de făptură, cu tâmplele în nuanțe argintii și cu o burtă moderată, se căznea să-și culeagă o pară din pomul crescut chiar în fața casei. A reușit să o ia pe cea dorită, iar chipul i s-a arătat mai destins la vederea gazdei. Însă expresia de lehamite tot nu putea să dispară complet.

– Bună dimineața, a salutat bătrânul, cu o voce gâtuită de emoție.

– Tovarășe, ai belit-o!, i s-a adresat șeful de post, în timp ce-și ștergea para cu o palmă.

– Nu înțeleg, domnu’ căpitan, a răspuns gazda nedumerită.

– Dumneata ai un capăt de grădină nelucrat, care este înconjurat de proprietățile mai multor vecini, continuă pe aceeași notă șeful de post.

– Păi, cam am… da-i pământ rău și nu știu la ce s-ar putea folosi, se justifică omul.

– Hmmm, mormăi ofițerul în timp ce mușca din para încă necoaptă pe de-a-ntregul.

Nu se știa dacă era un răspuns la afirmația gazdei sau o nemulțumire la gustul mai puțin dulce al fructului. Oricum, continuă să-i exploreze aromele, sperând să găsească măcar o parte din cele la care se aștepta.

– Zici că nu-i lucrat?, reveni el într-un târziu, după ce aruncă departe cotorul. Ia să ne conduci mata până acolo, să vedem cum arată.

Presimțiri sumbre l-au încercat pe tata, mai ales când și-a amintit de groapa aceea misterioasă. A astupat-o el cât a reușit, dar poate că s-a jucat vreun copil pe-acolo și s-a accidentat. Sau cine știe ce altceva, din moment ce miliția vrea s-o vadă. A pornit înainte cu pași șovăitori, urmat îndeaproape de oamenii în uniformă albastră, atenți la fiecare detaliu. Roua dimineții persista încă pe frunzele stafidite, iar pomii își trădau intenția de a se debarasa de verdeață. Mare parte din legume erau și ele strânse, lăsând în urma lor goliciuni care contrastau cu porțiunile nerecoltate. Fundul grădinii a apărut în față, în toată nebulozitatea lui, iar uimirea proprietarului se citea pe chipul îngrozit. Terenul plin de vegetație sălbatică odinioară, părea acum un câmp de luptă plin de tranșee, cu un pământ negru și frământat în fel și chip. Un adevărat coșmar, neîntâlnit încă de vreun agricultor.

– Pe-al meu Dumnezeu!, exclamă proprietarul din străfundul sufletului.

– Ai belit-o rău de tot, tovarășe, îl asigură și căpitanul Apopei. Parcă ziceai că nu merită lucrat terenul, dar văd că aici s-a săpat din greu.

Gazda s-a întors spre milițieni cu aceeași figură răvășită și o voce gâtuită de uimire:

– Dar nu eu am săpat aici, că doar nu-s nebun!, îi asigură el. Era doar o groapă, pe care aproape am acoperit-o.

– Doar o groapă zici? Și cine a făcut-o?, îl întrebă șeful de post.

– Habar n-am! M-am enervat și i-am spus nevestii despre ea, după care am făcut ce am putut în ziua aia ca să refac pământul. N-am apucat să termin, dar văd că ar fi fost în zadar: e ceva diabolic aici.

– Nu-i vorba de nimic supranatural, îl asigură căpitanul. Nu știu când ai fost ultima dată pe aici, dar ar trebui să cunoști ce se întâmplă în ograda dumitale. Nici măcar nu ai un gard ca lumea, așa că poate intra oricine poftește. Azi-noapte, au săpat aici vecinii tăi, Milu și Manu, doi pierde-vară bețivi și certați cu legea, care au scos la lumină un sac de plastic cu un cadavru în el.

– Un mort pe terenul meu?!, se îngrozi bătrânul.

– Da, mai degrabă o bătrână decedată. E vorba de vecina din capăt, pe care fiica sa nebună a îngropat-o pe ascuns, ca să primească în continuare pensia. Nimeni nu știa că a decedat, iar poștașul îi dădea banii pe semnătura ei. Frații ăștia au crezut că vor găsi o altă pleașcă, după ce au văzut pe altcineva săpând în toiul nopții. Așadar, înțelegi câte probleme ne-a făcut terenul ăsta blestemat? Trebuie să vii la secție și să dai o declarație scrisă cu tot ce știi despre el și ce ai făcut în această  privință. Apoi o să îngrădești bine proprietatea și o vei păzi ca pe ochii din cap.

– Dar eu nu-mi permit atâta material acum, se plânse omul cu amărăciune în glas.

– O să te ajutăm noi cu plasă și stâlpi, ba o să-ți trimitem doi oameni buni de lucru. Dar nu vreau să mai aud de locul ăsta, ai înțeles?

Tata a dat din cap a încuviințare, deși nu prea avea încredere în promisiunile unui milițian. Era clar că-l așteptau zile grele, pe lângă atâtea altele de care era sătul până peste cap.

 

Dacia Militie / 1310 - Reno.ro - Forum Renault Romania

 

Bulgărașul de zăpadă (3)

Frații Tâmb umblau mereu împreună, de parcă numai așa ar reprezenta o persoană completă. Nu erau gemeni și nici nu semănau prea mult ca fizionomie, dar au fost botezați cu nume asemănătoare: Emilian și Emanuel, de unde și prescurtările, Milu și Manu. Diferența de vârstă dintre ei era mică și puțini știau care-i mai mare, mai ales că oamenii liniștiți îi ocoleau. Și nu doar din cauză că erau ”tâmbiți” când se îmbătau – iar asta se întâmpla frecvent -, dar se știa că au avut probleme cu poliția, după câteva reclamații de furt și agresiune venite din partea unor consăteni. Nu lucrau nicăieri cu forme legale și nimeni nu-și explica de unde își permiteau să bea în fiecare zi, mai ales că nu le plăcea munca. E drept că aveau o grădină mare, cu pomi și viță de vie, moștenită de la părinții decedați înainte de vreme. Dar pământul era năpădit de buruieni și vița de vie se sălbăticise de când nu a mai fost curățată, Milu și Manu fiind prea ocupați cu planurile de câștig facil.

– Mi-a venit o idee strălucită, tinere!, radie de bucurie Milu, în timp ce desfăcea alte două sticle de bere.

Era seară și se bucurau de ”cina” lor obișnuită, servită în curte, tolăniți pe cele două scaune confortabile și privind cu lehamite la iarba care le cucerise curtea.

– La câte idei strălucite ai avut, ar fi trebuit să ne scăldăm într-o piscină umplută cu pălincă, îi replică Manu, admirându-și tatuajele care-i înnegreau brațele.

– Păi numai eu vin cu idei, dacă tu ești prost, se burzului primul frate. Auzi la el: o piscină cu pălincă!? Te-ai îneca în ea, mă, că n-ai mai putea să respiri! Cum a pățit și Nuțu lu’ Popicu când a căzut în cada cu vin pentru oțet a fabricii.

– Vezi că nu mă înțelegi, deși te dai deștept! Era o metaforă, răspunse cu emfază cel de-al doilea frate.

– Lasă tu metaforele, că eu vin cu o afacere reală și bănoasă, îi explică Milu în timp ce-și trecea mâna prin părul lung și unsuros. Trebuie doar să săpăm puțin în grădina vecinului și… oameni ne-am făcut!

– Să săpăm?! N-am mai săpat de când ne obliga tata, dar și atunci îl fentam, se revoltă Manu. Săpatul e o muncă primitivă și josnică, ai spus-o și tu.

– Stai că nu mă înțelegi, reluă fratele cu idei, după care goli cu sete jumătate din sticla cu băutură, exemplu pe care-l urmă și celălalt. Într-una din nopțile trecute, l-am văzut pe Folturosu’ cum a îngropat ceva pe terenul acela nefolosit, în toiul nopții. Era și nevasta cu el și au săpat câteva ore ca să ascundă un lucru important. S-a nimerit să nu pot dormi din cauza lătratului repetat al lui Lăbuș, câinele vecinului din față. Am luat furcoiul din grajd, hotărât să-i fac felu’, dar mi-am dat seama cui se adresa și atunci i-am observat pe cei doi, după lanterna pe care o foloseau. E ceva baban aici, tinere!

– Asta crezi tu, răspunse mai puțin hotărât fratele, sorbind iar din bere și căutându-și țigările. Poate nu merită osteneala și ne alegem doar cu o febră musculară. Urăsc durerea de după efort.

– Sunt sigur că merită și bănuiesc despre ce-i vorba. Mai ții tu minte că a dispărut fetița lui Țompa? Nu s-a dat de urma ei nici până acum, deși tatăl a promis o recompensă mare celui care o găsește, vie sau moartă. Cred că Folturosu’ a omorât-o pentru că tot striga după el. Apoi, împreună cu Maricica, au scăpat de cadavru îngropându-l în grădina dintre noi.

Manu a căzut pe gânduri, printre fumurile dese de țigară care-l făceau să se simtă precum o locomotivă veche, dar puternică. În cele din urmă, se hotărî să facă un compromis:

– Ok, sunt de acord, dacă ne stimulăm înainte cu o sticlă de tărie. Pe care o plătești doar tu, dacă nu găsim nimic de valoare.

Milu a acceptat învoiala, fiind ferm convins că are dreptate, iar aventura lor a început în aceeași seară, prin pregătirea sculelor ruginite de când n-au mai fost folosite. Până s-au întărit cu o pălincă luată pe datorie de la vecini, noaptea s-a lăsat iarăși împodobită de stele, numai bună pentru a le facilita căutările. Și totuși, săpatul nu era o muncă ușoară nici la vârsta lor, mai ales că terenul era plin de gropi proaspete, încât nu știau care zonă ar fi cea în care să insiste. După mai multe ore de efort, pe când fratele mai sceptic se gândea să abandoneze, hârlețul lui a dat de ceva care i-a atras atenția.

– Măi frățioare, ia vino să vezi ce e în sacul acesta de plastic, a exclamat el cu mai mult entuziasm.

Pletosul s-a apropiat și a aprins bricheta pentru a cerceta mai bine. Cu forțe noi, au continuat amândoi să dea la o parte pământul, până când l-au eliberat de tot și au putut să-l examineze pe îndelete. Milu și Manu erau încântați, iar primul și-a exprimat astfel bucuria:

– Ți-am zis că aici e îngropată fetița lui Țompa! I-o ducem acasă chiar acum și ne luăm recompensa. Am auzit că-i vorba de zece mii de lei, tinere!

 

2021.Microintreprindere - Cheltuieli in folosul personal al asociatilor -  Liliana Ungureanu | Expert contabil

Bulgărașul de zăpadă (2)

Nimeni nu-și amintea cine i-a dat porecla rușinoasă, poate copiii sau vreun adult mai răutăcios. Dar noi i-o adresam de câte ori îl vedeam venind de la muncile câmpului, cu coasa și sapa purtate pe umăr.

– ”Folturosule”!, strigam și eu alături de ceilalți neastâmpărați, urmărindu-l la o distanță sigură.

Se oprea uneori și își întorcea privirea blajină înapoi, moment în care fiecare se adăpostea după câte vreo poartă, un stâlp sau orice alt ascunziș. Ne gândeam că poate se enervează și ne fugărește cu uneltele tăietoare, dar era prea obosit să-și pună mintea cu niște prunci fără minte. Așa că, după acel moment de odihnă, își relua drumul spre curtea lui, împrejmuită de un gard înalt din lemn, prin care nu mai puteam vedea nimic. Doar vocile noastre mai răsunau un timp:

– Folturosu-rosu, Folturosu-rosu…, până ne plictiseam și găseam altă distracție.

Batjocura era provocată de hainele ponosite, pline de folturi*, pe care nevasta lui i le cosea cu încăpățânare, neîndurându-se să-i cumpere altele. Niciunul dintre noi nu îl știa sub alt nume, așa cum o știam pe Maricica, cea cu care își ducea traiul și de care asculta cu sfințenie. Omul era înalt și costeliv, în timp ce ea arăta cu totul altfel: micuță, plinuță și îmbrăcată mereu ca de sărbătoare. De uitătura ei iscoditoare și vocea-i ascuțită ne temeam și mai tare ca de coasa Folturosului, așa că o ocoleam de câte ori trecea pe drum. Iar asta se întâmpla mai ales joia – în ziua de piață – și duminica, când mergea de una singură la biserică. Pe bărbat îl lăsa acasă, cu sarcini precise, trasate dinainte.

În seara despre care vreau să vorbesc, Maricica era foarte surescitată și a izbucnit imediat ce și-a văzut bărbatul intrând în curte.

– Omule, în grădina vecinului nostru se petrece ceva necurat.

Omul a privit-o scurt și a ridicat mai lung din umerii osoși.

– Lasă să se petreacă, doar e pământul lui, a îndrăznit el să se arate nepăsător.

– Eeee, ce tot vorbești acolo?! De-aia ești sărac de-o viață, oricât ai munci. Trebuie să fii deștept și să profiți de ocaziile pe care ți le oferă soarta. Iar acum este momentul nostru, când pentru un pic de trudă ne vom căpătui pentru totdeauna.

– Ce vrei să spui, Maricico?

Femeia se așeză pe un scaun, ca să-i povestească cu mai multă vigoare ce a descoperit și apoi să-i explice concluziile la care a ajuns.

– L-am văzut aseară pe baciu’ Petre, cum astupa oarece în partea de grădină care se învecinează cu a noastră. Terenul acela nu e bun de nimic și nu a fost lucrat vreodată, iar asta trebuie să ne dea de gândit. E clar că a ascuns ceva în pământ, iar acel ceva trebuie să fie foarte valoros. Știi și tu că, de curând, au fost vizitați de rudele din Germania, care nu au venit cu mâna goală, fii sigur. Aici e vorba de valută sau de aur, cu care nu-i bine să te prindă Partidul. De aceea a făcut groapa într-un loc pustiu și a pus averea la păstrare. Noi vom merge la noapte și o vom dezgropa, după care știu eu cum să o schimbăm în lei.

Folturosu’ a ascultat cu gura căscată și apoi și-a făcut cruce. Nu-i venea să creadă la ce păcat îl îndemna femeia, cu atâta ardoare.

– Vrei să furăm de la vecin!, își exprimă el mirarea. Dar nu-i păcat în fața lui Dumnezeu, plus că-i și nelegiuire?

– Tu vorbești de Dumnezeu?, că n-ai călcat de ani de zile în biserică. Nelegiuire nu e mai mare decât cea pe care a făcut-o baciu’ Petre, ascunzând ce ar trebui declarat. Așa că, haide și cinează, iar după lăsarea întunericului ne ducem și scoatem comoara. Nu-ți fie lene, că de mâine vom fi bogați.

Bărbatul mormăi ceva a nemulțumire, dar Maricica nu era dispusă să-i asculte aberațiile, așa că se ridică și porni înainte spre bucătărie. Era o ocazie cum nu se poate mai potrivită să desfacă o sticlă de vin, din care să-i dea și bărbatului un pahar, pentru încurajare.

Pe la ora zece, când doar luna și stelele mai luminau grădinile, Folturosu’ și Maricica au ajuns la locul acoperit de crengi și au început să-l exploreze cu temeinicie. Bărbatul executa fiecare comandă primită de la nevastă, aceasta din urmă dirijându-l cu o lanternă care-i arăta mai clar locul unde trebuia să insiste. Și a săpat omul acela până spre dimineață, fără să dea de vreo ladă sau altceva care să le revigoreze speranțele. Maricica devenea tot mai nervoasă, Folturosu’ tot mai agasat, până când n-au mai rezistat și i-a lovit pe amândoi oboseala. Groapa a devenit imensă, dar nu mai erau în stare să o astupe la loc, așa că au acoperit-o înapoi, cu aceleași crengi. Apoi s-au retras cu gânduri amare, el că și-a pierdut noaptea de odihnă, iar ea că acea comoară e prea bine ascunsă, dar tot nu se va lăsa din căutat.

 

* folturi – petice

Într-o dimineață au văzut o GROAPĂ MISTERIOASĂ care se CĂSCASE în GRĂDINA  LOR! Cu fiecare zi CREȘTEA din ce în ce mai MARE, până a ajuns la 2 METRI!  Ce au descoperit

Bulgărașul de zăpadă

Aveam opt ani și mă consideram un adult nedreptățit. Peste tot vedeam numai restricții: când și cât să mănânc, orele obligatorii de somn, să nu ies pe stradă că mă calcă mașinile, să nu mă urc în pomi, să nu întârzii la cină… Era clar că trăiam într-o dictatură a părinților din care trebuia să scap. La asta se adăuga și sora mea de patru ani, care se ținea mereu după mine. Astfel de motive m-au determinat să-mi caut un refugiu cât mai bine ascuns, în care să-mi fac propriul program, să mă simt eliberat de constrângeri.

Prima încercare a fost frunzișul des al mălinului de la poartă, în care mă cățăram și stăteam ore întregi privind pe ascuns la trecătorii de pe stradă sau la familia din curte, îngrijorată de absența mea. Ascunzătoarea n-a rezistat multă vreme, părinții și-au dat seama unde dispăream și mă extrăgeau mereu dintre ramurile copacului. Era clar că trebuia să găsesc un loc mai ferit, cât mai departe posibil de curte și de ochii curioși ai celor din jur. Atunci mi-a venit ideea să-mi sap un adăpost sub pământ, tocmai la capătul grădinii noastre. Acolo a fost odată o baltă, care a secat între timp și acum creșteau doar buruieni și ierburi încâlcite.

Era o treabă tare anevoioasă pentru puterile mele, dar ambiția îmi era mare și timpul trebuia folosit cu judecată. Peste săptămână, aveam câteva ore în care tata era la lucru și mama mergea cu soră-mea în vizită la bunica și la mătuși. Eu nu puteam să mă deplasez pe picioare, din cauza sechelelor după poliomelită, iar asta îmi oferea ocazia să rămân singur, după ce promiteam solemn că voi citi povești și voi fi cuminte ca un înger. Neîncrezătoare era uitătura pe care mi-o arunca mămica, dar se înmuia în fața inocenței pe care o afișam, ca un bun actor. După plecarea lor mult-așteptată, mă grăbeam spre grajd, de unde luam sapa și hârlețul, unelte pe care le-am văzut foarte eficiente în munca pământului. Le trăgeam cu sârg după mine, pe cărăruia dintre grădina bine întreținută și valea cu broaște care mărginea terenul nostru. Era cale lungă, de câteva sute de metri, dar o parcurgeam cu mare sârg și visuri mărețe.

Ajuns pe câmpul sălbăticit, am început imediat lupta cu jungla deasă de verdețuri și rădăcini rezistente, pentru a elibera locul în care să-mi construiesc cea mai mare și frumoasă ascunzătoare subterană. Nu-mi închipuisem că va fi atât de greu, nici că o să am nevoie de o seceră, dar asta nu mă descuraja deloc. În acea primă tură de zoală, am reușit doar să-mi creez un front de lucru, după care m-am întors la timp pentru a nu-mi fi sesizată absența. Munca mea tenace a continuat tot așa, chiar și duminica dimineață, când părinții mergeau pentru două ore la biserică.

Toată această muncă a durat vreo două luni, dar groapa mea se mărea puțin câte puțin, iar noaptea adormeam mulțumit și visam la casa mea secretă. E drept că, uneori, mama venea mai repede acasă și mă căuta pe ulițe, dar eu ascundeam pe drum uneltele și apăream cu explicații liniștitoare: ba că am fost să văd dacă s-au copt roșiile, ba că am adormit sub bătrânul gutui sau m-am jucat cu broscuțele din vale. Ea răsufla ușurată că nu am ieșit pe drumuri și astfel rămâneam în grațiile ei. Până când s-a întâmplat ca tata să facă o incursiune la capătul domeniului nostru, un fapt mai rar și neprevăzut. Nu voi uita niciodată cât de nervos a fost când s-a întors și i s-a adresat mamei:

– Tu, femeie, cineva a săpat o groapă mare în capătul grădinii noastre!, a exclamat el cu năduf, iar eu am simțit cum mă înghite pământul.

– O groapă pe terenul ăla sterp?!, se miră mama. Poate o fi căutat râme pentru pescuit, că de-alea se găsesc sub ierburi.

– Asta nu-mi vine să cred, că e prea mare și adâncă, de zici că ar fi vrut să refacă balta de altădată. De-aș ști cine a făcut-o, i-aș aplica o corecție soră cu moartea.

Mi-am și imaginat ce bătută ar fi trebuit să suport dacă s-ar afla că eu sunt vinovatul, iar usturimea nuielelor de mălin mi-au trezit amintiri dureroase. Cu capul plecat și inima cât un purice, cred că m-am înroșit de tot, însă niciunul din ei nu aveau timp să bage de seamă. Teribil de dureroasă a fost și decizia pe care tata a luat-o:

– Mă duc să o astup… pe cât pot, până se înserează. Restul îl voi acoperi cu crengi și frunze, că-i de lucru, nu glumă.

Târziu s-a întors tătuca de la acea treabă ”blestemată”, după cum îi zicea el în timp ce-și descărca sufletul la cină și apoi înainte de culcare. Eu nu am dormit toată noaptea, simțind gustul amar al speranțelor spulberate, al aripilor frânte, după un zbor în care țintisem un orizont atât de promițător.

va urma

Bărbatul a dat să sape pământul ca să planteze floarea-soarelui, dar la un  moment dat a văzut cum sapa se tot lovea și nu putea lucra. A săpat cu  grijă, iar când