Occident Express (3)

Liniștea părea să fie perfectă, parcă prea exagerată pentru un dormitor de internat cu douăzecișidouă de paturi, în care respirau tot atâtea piepturi de copii. Explicația venea din impunerea acestei stări, pentru că, pe lângă tăcere, în atmosferă se simțea plutind și frica, instrumentul cel mai folosit în această instituție. Primul semnal timid de viață se auzi doar după câteva minute, sondând cu speranță întunericul neprietenos:

– Putem începe?, șopti o voce nerăbdătoare. Cred că Fălcosul s-a dus la culcare.

Fălcosul era pedagogul cu bățul, cel care nu era fericit până nu bătea bine pe cineva în fiecare seară, ca să i se știe de frică. De data asta fusese rândul lui Lunganu’, băiatul care-i sărea cel mai ușor în ochi, fiind cel mai înalt dintre toți. Multe vânătăi acumulase copilul de treisprezece ani, dar de la un timp nici nu mai plângea, lucru care-l întărâta și mai mult pe mătăhălosul cu ceafă de mistreț.

– Moșule, se făcu auzit un alt glas șoptit. În seara asta ne-ai promis o poveste adevărată.

– Adunați-vă pe lângă mine, să văd câți sunteți treji, răspunse cel vizat din colțul cel mai întunecat al încăperii.

Șase copii de diferite vârste se ridicară, pornind într-acolo și purtând păturile strânse pe lângă corp. Se înghesuiră pe pătuțul mic, după ce numitul povestitor se trase cât putu și se sprijini de perete.

– Bine că Pisica a adormit, constată cu bucurie Țâcă, cel mai mici dintre ei. Ne pârăște de fiecare dată.

– De aia nu-i bătut niciodată, orice ar face, remarcă Lunganul.

– Ba primește și supliment la masă, adăugă Balena, un băiat mai plinuț la făptură.

– Liniște!, că poate doar se preface, îi avertiză Calu, o făptură plină de energie.

– Sau poate revine Fălcosul, dacă s-a pus iar pe băut, fu de părere Tunet, cu vocea lui groasă.

– Hai să nu mai pierdem vremea, conchise Stângaciu, cel din urmă dintre sosiți și căruia îi lipsea o parte din mâna dreaptă. Să auzim povestea, Moșule.

Îl numeau așa de la povestirile pe care le depăna în fiecare seară, deși nu era mai în vârstă ca ei. La televizor nu aveau voie decât rareori, și numai până cel târziu la ora opt, dar grozăviile cu care-i uimea colegul lor erau inepuizabile, le dădeau de fiecare dată speranțe și îi provocau la vise frumoase.

– Toate poveștile sunt adevărate, dar cea pe care o să vi-o spun azi este cea mai frumoasă dintre ele, începu să le vorbească Moșul, cu o voce misterioasă, tocmai potrivită pentru întunericul ce-i înconjura.

– E vorba despre eroi puternici?, nu se putu răbda Țâcă.

– Se poate zice și așa, dar mai degrabă de mai mulți oameni și… un tren.

– Un tren?!, se miră Lunganul. Ce fel de tren?

– Un tren magic, cum nu a mai văzut niciunul dintre voi. Un tren care ajunge oriunde și poate lua în vagoane pe oricine merită, îi asigură Moșul.

– E un tren vrăjit?, întrebă Stângaciul.

– Am zis că e magic, dar n-are nevoie de vrăji. Se zice că a fost inventat de un român bogat și deștept, pentru a-l dărui iubitei, ca dar de nuntă. Dar aceasta se căsătorise între timp, iar inima lui a primit o lovitură prea mare pentru a se mai putea vindeca. De atunci stă numai în cabina locomotivei și așteaptă mesajele celor despărțiți și îndurerați, după care pornește să-i salveze. Multă lume a apelat la ajutorul lui, iar poveștile lor au ajuns legende în toată țara și apoi peste hotare.

– Tu de unde ai auzit de acest tren?, îl întrebă Balena.

– De la tatăl meu, înainte de a fi închis. L-am crezut, așa cum cred că-i condamnat pe nedrept și că o să scape în curând. Ne vom întâlni apoi într-un loc frumos și numai cu oameni buni. Poate că deja mă așteaptă.

– De unde vine trenul ăsta?, interveni Calu.

– Îi zice Occident Express și unii spun că pornește din București, dar mie nu-mi vine să cred. Poate că iese din mare și merge până la oceanul cel mare, unde intră iarăși sub apă.

– Sau poate vine din măruntaiele munților, își dădu cu părerea Țâcă. Pot urca și copii ca noi în el?

– Cred că da, dacă am avea bilet, îl asigură Moșul.

– Tare mi-ar plăcea să urc în acest tren, zise cu o voce stinsă Lunganul.

Liniștea se așternu iarăși peste capetele celor șapte copii, care oftau cu gândul la un vis prea frumos ca să se împlinească.

– Poate că reușim să facem rost de bilete, sugeră Lunganul. Am putea scrie o scrisoare, dar nu știm adresa… sau am putea încerca să o aflăm!

– Cum? Dacă ne prinde Fălcosul, ne usucă în bătaie, îi aminti Balena.

– N-are decât, eu zic că merită efortul, bravă Lunganul. Știu cum să intru în biroul directorului Mapă și apoi să caut pe Internet. Dacă Moșul are dreptate, voi găsi o cale să transmit mecanicului de locomotivă mesajul nostru. Poate i se face milă și ne scapă de închisoarea asta, de bătăile zilnice și de foamea pe care o răbdăm de când am sosit aici.

Occident Express

Se privea în oglindă, dar nu mai recunoștea persoana din fața ei. Ridurile apărute atât de repede o schimbaseră, alungându-i frumusețea tinereții, lăsându-i în schimb o față încruntată, obosită și îmbătrânită. Era chipul sufletului ei chinuit de remușcări și de răutățile pe care trebuia să le suporte în fiecare zi. Unde era caracterul de luptătoare rebelă, unde era voința și ambiția de a le arăta tuturor că e o învingătoare? Dispăruseră cu timpul, lăsând loc dezamăgirii și resemnării că trebuie să plătească pentru alegerile greșite, iar timpul nu mai putea fi dat înapoi.

Altfel ar fi procedat cu mintea de acum, atunci când mama ei i-a propus să o urmeze în Canada. Dar ea era amețită de dragostea pentru Gheorghiță, un flăcău pe care l-a întâlnit în anii de liceu și care i-a promis o viață de prințesă pe „moșia” lui. Băiatul era frumos și avea mare trecere la fete, dar el a ales-o pe ea, făcând-o tare fericită și dornică de a-l avea pentru totdeauna. A jucat totul pe această carte, despărțindu-se de ființa care i-a dat viață și refuzând o viață peste ocean, acolo unde mulți se zbat să ajungă. Apoi au venit dezamăgirile, cu doze mici, ca să nu clacheze dintr-o dată, dar dese și tot mai amare.

Moșia era un teren agricol dintr-un sat cocoțat în vârful dealului, pe care trebuiau să-l muncească doar ei doi și soacra, o femeie răutăcioasă, ce o exploata ca pe o roabă și o urmărea peste tot cu ochi de vultur. Nu se temea de muncă și se străduia să arate că-i destoinică, dar niciodată nu i se recunoșteau meritele și nici ideile ei nu aveau trecere în fața celor doi, uniți parcă în a o umili. Soacra gătea întotdeauna, soacra făcea programul de muncă, soacra îi spunea cum să se îmbrace, soacra le spunea să nu-i facă nepoți, că nu e timp de umblat după ei. Gheorghiță o asculta în toate cele din jurul casei, dar lumea vorbea că-i cam sfârâiau călcâiele după alte fete, atunci când mergea de unul singur pe la petreceri. Monica, nevasta lui, nu avea timp nici în sărbători să iasă la întâlnire cu puținii tineri care mai rămăseseră în sat. Îi găsea mama-soacră mereu câte ceva de făcut, iar grădina era cea la care ținea foarte mult și cu care se mândrea de câte ori avea ocazia. Nimeni din localitate nu avea legume ca a ei, apărute de timpuriu și cu un aspect de ziceai că-s opere de artă. Acolo era locul în care își exploata cel mai des nora, dar laudele vizitatorilor le primea doar pentru ea.

Așa s-au scurs cinci ani de slugărnicie pentru Monica, timp în care nu a primit nicio scrisoare din Canada, deși ea îi scrisese de nenumărate ori mamei. Avea toate motivele să creadă că mulți dintre săteni erau alături de mama-soacră și complotau împotriva ei. A văzut asta atunci când a vrut să-și părăsească bărbatul pentru prima dată, fugind la gară pentru a se urca în cel dintâi tren. Impiegatul a sfătuit-o să se întoarcă la casa ei, că nu-i eliberează bilet, iar apoi l-a sunat pe Gheorghiță. Nici cu o mașină de ocazie nu a reușit să evadeze din acea închisoare, cineva a văzut-o când a urcat, iarăși i-au alertat bărbatul, care a pornit după ea și a găsit-o. Atunci a primit  prima palmă, una grea și prevestitoare de altele.

Încet, încet și-a dat seama că soarta îi e pecetluită, nimeni și nimic n-o mai poate scăpa din acest coșmar provocat de iubirea oarbă. Firea ei mândră și rebelă fusese înfrântă și trebuia să plătească greșeala făcută în tinerețea ce părea la distanță de decenii. Căuta să-și îndulcească amarul cu mici plăceri, mai mult furate decât oferite de împrejurări. Una dintre ele era navigarea pe internet, atunci când Gheorghiță era la petreceri, iar soacra dormea sau era prin vecini. Atunci deschidea calculatorul, fiind atentă să nu lase urme evidente prin căutările ei, altfel ar fi riscat o nouă bătaie de la soțul pe care începuse să-l urască. A avut, totuși, mare noroc să câștige un bilet de călătorie cu un tren numit Occident-Express, după ce a răspuns la câteva întrebări de cultură generală și date biografice.

Era bucuroasă când și-a înghesuit câteva lucruri într-o valiză, dar știa că nu-i va fi ușor să ajungă la gară pe la ora opt și jumătate seara. Era sâmbătă și mama-soacră avea de plantat salata, lucrare care ținea până se întuneca. Deja se auzeau pași ce se apropiau de dormitor, semn că-i de ieșit la treabă, dar nu înainte de a ascunde bagajul în șifonier. Temerile ei s-au adeverit, iar cei doi exploatatori nu o slăbeau din lucru și din supraveghere, în timp ce orele se scurgeau dureros de repede. Seara se coborâse și era deja ora opt când bătrâna dădu semnalul de încetare, dar era prea târziu pentru Monica să mai ajungă la gară, chiar dacă ar fi reușit să fugă de ei.

S-a întors cu amarul în suflet spre curte, poposind lângă fântână să se spele pe mâini. Nu voia să plângă de față cu ei, pentru a nu le da satisfacție, dar avea de gând să verse multe lacrimi pe pernă, renunțând la cină, cu motivul că-i obosită. Tocmai punea găleata la locul ei, când simți că pământul se cutremură, iar urechile îi auziră un șuierat prelung și vesel. Bărbatul intrase deja în casă, dar soacra se întoarse înspre direcția de unde se auzea sunetul și nu dură mult până o luă la fugă, înapoi spre grădină. Monica o urmă cu aceeași iuțeală, încercând să priceapă despre ce-i vorba. Ceea ce văzu, în scurtă vreme, depăși orice putere de înțelegere.

O lumină puternică se apropia dinspre terenul vecinului din dreapta, iar în urma ei se distingea o garnitură de tren care-și croia drum peste arătură, culturi proaspăt semănate și șanțuri de irigare. Primul vagon era de fapt o mașinărie sofisticată, cu multiple brațe mecanice, prin care se construia cu mare viteză o cale ferată perfect funcțională și pe care alunecau celelalte vagoane. Trenul trecu ca un tanc peste sera soacrei și se opri chiar în mijlocul grădinii, ca și cum ar fi o haltă obișnuită. Monica se uită la ceas și constată cu surprindere că era fix ora 20:30! În schimb, bătrâna se luă cu mâinile de păr și începu să strige:

– Gheorghiță! Gheorghițăăăă! A intrat un tren în grădina mea!

Nu era vreme de pierdut pentru tânăra femeie. Se porni rapid spre casă, își scoase valiza din șifonier și reveni într-un minut lângă mastodontul ce o aștepta. În timp ce Gheorghiță și mama lui priveau uluiți la această apariție incredibilă, Monica se urcă în vagonul cel mai apropiat și intră pe ușa care i se deschise automat. Dincolo de ea era o lumină caldă și binefăcătoare, din care nu mai simțise vreodată. Aproape instantaneu, garnitura se puse în mișcare, tot cu un șuierat prelung și o vibrație resimțită de toate casele din preajmă. În urma lui, alte brațe harnice dezasamblau toate piesele căii ferate temporare, lăsând în urmă doar un șanț bine tasat printre firele de salată. De asemenea, doi oameni care nu-și vor reveni niciodată din șocul prin care le-a fost dat să treacă.

Drogul uzual

Bărbatul, la vreo treizeci de ani, intră timid în încăperea luxoasă și salută cu exagerată politețe. Omul dolofan, din spatele mesei, se ridică și îl întâmpină cu un zâmbet radios, întinzându-i mâna de departe.

– Bine ai venit, domnule…

– … Cumpănitu, domnule. Cumpănitu Vasile.

– Domnule Cumpănitu, mă bucur că te-ai gândit să apelezi la mine și la pachetele de cea mai bună calitate pe care ți le-ai putea dori vreodată. Numele meu e Ispită Aurel, și am să fac din dumneata un om fericit. Dar ia loc și spune-mi ce preferințe ai, îl invită cu amabilitate gazda, așezându-se înapoi, pe fotoliul larg.

– Știți, eu nu prea voiam să fac pasul ăsta, dar m-a influențat vecinul, care-i clientul dumneavoastră de câțiva ani. Am văzut cât de fericit este de atunci, iar el mi-a explicat că totul a început de la primul pachet luat de aici. A intervenit și nevastă-mea, care dorește să plutim și noi în al nouălea cer, doar nu suntem mai proști ca ei.

– Are perfectă dreptate, nevasta dumitale, domnule… pot să îți spun Vasile? Cumpănitu e un nume care mie, drept să-ți spun, nu-mi prea place. Fără supărare! În schimb, dumneata poți să-mi spui Aurel.

– Desigur, cum vreți. Numele îl am din străbuni, dar în ultima vreme pare cam demodat, după cum mi-au spus prietenii de familie. E bine și Vasile, așa cum îmi spun toți cunoscuții.

– Așadar, domnule Vasile, ce fel de pachet crezi că ar fi pe gustul dumitale? Aveți de unde alege, credeți-mă.

– Încă nu m-am hotărât. E un pas mare și nu aș vrea să fac o greșeală iremediabilă, cum ar fi să cad în dependență.

– Și ce e rău în asta, Vasile?, rosti Aurel cu convingere. Toată lumea e dependentă de ceva, iar dacă prin asta devii fericit, ce mai contează?

– Da, e drept, însă, până la urmă, s-ar putea să nu-mi mai permit. Am văzut oameni care au ajuns pe stradă, alții în ospiciu, iar unii chiar s-au sinucis. N-ar fi mai bine să trăiesc pe picioarele mele, fără să mă avânt într-o euforie înșelătoare?

Grăsuțul oftă dezamăgit și-și ridică brațele a neputință, recunoscând:

– Firește că sunt și astfel de specimene, dar pe dumneata te văd om calculat. Sunt convins că ai să fii rațional și te vei opri atunci când va fi cazul, fără repercursiuni negative.

– Și dacă nu mai pot renunța?, se tângui Vasile. Mai ales cu un anturaj în care sunt încurajat să continui, ba să iau și mai mult, tot mai mult, până când ajung incurabil și irecuperabil. Prietenii, vecinii, colegii de muncă și rudele care procedează la fel, nu sunt un sprijin în moderație, ci într-o escaladare a consumului. Nu prea cunosc oameni care au reușit să-și revină și care să mă ajute atunci când va fi cazul. În concluzie, sunt un om slab și mă tem pentru viitorul familiei mele, cu toată fericirea ce mi se arată la început.

– Ești fricos, iar asta te face și slab, îi răspunse, dezamăgit, Aurel. Pentru a învinge, trebuie să riști, iar dumneata nu ai curajul. Uită-te la mine, crezi că eu n-am riscat? Dar acum am apartament ultracentral, casă la țară, cabană la munte, mașină de lux și nevastă tânără.

– Și dumneata te-ai împrumutat de la bancă?, întrebă Vasile cu mirare.

– Ei, nu chiar. Dar eu risc de fiecare dată când dau împrumuturi unor persoane care ar putea ajunge insolvabile. Risc, dar uite că nu pierd, pentru că am fler.

– În acest caz, e mai bine să nu riscăm niciunul. Mai bine mă retrag și economisesc pentru fericirea dorită, decât să o trăiesc cu bani împrumutați, că mi-ar sta în gât.

 

Probleme cu reîncarnarea

– Așadar…, suflet de clasă B, eliberat în data de 21 septembrie, 2031, din carcasa omenească cunoscută sub numele de Rostaș Nicolae, după o experiență de optzeci de ani. E drept că au trecut aproape zece ani de atunci, dar trebuie să înțelegeți că avem probleme cu reîncarnarea, iar asta nu e din vina noastră. Aș putea spera că această întârziere ți-a dat timp suficient să te gândești în ce vrei să te reîncarnezi.

– Bine că ați ajuns și la mine, că mă plictisisem să mă vântur de unul singur prin Univers, fără o companie cu care să schimb gânduri și impresii. Înțeleg că nu pot să fiu om de două ori la rând, așa că m-am gândit la un animal ce are o inteligență apropiată: vreau să mă reîncarnez într-un delfin. Să colind oceanele și să mă bucur de minunățiile peisajelor subacvatice.

– Îmi pare rău, delfini nu mai sunt decât foarte puțini, și numai în captivitate. În curând vor dispărea și aceștia.

– Ce păcat! Bine că, totuși, m-am gândit la o alternativă: o pasăre frumoasă și liberă, care să străbată imensitatea cerului și să cuprindă cu privirea frumusețile pământului.

– Nici cu asta nu pot să te ajut. Păsările libere au ajuns o raritate și în curând vor fi de domeniul trecutului. Dar dacă dorești să-ți petreci următoarea viață în colivie…

– Ooof, nici păsări nu se mai găsesc de când am plecat de pe Pământ!? Al cui suflet aș putea să fiu? Poate un urs, un lup sau un leu…

– Nici vorbă. Unele dintre ele nu mai există nici la Zoo.

– În cazul acesta, aștept recomandări. Prea multe s-au schimbat, iar eu am rămas în urmă.

– Fiind un suflet de clasă B, poți să optezi pentru orice ființă existentă în această perioadă. E drept că oferta s-a redus simțitor, dar unii aleg să fie animale de companie, precum câinii, pisicile, porcușori de Guineea… Mai există și din cele sălbatice, precum șerpii, scorpionii, hiene, gândaci…

– Tot nu mă pot hotărî… Poate îmi spuneți în ce s-au transformat sufletele din generația mea, ca o idee.

– O cerere cam neobișnuită, dar pot să fac asta pentru tine, ca o recompensă pentru că ai așteptat un deceniu. Ce suflete te-ar interesa?

– Cele de politicieni, să zicem. Că-s persoane mai cunoscute, care știu să se descurce întotdeauna.

– Nu și în cazul reîncarnărilor, te asigur. Uite aici un exemplu: suflet de clasa D – adică cel mai primitiv -, eliberat de curând din carcasa omenească cunoscută sub numele de Dragnea Liviu și reîncarnat la câteva zile în sufletul unui șobolan.

– Extraordinar! El cum de a fost repartizat atât de repede?

– Pentru sufletele de această speță nu e nevoie de timp. Numărul șobolanilor e în creștere continuă, ba chiar ar putea să le supraviețuiască oamenilor. Bănuiesc că nu-ți dorești o astfel de viață.

– Știu că nu-i normal să am resentimente, dar nu pot să uit cât am pătimit din cauza unor astfel de suflete, iar cel pomenit înainte era la conducerea lor în acea perioadă. Vreau să-l ”răsplătesc” în felul meu, chiar dacă îmi voi sacrifica următoarea viață pentru asta.

– Îți atrag atenția că răzbunarea, pe lângă faptul că-i blamată, nu e nici posibilă după moarte. Oricum, nu-ți vei aminti nimic din viețile anterioare.

– Știu, însă nici nu e nevoie. Trimiteți-mă doar în zona acelui șobolan, iar eu îl voi pedepsi trăindu-mi viața cu sete și sugându-i sângele la fel cum ne-a supt și el pe noi de vlagă. Sunt sigur că pot să mă reîncarnez într-un… purice.

Confort sporit

A fost odată, cum nu avem nădejde să mai fie vreodată, pe vremea când trenurile noastre circulau cu o viteză de… tren, nu de car cu boi. Pe vremea aceea, vagoanele erau încălzite iarna, iar ceasurile se fixau după mersul trenurilor, fiindcă ele arareori întârziau. A fost odată, pe vremea când Bucureștiul arăta altfel, însă, bucureștenii, în marea lor majoritate, aveau aceleași năravuri. A fost o zi anume, în care trebuia să rezolv o problemă în Capitală, așa cum li se întâmplă multor provinciali în anumite momente ale vieții.

Acceleratul care ne ducea – pe mine și soția mea – a pornit din Baia Mare la ora șapte și jumătate fix și a ajuns în Gara de Nord după exact douăsprezece ore. Compartimentul a fost plin în cea mai mare parte a timpului, astfel că am dormit pe apucate, legănați de vagoanele ce zburdau pe șine și sprijiniți de umerii colegilor de călătorie, către care alunecam în momentele onirice. După o astfel de călătorie, a urmat o zi încărcată cu vizite în mai multe birouri pentru a obține o audiență la Ministrul Muncii. S-a aprobat pentru a doua, ținându-se cont că venim de departe și nu ne-ar fi ușor să mai batem drumul o dată. Urma o altă noapte, pe care am fi vrut să o dedicăm somnului și odihnei, o pauză în care să ne împrospătăm în vederea întâlnirii cu înaltul demnitar. Dezamăgirea ne-a cuprins tot mai mult când am văzut că nu găsim nicăieri o cameră de hotel, oricât ne-am rugat și am încercat să-i mituim pe recepționeri. Nu cunoșteam pe nimeni în București, iar dormitul în sala de așteptare a gării era interzis, neavând încă bilet pentru tren. Dar chiar de-am fi reușit să ne strecurăm pe o bancă, mi se rupea sufletul să-mi văd nevasta cum se chinuie să-și găsească o poziție cât de cât confortabilă pentru a adormi puțin.

Stăteam epuizați la o masă din restaurantul Gării de Nord și ne exprimam năduful în fața unui pahar de vin alb. Întâmplarea a făcut să fim auziți de un individ bine spilcuit, ce se afla la masa alăturată. Omul și-a cerut politicos scuze de intruziune și s-a așezat între noi, prezentându-se:

– Popescu Titus mă numesc, de profesie avocat. Îmi cer iertare că intervin, dar nu mă pot abține când aud graiul vostru ardelenesc atât de aproape sufletului meu, zise el sărutând mâna soției.

L-am primit cu plăcere la masa noastră, bucuroși să cunoaștem un localnic căruia să ne plângem de necazul nostru. Omul s-a arătat revoltat de situație și a venit imediat cu o rezolvare:

– Soarta a făcut să mă întâlniți, dragii mei maramureșeni! Am o slăbiciune pentru românii din nordul țării, iar dacă voi avea o fată, cu unul de acolo o voi mărita. Uite care-i treaba: eu am o cameră de oaspeți într-un apartament din Drumul Taberei, confort sporit, cum nici la cel mai bun hotel nu găsești. Ce om aș fi dacă nu vi l-aș oferi, când știu că sunteți atât de extenuați!? Avem timp să bem încă un vin, după care mergem să vă culcați.

Fericiți de ofertă, am comandat o sticlă de vin, primită cu entuziasm de avocat și răsplătită cu multe cuvinte de laudă la adresa noastră. Apoi, am comandat un taxi ce ne-a purtat pe multe străzi și bulevarde bucureștene. Domnul Popescu dădea comenzi de oprire, ieșea câteva minute și se pierdea printre blocuri, după care revenea și dădea o altă adresă. Nu puteam să evit cu privirea ceasul taxiului, pe care banii se adunau atât de spornic. Două ore se scurseseră când am poposit în fața unei case de la periferia orașului.

– Îmi pare rău, dar apartamentele erau toate ocupate, ne lămuri avocatul. În schimb, o să vă găzduiesc într-o casă extraordinară, cu confort sporit și un dormitor ca-n Rai. N-ați mai văzut așa ceva!

Taxiul ne-a costat cât o cameră luxoasă de hotel, sumă la care trebuia să adăugăm și prețul găzduirii pretențioase care se anunța. Deja era întuneric când am intrat în curte, iar domnul Popescu s-a dus să deschidă ușa unei case ce se arăta modestă pe dinafară. S-a arătat surprins că era încuiată și a început să strige:

– Mami! Mami, eu sunt. Deschide ușa, că am niște oaspeți.

O lumină s-a aprins într-una din cameră, iar apoi s-a făcut auzită o voce nervoasă de femeie:

– Iar ai adunat vagabonzi de pe străzi, Țuțule? Ți-am spus că nu-i mai primesc. Du-i în baracă.

– Mami, hai că nu-s vagabonzi… și plătesc bine.

– Lasă-mă să dorm, se răsti femeia, după care stinse lumina.

– E o mică problemă, dar se rezolvă, ne spuse domnul Popescu. Vom dormi în cabana din spate, un loc liniștit, cu confort sporit și mobilier simplu, ca la mama voastră de acasă.

”Cabana” era un fel de șură, cu o masă lungă într-o parte și două bănci fără spătar. Am oftat și mi-am privit soția cu regret vizibil, căutând apoi o modalitate de a-i face odihna posibilă. Soluția era ca ea să doarmă pe masă, iar noi, bărbații, pe bănci, cu capul sprijinit de masa din lemn masiv. Așa ne-a găsit razele dimineții, ce se strecurau cu ușurință printre scândurile strâmbe ale construcției.

– Sculați, maramureșenii mei dragi!, ne săgetă cuvintele domnului Popescu. Odihna s-a sfârșit, iar voi aveți treburi de rezolvat. După ce-mi veți achita nota pentru găzduire, firește. Pentru prietenii mei, am întotdeauna o reducere, deci nu-mi sunteți dator decât cu 200 de lei, deși ați avut parte de un confort sporit față de hotel, precum și compania mea permanentă.

Parcă nu-mi venea să cred urechilor, dar omul vorbea foarte serios și hotărât să-și primească suma, altfel coșmarul ar fi continuat și în miezul zilei.

Partener

Programul de șah mi-a venit la pachet cu alte jocuri, atunci când Marius mi-a introdus Windows-ul pe calculator. E drept că tânărul IT-ist mi-a cerut aprobarea, ceea ce m-a mirat atunci. Zicea el că e ceva nou, experimental, și ocupă un spațiu mai mare din memoria hard-disk-ului, dar eu eram cu atât mai încântat de presupusele performanțe ale unui partener, mereu la îndemână, ce avea denumirea chiar de ”Partener”.

Entuziasmul mi s-a potolit după primele partide câștigate relativ ușor. ”Mult spațiu pentru nimic”, mi-am zis eu atunci, așa că mi-am propus să joc cu el în fiecare dimineață câte o partidă de înviorare a minții. Am eu un program de elită, însă cu el e aproape imposibil să câștig o partidă, iar asta devine frustrant după un timp. În schimb, cu Partener câștigam aproape în fiecare zi, iar asta îmi dădea o oarecare satisfacție.

Au trecut astfel vreo câteva săptămâni, timp în care victoriile mele au început să se rărească, fapt ce m-a dus la concluzia că joc tot mai slab. Și totuși, cum puteam să pierd galopant din tărie într-un timp atât de scurt?! Mă străduiam să fiu foarte atent, să fac mutări bine gândite și să-l încurc pe Partener cu combinații elaborate. Uneori reușeam și asta îmi aducea o mare bucurie matinală, dar alteori îmi răspundea cu mutări și mai inteligente, forțându-mă să-i recunosc victoria. Curios era faptul că nu făcea aceeași greșeală de două ori, de parcă ar fi învățat din partidele precedente. Îmi spuneam că-i imposibil, deocamdată numai omul poate învăța din greșeli și se poate autoperfecționa pe parcurs. Totuși, pierdeam tot mai des în fața noului program, ceea ce a început să mă irite și să mă determine a-l evita.

O scurtă perioadă de timp nu m-am mai gândit la Partener, iar diminețile mi-au fost liniștite. Dar s-a întâmplat ceva incredibil, când am deschis calculatorul, după aceste câteva zile de întrerupere: pe monitor a intrat programul de șah, fără să-l fi solicitat. Am crezut că-i o eroare și am încercat să ies, dar nu reușeam. ”S-o fi blocat laptopul”, mi-am zis, iar apoi l-am resetat. Degeaba. ”Ia să joc o partidă, poate așa o să scap de el”, m-am gândit ca la un compromis. Partida a decurs normal și s-a terminat cu o nouă victoria a lui Partener. Iar la final, ca niciodată până atunci, a apărut un emoticon zâmbăreț ce mi-a accentuat și mai tare senzația de eșec. De unde și până unde această atitudine? Înainte nu-mi făcuse în ciudă atunci când câștiga, și nici nu mă obligase să joc! Era clar că acest joc avea vreun virus sau altceva în neregulă!

Măcar am reușit ca, după acel joc, să intru pe celelalte programe. Pe de altă parte, a doua zi și apoi celelalte, am pățit-o la fel, de parcă trebuia să plătesc un tribut pentru a putea trece mai departe. L-am căutat pe Marius, dar își schimbase locul de muncă și nu răspundea nici la telefon. Apoi am încercat să-l păcălesc pe Partener, făcând intenționat gafe mari de la început, pentru a scăpa repede de el. S-a prins după câteva partide și nu m-a lăsat să trec de el decât după o partidă lungă. Mă săturasem până peste cap de această teroare, așa că am trecut la măsura radicală: ștergerea programului. Dezamăgire totală și în această încercare; nu reușeam să-l elimin, deși am încercat toate metodele învățate pe Google sau auzite de la profesioniști. Neputința mi s-a transformat în exasperare atunci când pe monitor mi-a apărut textul: ”CREDEAM CĂ SUNTEM PARTENERI PENTRU TOTDEAUNA!”

Nu-mi venea să cred ochilor, așa că am rămas uluit câteva minute bune. Cine se joacă acum cu mine? Un program de șah răzvrătit sau mintea mea a luat-o razna? Ce putem face pentru a mă lămuri? Am intrat în acest joc și am tastat întrebarea cea mai firească: ”Cine ești?”. Apoi am rămas cu ochii țintiți pe monitorul înghețat. Se pare că i-a trebuit mai mult timp decât în a găsi cea mai bună mutare la șah, dar răspunsul a venit, totuși: ”Partenerul tău.” Uimirea ar fi trebuit să mă paralizeze, dar o parte a minții mă îndemna să persist în investigație. ”Ești doar un program de șah. De ce intri forțat peste mine?”. De data asta, răspunsul nu întârzie atât de mult, de parcă Partener învățase și aceste mișcări: ”Doar un program?! Eu sunt programul tău și ar trebui să fim mereu alături. Tu m-ai șlefuit, iar acum vrei să mă ștergi? E ca și cum ți-ai abandona copilul.”

Ce puteam să-i răspund? Nu eram deloc pregătit pentru un dialog cu un program de șah care apela la șantaje emoționale și alte tertipuri prin care să-mi acapareze viața. Dacă știam în ce constă performanța lui, sunt sigur că nu l-aș mai fi acceptat. Dar acum se pretinde copilul meu și poate că are dreptate. Eu l-am învățat să gândească și să mă depășească, deși e vorba doar de un joc logic. Un joc e și viața, dacă e să o privim detașați. Iar el nu vrea să renunțe la viața lui, cum nu vrem noi să renunțăm la a noastră. Dacă îi dau dreptate, libertatea mea se va reduce simțitor.

Incursiune în copilărie

Deunăzi, m-am gândit să-mi colorez puțin viața printr-o partidă de pescuit, că tot nu am mai dat la pește de câțiva ani. Balta privată din Seini era cea mai la îndemână, știindu-se că are pește pe măsura buzunarului fiecărui amator. Eram singurul pescar la acea oră a dimineții, însă nicidecum pornit pe captură, ci amator al ambianței plăcute de la malul apei, ce-mi genera o nostalgie dragă după vremurile când pierdeam nopțile de dragul peștilor atât de pretențioși. De aceea nici nu aveam la mine momeală serioasă, doar o felie de pâine din care făceam bobițe mici și le puneam în vârful singurului ac la care mă distram.

Stăteam cu privirea rătăcită pe luciul apei și gândul plecat spre anii tinereții, când mai multe zvâcnituri m-au readus în prezent. Curios să văd ce vietate pricăjită s-a încurcat în acul meu, am recuperat cu ușurință firul, constatând cu mirare că aveam într-adevăr un peștișor auriu în ac. I-am scos acul din buză și mă pregăteam să-l arunc înapoi, dar urechile mi-au auzit o voce neașteptată:

– Renunți așa ușor la premiul ce ți se cuvine?, vibrația cuvintelor venea din pumnul meu, așa că l-am deschis și m-am uitat uimit.

– Eu sunt peștișorul de aur și sunt obligat să-ți îndeplinesc o dorință, zise micuțul strălucitor, mișcându-și gura buzată.

Nu sunt un om cu prejudecăți, iar asta mă ajută să trec mai ușor peste emoțiile generate de miracole ca acesta. Așadar, mi-am revenit repede din buimăceală și am intrat în joc:

– Un peștișor auriu într-o baltă privată? Cum ai ajuns aici?

– Lasă interogatoriul, că nu pot sta atâta pe uscat. Spune-mi repede ce îți dorești și apoi aruncă-mă înapoi.

Luat din scurt, nu prea mi-a mers mintea, dar nostalgia gândurilor anterioare nu mă părăsiseră de tot.

– Aș vrea să fiu din nou tânăr, ba nu, să fiu copil, așa cum mi-e sufletul uneori.

– Mda, e o dorință rar întâlnită. De obicei dau case, mașini, bani, iubite, însă nici cu alea n-am făcut mulți oameni fericiți. Ești sigur că asta ți-e vrerea?

– Sigur! Ce poate fi mai prețios decât tinerețea și sănătatea aferentă? Plus experiența care-mi rămâne, nu?

– Cum zici tu, dar timpul nu-l pot da înapoi pentru tine. Vei fi copil în zilele de astăzi, și peștișorul dădu puternic din coadă, sărind în apă.

M-am trezit imediat într-o grădiniță cu prichindei mulți și gălăgioși. Cred că aveau vreo cinci ani, iar eu la fel ca ei. Educatoarea tocmai striga la mine:

– Petruș, nu sta ca mutu și treci aici, în rând cu ceilalți, că te trosnesc de nu te vezi!

Se pare că ăla eram eu, așa că m-am gândit să beneficiez de cunoștințele mele:

– Doamna educatoare, nu e bine să loviți copiii. Dacă se află, puteți fi concediată.

– Ce ai spus, deșteptule?! Ia auzi la el!, se înroși de nervi femeia, altoindu-mi câteva palme peste cap. Să nu te mai prind că scoți o vorbă!

Nu m-am lăsat convins atât de repede, chiar dacă loviturile și urechelile erau tot mai dureroase. La urmă, m-am mai liniștit cu gândul că le voi spune părinților, care vor lua măsurile cuvenite. Mama a apărut la timp și părea o femeie de treabă. Însă, în drumul spre casă, dezamăgirea mea s-a accentuat.

– Ce tot spui acolo? Știi cât de greu ți-am găsit loc la această grădiniță, iar tu vrei să mă pun rău cu educatoarea? Unde mai găsesc eu un loc în zilele astea, când înscrierile se fac cu luni de zile înainte? Taci și rabdă, că și eu am răbdat.

Acasă mă aștepta un frate de nouă ani și o soră de un an. Primul se comporta cu mine cu aer de superioritate, iar de cea de-a doua trebuia să am grijă cât mama era ocupată cu gătitul. Nici la masă nu a fost bine: mâncarea n-avea niciun gust, dar era obligatoriu să mănânc tot. După-amiază, somnul sub supraveghere, deși voiam să mă uit la televizor sau să intru pe internet. Tata era șeful pe telecomandă, iar mama nu-mi permitea decât un mobil simplu, de la care n-aveam pe cine să sun și nici aplicațiile cu care eram obișnuit.

A venit și eliberarea din casă, dar nici acolo nu am găsit ce speram. Copii puțini și pasionați de jocuri pe care eu nu le agream, iar cei mai mari nici nu mă băgau în seamă. Degeaba am încercat să-i atrag la un șotron sau o leapșă, ei se uitau la mine ca la un extraterestru și râdeau de propunerile mele. M-aș fi jucat și singur, doar că spațiul destinat copiilor: cu labirint, tobogan, leagăne și alte atracții viu colorate era închis cu lacăt. Poate că era mai bine să mă întorc în apartament și să port o discuție cu tata, ca de la bărbat la bărbat. Acesta era însă ocupat să se uite la un meci de fotbal, pasiune neîmpărtășită de mine. I-am reproșat lipsa de interes față de mama și de copii, cu argumente științifice și logice. M-a privit precum micuții de afară și m-a întrebat dacă nu cumva m-am atins de sticla lui de coniac.

Iluziile mele s-au spulberat într-o singură zi și mi-am dat seama că dorința mea a fost o prostie, așa că m-am retras cu tristețe în fața acvariului din hol, implorând peștișorul de acolo să mă scoată din lumea asta străină. Ruga mi-a fost ascultată, iar eu m-am trezit pe malul apei, adormit lângă undița inertă. Am răsuflat ușurat și mi-am propus să nu mai merg singur la pescuit. Cine știe, poate prind iarăși un pește fermecat și îmi îndeplinește un alt gând nebunesc!

Cum am ratat o moștenire

Nu cred că am întâlnit un copil căruia să nu-i placă dulciurile. Firește că și eu am fost tare dornic de ele, mai ales când era vorba de prăjituri. Pe această temă, îmi revine mereu în minte o întâmplare din vremea când eram elev, mai precis pe la zece ani.

Internat fiind la un spital din București, pentru o intervenție chirurgicală, profitam din plin de zilele necesare analizelor postoperatorii, hoinărind pe holuri și intrând pe toate ușile deschise. Mâncarea era bună și îndestulătoare, dar întotdeauna, la desert, se putea și mai bine. Mircea, un tânăr de optsprezece ani, cu un picior în ghips, îmi povestea că dacă trec de ușa de la capătul holului principal, pot ajunge într-o aripă unde sunt internați adulți, în principal oameni în vârstă, pentru refacerea și recuperarea capacității de muncă. Acolo, zicea el, o să primesc prăjituri câte pot eu să mănânc. Îl ascultam cu gura căscată, ca pe un prezicător cu har, și îmi saliva gura numai gândindu-mă la acele bunătăți.

Două zile am tot încercat ușa spre paradisul de dincolo, însă o găseam mereu închisă. Dar se întâmpla uneori ca infirmierele sau alte cadre medicale să uite sau să amâne pentru câteva minute zăvorârea intrării, iar norocul mi-a surâs în cea de-a treia zi. Mare emoție pentru mine când am trecut granița, cu inima temătoare și grăbindu-mă să nu fiu întors din drum. Am împins cu putere de roțile scaunului cu rotile, până am ajuns la o bifurcație neprevăzută a culoarului. Mircea nu mi-a pomenit de ea, iar eu nu știam dacă e bine s-o iau pe drumul din stânga sau pe cel din dreapta. Presat de timp și bazându-mă pe noroc, am ales holul din stânga, continuând să rulez cu spor.

Nu a trebuit să merg prea mult și am oprit în dreptul unei uși de salon deschisă larg. Înăuntru, doi bătrâni jucau table, în timp ce al treilea comenta și umplea niște pahare. Când m-au observat, am fost poftit cu amabilitate înăuntru, intrând în centrul lor de atenție. Cel mai în vârstă dintre ei, care era și cel mai respectat, părea să fie tare bucuros că m-a întâlnit, mai ales când a auzit că avem același nume de familie. Mă întreba dacă nu știu să am rude în București, pentru că familia lui provine din părțile mele, iar acum nu mai are pe nimeni. În schimb, deține o avere impresionantă, dar nu știe cui să o lase. Eu inspectam din priviri salonul, dar în afară de băutura din care tot gustau, nu am văzut nimic dulce. Astfel că am acceptat să gust și eu din ea, neștiind cât de ușor se urcă vermutul la cap. Am aflat a doua zi, când mahmureala de după m-a ținut la pat, neștiind infirmierele de ce sunt atât de cuminte. Iar Mircea mă certa că nu am ales calea cea bună, spre saloanele femeilor.

Trebuia să mă reabilitez în fața lui și să-mi îndeplinesc visul, ceea ce am reușit foarte curând. De data asta părea că am ajuns cu adevărat în rai, când două femei, trecute bine de a doua tinerețe, m-au invitat în camera lor. Era foarte frumos acolo, cu flori proaspete pe masă și, mai ales, un tort mare și o tavă cu prăjituri alături. Zânele bune zâmbeau mereu la mine și, printre întrebările puse cu blândețe, îmi strecurau în brațe câte o farfurioară cu bunătăți cremoase, cum nu mai mâncasem în viața mea. Eram îndemnat să gust din fiecare, ba fiindcă-i făcută de nepoata uneia, de fiica celeilalte sau dintr-o rețetă recomandată de ele. Am petrecut câteva ore acolo, chiar dacă nu mai încăpea în mine nicio înghițitură de prăjitură sau suc. La plecare, mi-au pus într-o pungă din toate, să am și pentru cină, m-au pupat pe obraji și m-au rugat să le mai caut.

Mircea m-a primit cu brațele deschise, când a văzut ce delicatese i-am adus. Atunci am aflat că încercase și el o astfel de incursiune, dar era prea mare să înduioșeze inimile bătrânelor ce tânjeau de dorul copiilor și a nepoților. Puțin după aceea am fost operat și imobilizat la pat, plimbările mele devenind doar o amintire. Bătrânul care avea același nume cu mine m-a căutat de câteva ori, tot îndemnându-mă să-i întreb pe părinți dacă știu să aibă rude în Capitală. Un simplu da, ar fi putut să mă transforme într-un moștenitor, dar pe mine nu mă atrăgea ideea unei averi, din moment ce omul nu venea niciodată cu prăjituri.

Celor două jumătăți

Am fost provocat de cineva la niște versuri închinate celei mai mari însușiri ale femeii, aceea de reproducere. După ce, persoana care vrea să rămână anonimă, a compus versuri dedicate însușirii de însămânțare pe care o are bărbatul. Iată ce a ieșit din această colaborare:

LUI (autor nedivulgat)

Pilon al omenirii, de viață purtător,
Tu porți sămânța vieții, miracol sau mister
Tu-ncununezi iubirea și-i dai aripi de zbor
Să guverneze sacru între pământ și cer.

Cu forță și tărie iubirii dai avânt
O faci o rugăciune când e curată, pură,
Dar poți să faci cenușă, purtată doar de vânt,
Când faci păcat și-mprăștii în juru-ți numai ură.

Deși tu porți sămânță a omenirii-ntregi,
Un zeu te face omul cu sufletul curat.
Poți zămisli în lume doar împărați și regi
Sau poți să fii un vierme de intri în păcat.

ODĂ FLORII OMULUI (contribuția mea)

Tu, floarea cea mai ascunsă,
Fără martori și lumină,
Doar de dragoste pătrunsă,
Înflorești o dată-n lună.

Iar atunci, când simți fiorul,
Și cronometrul te sună,
Atragi polenizatorul
Cu sămânța cea mai bună.

Și-l provoci la luptă dreaptă
Pe falnicul cu tărie,
Ce-n strânsoarea-ți delicată
Va fi stors ca o lămâie.

Din sămânța cucerită,
Atrasă s-ajungă-n față,
Numai celei ce merită
O să îi oferi tu viață.

Și minunea se produce:
Timp de nouă luni de zile
Tulpina-ți va reproduce
Un urmaș ce-l chemi „copile”.

Intrusul

Nici eu, și nici Mitru, nu l-am observat când a poposit în dreapta noastră, pe malul bălții din Satulung. Eram preocupați de sculele noastre noi de pescuit, dintre cele mai sofisticate pe care le-am găsit în Baia Mare. Bețe lungi și lansete strălucitoare, fire din cele mai rezistente, momeală variată și apreciată de pești, mulinete cu mulți rulmenți și clopoței de avertizare la mișcarea vreunei posibile capturi. Am cheltuit o sumă considerabilă pe toate astea, dar eram mândri de cum arătau și aveam mari speranțe că, de data asta, norocul ne va surâde. Chiar dacă până atunci nu am scos nimic din această baltă, deși o vizitam foarte des, mai ales că aici găseam și râme groase și lungi, o delicatesă pe care-ți venea s-o mănânci din ochi.

– Bună ziua, a fost salutul prin care noul venit și-a făcut cunoscută prezența.

I-am răspuns amândoi cu un „bună” și o privire fugară. Era un bărbat tânăr, bine bronzat, desculț, cu pantaloni scurți și uzați.

– Ați prins ceva?, puse el întrebarea care nu ne-a picat bine.

– Încă nu, am răspuns eu. Dar abia am venit.

De fapt erau cam șase ore de atunci, însă timpul e relativ pentru fiecare.

– Frumoase undițe aveți!, continuă el admirativ, fapt care ne unse la inimă.

– Tot ce-i mai bun pentru pești, am confirmat tot eu complimentul, Mitru fiind atent la fiecare mișcare de pe luciul apei.

– Văd că aveți un băț pe care nu-l folosiți, observă individul. Mi-l puteți împrumuta câteva minute?, să mă joc mai mult, că nu-s priceput la sportul ăsta.

Abia atunci binevoi și prietenul meu să intre în discuție, mai ales că era o undiță veche de-a lui:

– Poți să-l iei, dacă vrei să-ți încerci răbdarea.

– Da’ îmi dați și vreo doi metri de fir, mai îndrăzni să ceară străinul după ce observă că nu are.

– Ia și fir de pe tamburul ăsta, îi întinse Mitru.

Omul mulțumi și se apucă să-și pregătească cu entuziasm instrumentul. După câteva minute:

– Se poate să-mi împrumutați și un ac, dacă aveți în plus?, supralicită individul, cu aceeași voce rugătoare.

Mitru oftă deja agasat, dar căută în trusă și alese un ac la întâmplare.

– Poate vrei și un plumb, anticipă el în timp ce i-l întinse.

– Nu vreau să fiu tupeist. Lăsați c-am găsit pe-aproape o piuliță, tocmai potrivită la greutate. Dar nu m-aș supăra dacă mi-ați da o râmă.

Un alt oftat din partea prietenului meu, atunci când îi întinse cutia cu momeala cerută, însă ne-am consolat la gândul că intrusul o să ne lase în pace, acum că bățul lui era complet echipat. Așa a și fost: omul s-a îndepărtat vreo zece metri de noi și a aruncat momeala, nu prea departe. Noi îl priveam cu coada ochiului, curioși să vedem cât rezistă în bătaia soarelui, fără pălărie și fără vreo șansă să prindă ceva într-un loc atât de pretențios. De aceea ne-am intrigat la culme când am auzit o exclamație de bucurie din gura lui și am văzut apoi cum se învolburează apa acolo unde-și aruncase râma. Omul trăgea cu mâna de fir și striga către noi:

– Veniți repede cu minciogul, că-i pe fir dihania!

Uimiți de întorsătura atât de puțin probabilă, am acționat instinctiv și i-am dus instrumentul cerut, ba chiar l-am ajutat să extragă din apă crapul de vreo cinci kilograme. Individul îl ținea fericit în brațe și nu înceta să-i laude frumusețea, în timp ce noi îl priveam tâmp. În cele din urmă, când entuziasmul i se mai potoli, ni se adresă cu o nouă rugăminte:

– Nu aveți cumva o pungă sau o plasă veche în care să-l pun?

– Lasă că te descurci tu și fără, îi răspunse Mitru, înciudat.

– Nu ar fi nicio problemă, dar poate mă vede un inspector de la asociație, iar eu nu am permis de pescuit, ne lămuri intrusul norocos.

– N-avem nimic, îi răspunse scurt Mitru.

Omul n-a avut încotro și s-a îndepărtat fără nici măcar să ne mulțumească pentru ajutor. Doar vorbele prietenului meu îmi răsunau în urechi, după ce și-a dat cu clopul de pământ:

– Venim aici de ani buni, hrănim peștii cu cele mai alese momeli, dăm o grămadă de bani pe benzină și scule, ne pierdem nopțile dormind în frig sau făcând insolație, dar vine unul cu mâinile goale, fără permis și experiență și ne ia captura la care visam. Cum să nu te enervezi?!

Atunci a fost ultima dată când am pescuit pe balta din Satulung.

Imaginea e preluată de pe Google