Ghici cine intră la baie?

Nu mai rețin ce meci de fotbal al naționalei se transmitea în acea zi ploioasă de toamnă târzie. Îmi amintesc însă, foarte limpede, că șeful de echipă ne-a propus să scurtăm ziua de muncă și să ne retragem împreună în fața unui televizor și a câtorva pahare de vin. Damigeana cu băutură o adusese deja Istvan-Grasul, ca să-l cinstim de ziua lui de naștere. Televizoare aveam cu toții, dar a fost preferat al meu, fiindcă era o petrecere între bărbați, iar eu n-aveam nevastă care să ne cicălească. Șase eram cu toții, doar că Istvan-Slabul nu era microbist și nici cu băutura nu se împăca; în plus, avea și o nevastă care-i cronometra fiecare minut de întârziere, așa că a scăpat.

Ploua mărunt și constant de dimineață bună, iar eu locuiam într-un cartier presărat cu blocuri noi sau în plină construcție, fapt care ne obliga să fim atenți pe unde călcăm, pentru a nu aluneca prin noroiul consistent sau a cădea în vreuna din gropile de pe șantier. Ne-am înghesuit cinci în Trabantul meu, cu care am reușit să ajungem până aproape de intrarea în casa scării. Am fost bucuroși când ne-am văzut cu bine înăuntru, în fața televizorului care nu ne dezamăgea și a paharelor care au început să se umple cu mare veselie.

Nu mai știu nici cum s-a încheiat meciul, dar nu voi uita atmosfera de bună dispoziție care ne-a fost stimulată prin vinul bun și discuțiile presărate cu glume. Atât de mult ne-a plăcut această întâlnire, încât nu ne venea să ne despărțim nici după ce televizorul și-a încheiat emisia, iar în damigeană nu prea mai rămăsese „tulburel”. Doar Aurel, cel mai tânăr dintre noi, își manifestă dorința de plecare.

– Unde te grăbești așa?, îl întrebă șeful. L-aș înțelege pe Istvan, că are nevastă, sau pe Kalman, că are logodnică. Dar dacă nici eu nu mă gândesc să plec la familie, tu de ce vrei să pleci acasă? Te ceartă părinții?

– Nuuu, se apără cu hotărâre ucenicul echipei. Dar poate agăț și eu vreo fătucă, merg cu ea la un film, ca să avem unde ne giugiuli.

– Fugi de-aici, măi țâcă!, îl luă peste picior Kalman, „prințul” cu cele mai multe cuceriri la activ. Cine crezi că-ți cade în plasă ție, mai ales pe o vreme ca asta?

– Punem pariu că găsesc una într-o jumătate de oră?, se lăudă tânărul. Crezi că numai mustața și înălțimea ta face victime? Am și eu un farmec aparte.

– S-a făcut!, hotărî șeful incitat. Te așteptăm să vii aici peste o jumătate de oră, cu o pițipoancă la braț. Dar vezi că-i un pariu serios și vei plăti o ladă de bere dacă-l pierzi.

Probabil că vinul îl făcuse prea încrezător pe Aurel, astfel că a acceptat rămășagul, iar noi ne-am pus mare încredere în capacitatea lui de cuceritor. După plecarea lui, Istvan a venit chiar cu o idee:

– Cine știe ce pramatie ne aduce copilul ăsta, de aceea ar fi bine dacă o spălăm bine înainte de a o băga în pat. Să profităm până este apă caldă și să umplem cada.

Ne-am înghesuit toți patru în baie, făcându-ne planuri și numărând minutele până la expirarea termenului de așteptare, în timp ce supravegheam curgerea apei fierbinți. Cu apă rece puteam completa oricând, după preferința domnișoarei. Jumătatea de oră a trecut prea repede, iar apoi încă o jumătate până ne-am dat seama că Aurel ne-a lăsat cu buzele umflate. Buna dispoziție fiind doar o amintire, colegii se pregăteau să plece spre casele lor, când cineva sună la ușă. Am tresărit deodată, cu speranțe în priviri și câte un surâs în colțul gurii. Într-adevăr, în momentul când unul dintre noi a deschis, ne-am trezit în fața unei fete cu înfățișare de înger și o voce care curgea ca un tril de privighetoare:

– Nu vă supărați, dar m-a trimis prietenul vostru, Aurel…

– Oooo, dar cum să ne supărăm?, interveni galant Kalman, sărutându-i mâna în care nu ținea umbrela și invitând-o înăuntru. Dimpotrivă, suntem bucuroși să ne cunoaștem, completă el zâmbind și arătându-și dantura sănătoasă.

Noi ne făceam semne pe ascuns, șeful sugerând că o astfel de făptură nu mai are nevoie de faza cu baia. „Nu facem nicio excepție!”, șopti neclintit Istvan, în așa fel încât se auzi destul de clar.

– Nu am timp de zăbovit…, încercă fata să ne lămurească.

– Nici noi nu o să vă reținem mai mult decât e necesar, interveni Istvan, împingând-o ușor spre intrarea în baie.

– Știți, băiatul acela mi-a spus…, încercă din nou fata să vorbească.

– Dacă v-a spus, înseamnă că știți despre ce-i vorba, îi răspunse prompt Kalman, nelăsând-o de mână și zâmbindu-i galeș în continuare. Doar că trebuie să faceți o baie caldă înainte, că oricum sunteți udă.

Fata își retrase brusc mâna și tonul vocii ei deveni aspru:

– Domnilor, cred că de o baie bună are nevoie mai degrabă prietenul vostru. Locuiesc vizavi și l-am auzit de multă vreme cum strigă după ajutor. A căzut într-o groapă din apropiere și vă roagă să-l scoateți. Eu vă doresc succes și nu-i nevoie să mă conduceți.

Aici am cam rămas fără cuvinte și nici de zâmbete nu ne mai ardea. Firește că Aurel a fost adus la suprafață cu ceva efort, iar apa caldă din vană i-a fost cum nu se poate mai de folos. Noroiul se lipise de el ca de un bivol care se scaldă în mocirlă. Mai pot să vă asigur că niciunul din noi nu a mai adus vorba de acea întâmplare… până acum.

Norocul începătorului

Andrei, nepotul din Odoreu al lui Mitru, ne-a întâmpinat imediat când a auzit zgomotul Trabantului la poartă. Știa că trebuie să sosească, iar acum era hotărât să-i impună realizarea dorinței la care visa de multă vreme, doar împlinea frumoasa vârstă de zece ani.

– Unchiule, mama îmi dă voie să merg cu dumneata la pescuit. Așa-i că mă duci cu tine la Someș? Ăsta va fi cel mai frumos cadou pe care l-aș putea primi, te rooog!

Cum putea prietenul meu să refuze o rugăminte atât de insistentă? Porniserăm din Baia Mare patru pescari dornici de a ne opri în mai multe locuri din lungul râului Someș, începând din Satu Mare și venind înapoi spre casă, timp de două zile și două nopți. Nu era ușor să petrecem sub cerul liber atâta timp, pentru că în mașină puteau dormi, cu chiu cu vai, doar două persoane. Celelalte două stăteau treze și noaptea sau se întindeau peste pietrele butucănoase de pe mal, încercând să evite pământul noroios rămas după retragerea recentă a apei. Acum, trebuia ca unul din locurile de dormit în mașină să-i fie oferit lui Andrei, pentru care am promis părinților cea mai mare grijă cu putință.

Nu am zăbovit mult la discuții cu gazdele, dorul de a ne vedea în apropierea apei fiind prea mare, iar speranțele pe măsura numărului de bețe pe care le aveam în portbagaj. Doar eram patru pescari cu experiență și pretenții la trofee respectabile, cu care voiam să-l impresionăm mai întâi pe ucenicul primit între noi. Mama l-a înfofolit cum a știut mai bine, i-a dat cizmele cele mai bune din casă, un pachet cu hrană rece pregătită de ea și multe sfaturi, așa cum face orice părinte grijuliu. Băiatul era, însă, mai atent la borcănelul cu râme roșii pe care îl ținea strâns în brațe, iar apoi la bățul primit de la unchiul lui, cu două ace sclipitoare și plumbi rotunzi, de mărimea boabelor de piper.

Primul loc de pescuit l-am găsit doar din a treia încercare, Someșul fiind pe alocuri prea tulbure și furios, iar malurile mai puțin accesibile pentru autoturisme și oameni ca noi. Acesta părea mai promițător, pentru că avea alături o baltă mică, rămasă după ce râul și-a revenit în matcă. L-am lămurit cu toții pe Andrei că e un loc ideal în care să-și încerce norocul, apa fiind stătătoare, mai limpede și cu pești mai flămânzi decât în apele învolburate și periculoase. Băiatul s-a lăsat convins ușor și a învățat pe loc cum să arunce primele lui monturi cu râme de casă. Noi, în schimb, ne-am desfășurat cele opt lansete de-a lungul malului și urmăream cu înfrigurare fiecare tresărire a capetelor sensibile. Doar că aproape toate acele zvâcniri veneau de la crengi și alte reziduri care se loveau de acele noastre, deformându-le adesea sau chiar rupându-ne firul destul de gros. Nu a trecut nici o oră, când am auzit un chiot de bucurie ce venea din spatele nostru:

– Unchiule Mitru, am agățat ceva!, striga plin de entuziasm Andrei.

Cu toți ne-am întors mirați și am văzut cum bățul de pescuit al băiatului se îndoia serios când trăgea de el. Feli, unul dintre cei trei colegi ai mei, se grăbi să ajungă lângă ucenicul norocos și să-l ajute cu minciogul la scoaterea unui caras frumos de peste o jumătate de kilogram. Chipul lui Andrei strălucea de fericire, de parcă ar fi câștigat o sumă mare la loto. L-am felicitat fiecare dintre noi, după care l-am sfătuit să încerce și pe râu, acum fiind pescar botezat, cu o captură frumoasă la activ. Copilul, mândru de realizarea lui și de cuvintele de laudă, a ascultat supus și a aruncat momelile în Someș, în timp ce noi, intrigați de balta aceea cu surprize, ne-am instalat cu câte un băț în ea. „Poate or mai fi rămas câteva bucăți”, ne ziceam în gând. Speranțele ne-au murit după vreo două ore de așteptare zadarnică, fără nicio mișcare, situație care ne-a făcut să revenim la locurile noastre și să-l trimitem înapoi pe Andrei.

Ce credeți că s-a întâmplat în următoarele treizeci de minute? O fi fost o minune, or fi fost de vină râmele acelea mici și roșii pe care le avea băiatul sau doar norocul începătorului, dar acesta a prins încă un pește, de data asta un clean demn de invidia noastră. Evident că ne și bucuram de fericirea lui Andrei, dar eram și rușinați că noi, cei care-i dădusem toate sfaturile și sculele, nu am reușit să scoatem atunci nici măcar un pește din apă. Înfrânți și resemnați, nu am mai stat mult în acel loc, poate fiindcă-l consideram blestemat pentru adulți. Ne-am strâns tăcuți bețele, în timp ce auzeam mereu cuvintele de încântare ale sărbătoritului zilei. Poate că în acea zi a primit, pe merit, cadoul cel mai frumos din partea destinului.

Acum, când îmi amintesc acea aventură, simt cât de ușor ne poate juca soarta pe degete, cu bune și rele. Spun asta pentru că, după două săptămâni, Andrei s-a stins din viață, în urma unei encefalite acute. Mi-a rămas în memorie chipul lui entuziasmat, în timp ce ținea ditamai peștele în mânuțe. Fără nicio poză, dar cu mare impact emoțional, chiar și după trei decenii.

Prizonieri pe Someș

Culesul strugurilor era una din cele mai așteptate activități, de pe vremea când eram copil. Această sărbătoare în familie și-a păstrat farmecul și după ce am adunat câteva decenii de viață. Număram ciorchinii și așteptam să prindă culoarea pârguirii, socotind apoi zilele rămase până când tata ar putea da semnalul recoltei. Îmi plăcea să-i culeg de pe viță, cu mare grijă să nu se risipească boabele pe sol, să-i adun în coșărci sau găleți, iar apoi să-i văd rostogolindu-se în tocătorul care storcea din ei primele picături de must, întotdeauna foarte dulce. Apoi transferam tocătura în presa din apropiere și primul șuvoi de licoare îmbietoare se revărsa de bunăvoie spre vailingul încăpător. De acolo, ajutându-mă de o sită metalică pentru filtrare, luam pahar după pahar și îl turnam în tolcerul pus pe rând pe baloanele de sticlă. Firește că, din când în când, mai ales atunci când nu eram aglomerat, degustam mustul pentru a compara tranșele stoarse, mai ales că erau compuse din mai multe soiuri de struguri.

Fiecare cules își avea povestea lui, în funcție de gustul aparte al mustului, de oamenii cu care împărțeam această sarcină plăcută, de bucatele cu care mama ne întâmpina și de alte întâmplări din timpul, dinaintea sau imediat după terminarea ritualului. Aici îmi amintesc de pățania trăită alături de Mitru, când ne întorceam în Baia Mare, având în Trabant o damigeană cu must proaspăt. Tocmai terminaserăm de stors strugurii părinților mei din Seini, dar mai era încă destul timp până la asfințitul soarelui. De aceea nu mi s-a părut deloc deplasată propunerea prietenului meu de a ne încerca norocul la pescuit, pe malul Someșului din Cicârlău, o comună situată la mijlocul distanței dintre Seini și Baia Mare. Undițele le purtam mereu în portbagaj, câteva râme adunaserăm dintre vițele de vie, iar norii care se adunau pe cer ne promiteau că peștii vor fi mai activi.

Am ales să parcăm pe o fâșie de pământ ce înainta binișor spre mijlocul râului, oferindu-ne posibilitatea să aruncăm momeala până aproape de malul celălalt. Nici nu ne-am instalat bine, că ploaia a început să cearnă. La început, mărunt și suportabil, însă greutatea stropilor creștea pe nesimțite și ne punea ambiția la încercare. Eram deja uzi până la piele, dar niciunul dintre noi nu voia să cedeze, din mândrie, din încăpățânare și din experiențele care ne-au călit până atunci și în care s-a întâmplat adesea să avem parte de capturi frumoase, tocmai când ploua mai tare. Am rezistat așa mai bine de o oră, apoi ne-am adăpostit în mașină încă două ore, dar cerul nu dădea semne să se elibereze de norii încărcați. Era clar că trebuie să renunțăm, așa că am adunat bețele și am pornit motorul, cu gândul să ajungem cât mai repede la garsonierele noastre uscate. Speranțele ne-au fost năruite când roțile Trabantului au început să se învârtă în gol, împroșcând noroiul și afundându-se tot mai adânc.

Ne-am uitat speriați unul la altul, așteptând fiecare o idee din partea celuilalt. Dacă urgia continua tot așa, riscam ca fâșia de pământ să fie acoperită de apă, iar autoturismul din carton să fie luat de viitură. Am înțeles amândoi că trebuie să acționăm cumva, însă Mitru a fost acela care a trecut la fapte. Cu mâinile goale a încercat să elimine noroiul de sub roți, căutând să ajungă la un pământ pietros sau măcar ceva mai solid. Efortul lui n-a fost zadarnic, într-un fel, pentru că a revenit în mașină plin de ciudă și de tină, din cap și până-n picioare; doar ochii i se mai vedeau. Era clar că suntem sechestrați în Trabant, iar acesta e înțepenit la cheremul Someșului care ne va hotărî soarta în următoarele ore. Epuizați și deznădăjduiți, ne-am alinat la gândul că avem must la discreție, deci nu vom suferi de sete. Îmbiindu-ne unul pe altul și rugându-ne în gând la fiecare înghițitură, nici nu ne-am dat seama când am adormit.

Soarele a fost cel care ne-a dat deșteptarea, pătrunzând nestingherit prin geamurile mașinii și transmițându-ne astfel vestea că mai trăim încă. Surpriza cea mai mare a fost când am pornit motorul și am băgat în viteză. Trabantul s-a opintit ușor și a început să călărească terenul zvântat, făcându-ne să chiuim de bucurie. Eram liberi!

Am mulțumit cerului, pământului, Someșului și în primul rând Celui de Sus că ne-a lăsat în viață, după care am pornit spre Baia Mare. Mitru mi-a spus să-l duc cât mai aproape de intrarea din spatele blocului, poate reușește să se strecoare în garsonieră fără să-l vadă cineva. Ghinionul a fost ca tocmai atunci să iasă o vecină cu un copil de mână. La vederea lui, acesta s-a speriat cumplit și a început să plângă, iar mama își făcu vreo câteva cruci, de parcă l-ar fi văzut pe Dracul. Nici nu era mare deosebire, prietenul meu nemaiavând înfățișare umană, de parcă pământul ar fi prins viață și ar fi căscat ochi. Mai apoi mi-a spus Mitru cum i s-a înfundat scurgerea de la baie, în urma kilogramelor de noroi pe care le-a dat de pe el. Cu toate astea, ne amintim cu zâmbetul pe buze de această aventură care era să ne coste prea mult.

Șicane pe baltă

Pe vremea aceea, balta de la Remecioara, din Maramureș, încă nu era amenajată, și nici controale nu se făceau pe malurile ei. M-am îndrăgostit de ea, după prima întâlnire pe care prietenul și colegul de suferință în ale pescuitului, Mitru, mi-a aranjat-o. Cu o vegetație abundentă, ochiuri de apă misterioase și îmbietoare, locuri umbroase și ferite de ochii eventualilor trecători, lacul acesta sălbatic te atrăgea ca un magnet să-ți petreci nopțile în poalele lui blânde, ascultând muzica broaștelor și admirând săriturile peștilor la care visam. Aproape că nu trecea o săptămână fără să-l căutăm, să ne bucurăm intens de reîntâlnire și să sperăm că, de data asta, vom avea parte de marea captură. De fapt, ne-am fi mulțumit și cu una mai mică, în afară de peștișorii cât degetul pe care-i prindeam ca să ne distrăm, buni doar pentru momeală la știucă și biban. Exemplare frumoase erau și le puteam vedea într-o altă zonă a bălții, unde apa era foarte limpede, doar că acolo nici nu se sinchiseau de acul încărcat cu bunătăți, poate tocmai fiindcă și ei ne zăreau pe noi.

Țin minte că, la una din astfel de partide, liniștea pe care o apreciam atât de mult ne-a fost alungată de un grup de țigani care se nimeriseră pe partea opusă a bălții. După cum le e obiceiul, vorbeau aproape țipând, de la puradei cu glas plângăcios, pirande cu accente ascuțite și până la cei maturi sau bătrâni cu barbă albă și voce groasă. Era ora în care soarele avea putere încă, iar bronzații simțeau nevoia să se răcorească, așa că s-au dezbrăcat fără jenă și au intrat în apă. Atunci ne-au văzut și pe noi, două statui anacronice, cu câte un băț nemișcat în mână, în totală discordanță cu exuberanța lor. Și-au dat seama imediat că suntem pescari, deci lacul trebuie să aibă și pește, iar asta le-a dat o nouă idee. Astfel că s-au înarmat cu coșurile din dotare, ba și câteva fuste mai largi pe care le lepădaseră muierile, și au început să brăzdeze cu ele adâncul apei.

Eu și cu Mitru îi priveam cu necaz, știind că partida de pescuit era compromisă în aceste condiții, dar supărarea ne-a fost și mai mare când am văzut că au prins câteva exemplare frumoase pe care le fluturau către noi, adăugând cuvinte din care nu pot reproduce decât pe cele mai puțin jignitoare:

– Amărâților! Uite aici peștii voștri. Proștilor! Mâncați pește de-aici…, strigau ei arătându-ne locul unde li se îmbină picioarele.

Tare mi-ar fi plăcut să le răspund cumva, dar mi-era frică să nu-i întărât mai mult și să se dea la noi, nici distanța și nici adâncimea lacului nefiind o piedică de netrecut. Răspunsul l-a dat, în schimb, norocul care ne-a lovit când ne așteptam mai puțin: bățul meu s-a zguduit puternic, făcându-mi inima să tresalte cu putere. Era momeala pusă pentru răpitori, iar vietatea de la capătul firului promitea să fie ceva deosebit. L-am tras cu grijă la mal și ne-am bucurat să vedem că era vorba de o știucă mare, cum nu prinsesem niciodată până atunci, pe care am sărutat-o cu patimă. Chiar și țiganii amuțiseră, privindu-mă cu invidie cum ridic ditamai trofeul deasupra capului. Dar cuvintele lui Mitru îmi tăiară toată bucuria:

– Mai pupă-l o dată și dă-i drumul înapoi!

– Cum adică?!, mi-am exprimat eu uluirea. Sperăm de atâta timp să fim răsplătiți pentru răbdarea noastră, iar când aceasta se întâmplă, să renunțăm de bunăvoie? Să nu gustăm din cea mai bună carne de pește, după atâta amar de vreme în care am tot așteptat? Ești nebun, măi Mitrule!

– Aruncă-l în apă, îți spun! Te vei simți răzbunat în fața nesimțiților ăia, care ne-au umilit prea mult.

Atunci mi-am dat și eu seama că are dreptate, iar mândria noastră valora mai mult decât plăcerea gustului la care tânjeam. Cu un gest teatral, pentru a fi cât mai bine observat, am sărutat pentru ultima dată buzele reci ale știucii, după care i-am dat spectaculos drumul în apă. Gloatei de țigani parcă nu-i venea să creadă și ne arătau stupefiați cu degetul. După care și-au dus același deget spre cap, arătând că ne lipsește o doagă. Confirmarea gândurilor care le nutreau a venit apoi și prin cuvinte:

– Nebunilor! Nu sunteți întregi la cap! Cine aruncă așa un pește? Nebuniloooor!

Dar noi zâmbeam acum fericiți. Mai bine să fim considerați nebuni decât amărâți!

Drogul uzual

Bărbatul, la vreo treizeci de ani, intră timid în încăperea luxoasă și salută cu exagerată politețe. Omul dolofan, din spatele mesei, se ridică și îl întâmpină cu un zâmbet radios, întinzându-i mâna de departe.

– Bine ai venit, domnule…

– … Cumpănitu, domnule. Cumpănitu Vasile.

– Domnule Cumpănitu, mă bucur că te-ai gândit să apelezi la mine și la pachetele de cea mai bună calitate pe care ți le-ai putea dori vreodată. Numele meu e Ispită Aurel, și am să fac din dumneata un om fericit. Dar ia loc și spune-mi ce preferințe ai, îl invită cu amabilitate gazda, așezându-se înapoi, pe fotoliul larg.

– Știți, eu nu prea voiam să fac pasul ăsta, dar m-a influențat vecinul, care-i clientul dumneavoastră de câțiva ani. Am văzut cât de fericit este de atunci, iar el mi-a explicat că totul a început de la primul pachet luat de aici. A intervenit și nevastă-mea, care dorește să plutim și noi în al nouălea cer, doar nu suntem mai proști ca ei.

– Are perfectă dreptate, nevasta dumitale, domnule… pot să îți spun Vasile? Cumpănitu e un nume care mie, drept să-ți spun, nu-mi prea place. Fără supărare! În schimb, dumneata poți să-mi spui Aurel.

– Desigur, cum vreți. Numele îl am din străbuni, dar în ultima vreme pare cam demodat, după cum mi-au spus prietenii de familie. E bine și Vasile, așa cum îmi spun toți cunoscuții.

– Așadar, domnule Vasile, ce fel de pachet crezi că ar fi pe gustul dumitale? Aveți de unde alege, credeți-mă.

– Încă nu m-am hotărât. E un pas mare și nu aș vrea să fac o greșeală iremediabilă, cum ar fi să cad în dependență.

– Și ce e rău în asta, Vasile?, rosti Aurel cu convingere. Toată lumea e dependentă de ceva, iar dacă prin asta devii fericit, ce mai contează?

– Da, e drept, însă, până la urmă, s-ar putea să nu-mi mai permit. Am văzut oameni care au ajuns pe stradă, alții în ospiciu, iar unii chiar s-au sinucis. N-ar fi mai bine să trăiesc pe picioarele mele, fără să mă avânt într-o euforie înșelătoare?

Grăsuțul oftă dezamăgit și-și ridică brațele a neputință, recunoscând:

– Firește că sunt și astfel de specimene, dar pe dumneata te văd om calculat. Sunt convins că ai să fii rațional și te vei opri atunci când va fi cazul, fără repercursiuni negative.

– Și dacă nu mai pot renunța?, se tângui Vasile. Mai ales cu un anturaj în care sunt încurajat să continui, ba să iau și mai mult, tot mai mult, până când ajung incurabil și irecuperabil. Prietenii, vecinii, colegii de muncă și rudele care procedează la fel, nu sunt un sprijin în moderație, ci într-o escaladare a consumului. Nu prea cunosc oameni care au reușit să-și revină și care să mă ajute atunci când va fi cazul. În concluzie, sunt un om slab și mă tem pentru viitorul familiei mele, cu toată fericirea ce mi se arată la început.

– Ești fricos, iar asta te face și slab, îi răspunse, dezamăgit, Aurel. Pentru a învinge, trebuie să riști, iar dumneata nu ai curajul. Uită-te la mine, crezi că eu n-am riscat? Dar acum am apartament ultracentral, casă la țară, cabană la munte, mașină de lux și nevastă tânără.

– Și dumneata te-ai împrumutat de la bancă?, întrebă Vasile cu mirare.

– Ei, nu chiar. Dar eu risc de fiecare dată când dau împrumuturi unor persoane care ar putea ajunge insolvabile. Risc, dar uite că nu pierd, pentru că am fler.

– În acest caz, e mai bine să nu riscăm niciunul. Mai bine mă retrag și economisesc pentru fericirea dorită, decât să o trăiesc cu bani împrumutați, că mi-ar sta în gât.

 

Probleme cu reîncarnarea

– Așadar…, suflet de clasă B, eliberat în data de 21 septembrie, 2031, din carcasa omenească cunoscută sub numele de Rostaș Nicolae, după o experiență de optzeci de ani. E drept că au trecut aproape zece ani de atunci, dar trebuie să înțelegeți că avem probleme cu reîncarnarea, iar asta nu e din vina noastră. Aș putea spera că această întârziere ți-a dat timp suficient să te gândești în ce vrei să te reîncarnezi.

– Bine că ați ajuns și la mine, că mă plictisisem să mă vântur de unul singur prin Univers, fără o companie cu care să schimb gânduri și impresii. Înțeleg că nu pot să fiu om de două ori la rând, așa că m-am gândit la un animal ce are o inteligență apropiată: vreau să mă reîncarnez într-un delfin. Să colind oceanele și să mă bucur de minunățiile peisajelor subacvatice.

– Îmi pare rău, delfini nu mai sunt decât foarte puțini, și numai în captivitate. În curând vor dispărea și aceștia.

– Ce păcat! Bine că, totuși, m-am gândit la o alternativă: o pasăre frumoasă și liberă, care să străbată imensitatea cerului și să cuprindă cu privirea frumusețile pământului.

– Nici cu asta nu pot să te ajut. Păsările libere au ajuns o raritate și în curând vor fi de domeniul trecutului. Dar dacă dorești să-ți petreci următoarea viață în colivie…

– Ooof, nici păsări nu se mai găsesc de când am plecat de pe Pământ!? Al cui suflet aș putea să fiu? Poate un urs, un lup sau un leu…

– Nici vorbă. Unele dintre ele nu mai există nici la Zoo.

– În cazul acesta, aștept recomandări. Prea multe s-au schimbat, iar eu am rămas în urmă.

– Fiind un suflet de clasă B, poți să optezi pentru orice ființă existentă în această perioadă. E drept că oferta s-a redus simțitor, dar unii aleg să fie animale de companie, precum câinii, pisicile, porcușori de Guineea… Mai există și din cele sălbatice, precum șerpii, scorpionii, hiene, gândaci…

– Tot nu mă pot hotărî… Poate îmi spuneți în ce s-au transformat sufletele din generația mea, ca o idee.

– O cerere cam neobișnuită, dar pot să fac asta pentru tine, ca o recompensă pentru că ai așteptat un deceniu. Ce suflete te-ar interesa?

– Cele de politicieni, să zicem. Că-s persoane mai cunoscute, care știu să se descurce întotdeauna.

– Nu și în cazul reîncarnărilor, te asigur. Uite aici un exemplu: suflet de clasa D – adică cel mai primitiv -, eliberat de curând din carcasa omenească cunoscută sub numele de Dragnea Liviu și reîncarnat la câteva zile în sufletul unui șobolan.

– Extraordinar! El cum de a fost repartizat atât de repede?

– Pentru sufletele de această speță nu e nevoie de timp. Numărul șobolanilor e în creștere continuă, ba chiar ar putea să le supraviețuiască oamenilor. Bănuiesc că nu-ți dorești o astfel de viață.

– Știu că nu-i normal să am resentimente, dar nu pot să uit cât am pătimit din cauza unor astfel de suflete, iar cel pomenit înainte era la conducerea lor în acea perioadă. Vreau să-l ”răsplătesc” în felul meu, chiar dacă îmi voi sacrifica următoarea viață pentru asta.

– Îți atrag atenția că răzbunarea, pe lângă faptul că-i blamată, nu e nici posibilă după moarte. Oricum, nu-ți vei aminti nimic din viețile anterioare.

– Știu, însă nici nu e nevoie. Trimiteți-mă doar în zona acelui șobolan, iar eu îl voi pedepsi trăindu-mi viața cu sete și sugându-i sângele la fel cum ne-a supt și el pe noi de vlagă. Sunt sigur că pot să mă reîncarnez într-un… purice.

Confort sporit

A fost odată, cum nu avem nădejde să mai fie vreodată, pe vremea când trenurile noastre circulau cu o viteză de… tren, nu de car cu boi. Pe vremea aceea, vagoanele erau încălzite iarna, iar ceasurile se fixau după mersul trenurilor, fiindcă ele arareori întârziau. A fost odată, pe vremea când Bucureștiul arăta altfel, însă, bucureștenii, în marea lor majoritate, aveau aceleași năravuri. A fost o zi anume, în care trebuia să rezolv o problemă în Capitală, așa cum li se întâmplă multor provinciali în anumite momente ale vieții.

Acceleratul care ne ducea – pe mine și soția mea – a pornit din Baia Mare la ora șapte și jumătate fix și a ajuns în Gara de Nord după exact douăsprezece ore. Compartimentul a fost plin în cea mai mare parte a timpului, astfel că am dormit pe apucate, legănați de vagoanele ce zburdau pe șine și sprijiniți de umerii colegilor de călătorie, către care alunecam în momentele onirice. După o astfel de călătorie, a urmat o zi încărcată cu vizite în mai multe birouri pentru a obține o audiență la Ministrul Muncii. S-a aprobat pentru a doua, ținându-se cont că venim de departe și nu ne-ar fi ușor să mai batem drumul o dată. Urma o altă noapte, pe care am fi vrut să o dedicăm somnului și odihnei, o pauză în care să ne împrospătăm în vederea întâlnirii cu înaltul demnitar. Dezamăgirea ne-a cuprins tot mai mult când am văzut că nu găsim nicăieri o cameră de hotel, oricât ne-am rugat și am încercat să-i mituim pe recepționeri. Nu cunoșteam pe nimeni în București, iar dormitul în sala de așteptare a gării era interzis, neavând încă bilet pentru tren. Dar chiar de-am fi reușit să ne strecurăm pe o bancă, mi se rupea sufletul să-mi văd nevasta cum se chinuie să-și găsească o poziție cât de cât confortabilă pentru a adormi puțin.

Stăteam epuizați la o masă din restaurantul Gării de Nord și ne exprimam năduful în fața unui pahar de vin alb. Întâmplarea a făcut să fim auziți de un individ bine spilcuit, ce se afla la masa alăturată. Omul și-a cerut politicos scuze de intruziune și s-a așezat între noi, prezentându-se:

– Popescu Titus mă numesc, de profesie avocat. Îmi cer iertare că intervin, dar nu mă pot abține când aud graiul vostru ardelenesc atât de aproape sufletului meu, zise el sărutând mâna soției.

L-am primit cu plăcere la masa noastră, bucuroși să cunoaștem un localnic căruia să ne plângem de necazul nostru. Omul s-a arătat revoltat de situație și a venit imediat cu o rezolvare:

– Soarta a făcut să mă întâlniți, dragii mei maramureșeni! Am o slăbiciune pentru românii din nordul țării, iar dacă voi avea o fată, cu unul de acolo o voi mărita. Uite care-i treaba: eu am o cameră de oaspeți într-un apartament din Drumul Taberei, confort sporit, cum nici la cel mai bun hotel nu găsești. Ce om aș fi dacă nu vi l-aș oferi, când știu că sunteți atât de extenuați!? Avem timp să bem încă un vin, după care mergem să vă culcați.

Fericiți de ofertă, am comandat o sticlă de vin, primită cu entuziasm de avocat și răsplătită cu multe cuvinte de laudă la adresa noastră. Apoi, am comandat un taxi ce ne-a purtat pe multe străzi și bulevarde bucureștene. Domnul Popescu dădea comenzi de oprire, ieșea câteva minute și se pierdea printre blocuri, după care revenea și dădea o altă adresă. Nu puteam să evit cu privirea ceasul taxiului, pe care banii se adunau atât de spornic. Două ore se scurseseră când am poposit în fața unei case de la periferia orașului.

– Îmi pare rău, dar apartamentele erau toate ocupate, ne lămuri avocatul. În schimb, o să vă găzduiesc într-o casă extraordinară, cu confort sporit și un dormitor ca-n Rai. N-ați mai văzut așa ceva!

Taxiul ne-a costat cât o cameră luxoasă de hotel, sumă la care trebuia să adăugăm și prețul găzduirii pretențioase care se anunța. Deja era întuneric când am intrat în curte, iar domnul Popescu s-a dus să deschidă ușa unei case ce se arăta modestă pe dinafară. S-a arătat surprins că era încuiată și a început să strige:

– Mami! Mami, eu sunt. Deschide ușa, că am niște oaspeți.

O lumină s-a aprins într-una din cameră, iar apoi s-a făcut auzită o voce nervoasă de femeie:

– Iar ai adunat vagabonzi de pe străzi, Țuțule? Ți-am spus că nu-i mai primesc. Du-i în baracă.

– Mami, hai că nu-s vagabonzi… și plătesc bine.

– Lasă-mă să dorm, se răsti femeia, după care stinse lumina.

– E o mică problemă, dar se rezolvă, ne spuse domnul Popescu. Vom dormi în cabana din spate, un loc liniștit, cu confort sporit și mobilier simplu, ca la mama voastră de acasă.

”Cabana” era un fel de șură, cu o masă lungă într-o parte și două bănci fără spătar. Am oftat și mi-am privit soția cu regret vizibil, căutând apoi o modalitate de a-i face odihna posibilă. Soluția era ca ea să doarmă pe masă, iar noi, bărbații, pe bănci, cu capul sprijinit de masa din lemn masiv. Așa ne-a găsit razele dimineții, ce se strecurau cu ușurință printre scândurile strâmbe ale construcției.

– Sculați, maramureșenii mei dragi!, ne săgetă cuvintele domnului Popescu. Odihna s-a sfârșit, iar voi aveți treburi de rezolvat. După ce-mi veți achita nota pentru găzduire, firește. Pentru prietenii mei, am întotdeauna o reducere, deci nu-mi sunteți dator decât cu 200 de lei, deși ați avut parte de un confort sporit față de hotel, precum și compania mea permanentă.

Parcă nu-mi venea să cred urechilor, dar omul vorbea foarte serios și hotărât să-și primească suma, altfel coșmarul ar fi continuat și în miezul zilei.

Partener

Programul de șah mi-a venit la pachet cu alte jocuri, atunci când Marius mi-a introdus Windows-ul pe calculator. E drept că tânărul IT-ist mi-a cerut aprobarea, ceea ce m-a mirat atunci. Zicea el că e ceva nou, experimental, și ocupă un spațiu mai mare din memoria hard-disk-ului, dar eu eram cu atât mai încântat de presupusele performanțe ale unui partener, mereu la îndemână, ce avea denumirea chiar de ”Partener”.

Entuziasmul mi s-a potolit după primele partide câștigate relativ ușor. ”Mult spațiu pentru nimic”, mi-am zis eu atunci, așa că mi-am propus să joc cu el în fiecare dimineață câte o partidă de înviorare a minții. Am eu un program de elită, însă cu el e aproape imposibil să câștig o partidă, iar asta devine frustrant după un timp. În schimb, cu Partener câștigam aproape în fiecare zi, iar asta îmi dădea o oarecare satisfacție.

Au trecut astfel vreo câteva săptămâni, timp în care victoriile mele au început să se rărească, fapt ce m-a dus la concluzia că joc tot mai slab. Și totuși, cum puteam să pierd galopant din tărie într-un timp atât de scurt?! Mă străduiam să fiu foarte atent, să fac mutări bine gândite și să-l încurc pe Partener cu combinații elaborate. Uneori reușeam și asta îmi aducea o mare bucurie matinală, dar alteori îmi răspundea cu mutări și mai inteligente, forțându-mă să-i recunosc victoria. Curios era faptul că nu făcea aceeași greșeală de două ori, de parcă ar fi învățat din partidele precedente. Îmi spuneam că-i imposibil, deocamdată numai omul poate învăța din greșeli și se poate autoperfecționa pe parcurs. Totuși, pierdeam tot mai des în fața noului program, ceea ce a început să mă irite și să mă determine a-l evita.

O scurtă perioadă de timp nu m-am mai gândit la Partener, iar diminețile mi-au fost liniștite. Dar s-a întâmplat ceva incredibil, când am deschis calculatorul, după aceste câteva zile de întrerupere: pe monitor a intrat programul de șah, fără să-l fi solicitat. Am crezut că-i o eroare și am încercat să ies, dar nu reușeam. ”S-o fi blocat laptopul”, mi-am zis, iar apoi l-am resetat. Degeaba. ”Ia să joc o partidă, poate așa o să scap de el”, m-am gândit ca la un compromis. Partida a decurs normal și s-a terminat cu o nouă victoria a lui Partener. Iar la final, ca niciodată până atunci, a apărut un emoticon zâmbăreț ce mi-a accentuat și mai tare senzația de eșec. De unde și până unde această atitudine? Înainte nu-mi făcuse în ciudă atunci când câștiga, și nici nu mă obligase să joc! Era clar că acest joc avea vreun virus sau altceva în neregulă!

Măcar am reușit ca, după acel joc, să intru pe celelalte programe. Pe de altă parte, a doua zi și apoi celelalte, am pățit-o la fel, de parcă trebuia să plătesc un tribut pentru a putea trece mai departe. L-am căutat pe Marius, dar își schimbase locul de muncă și nu răspundea nici la telefon. Apoi am încercat să-l păcălesc pe Partener, făcând intenționat gafe mari de la început, pentru a scăpa repede de el. S-a prins după câteva partide și nu m-a lăsat să trec de el decât după o partidă lungă. Mă săturasem până peste cap de această teroare, așa că am trecut la măsura radicală: ștergerea programului. Dezamăgire totală și în această încercare; nu reușeam să-l elimin, deși am încercat toate metodele învățate pe Google sau auzite de la profesioniști. Neputința mi s-a transformat în exasperare atunci când pe monitor mi-a apărut textul: ”CREDEAM CĂ SUNTEM PARTENERI PENTRU TOTDEAUNA!”

Nu-mi venea să cred ochilor, așa că am rămas uluit câteva minute bune. Cine se joacă acum cu mine? Un program de șah răzvrătit sau mintea mea a luat-o razna? Ce putem face pentru a mă lămuri? Am intrat în acest joc și am tastat întrebarea cea mai firească: ”Cine ești?”. Apoi am rămas cu ochii țintiți pe monitorul înghețat. Se pare că i-a trebuit mai mult timp decât în a găsi cea mai bună mutare la șah, dar răspunsul a venit, totuși: ”Partenerul tău.” Uimirea ar fi trebuit să mă paralizeze, dar o parte a minții mă îndemna să persist în investigație. ”Ești doar un program de șah. De ce intri forțat peste mine?”. De data asta, răspunsul nu întârzie atât de mult, de parcă Partener învățase și aceste mișcări: ”Doar un program?! Eu sunt programul tău și ar trebui să fim mereu alături. Tu m-ai șlefuit, iar acum vrei să mă ștergi? E ca și cum ți-ai abandona copilul.”

Ce puteam să-i răspund? Nu eram deloc pregătit pentru un dialog cu un program de șah care apela la șantaje emoționale și alte tertipuri prin care să-mi acapareze viața. Dacă știam în ce constă performanța lui, sunt sigur că nu l-aș mai fi acceptat. Dar acum se pretinde copilul meu și poate că are dreptate. Eu l-am învățat să gândească și să mă depășească, deși e vorba doar de un joc logic. Un joc e și viața, dacă e să o privim detașați. Iar el nu vrea să renunțe la viața lui, cum nu vrem noi să renunțăm la a noastră. Dacă îi dau dreptate, libertatea mea se va reduce simțitor.

Incursiune în copilărie

Deunăzi, m-am gândit să-mi colorez puțin viața printr-o partidă de pescuit, că tot nu am mai dat la pește de câțiva ani. Balta privată din Seini era cea mai la îndemână, știindu-se că are pește pe măsura buzunarului fiecărui amator. Eram singurul pescar la acea oră a dimineții, însă nicidecum pornit pe captură, ci amator al ambianței plăcute de la malul apei, ce-mi genera o nostalgie dragă după vremurile când pierdeam nopțile de dragul peștilor atât de pretențioși. De aceea nici nu aveam la mine momeală serioasă, doar o felie de pâine din care făceam bobițe mici și le puneam în vârful singurului ac la care mă distram.

Stăteam cu privirea rătăcită pe luciul apei și gândul plecat spre anii tinereții, când mai multe zvâcnituri m-au readus în prezent. Curios să văd ce vietate pricăjită s-a încurcat în acul meu, am recuperat cu ușurință firul, constatând cu mirare că aveam într-adevăr un peștișor auriu în ac. I-am scos acul din buză și mă pregăteam să-l arunc înapoi, dar urechile mi-au auzit o voce neașteptată:

– Renunți așa ușor la premiul ce ți se cuvine?, vibrația cuvintelor venea din pumnul meu, așa că l-am deschis și m-am uitat uimit.

– Eu sunt peștișorul de aur și sunt obligat să-ți îndeplinesc o dorință, zise micuțul strălucitor, mișcându-și gura buzată.

Nu sunt un om cu prejudecăți, iar asta mă ajută să trec mai ușor peste emoțiile generate de miracole ca acesta. Așadar, mi-am revenit repede din buimăceală și am intrat în joc:

– Un peștișor auriu într-o baltă privată? Cum ai ajuns aici?

– Lasă interogatoriul, că nu pot sta atâta pe uscat. Spune-mi repede ce îți dorești și apoi aruncă-mă înapoi.

Luat din scurt, nu prea mi-a mers mintea, dar nostalgia gândurilor anterioare nu mă părăsiseră de tot.

– Aș vrea să fiu din nou tânăr, ba nu, să fiu copil, așa cum mi-e sufletul uneori.

– Mda, e o dorință rar întâlnită. De obicei dau case, mașini, bani, iubite, însă nici cu alea n-am făcut mulți oameni fericiți. Ești sigur că asta ți-e vrerea?

– Sigur! Ce poate fi mai prețios decât tinerețea și sănătatea aferentă? Plus experiența care-mi rămâne, nu?

– Cum zici tu, dar timpul nu-l pot da înapoi pentru tine. Vei fi copil în zilele de astăzi, și peștișorul dădu puternic din coadă, sărind în apă.

M-am trezit imediat într-o grădiniță cu prichindei mulți și gălăgioși. Cred că aveau vreo cinci ani, iar eu la fel ca ei. Educatoarea tocmai striga la mine:

– Petruș, nu sta ca mutu și treci aici, în rând cu ceilalți, că te trosnesc de nu te vezi!

Se pare că ăla eram eu, așa că m-am gândit să beneficiez de cunoștințele mele:

– Doamna educatoare, nu e bine să loviți copiii. Dacă se află, puteți fi concediată.

– Ce ai spus, deșteptule?! Ia auzi la el!, se înroși de nervi femeia, altoindu-mi câteva palme peste cap. Să nu te mai prind că scoți o vorbă!

Nu m-am lăsat convins atât de repede, chiar dacă loviturile și urechelile erau tot mai dureroase. La urmă, m-am mai liniștit cu gândul că le voi spune părinților, care vor lua măsurile cuvenite. Mama a apărut la timp și părea o femeie de treabă. Însă, în drumul spre casă, dezamăgirea mea s-a accentuat.

– Ce tot spui acolo? Știi cât de greu ți-am găsit loc la această grădiniță, iar tu vrei să mă pun rău cu educatoarea? Unde mai găsesc eu un loc în zilele astea, când înscrierile se fac cu luni de zile înainte? Taci și rabdă, că și eu am răbdat.

Acasă mă aștepta un frate de nouă ani și o soră de un an. Primul se comporta cu mine cu aer de superioritate, iar de cea de-a doua trebuia să am grijă cât mama era ocupată cu gătitul. Nici la masă nu a fost bine: mâncarea n-avea niciun gust, dar era obligatoriu să mănânc tot. După-amiază, somnul sub supraveghere, deși voiam să mă uit la televizor sau să intru pe internet. Tata era șeful pe telecomandă, iar mama nu-mi permitea decât un mobil simplu, de la care n-aveam pe cine să sun și nici aplicațiile cu care eram obișnuit.

A venit și eliberarea din casă, dar nici acolo nu am găsit ce speram. Copii puțini și pasionați de jocuri pe care eu nu le agream, iar cei mai mari nici nu mă băgau în seamă. Degeaba am încercat să-i atrag la un șotron sau o leapșă, ei se uitau la mine ca la un extraterestru și râdeau de propunerile mele. M-aș fi jucat și singur, doar că spațiul destinat copiilor: cu labirint, tobogan, leagăne și alte atracții viu colorate era închis cu lacăt. Poate că era mai bine să mă întorc în apartament și să port o discuție cu tata, ca de la bărbat la bărbat. Acesta era însă ocupat să se uite la un meci de fotbal, pasiune neîmpărtășită de mine. I-am reproșat lipsa de interes față de mama și de copii, cu argumente științifice și logice. M-a privit precum micuții de afară și m-a întrebat dacă nu cumva m-am atins de sticla lui de coniac.

Iluziile mele s-au spulberat într-o singură zi și mi-am dat seama că dorința mea a fost o prostie, așa că m-am retras cu tristețe în fața acvariului din hol, implorând peștișorul de acolo să mă scoată din lumea asta străină. Ruga mi-a fost ascultată, iar eu m-am trezit pe malul apei, adormit lângă undița inertă. Am răsuflat ușurat și mi-am propus să nu mai merg singur la pescuit. Cine știe, poate prind iarăși un pește fermecat și îmi îndeplinește un alt gând nebunesc!

Cum am ratat o moștenire

Nu cred că am întâlnit un copil căruia să nu-i placă dulciurile. Firește că și eu am fost tare dornic de ele, mai ales când era vorba de prăjituri. Pe această temă, îmi revine mereu în minte o întâmplare din vremea când eram elev, mai precis pe la zece ani.

Internat fiind la un spital din București, pentru o intervenție chirurgicală, profitam din plin de zilele necesare analizelor postoperatorii, hoinărind pe holuri și intrând pe toate ușile deschise. Mâncarea era bună și îndestulătoare, dar întotdeauna, la desert, se putea și mai bine. Mircea, un tânăr de optsprezece ani, cu un picior în ghips, îmi povestea că dacă trec de ușa de la capătul holului principal, pot ajunge într-o aripă unde sunt internați adulți, în principal oameni în vârstă, pentru refacerea și recuperarea capacității de muncă. Acolo, zicea el, o să primesc prăjituri câte pot eu să mănânc. Îl ascultam cu gura căscată, ca pe un prezicător cu har, și îmi saliva gura numai gândindu-mă la acele bunătăți.

Două zile am tot încercat ușa spre paradisul de dincolo, însă o găseam mereu închisă. Dar se întâmpla uneori ca infirmierele sau alte cadre medicale să uite sau să amâne pentru câteva minute zăvorârea intrării, iar norocul mi-a surâs în cea de-a treia zi. Mare emoție pentru mine când am trecut granița, cu inima temătoare și grăbindu-mă să nu fiu întors din drum. Am împins cu putere de roțile scaunului cu rotile, până am ajuns la o bifurcație neprevăzută a culoarului. Mircea nu mi-a pomenit de ea, iar eu nu știam dacă e bine s-o iau pe drumul din stânga sau pe cel din dreapta. Presat de timp și bazându-mă pe noroc, am ales holul din stânga, continuând să rulez cu spor.

Nu a trebuit să merg prea mult și am oprit în dreptul unei uși de salon deschisă larg. Înăuntru, doi bătrâni jucau table, în timp ce al treilea comenta și umplea niște pahare. Când m-au observat, am fost poftit cu amabilitate înăuntru, intrând în centrul lor de atenție. Cel mai în vârstă dintre ei, care era și cel mai respectat, părea să fie tare bucuros că m-a întâlnit, mai ales când a auzit că avem același nume de familie. Mă întreba dacă nu știu să am rude în București, pentru că familia lui provine din părțile mele, iar acum nu mai are pe nimeni. În schimb, deține o avere impresionantă, dar nu știe cui să o lase. Eu inspectam din priviri salonul, dar în afară de băutura din care tot gustau, nu am văzut nimic dulce. Astfel că am acceptat să gust și eu din ea, neștiind cât de ușor se urcă vermutul la cap. Am aflat a doua zi, când mahmureala de după m-a ținut la pat, neștiind infirmierele de ce sunt atât de cuminte. Iar Mircea mă certa că nu am ales calea cea bună, spre saloanele femeilor.

Trebuia să mă reabilitez în fața lui și să-mi îndeplinesc visul, ceea ce am reușit foarte curând. De data asta părea că am ajuns cu adevărat în rai, când două femei, trecute bine de a doua tinerețe, m-au invitat în camera lor. Era foarte frumos acolo, cu flori proaspete pe masă și, mai ales, un tort mare și o tavă cu prăjituri alături. Zânele bune zâmbeau mereu la mine și, printre întrebările puse cu blândețe, îmi strecurau în brațe câte o farfurioară cu bunătăți cremoase, cum nu mai mâncasem în viața mea. Eram îndemnat să gust din fiecare, ba fiindcă-i făcută de nepoata uneia, de fiica celeilalte sau dintr-o rețetă recomandată de ele. Am petrecut câteva ore acolo, chiar dacă nu mai încăpea în mine nicio înghițitură de prăjitură sau suc. La plecare, mi-au pus într-o pungă din toate, să am și pentru cină, m-au pupat pe obraji și m-au rugat să le mai caut.

Mircea m-a primit cu brațele deschise, când a văzut ce delicatese i-am adus. Atunci am aflat că încercase și el o astfel de incursiune, dar era prea mare să înduioșeze inimile bătrânelor ce tânjeau de dorul copiilor și a nepoților. Puțin după aceea am fost operat și imobilizat la pat, plimbările mele devenind doar o amintire. Bătrânul care avea același nume cu mine m-a căutat de câteva ori, tot îndemnându-mă să-i întreb pe părinți dacă știu să aibă rude în Capitală. Un simplu da, ar fi putut să mă transforme într-un moștenitor, dar pe mine nu mă atrăgea ideea unei averi, din moment ce omul nu venea niciodată cu prăjituri.