Notițe din viitor

202 A.C. Nu-mi vine să cred că în urmă cu aproape două secole s-ar fi scris ”2020 Anno Domini”, ”era noastră”, ”anul curent” sau ”după Hristos”, iar acum, acele două litere au o explicație atât de lugubră: Anul Covidului.

Stau în fața tastaturii și-mi atenuez emoțiile scriind aceste notițe pe care probabil le voi șterge ulterior. În câteva minute voi deveni tată, iar asta e cea mai mare împlinire pentru bărbatul din zilele noastre. Eu și partenera mea de viață ne-am dedicat aproape un deceniu acestei împliniri, iar eforturile noastre vor fi răsplătite, spre bucuria noastră și a invitaților veniți pentru a fi de față. Nașterea unui copil e un miracol în aceste vremuri, când omenirea numără circa optzeci milioane de pământeni și e în scădere continuă.

Am citit multe articole despre viața dinainte de virusul care a umplut cimitirele de pe întreaga planetă, dar tot nu-mi vine să cred. Se spune că erau peste opt miliarde de oameni atunci când a lovit nenorocirea, dar, în îngâmfarea lor, au nesocotit aproape complet capacitatea lui de transmitere și cea de continuă schimbare. Mulțimi de oameni se revoltau doar pentru că trebuiau să poarte mască sau să păstreze o anumită distanță de siguranță. Această atitudine a creat un mediu perfect pentru agravarea pandemiei, iar vaccinurile care se tot inventau nu țineau pasul cu evoluția continuă a virusului, în timp ce el se întărea continuu și se răspândea tot mai ușor.

Aflu că, pe atunci, oamenii și-ar fi dat viața pentru o petrecere cu mulți invitați, posibil contaminați. Pentru o excursie în străinătate, alături de străini care nu respectau regulile de prevenire a infectării, pentru o îngrămădeală prin magazine, piețe (așa li se spunea pe atunci unor magazine în aer liber) sau săli de spectacole. Nu cred că toți o făceau pe eroii, ci mai degrabă din neștiință sau iresponsabilitate. Astfel și-au ucis o parte din familie, prieteni și vecini, iar pentru supraviețuitori, regretele au venit prea târziu. Mulți s-au sacrificat mergând la muncă în echipe care se contaminau ușor, din dorința de a-și întreține familia. E drept că unii erau nevoiți, dar alții o făceau pentru a aduna mai mult decât era necesar, nu cumva să rămână fără bani de călătorii în străinătate, de mașini luxoase și de un confort care să epateze. În puțin timp s-au umplut spitalele, medicii mureau la datorie, iar cadavrele se strângeau în cupele excavatoarelor și se aruncau în crematorii improvizate.

Prea târziu și-a dat omenirea seama cu ce au de-a face, după ce toți supraviețuitorii au trecut prin infectare măcar o dată. Iar sechelele lăsate de virus erau din cele mai diferite și grave, pe măsură ce Covidul evolua. Și mai dramatic a fost când s-a aflat că fertilitatea speciei noastre putea fi compromisă definitiv, iar prin asta se ajungea la dispariția omenirii în câteva secole. Puțini copii se mai nasc în aceste vremuri, Covidul e mai puternic ca oricând și se transmite foarte ușor prin aer, la zeci de metri de la sursă. De aceea purtăm mereu mască – și când dormim -, ne întâlnim rar cu alte persoane, și numai dacă sunt bine cunoscute. Aerisim locuințele doar noaptea, câte o oră, iar cumpărăturile ni se livrează cu drone. Televiziunea nu mai există de mult, dar socializăm virtual prin internet și telefonie, după un orar bine stabilit, pentru a evita suprasolicitarea liniilor. Depanatorii sunt puțini și cu greu se încumetă să riște o expunere, chiar și în exterior.

Mai aflu din articolele istorice că natura era aproape de sufocare, în urmă cu două sute de ani. Acum, dealurile și munții sunt înțesate de păduri verzi, izvoare limpezi și animale de tot felul, chiar și din care erau atunci pe cale de dispariție. Oceanele freamătă de viață pură, iar plajele sunt curate ca lacrima. Le admirăm în imagini transmise pe diferite siteuri, dar mai există și astăzi câte un sinucigaș care vrea să vadă cu ochii lui. De obicei, aventura lui se termină tragic…

Sunt chemat chiar acum să-mi văd copilul, dar promit să revin după ce mă mai slăbesc emoțiile!

Am un fecior sănătos! Să ne trăiască și să ducă mai departe fertilitatea speciei noastre, atât de greu încercată! Sunt foarte fericit, dar am avut parte de o mare uimire: băiatul s-a născut cu fața acoperită de o piele fină, exact ca o mască. L-am întrebat pe medicul care a ajutat la venirea lui pe lume, dar și lui i-a trebuit un timp să se lămurească. Zice că genele noastre au răspuns în felul lor pandemiei, pentru a ne proteja de la naștere. Masca e elastică, se poate da jos de pe nas și gură, în perioada alăptării, după care se ridică la loc. Tot medicul m-a avertizat că masca se va usca și apoi regenera în câteva ore, pentru a-și păstra eficiența. Nu mai auzise despre vreun caz similar și tare nerăbdător era să împărtășească această veste cu lumea întreagă. Se dovedea încă o dată că natura ne vine în ajutor la nevoie, oferindu-ne o armă în plus pentru a lupta cu acest inamic periculos cum nu am mai avut.

Speranțele au renăscut odată cu noul nostru copil, iar eu le-aș transmite lumii întregi, din trecut, prezent și viitor. Poate găsesc o cale prin care voi reuși să expediez aceste notițe măcar în anii de început a Covidului. Nu știu dacă-i adevărat, dar circulă niște informații pe internet cum că ar fi aterizat câteva nave cu extratereștri. Am văzut și câteva poze, iar culmea e că toți purtau mască. Or fi fost și ei afectați de vreun virus asemănător sau se tem de al nostru? Vestea despre proaspătul nostru născut s-ar putea să-i aducă la noi, iar ei să știe cum aș putea să vă expediez în trecut acest mesaj. Poate o să vă fie de folos, iar copiii nu vor fi nevoiți să vină pe lume cu mască.

Călătoria în timp este posibilă | EnergiaConştiinţei.ro

 

O chestiune de principiu

 

Ce salarii plătesc marile reţele de super şi hipermarketuri ...

– 9,99, răsună sec vocea casieriței.

Distinsul domn din fața mea a întins o bancnotă și, după ce-și strecură săpunul în plasa cu cumpărături, continuă să aștepte.

– Mai doriți ceva?, îl întrebă doamna corpolentă de la casă.

– Restul, firește. Doar v-am dat zece lei.

Mirarea se citea nu numai pe chipul femeii, ci și pe a celorlalți cumpărători care așteptau la rând. Bărbatul avea o vârstă respectabilă, era îmbrăcat decent și inspira un aer de intelectual rezonabil. Probabil că din această rațiune a venit și dojana casieriței:

– Dumneavoastră glumiți, dar oamenii așteaptă la rând. Vă rog să le dați voie.

– Nu glumesc deloc!, răspunse foarte serios domnul cu pricina. Săpunul acesta costă nouă lei și nouăzecișinouă de bani, iar eu vreau să plătesc exact cât costă. Nici mai mult, nici mai puțin.

Doamna corpolentă nu voia să se enerveze, așa că scoase din casă o monedă de cinci bani și o întinse clientului problematic.

– Poftim! Acum sunteți mulțumit?, rosti ea cu certitudinea că a rezolvat problema.

Doar că omul refuză politicos moneda, justificându-se:

– Nu am nevoie de reducere, ci doar să plătesc prețul corect. E o chestiune de principiu. Dumneavoastră aveți obligația să dispuneți de banii necesari pentru a da restul până la ultimul bănuț.

Nervii casieriței aveau o limită, iar aceasta părea atinsă, din moment ce vocea ei se auzi cu mult mai strident:

– Sunteți culmea, dom’le! Încă n-am mai văzut așa ceva, și lucrez aici de peste zece ani. Să faceți scandal și să țineți oamenii la coadă pentru un ban!

– Nu pentru un ban, doamnă, ci pentru un principiu. Dacă afișați un preț atât de pretențios, trebuie să vă asigurați că-l puteți respecta întocmai.

Aici a început și polemica printre oamenii din jur, unii criticându-l pe bărbatul care n-avea altceva mai bun de făcut decât să le răpească din timpul lor, în timp ce alții apreciau logica protestului. Nici pe mine nu mă deranja conflictul, ba aș putea spune că mă amuzam răbdător și curios să văd cum se va încheia. Rezolvarea se aștepta din partea casieriței, iar aceasta făcu un apel către un om de ordine.

– Du-te la șefă și spune-i să vină urgent până aici, a fost tot ce i-a trecut prin cap doamnei.

Discuțiile de la rând au continuat și mai vehemente, în timp ce clientul problematic stătea neclintit în capul rândului, iar casierița fierbea în suc propriu. O tânără drăguță a apărut în curând și a fost întâmpinată cu o voce tânguitoare:

– Domnișoară Raisa, omul acesta nu vrea să plece din fața casei până nu primește un ban rest. Nici mai mult, nici mai puțin. Ce pot să fac în situația asta?

Tânăra șefă găsi de cuviință să-i zâmbească bărbatului cu pricina, vorbindu-i cu delicatețe:

– Domnul meu, v-a supărat ceva la noi? Spuneți cu ce vă putem ajuta.

Bărbatul își plecă puțin capul în semn de apreciere și răspunse la fel de amabil:

– Totul e bine, stimată domniță. Și ar fi perfect dacă aș putea plăti exact prețul scris pe eticheta acestui săpun. Vă rog să înțelegeți că e o chestiune de principiu.

– Vedeți?, accentuă doamna corpolentă de la casă.

– Înțeleg, dar și dumneavoastră ar trebui să știți că nu se mai găsesc monede de un ban, vorbi cu glas domol șefa. Luați cinci bani ca rest și o să se calculeze în cumpărăturile viitoare pe care le veți face la noi.

– Nu pot, refuză din nou clientul. Sunt în trecere prin oraș și s-ar putea să nu mai vin.

– Of, of, of…, căzu pe gânduri domnișoara Raisa. Știți ceva? Așteptați-mă puțin, că am în birou un sertar cu monede mai puțin uzitate.

Șefa se grăbi cât se putea de tare să ajungă la birou, să caute prin sertare și apoi să se întoarcă în locul unde se adunase o mulțime de curioși. Veni radiind victorioasă și cu o mâna ridicată, din care se putea distinge o monedă minusculă, purtată ca un trofeu. I-o întinse oficial bărbatului și lumea din jur aplaudă finalul fericit. Totul a revenit la normal, iar eu mi-am descărcat și achitat cele câteva produse. Eram încă marcat de acest incident când, în timp ce-mi așezam cumpărăturile în plasă, aud din nou vocea casieriței:

– Avansați, doamnă, că s-a făcut coadă lungă.

– Nu plec până nu-mi dați restul.

– Care rest?

– V-am dat douăzeci de lei, dar produsul costă doar 19,99.

– Și dumneata?! Dumnezeule, eu nu mai rezist!

Mi-am întors privirea și am văzut-o pe doamna corpolentă părăsindu-și în fugă postul.

Fata de la prima masă

 

Local: Concurs de sah la Iulius Mall organizat de Palatul Copiilor ...

Am observat-o de cum am intrat în sala mare a Casei de Cultură, iar ca mine cred că au făcut și ceilalți șahiști, indiferent că erau jucători sau spectatori. Era așezată deja pe un scaun de la prima masă, din cele două rânduri  de câte zece la care se desfășura finala pe echipe a județului Maramureș: o echipă din Sighet, una din Vișeul de Sus și două din Baia Mare. Această fată tânără și fermecătoare făcea notă discordantă cu zecile de copii, tineri și tinere, doamne și domni sau persoane de vârsta a treia. Părul ei părea un nimb de un negru strălucitor ce i se lăsa maiestuos pe umerii gingași de înger fără aripi. Ochii mari și misterioși își arătau culoarea căpruie doar când privirea i se prelungea spre capătul opus al tablei de șah… și te copleșeau de senzații greu de definit. Parcă și piesele de lemn așteptau cu emoție să fie rearanjate de mâinile ei mici și delicate, să simtă fiorul atingerii înainte de a pleca la luptă și să se sacrifice pentru o astfel de regină. Aș fi vrut să fiu măcar unul din pionii ei, dar pentru că era imposibil, mi-am zis că trebuie neapărat să joc o partidă cu fata aceea.

Gurile rele spun că bărbații preferă relațiile cu femei mai puțin inteligente, probabil din mai multe motive, doar de ei cunoscute. Pe mine, în schimb, m-au atras mereu cele frumoase și cât se poate de deștepte. Din primele am găsit destule, din cele cu minte mai rar, dar să întâlnesc una cu ambele calități era o performanță în ce mă privește. Iar această minune se petrecea acum, cu siguranță, ținând cont de înfățișarea divină pe care o admirau toți cei de față, dar și poziția în care era pusă să joace: la prima masă a echipei campioane de până acum, fapt care demonstra că era cea mai bună. Pe acest considerent, m-am dus glonț la căpitanul nostru de echipă și l-am rugat să mă pună și pe mine la masa întâi. Domnul ing. Pop Gheorghe s-a uitat lung la mine, încercând să-și dea seama dacă glumesc sau m-am trezit cu toane.

– Ce te-a apucat, de dimineață bună?, se răsti el. Știi foarte bine că nu ești jucător de prima masă, ci de a șasea, la cei de sub douăzecișicinci de ani. Acolo ai adversari foarte buni, pe care ar fi bine să-i bați sau să faci măcar remiză. Unul din ei e candidat de maestru, deci fii pregătit pentru o luptă grea.

– Domnu’ Pop, vă implor să mă puneți la prima masă, măcar când jucăm cu A.S. Cuprom. Promit că nu vă voi dezamăgi.

– Aaaa, ți s-au aprins călcâiele după Mandina, zâmbi căpitanul. Fii serios, că nu-i de nasul tău, din toate punctele de vedere. E maestru și are șanse să devină mare maestru, deci nici vorbă să ai vreo șansă în fața ei. În plus, are un principu foarte strict: nu discută cu băieții pe care-i bate la șah.

– Dacă-i așa bună, nici Pârvu nu poate să-i facă față, deci n-avem nimic de pierdut. Hai, vă rog…

– Îl supărăm pe Pârvu, pentru că-i dreptul său. Dar uite cum facem, să nu zici că-s neînțelegător: noi avem meci cu ei în ultima rundă, iar dacă tu vei câștiga cele două partide de până atunci, îți conving colegul să te lase în locul lui.

– Promit să joc cum n-am mai jucat vreodată, am exclamat eu cu bucurie. Mulțumesc!

– Nu-mi mulțumi, du-te și câștigă, altfel rămâi la masa ta.

Am iuțit pasul spre locul unde mă aștepta tabla aranjată, dar tot am mai admirat-o o dată pe Mandina, care tocmai dădea mâna cu adversarul, înainte de prima mutare. Mi-am promis că peste două zile voi simți și eu atingerea aceea delicată, concomitent cu privirile care ni se vor întâlni pentru prima dată. Niciodată n-am fost atât de motivat ca atunci în a obține două victorii cu orice preț. Aveam, într-adevăr, parteneri foarte tari și hotărâți să câștige, doar că eu m-am contopit complet cu fiecare partidă, calculând și recalculând strategii și combinații de multe mutări. Fiecare test de acest fel a durat mai bine de patru ore, timp în care nu mi-am permis să mă ridic de la masă sau să gândesc la altceva. Probabil că am avut și noroc, un ingredient necesar oricând și oricui, dar, după două zile de duel mintal, am exaltat de bucurie când și candidatul de maestru a întins mâna și s-a recunoscut învins. Acum, meritam să o întâlnesc pe cea mai frumoasă și inteligentă fată!

Căpitanul s-a ținut de cuvânt, altfel aș fi făcut o criză de nervi și n-aș mai fi jucat deloc. M-am prezentat devreme la prima masă, pentru a nu pierde nicio clipă din acea întâlnire copleșitoare, o luptă în care trebuia să înving o fată minunată, altfel treceam prin viața ei ca o cometă insignifiantă. Ea a apărut precum o stea orbitoare și m-a topit prin căldura mâinii pe care mi-a întins-o formal. Inima îmi bătea mai tare decât ceasul de joc așezat între noi, iar eu mă temeam să nu explodeze sau să leșin. Trebuia să mă concentrez, să predau controlul minții și să ferec sentimentele într-un ungher cât mai ascuns. Am închis ochii și mi-am propus să-i folosesc numai pentru careul cu pătrățele albe și negre. S-a auzit un fâșâit, iar când am ridicat pleoapele, prima mutare fusese făcută. Doamne ajută-mă!, mi-am zis și apoi am intrat în transa partidei.

Patru ore și jumătate au trecut parcă într-o clipă, iar poziția de pe tabla de șah era indecisă. Conform regulamentului, i s-a solicitat Mandinei să dea mutarea în plic, iar a doua zi dimineață să continuăm partida. Am revenit la realitate tocmai când ea scria mutarea secretă, nu înainte de a-mi adresa un zâmbet discret, însă mai valoros decât un diamant. A fost ca o încurajare de care aveam nevoie pentru a o invita să luăm masa împreună, iar acceptul ei m-a trimis într-un cer foarte înalt.

Am mâncat la restaurantul cel mai apropiat, doar noi doi și o sumedenie de gânduri împărtășite. Gânduri și povestiri care ne-au apropiat în două ore cât în doi ani. Pasiuni comune și plăceri identice prin care ne regăseam unul în celălalt și ne miram adesea cum de nu ne-am întâlnit până atunci. Poate că am fi rămas la acea masă până la cină, dar eram conștienți că trebuie să ne pregătim pentru continuarea partidei, iar după aceea lumea putea fi a noastră. Despărțirea a venit cu un sărut dumnezeiesc pe colțul buzelor, un desert cum nu am mai gustat vreodată și care nu se uită nicicând.

Ziua a continuat cu o analiză la sânge a poziției, la care au participat cei mai mulți colegi de echipă. Unii ziceau că am șanse să câștig, alții vedeau doar o remiză, ca mine. Căpitanul echipei mi-a cerut răspicat să mă bat până la ultimul pion, pentru că numai prin victoria mea putem câștiga titlul. Cina am luat-o în cameră, iar apoi noaptea mi-a fost albă și extenuantă. Gânduri bune și îngrijorări se perindau prin mintea mea, anulând efectul pastilei pentru somn.

Dimineața a venit ca o izbăvire, iar micul dejun mi-a luat doar cinci minute, fiind nerăbdător să ajung în locul unde trebuia să-mi întâlnesc viitorul. Doar că fata visurilor mele nu era acolo și nu a mai venit. Arbitrul a deschis plicul și a citit însemnarea făcută de mânuța îngerească: ”Propun remiză”. Conform regulamentului, dacă nu acceptam și se scurgeau două ore fără ca Mandina să apară, se socotea punct pentru mine și, implicit, echipa mea devenea campioana județului Maramureș. Eram confuz, mai ales când îmi vedeam colegii pregătindu-se de sărbătorire. Ceasul ticăia enervant, iar pe ușa de la intrare nu intra cea care m-ar fi salvat. Când mai erau doar două minute până la expirarea timpului, i-am făcut semn arbitrului să vină la masă și am semnat că accept remiza. Apoi am ieșit val-vârtej din sală, lăsând în urmă apostrofările căpitanului de echipă și chipurile dezamăgite ale celorlalți.

Pe Mandina nu am mai întâlnit-o, dar am auzit că în acea dimineață fusese găsită fără cunoștință, după un AVC sever. Apoi a ajuns la un spital din Budapesta, unde a fost operată și paralizia i s-a ameliorat. De jucat șah nici nu mai putea fi vorba, poate nici să mă recunoască n-ar fi fost posibil. Dar eu n-am s-o uit niciodată, așa cum a fost ea în acele momente memorabile.

Anonimi

Tocmai când simțeam cum mă cuprind brațele îmbietoare ale unui somn dulce… sună telefonul. Mi-era ciudă și cu greu puteam alege dacă să-l las până-și termină „concertul” sau să văd cui trebuie să-i mulțumesc pentru apelul atât de inoportun. Am optat, în ultimul moment, pentru cea de-a doua variantă, oricum fiindu-mi compromisă intrarea în lumea viselor. Apuc cu mișcări leneșe aparatul și mă uit la solicitant: număr necunoscut. ”Acu’ tot atâta-i”, îmi zic și mă pregătesc să-l iau tare pe străinul cu tupeu, dar o voce neaoșe de român în vârstă îmi potolește instinctul inițial. Redau mai jos convorbirea, cât de fidel m-a ajutat memoria:

– Aaalooo…
– Daaa…
– Cine ești?
– Chiar așa…, cine aș putea să fiu? Poate îmi spui matale.
– Ioane, tu ești?
– Ion, precis nu-s!
– Dar atunci cine-i?
– Dumneata ar trebui să știi, dacă m-ai sunat.
– Da’ de unde să știu dacă nu-mi spui?
– Păi, de unde ai matale numărul meu? De acolo ar trebui să știi.
– Nu știu…, l-am văzut și m-am gândit că are vreun rost dacă apare în telefonul meu.
– Și ce nume scrie în dreptul lui?
– Nu scrie, dar, dacă mi-l spui, o să-l trec.
– De ce să-l treci, dacă nu ne cunoaștem?
– Poate că ne cunoaștem, dacă-i trecut aici, la mine.
– Bade, eu nu-ți cunosc vocea și nici numărul ăsta. E clar că-i o greșeală, deci poți să-l ștergi liniștit.
– Precis nu ești Ion? Că te cunoaște toată lumea cum te ții de păcăleli.
– Te asigur că nu-s Ion și ar fi trebuit să închid de la început telefonul. Șterge numărul și caută-l în altă parte pe prietenul matale.
– Păi nu mi-e prieten, ci vecin. Dar are ușa închisă și cred că se ascunde de mine.
– Asta-i problema voastră. Eu voiam doar să dorm puțin, iar dumneata mi-ai speriat somnul.
– Apăi… dacă nu ești Ion, să-mi fie cu iertare. Nici vecin nu-mi ești, cumva?
– Extraordinar! De unde să știu eu dacă ți-s vecin?! Și nici nu mă interesează…
– Cum să nu te intereseze? Ar trebui să-ți cunoști mai bine vecinii și să-i respecți așa cum se cuvine și cum fac eu.
– Sunt sigur că nu suntem vecini, dacă nu-ți cunosc numărul. Deci te mai rog o dată să-l ștergi și să-l uiți. Sănătate bună!
– Stai puțin, că nu dau lupii! Ion nu ești, vecin nu-mi ești, dar numărul matale apare la mine în telefon. Cum îți explici asta?
– Există zeci sau sute de explicații, dar aproape sigur e o greșeală undeva.
– Eu n-am greșit cu nimic, pur și simplu am apelat numărul. Poate dumneata ai greșit cu ceva, dar nu vrei să recunoști.
– Ba da! Recunosc că am greșit când ți-am răspuns, dar promit să n-o mai fac. Să nu ne mai auzim, cu bine!

Imagini pentru poze convorbiri telefonice

Am închis fără să-i las posibilitatea să-mi pună alte întrebări trăsnite. Somnul nu mai avea șanse să mă atingă, gândurile fiindu-mi acaparate de convorbirea iritantă, dar care avea și o doză de umor. Poate mă hotărăsc odată să-i răspund cu aceeași monedă, când i-o fi somnul mai dulce.

Oameni și ardei iuți

Mai întâi l-am cunoscut pe Ursuzu’. Nu am avut ocazia să-i aflu adevăratul nume, dar l-am poreclit după felul lui de a fi, însă mai ales după impresia pe care mi-a lăsat-o după primul contact. Mă strecuram, ca de obicei, prin piața cea mai întinsă a municipiului Baia Mare, căutând în special ardei din cei mai iuți. Nu pot spune că sunt specialist în depistarea lor doar din vedere și pipăit, iar asta a făcut să mă păcălesc de multe ori, ajungând acasă cu ardei care abia dacă te pișcau puțin de limbă sau nici măcar atât. Cunoșteam câțiva precupeți cu marfă de calitate, dar nu în fiecare zi erau de găsit, iar alteori nu mai aveau cu ce să mă servească.

Într-una din acele zile, rătăcind printre tarabe, am ajuns în fața unei mese improvizate, pe care nu o mai văzusem până atunci. Pe scaunul din spatele ei stătea un bătrân cu părul alb și un chip posomorât, fapt care nu m-a împiedicat să-l abordez cu vervă:

– Văd că aveți o mulțime de ardei frumoși! Dar oare sunt ei și iuți?, îi spun eu, încercând să le verific duritatea.

– Nu pipăi marfa pe care n-o cumperi, mă avertiză bătrânul ursuz.

– Dar cum să-mi fac altfel o idee despre calitatea lor?, mă mir eu de reacția neprevăzută și nemaiîntâlnită la alți vânzători.

– Îți spun eu că-s iuți.

– Pot să gust unul, ca să știu ce plătesc?, îndrăznesc eu să-l provoc.

– Numai după ce-l cumperi, îmi răspunse el, morocănos.

– Și dacă nu-s iuți, îmi dați banii înapoi?

– N-o să fie cazul, mă asigură omul.

Atitudinea lui atât de arogantă m-a iritat, generându-mi o stare combativă. I-am spus să-mi cântărească o jumătate de kilogram, plătindu-i cei cinci lei cuveniți, după care am luat un ardei la nimereală și l-am mușcat de la coadă, mestecându-l ostentativ. Ursuzu’ se pregătea să-și bage banii în tașcă, dar eu i-am împins înapoi punga cu ardei:

– După cum vezi, nu e iute deloc ardeiul dumitale, altfel mi-ar fi luat foc gura. E cazul să-mi dai banii înapoi și să-ți iei marfa lăudată degeaba.

Poate că bătrânul nu ar fi acceptat returnarea banilor, dar lumea din jur mi-a ținut partea, criticând vânzătorul care încerca să înșele clienții cu ardei care nu-s așa cum pretinde. Mi-am luat bancnota și nu am mai zăbovit o clipă în acel loc, ci m-am îndreptat imediat spre raionul de produse lactate. Parcă se instalase iadul în gura mea, iar cea mai la îndemână metodă de stingere a focului mi s-a părut o bucată de brânză, pentru că apa mi-ar fi făcut mai mult rău. Am întins cei cinci lei unei femei de acolo și am înșfăcat cea mai apropiată bucată de brânză, îndesând-o cu spor în gură. Lacrimile îmi curgeau pe obraji, iar vânzătoarea credea că plâng de plăcerea gustului. Mie nu-mi păsa de părerea ei, important era că ieșisem din raza vizuală a bătrânului și mă consideram învingător. Să se învețe minte Ursuzu’, ca să fie mai amabil de altădată!

Imagini pentru imagini cu ardei iuti

Au trecut câteva zile, când la aceeași masa largă cu ardei am văzut un alt bătrân, tot cu părul alb, dar cu chipul zâmbitor. Curios nevoie mare, m-am apropiat și l-am întrebat ca pe predecesor:

– Sunt iuți ardeii ăștia?

– Eu zic că da, însă puteți să vă convingeți, mi-a răspuns el cu o voce blândă.

– Dar parcă am văzut pe altcineva vânzând la această masă, l-am descusut în continuare.

– Aaa, era fratele meu. Venim pe rând în piață, dar când se va mai rări munca, vom vinde împreună.

– Nu vă supărați, dar nu mi se pare că semănați, decât la culoarea părului. Dumneavoastră sunteți zâmbitor și amabil, în timp ce fratele e trist și repezit cu clienții.

Bătrânul, pe care l-am botezat Zâmbărețu’, a râs și mi-a făcut cu ochiul:

– Să-ți spun eu care poate fi cauza: fratelui meu nu-i plac ardeii iuți. În schimb, eu îi consum la fiecare masă și îmi place să mă ocup de ei.

M-a amuzat explicația bătrânului și am cumpărat de la el două kilograme de ardei iuți ca para focului, să pun și pentru iarnă. Zâmbărețu’ mi-a pus pe deasupra încă o mână plină, ca bonus, și m-a invitat să mai trec pe la el. Am trecut cât am putut de des, chiar și atunci când alături se afla Ursuzu’. Făcea el cumva și îmi strecura câțiva ardei în plus, din cei pe care-i știa mai împliniți.

Mi-a părut rău că i-am pierdut pe cei doi frați, când m-am mutat în Seini și am schimbat piața. Nu a durat însă mult până am găsit o altă pereche de bătrâni cu ardei foarte iuți, ce aduceau marfa din Iojib. Amândoi simpatici și amabili, fapt care m-a făcut să deduc că le plac amândurora ardeii iuți. La fel și copiilor care le-au luat locul, atunci când puterile i-au părăsit și au fost nevoiți să rămână acasă. Prin tinerii care au preluat ștafeta, îmi transmit mereu salutări și ardei iuți de cea mai bună calitate, plus câte un bonus generos. Ceea ce mă face să cred că Zâmbărețu’ a avut dreptate afirmând că oamenii care consumă ardei iuți devin mai buni și mai veseli.

Ghici cine intră la baie?

Nu mai rețin ce meci de fotbal al naționalei se transmitea în acea zi ploioasă de toamnă târzie. Îmi amintesc însă, foarte limpede, că șeful de echipă ne-a propus să scurtăm ziua de muncă și să ne retragem împreună în fața unui televizor și a câtorva pahare de vin. Damigeana cu băutură o adusese deja Istvan-Grasul, ca să-l cinstim de ziua lui de naștere. Televizoare aveam cu toții, dar a fost preferat al meu, fiindcă era o petrecere între bărbați, iar eu n-aveam nevastă care să ne cicălească. Șase eram cu toții, doar că Istvan-Slabul nu era microbist și nici cu băutura nu se împăca; în plus, avea și o nevastă care-i cronometra fiecare minut de întârziere, așa că a scăpat.

Ploua mărunt și constant de dimineață bună, iar eu locuiam într-un cartier presărat cu blocuri noi sau în plină construcție, fapt care ne obliga să fim atenți pe unde călcăm, pentru a nu aluneca prin noroiul consistent sau a cădea în vreuna din gropile de pe șantier. Ne-am înghesuit cinci în Trabantul meu, cu care am reușit să ajungem până aproape de intrarea în casa scării. Am fost bucuroși când ne-am văzut cu bine înăuntru, în fața televizorului care nu ne dezamăgea și a paharelor care au început să se umple cu mare veselie.

Nu mai știu nici cum s-a încheiat meciul, dar nu voi uita atmosfera de bună dispoziție care ne-a fost stimulată prin vinul bun și discuțiile presărate cu glume. Atât de mult ne-a plăcut această întâlnire, încât nu ne venea să ne despărțim nici după ce televizorul și-a încheiat emisia, iar în damigeană nu prea mai rămăsese „tulburel”. Doar Aurel, cel mai tânăr dintre noi, își manifestă dorința de plecare.

– Unde te grăbești așa?, îl întrebă șeful. L-aș înțelege pe Istvan, că are nevastă, sau pe Kalman, că are logodnică. Dar dacă nici eu nu mă gândesc să plec la familie, tu de ce vrei să pleci acasă? Te ceartă părinții?

– Nuuu, se apără cu hotărâre ucenicul echipei. Dar poate agăț și eu vreo fătucă, merg cu ea la un film, ca să avem unde ne giugiuli.

– Fugi de-aici, măi țâcă!, îl luă peste picior Kalman, „prințul” cu cele mai multe cuceriri la activ. Cine crezi că-ți cade în plasă ție, mai ales pe o vreme ca asta?

– Punem pariu că găsesc una într-o jumătate de oră?, se lăudă tânărul. Crezi că numai mustața și înălțimea ta face victime? Am și eu un farmec aparte.

– S-a făcut!, hotărî șeful incitat. Te așteptăm să vii aici peste o jumătate de oră, cu o pițipoancă la braț. Dar vezi că-i un pariu serios și vei plăti o ladă de bere dacă-l pierzi.

Probabil că vinul îl făcuse prea încrezător pe Aurel, astfel că a acceptat rămășagul, iar noi ne-am pus mare încredere în capacitatea lui de cuceritor. După plecarea lui, Istvan a venit chiar cu o idee:

– Cine știe ce pramatie ne aduce copilul ăsta, de aceea ar fi bine dacă o spălăm bine înainte de a o băga în pat. Să profităm până este apă caldă și să umplem cada.

Imagine similară

Ne-am înghesuit toți patru în baie, făcându-ne planuri și numărând minutele până la expirarea termenului de așteptare, în timp ce supravegheam curgerea apei fierbinți. Cu apă rece puteam completa oricând, după preferința domnișoarei. Jumătatea de oră a trecut prea repede, iar apoi încă o jumătate până ne-am dat seama că Aurel ne-a lăsat cu buzele umflate. Buna dispoziție fiind doar o amintire, colegii se pregăteau să plece spre casele lor, când cineva sună la ușă. Am tresărit deodată, cu speranțe în priviri și câte un surâs în colțul gurii. Într-adevăr, în momentul când unul dintre noi a deschis, ne-am trezit în fața unei fete cu înfățișare de înger și o voce care curgea ca un tril de privighetoare:

– Nu vă supărați, dar m-a trimis prietenul vostru, Aurel…

– Oooo, dar cum să ne supărăm?, interveni galant Kalman, sărutându-i mâna în care nu ținea umbrela și invitând-o înăuntru. Dimpotrivă, suntem bucuroși să ne cunoaștem, completă el zâmbind și arătându-și dantura sănătoasă.

Noi ne făceam semne pe ascuns, șeful sugerând că o astfel de făptură nu mai are nevoie de faza cu baia. „Nu facem nicio excepție!”, șopti neclintit Istvan, în așa fel încât se auzi destul de clar.

– Nu am timp de zăbovit…, încercă fata să ne lămurească.

– Nici noi nu o să vă reținem mai mult decât e necesar, interveni Istvan, împingând-o ușor spre intrarea în baie.

– Știți, băiatul acela mi-a spus…, încercă din nou fata să vorbească.

– Dacă v-a spus, înseamnă că știți despre ce-i vorba, îi răspunse prompt Kalman, nelăsând-o de mână și zâmbindu-i galeș în continuare. Doar că trebuie să faceți o baie caldă înainte, că oricum sunteți udă.

Fata își retrase brusc mâna și tonul vocii ei deveni aspru:

– Domnilor, cred că de o baie bună are nevoie mai degrabă prietenul vostru. Locuiesc vizavi și l-am auzit de multă vreme cum strigă după ajutor. A căzut într-o groapă din apropiere și vă roagă să-l scoateți. Eu vă doresc succes și nu-i nevoie să mă conduceți.

Aici am cam rămas fără cuvinte și nici de zâmbete nu ne mai ardea. Firește că Aurel a fost adus la suprafață cu ceva efort, iar apa caldă din vană i-a fost cum nu se poate mai de folos. Noroiul se lipise de el ca de un bivol care se scaldă în mocirlă. Mai pot să vă asigur că niciunul din noi nu a mai adus vorba de acea întâmplare… până acum.

Norocul începătorului

Andrei, nepotul din Odoreu al lui Mitru, ne-a întâmpinat imediat când a auzit zgomotul Trabantului la poartă. Știa că trebuie să sosească, iar acum era hotărât să-i impună realizarea dorinței la care visa de multă vreme, doar împlinea frumoasa vârstă de zece ani.

– Unchiule, mama îmi dă voie să merg cu dumneata la pescuit. Așa-i că mă duci cu tine la Someș? Ăsta va fi cel mai frumos cadou pe care l-aș putea primi, te rooog!

Cum putea prietenul meu să refuze o rugăminte atât de insistentă? Porniserăm din Baia Mare patru pescari dornici de a ne opri în mai multe locuri din lungul râului Someș, începând din Satu Mare și venind înapoi spre casă, timp de două zile și două nopți. Nu era ușor să petrecem sub cerul liber atâta timp, pentru că în mașină puteau dormi, cu chiu cu vai, doar două persoane. Celelalte două stăteau treze și noaptea sau se întindeau peste pietrele butucănoase de pe mal, încercând să evite pământul noroios rămas după retragerea recentă a apei. Acum, trebuia ca unul din locurile de dormit în mașină să-i fie oferit lui Andrei, pentru care am promis părinților cea mai mare grijă cu putință.

Nu am zăbovit mult la discuții cu gazdele, dorul de a ne vedea în apropierea apei fiind prea mare, iar speranțele pe măsura numărului de bețe pe care le aveam în portbagaj. Doar eram patru pescari cu experiență și pretenții la trofee respectabile, cu care voiam să-l impresionăm mai întâi pe ucenicul primit între noi. Mama l-a înfofolit cum a știut mai bine, i-a dat cizmele cele mai bune din casă, un pachet cu hrană rece pregătită de ea și multe sfaturi, așa cum face orice părinte grijuliu. Băiatul era, însă, mai atent la borcănelul cu râme roșii pe care îl ținea strâns în brațe, iar apoi la bățul primit de la unchiul lui, cu două ace sclipitoare și plumbi rotunzi, de mărimea boabelor de piper.

Primul loc de pescuit l-am găsit doar din a treia încercare, Someșul fiind pe alocuri prea tulbure și furios, iar malurile mai puțin accesibile pentru autoturisme și oameni ca noi. Acesta părea mai promițător, pentru că avea alături o baltă mică, rămasă după ce râul și-a revenit în matcă. L-am lămurit cu toții pe Andrei că e un loc ideal în care să-și încerce norocul, apa fiind stătătoare, mai limpede și cu pești mai flămânzi decât în apele învolburate și periculoase. Băiatul s-a lăsat convins ușor și a învățat pe loc cum să arunce primele lui monturi cu râme de casă. Noi, în schimb, ne-am desfășurat cele opt lansete de-a lungul malului și urmăream cu înfrigurare fiecare tresărire a capetelor sensibile. Doar că aproape toate acele zvâcniri veneau de la crengi și alte reziduri care se loveau de acele noastre, deformându-le adesea sau chiar rupându-ne firul destul de gros. Nu a trecut nici o oră, când am auzit un chiot de bucurie ce venea din spatele nostru:

– Unchiule Mitru, am agățat ceva!, striga plin de entuziasm Andrei.

Cu toți ne-am întors mirați și am văzut cum bățul de pescuit al băiatului se îndoia serios când trăgea de el. Feli, unul dintre cei trei colegi ai mei, se grăbi să ajungă lângă ucenicul norocos și să-l ajute cu minciogul la scoaterea unui caras frumos de peste o jumătate de kilogram. Chipul lui Andrei strălucea de fericire, de parcă ar fi câștigat o sumă mare la loto. L-am felicitat fiecare dintre noi, după care l-am sfătuit să încerce și pe râu, acum fiind pescar botezat, cu o captură frumoasă la activ. Copilul, mândru de realizarea lui și de cuvintele de laudă, a ascultat supus și a aruncat momelile în Someș, în timp ce noi, intrigați de balta aceea cu surprize, ne-am instalat cu câte un băț în ea. „Poate or mai fi rămas câteva bucăți”, ne ziceam în gând. Speranțele ne-au murit după vreo două ore de așteptare zadarnică, fără nicio mișcare, situație care ne-a făcut să revenim la locurile noastre și să-l trimitem înapoi pe Andrei.

Imagine similară

Ce credeți că s-a întâmplat în următoarele treizeci de minute? O fi fost o minune, or fi fost de vină râmele acelea mici și roșii pe care le avea băiatul sau doar norocul începătorului, dar acesta a prins încă un pește, de data asta un clean demn de invidia noastră. Evident că ne și bucuram de fericirea lui Andrei, dar eram și rușinați că noi, cei care-i dădusem toate sfaturile și sculele, nu am reușit să scoatem atunci nici măcar un pește din apă. Înfrânți și resemnați, nu am mai stat mult în acel loc, poate fiindcă-l consideram blestemat pentru adulți. Ne-am strâns tăcuți bețele, în timp ce auzeam mereu cuvintele de încântare ale sărbătoritului zilei. Poate că în acea zi a primit, pe merit, cadoul cel mai frumos din partea destinului.

Acum, când îmi amintesc acea aventură, simt cât de ușor ne poate juca soarta pe degete, cu bune și rele. Spun asta pentru că, după două săptămâni, Andrei s-a stins din viață, în urma unei encefalite acute. Mi-a rămas în memorie chipul lui entuziasmat, în timp ce ținea ditamai peștele în mânuțe. Fără nicio poză, dar cu mare impact emoțional, chiar și după trei decenii.

Prizonieri pe Someș

Culesul strugurilor era una din cele mai așteptate activități, de pe vremea când eram copil. Această sărbătoare în familie și-a păstrat farmecul și după ce am adunat câteva decenii de viață. Număram ciorchinii și așteptam să prindă culoarea pârguirii, socotind apoi zilele rămase până când tata ar putea da semnalul recoltei. Îmi plăcea să-i culeg de pe viță, cu mare grijă să nu se risipească boabele pe sol, să-i adun în coșărci sau găleți, iar apoi să-i văd rostogolindu-se în tocătorul care storcea din ei primele picături de must, întotdeauna foarte dulce. Apoi transferam tocătura în presa din apropiere și primul șuvoi de licoare îmbietoare se revărsa de bunăvoie spre vailingul încăpător. De acolo, ajutându-mă de o sită metalică pentru filtrare, luam pahar după pahar și îl turnam în tolcerul pus pe rând pe baloanele de sticlă. Firește că, din când în când, mai ales atunci când nu eram aglomerat, degustam mustul pentru a compara tranșele stoarse, mai ales că erau compuse din mai multe soiuri de struguri.

Fiecare cules își avea povestea lui, în funcție de gustul aparte al mustului, de oamenii cu care împărțeam această sarcină plăcută, de bucatele cu care mama ne întâmpina și de alte întâmplări din timpul, dinaintea sau imediat după terminarea ritualului. Aici îmi amintesc de pățania trăită alături de Mitru, când ne întorceam în Baia Mare, având în Trabant o damigeană cu must proaspăt. Tocmai terminaserăm de stors strugurii părinților mei din Seini, dar mai era încă destul timp până la asfințitul soarelui. De aceea nu mi s-a părut deloc deplasată propunerea prietenului meu de a ne încerca norocul la pescuit, pe malul Someșului din Cicârlău, o comună situată la mijlocul distanței dintre Seini și Baia Mare. Undițele le purtam mereu în portbagaj, câteva râme adunaserăm dintre vițele de vie, iar norii care se adunau pe cer ne promiteau că peștii vor fi mai activi.

Imagine similară

Am ales să parcăm pe o fâșie de pământ ce înainta binișor spre mijlocul râului, oferindu-ne posibilitatea să aruncăm momeala până aproape de malul celălalt. Nici nu ne-am instalat bine, că ploaia a început să cearnă. La început, mărunt și suportabil, însă greutatea stropilor creștea pe nesimțite și ne punea ambiția la încercare. Eram deja uzi până la piele, dar niciunul dintre noi nu voia să cedeze, din mândrie, din încăpățânare și din experiențele care ne-au călit până atunci și în care s-a întâmplat adesea să avem parte de capturi frumoase, tocmai când ploua mai tare. Am rezistat așa mai bine de o oră, apoi ne-am adăpostit în mașină încă două ore, dar cerul nu dădea semne să se elibereze de norii încărcați. Era clar că trebuie să renunțăm, așa că am adunat bețele și am pornit motorul, cu gândul să ajungem cât mai repede la garsonierele noastre uscate. Speranțele ne-au fost năruite când roțile Trabantului au început să se învârtă în gol, împroșcând noroiul și afundându-se tot mai adânc.

Ne-am uitat speriați unul la altul, așteptând fiecare o idee din partea celuilalt. Dacă urgia continua tot așa, riscam ca fâșia de pământ să fie acoperită de apă, iar autoturismul din carton să fie luat de viitură. Am înțeles amândoi că trebuie să acționăm cumva, însă Mitru a fost acela care a trecut la fapte. Cu mâinile goale a încercat să elimine noroiul de sub roți, căutând să ajungă la un pământ pietros sau măcar ceva mai solid. Efortul lui n-a fost zadarnic, într-un fel, pentru că a revenit în mașină plin de ciudă și de tină, din cap și până-n picioare; doar ochii i se mai vedeau. Era clar că suntem sechestrați în Trabant, iar acesta e înțepenit la cheremul Someșului care ne va hotărî soarta în următoarele ore. Epuizați și deznădăjduiți, ne-am alinat la gândul că avem must la discreție, deci nu vom suferi de sete. Îmbiindu-ne unul pe altul și rugându-ne în gând la fiecare înghițitură, nici nu ne-am dat seama când am adormit.

Soarele a fost cel care ne-a dat deșteptarea, pătrunzând nestingherit prin geamurile mașinii și transmițându-ne astfel vestea că mai trăim încă. Surpriza cea mai mare a fost când am pornit motorul și am băgat în viteză. Trabantul s-a opintit ușor și a început să călărească terenul zvântat, făcându-ne să chiuim de bucurie. Eram liberi!

Am mulțumit cerului, pământului, Someșului și în primul rând Celui de Sus că ne-a lăsat în viață, după care am pornit spre Baia Mare. Mitru mi-a spus să-l duc cât mai aproape de intrarea din spatele blocului, poate reușește să se strecoare în garsonieră fără să-l vadă cineva. Ghinionul a fost ca tocmai atunci să iasă o vecină cu un copil de mână. La vederea lui, acesta s-a speriat cumplit și a început să plângă, iar mama își făcu vreo câteva cruci, de parcă l-ar fi văzut pe Dracul. Nici nu era mare deosebire, prietenul meu nemaiavând înfățișare umană, de parcă pământul ar fi prins viață și ar fi căscat ochi. Mai apoi mi-a spus Mitru cum i s-a înfundat scurgerea de la baie, în urma kilogramelor de noroi pe care le-a dat de pe el. Cu toate astea, ne amintim cu zâmbetul pe buze de această aventură care era să ne coste prea mult.

Șicane pe baltă

Pe vremea aceea, balta de la Remecioara, din Maramureș, încă nu era amenajată, și nici controale nu se făceau pe malurile ei. M-am îndrăgostit de ea, după prima întâlnire pe care prietenul și colegul de suferință în ale pescuitului, Mitru, mi-a aranjat-o. Cu o vegetație abundentă, ochiuri de apă misterioase și îmbietoare, locuri umbroase și ferite de ochii eventualilor trecători, lacul acesta sălbatic te atrăgea ca un magnet să-ți petreci nopțile în poalele lui blânde, ascultând muzica broaștelor și admirând săriturile peștilor la care visam. Aproape că nu trecea o săptămână fără să-l căutăm, să ne bucurăm intens de reîntâlnire și să sperăm că, de data asta, vom avea parte de marea captură. De fapt, ne-am fi mulțumit și cu una mai mică, în afară de peștișorii cât degetul pe care-i prindeam ca să ne distrăm, buni doar pentru momeală la știucă și biban. Exemplare frumoase erau și le puteam vedea într-o altă zonă a bălții, unde apa era foarte limpede, doar că acolo nici nu se sinchiseau de acul încărcat cu bunătăți, poate tocmai fiindcă și ei ne zăreau pe noi.

Țin minte că, la una din astfel de partide, liniștea pe care o apreciam atât de mult ne-a fost alungată de un grup de țigani care se nimeriseră pe partea opusă a bălții. După cum le e obiceiul, vorbeau aproape țipând, de la puradei cu glas plângăcios, pirande cu accente ascuțite și până la cei maturi sau bătrâni cu barbă albă și voce groasă. Era ora în care soarele avea putere încă, iar bronzații simțeau nevoia să se răcorească, așa că s-au dezbrăcat fără jenă și au intrat în apă. Atunci ne-au văzut și pe noi, două statui anacronice, cu câte un băț nemișcat în mână, în totală discordanță cu exuberanța lor. Și-au dat seama imediat că suntem pescari, deci lacul trebuie să aibă și pește, iar asta le-a dat o nouă idee. Astfel că s-au înarmat cu coșurile din dotare, ba și câteva fuste mai largi pe care le lepădaseră muierile, și au început să brăzdeze cu ele adâncul apei.

Eu și cu Mitru îi priveam cu necaz, știind că partida de pescuit era compromisă în aceste condiții, dar supărarea ne-a fost și mai mare când am văzut că au prins câteva exemplare frumoase pe care le fluturau către noi, adăugând cuvinte din care nu pot reproduce decât pe cele mai puțin jignitoare:

– Amărâților! Uite aici peștii voștri. Proștilor! Mâncați pește de-aici…, strigau ei arătându-ne locul unde li se îmbină picioarele.

Tare mi-ar fi plăcut să le răspund cumva, dar mi-era frică să nu-i întărât mai mult și să se dea la noi, nici distanța și nici adâncimea lacului nefiind o piedică de netrecut. Răspunsul l-a dat, în schimb, norocul care ne-a lovit când ne așteptam mai puțin: bățul meu s-a zguduit puternic, făcându-mi inima să tresalte cu putere. Era momeala pusă pentru răpitori, iar vietatea de la capătul firului promitea să fie ceva deosebit. L-am tras cu grijă la mal și ne-am bucurat să vedem că era vorba de o știucă mare, cum nu prinsesem niciodată până atunci, pe care am sărutat-o cu patimă. Chiar și țiganii amuțiseră, privindu-mă cu invidie cum ridic ditamai trofeul deasupra capului. Dar cuvintele lui Mitru îmi tăiară toată bucuria:

– Mai pupă-l o dată și dă-i drumul înapoi!

Imagine similară

– Cum adică?!, mi-am exprimat eu uluirea. Sperăm de atâta timp să fim răsplătiți pentru răbdarea noastră, iar când aceasta se întâmplă, să renunțăm de bunăvoie? Să nu gustăm din cea mai bună carne de pește, după atâta amar de vreme în care am tot așteptat? Ești nebun, măi Mitrule!

– Aruncă-l în apă, îți spun! Te vei simți răzbunat în fața nesimțiților ăia, care ne-au umilit prea mult.

Atunci mi-am dat și eu seama că are dreptate, iar mândria noastră valora mai mult decât plăcerea gustului la care tânjeam. Cu un gest teatral, pentru a fi cât mai bine observat, am sărutat pentru ultima dată buzele reci ale știucii, după care i-am dat spectaculos drumul în apă. Gloatei de țigani parcă nu-i venea să creadă și ne arătau stupefiați cu degetul. După care și-au dus același deget spre cap, arătând că ne lipsește o doagă. Confirmarea gândurilor care le nutreau a venit apoi și prin cuvinte:

– Nebunilor! Nu sunteți întregi la cap! Cine aruncă așa un pește? Nebuniloooor!

Dar noi zâmbeam acum fericiți. Mai bine să fim considerați nebuni decât amărâți!

Drogul uzual

Bărbatul, la vreo treizeci de ani, intră timid în încăperea luxoasă și salută cu exagerată politețe. Omul dolofan, din spatele mesei, se ridică și îl întâmpină cu un zâmbet radios, întinzându-i mâna de departe.

– Bine ai venit, domnule…

– … Cumpănitu, domnule. Cumpănitu Vasile.

– Domnule Cumpănitu, mă bucur că te-ai gândit să apelezi la mine și la pachetele de cea mai bună calitate pe care ți le-ai putea dori vreodată. Numele meu e Ispită Aurel, și am să fac din dumneata un om fericit. Dar ia loc și spune-mi ce preferințe ai, îl invită cu amabilitate gazda, așezându-se înapoi, pe fotoliul larg.

– Știți, eu nu prea voiam să fac pasul ăsta, dar m-a influențat vecinul, care-i clientul dumneavoastră de câțiva ani. Am văzut cât de fericit este de atunci, iar el mi-a explicat că totul a început de la primul pachet luat de aici. A intervenit și nevastă-mea, care dorește să plutim și noi în al nouălea cer, doar nu suntem mai proști ca ei.

– Are perfectă dreptate, nevasta dumitale, domnule… pot să îți spun Vasile? Cumpănitu e un nume care mie, drept să-ți spun, nu-mi prea place. Fără supărare! În schimb, dumneata poți să-mi spui Aurel.

– Desigur, cum vreți. Numele îl am din străbuni, dar în ultima vreme pare cam demodat, după cum mi-au spus prietenii de familie. E bine și Vasile, așa cum îmi spun toți cunoscuții.

– Așadar, domnule Vasile, ce fel de pachet crezi că ar fi pe gustul dumitale? Aveți de unde alege, credeți-mă.

– Încă nu m-am hotărât. E un pas mare și nu aș vrea să fac o greșeală iremediabilă, cum ar fi să cad în dependență.

– Și ce e rău în asta, Vasile?, rosti Aurel cu convingere. Toată lumea e dependentă de ceva, iar dacă prin asta devii fericit, ce mai contează?

– Da, e drept, însă, până la urmă, s-ar putea să nu-mi mai permit. Am văzut oameni care au ajuns pe stradă, alții în ospiciu, iar unii chiar s-au sinucis. N-ar fi mai bine să trăiesc pe picioarele mele, fără să mă avânt într-o euforie înșelătoare?

Grăsuțul oftă dezamăgit și-și ridică brațele a neputință, recunoscând:

– Firește că sunt și astfel de specimene, dar pe dumneata te văd om calculat. Sunt convins că ai să fii rațional și te vei opri atunci când va fi cazul, fără repercursiuni negative.

– Și dacă nu mai pot renunța?, se tângui Vasile. Mai ales cu un anturaj în care sunt încurajat să continui, ba să iau și mai mult, tot mai mult, până când ajung incurabil și irecuperabil. Prietenii, vecinii, colegii de muncă și rudele care procedează la fel, nu sunt un sprijin în moderație, ci într-o escaladare a consumului. Nu prea cunosc oameni care au reușit să-și revină și care să mă ajute atunci când va fi cazul. În concluzie, sunt un om slab și mă tem pentru viitorul familiei mele, cu toată fericirea ce mi se arată la început.

– Ești fricos, iar asta te face și slab, îi răspunse, dezamăgit, Aurel. Pentru a învinge, trebuie să riști, iar dumneata nu ai curajul. Uită-te la mine, crezi că eu n-am riscat? Dar acum am apartament ultracentral, casă la țară, cabană la munte, mașină de lux și nevastă tânără.

– Și dumneata te-ai împrumutat de la bancă?, întrebă Vasile cu mirare.

– Ei, nu chiar. Dar eu risc de fiecare dată când dau împrumuturi unor persoane care ar putea ajunge insolvabile. Risc, dar uite că nu pierd, pentru că am fler.

– În acest caz, e mai bine să nu riscăm niciunul. Mai bine mă retrag și economisesc pentru fericirea dorită, decât să o trăiesc cu bani împrumutați, că mi-ar sta în gât.