Protestele lui Mitică

– Mitică, tu ești? Dar ce-i cu gălăgia de-acolo? Alo?

– Salve, moroșene! Stai să mă retrag deoparte de mulțime, că m-au asurzit ăștia cu vuvuzelele…

– Vuvuzele!? Da’ ești la o petrecere?

– …acu’ m-auzi mai bine?

– Da, da, e ceva mai bine. Ce se întâmplă acolo?

– Suntem la protest, în fața Palatului Cotroceni.

– Hai că te ții de glume! De când faci tu politică?

– Nu fac, dar îmi place să protestez. Aici am ocazia să cunosc figuri din cele mai interesante, tocmai bune pentru viitoarea mea carte.

– Păi de ce nu mergi în Piața Victoriei?, doar acolo-s cei mai mulți oameni.

– Am fost și acolo de câteva ori, dar tot mai bine-i aici. În piață nu era voie să las mizerie, ba m-au pus și la deszăpezire, ultima dată. Aici se permite orice și am ocazia să apar mai des la TV, nefiind atât de mulți. Poate m-ai văzut și tu la știri, deși umblu deghizat, de cele mai multe ori.

– Nu știu… o să fiu mai atent.

Imagine similară

– Așa, așa! Uită-te după cel care strigă mai tare ”Demisia!”, ”Ieși afară, javră ordinară!”, urmate de huiduieli cât cuprinde. Mi-am pus o mustață falsă și ochelari fără dioptrii, ca să par mai bătrân și înțelept, mă! Ieri a ieșit președintele și a fost o hărmălaieee! Am fost tentat să dau mâna cu el, da’ m-am temut să nu mă linșeze cei din jurul meu, așa că am continuat cu țipetele. Zicea un tataie de lângă mine că, dacă-l lăsăm să vorbească, ne spală creierele, așa cum le-a spălat pe-a celor din Piața Victoriei.

– Hai că-i bună! Cu astfel de oameni te-ai adunat tu?

– Mă, moroșene, ți-am zis că studiez cazuri din cele mai ciudate. Plus că am pus ochii pe o ”fătucă faină”, cum ai zice tu. Ea m-a racolat, iar eu îi cânt în strună. Seara ne întâlnim la câte un restaurant, alături de alți organizatori, și petrecem de mama focului. Cred că-i activistă în vreun partid, dar ce contează dacă-i dulce. Mai am puțină muncă de convingere și o invit la mine, ce zici?

– Ce să zic? Văd că ai rămas același aventurier, ce joacă în toate taberele, fără să aibă alt ideal decât satisfacția personală.

– Asta-i viața, moroșene! Dacă avem parte de conducători compromiși îi băgăm în blender și îi amestecăm până-i amețim de cap. Așa cum încearcă să ne amețească ei pe noi, și, după cum se vede, pe unii chiar i-au amețit de-a binelea. Dovadă sunt câteva persoane din jurul meu, care încurcă adesea lozincile și strigă „Jos Grindaru!” sau „Jos ordonanța dată de Iohannis!”

– Probabil că-s amorțiți de frig, săracii. Un ceai cald le-ar prinde bine.

– Lasă că ne încălzim cu câte o țuică, la purtător. Doar nu crezi că stăm pe sec, mai ales că am refuzat ceaiul prezidențial. Avem sticluțele noastre, iar pe a mea am umplut-o cu pălincă de la tine. Ha-ha-ha…

– Mă bucur că totuși ești bine și îți doresc spor la proteste, Mitică! Totdeauna ai avut o slăbiciune pentru ele.

– Mă și pricep, este? Te salut, moroșene!

– Salut, salut!

La mormântul lui Lică

Lumea se retrăgea încet spre case, iar cimitirul mic devenea tot mai golit de suflete. Doar lumânările mai pâlpâiau cu încăpățânare, ca o replică în miniatură a stelelor cu care ar fi vrut să se compare. Florile, care le înconjurau strategic, aveau grijă ca ele să-și dea obștescul sfârșit în liniște, netulburate de vreo adiere de vânt. Doar un singur mormânt își mai păstra animația, ba chiar se auzeau sunete mai puternice decât cum s-ar cădea într-o seară de Luminație. Erau patru adolescenți chercheliți, care treceau o sticlă de vin din mână în mână și slobozeau spre cer fumuri lungi de țigară.

– Bine că s-a eliberat terenul de babalâci, zise Sandu, privind peste șirurile de cruci din jur.

– Distracția de acum începe, completă Ionică, cântărind sticla înainte de a o duce la gură.

– Avem noroc de o vreme frumoasă. Uite ce de stele sunt pe cer!, rosti cu admirație Stela, în timp ce trăgea din țigară.

– Te-a apucat nostalgia, fato? Mai bine uită-te pe pământ, că-s mai multe de văzut, o invită Ghiță, iritat.

– Chiar așa!, reveni Sandu în discuție, fiind cel mai mare și bine văzut din grup. Știți al cui e mormântul din fața noastră?

– Știu eu!, se lăudă Ghiță. E a lu’ Lică!

– Aici e îngropat Lică?!, se miră Stela. Am auzit de el.

– Ai auzit și că mă-sa l-a blestemat să n-aibă odihnă nici în mormânt?, continuă Sandu.

– Serios?, întrebă mezinul Ionică. Da’ de ce?

– Se zice că era un prăpădit: hoț, leneș, bețiv, bătăuș…

– Ce miștooo!, exclamă admirativ Ionică.

– De parcă se-mplinesc blestemele!, răbufni Ghiță. Dacă-i mort, mort rămâne.

– Nu poți să fii sigur de asta. Am auzit că blestemele de mamă sunt cele mai grele.

– Fugi d-aici! Astea-s basme!, se oțărî Ghiță luând sticla și trăgând apoi o dușcă bună.

– Stela are dreptate, interveni Sandu. Cred că Lică s-a zvârcolit în sicriu și după moarte. Poate a băut sticla de vin pe care au pus-o lângă el.

– Eu nu cred. Chiar are o sticlă de vin în mormânt?, rosti Ghiță neîncrezător.

– Sigur are, eu am fost la înmormântare, cu ai mei. L-am și cunoscut pe Lică.

– Bună ar fi băutura aia pentru noi, tocmai ni s-a golit sticla, zise Ionică râzând.

– Ți-a ieșit un porumbel pe gură, îl felicită Sandu. Ia du-te tu acasă, că stai aproape, și adu niște scule.

– Ce vrei să spui?, se miră Ionică.

– O să-i facem o vizită lui Lică, iar el o să ne ofere sticla de vin din dotare. Trebuie să fie o băutură spumoasă!

– Doar nu sunteți nebuni?!, se îngrozi Stela.

– Deloc! Ți-e frică de nenea Lică, fetițo? Sau sunteți cu toți niște pămpălăi care se tem de morți?

Nimeni nu răspunse provocării, iar Ionică plecă în fugă după lopată și hârleț. Nu a durat mult și au trecut la treabă, primul fiind Sandu, urmat de Ghiță și Ionică. Pământul era reavăn, iar ei erau în putere, astfel că în scurtă vreme au simțit cum lovesc în lemn. Razele lunii băteau aproape perpendicular pe gura căscată în pământ, ajutându-i să deslușească lutul de lemn și de oasele care prindeau un contur înfiorător. Sandu se arătă mai curajos și, după ce le explică triumfător că poziția scheletului nu-i firească, începu să scotocească cu hârlețul după sticlă.

Se dovedi că avusese dreptate. Butelia cu vin era de față, iar ei se întoarseră cu prada pe banca de alături. Licoarea era bună și tare, țigările se aprinseră ca niște torțe în miniatură și vocile celor patru tineri se uniră în cântece de mulțumire și dedicații la adresa celui dezgropat. Martori le erau doar stelele și Luna, care-i priveau cu aceeași nepăsare rece și mută. Într-una din pauzele de respiro, Stelei i se păru că aude un zgomot ce venea din groapa proaspătă.

– Fugi d-aici!, se rățoi la ea Sandu. Te pomenești că vine Lică după sticlă, la care izbucniră toți în râs, molipsind-o și pe fată.

Imagini pentru poze cu cimitire

A doua zi dimineață, paznicul a găsit mormântul lui Lică gol, alături fiind o lopată și un hârleț. Nici urmă de os, darămite de schelet. Cei patru adolescenți nu au mai apărut vreodată, și nici cadavrele lor nu au fost aflate. Părinții au împărțit poze, au dat anunțuri în mass media, au vărsat găleți de lacrimi și au făcut nenumărate presupuneri. Cea mai terifiantă dintre ele era că Lică s-ar fi sculat din morți și le-ar fi răpit sufletele cu tot cu trup. Probabil că astfel a reușit să se reîncarneze, iar acum bântuie printre oameni, căutându-și următoarea victimă.

Pâine și caviar

Fiule,

Știu că nu ne-am despărțit într-o atmosferă călduroasă și de aceea vreau să aștern aici cuvintele care-mi stăteau în gât atunci când simțeam nevoia să mă înțelegi. Mi-ai spus că nu sunt patriot, ci un fugar care își părăsește țara și familia pentru a slugări la străini, iar asta m-a durut. Nu știu dacă ai preluat de la școală o astfel de expresie sau te-a influențat propaganda dusă de unii politicieni la TV. Eu și mama ta avem o altă concepție, pe care vreau să ți-o expun pe scurt, mai jos. Dacă mă vei înțelege, e bine, iar dacă nu, te rog nu arunca rândurile la gunoi, ci păstrează-le pentru câțiva ani. Cu timpul și prin maturizare, s-ar putea să-mi dai dreptate, iar sfaturile mele să-ți fie de folos în viață.

Cea mai mare parte dintre milioanele de români care au plecat la muncă în străinătate, au fost și rămân patrioți, indiferent că lucrează ca ingineri, muncitori necalificați sau își pun în pericol viața luptând împotriva fanaticilor ce amenință liniștea civilizației noastre, pe care o apreciem și vrem să o păstrăm. Ei fac cinste țării, plătind cu sudoare sau chiar sânge, patriotismul și pâinea pe care o câștigă la mare depărtare de țara natală. Așa cum sportivii noștri de elită au fost și vor fi cei mai buni ambasadori ai românilor, și ei vor să arăte că poporul nostru este harnic și priceput în ceea ce face, dar condițiile vitrege create de conducătorii noștri i-au făcut să aleagă locuri de muncă în țări mai avansate democratic și economic.

Imagini pentru imagini pentru pâine și caviar

Crede-mă că rămânerea la mila unor guverne incompetente nu m-ar fi făcut mai patriot, dar pâinea de pe masă și căldura din casă ar fi lipsit. Patriot mă consider oricum, fiindcă îmi iubesc țara, familia, trimit banii acasă și vorbesc cu drag despre meleagurile noastre în fața străinilor, chiar dacă simt adesea un gust amar. La fel ca și cei care muncesc din greu în țară, cei plecați pe front, șantiere sau alte locuri de muncă, sunt la fel de patrioți și au aceleași năzuințe. Mi-ai dat exemple de oameni care o duc bine în România, fără să facă mare efort. Ei nu transpiră decât sub limbă sau în fața judecătorilor, nu-și folosesc creierul decât pentru a se cățăra mai sus, și totuși ei mănâncă doar cozonaci. Sunt patrioții care te-au fascinat, pentru că știu să se laude cu iubirea față de țară și popor, iar poporul i-a ales în funcții și posturi călduțe.

Cei mai pricepuți dintre ei se vor afirma cu patriotismul în fața Parlamentul Europei, ajungând să mănânce numai tort, uitând de multe ori cum e gustul unei pâini obișnuite și gustând din ea doar când li se servește pe o tavă, alături de sare. Și ei sunt ambasadori ai României, doar că ei își expun pieptul doar pentru a se bate cu pumnii în el, iar umerii pentru a fi decorați și lăudați. Fără riscul de a primi plumbi sau de a transpira, deși vor să fie considerați cei mai de folos pentru țară.

Dragul meu, când vei crește mare și vei ocazia să ajungi în cercuri elitiste, poate că vei vedea pe unii mâncând doar caviar. Să te ferești de ei, fiindcă aceștia sunt cei mai periculoși. Majoritatea și-au vândut cele mai mari valori spirituale: prietenii, colegii sau chiar patria, deși nu vor recunoaște niciodată și poate că nici nu-și dau seama. În sinea lor se cred tot cinstiți și patrioți, considerând că acel caviar li se cuvine datorită calităților pe care le au. În realitate, sunt corupți, hoți și trădători de neam. Niște oportuniști care profită de orice ocazie, inclusiv de vecinii pe care-i avem și de ofertele lor tentante. Să ții minte că cel mai bun caviar vine, totuși, de la ruși, iar ei au fost mereu darnici cu cei care se pleacă în fața lor. Până iau tot ce este de luat.

Eu te îmbrățișez din depărtare și sper să ne vedem cât mai curând, poate chiar pentru totdeauna. Mă gândesc că și din țările Europei occidentale au emigrat mulți în vremuri mai grele, dar acele state au progresat mult și acum sunt foarte avansate, din multe puncte de vedere. Poate scăpăm și noi de putregaiul care ne acoperă și ne vom întoarce cu fruntea sus în țara noastră. 

Te pupă tati

Stai să-mi pice fisa

Un prieten mi-a reproșat mai demult că prea sunt lipsit de spontaneitate, că nu sunt prompt și acționez adesea cu întârziere, fapt care mă face să pierd din start multe oportunități. Acum, când stau să mă gândesc mai bine – tot cu întârziere, după cum se vede – și mă compar cu el, înclin să îi dau dreptate. Probabil că această trăsătură provine de la genele moștenite și nu se pot educa, eventual doar ameliora, dacă trăiești într-un mediu adecvat.

De la tata cred că am moștenit răbdarea și meticulozitatea în tot ceea ce fac. Țin minte că se trezea dimineața pe la patru, fiindcă la șase trebuia să intre în schimbul de dimineață la Fabrica de Drojdie și Oțet. Până la cinci și jumătate își pregătea sevieta cu merinde, dădea o raită pe la animalele din bătătură și mânca de dimineață. Era printre primii care intra pe poarta fabricii, pentru a se echipa în liniște. Dar chiar și când lucra acasă, nu se precipita niciodată. De exemplu la îndreptatul cuielor: le bătea cu răbdare și le examina ca nu cumva să se vadă că au mai fost folosite. Putea să dureze ore în șir, dar era mândru că economisea banii și putea să-și cumpere un pachet de țigări din ei.

Imagini pentru imagini cuie

Mama era mai aprigă, dar nici ei nu-i pria să intre în criză de timp. Mergea la gară cu o oră înainte de sosirea trenului, să fie sigură că e prima la casa de bilete. Pe atunci trenul venea la fix și nu stătea decât un minut în Seini. Agitația o cuprindea când garnitura intra pe peron, iar ea căuta să nimerească cele mai apropiate scări, cărând cu vigoare bagajele multe și grele. La fel era și când sosea cu trenul din depărtări. S-a întâmplat ca, în graba mare de a coborî la timp, să uite câte o plasă sau o geantă în compartiment. Era limpede că nici ea nu putea lua deciziile cele mai bune în criză de timp.

De la amândoi am luat câte ceva și trebuie să accept că nu pot schimba nimic, ci doar evita situații în care trebuie să iau decizii rapide. Prietenul despre care vorbeam e altfel. Nu stă pe gânduri, ci acționează imediat, chiar dacă uneori o dă în bară. Am încercat să-i urmez sfatul, dar m-am rușinat de fiecare dată când am greșit. Bunăoară, dacă am văzut pe cineva făcându-mi cu mâna de la distanță și transmițându-mi bezele, am răspuns imediat în același fel. Dar s-a dovedit adesea că se adresa cuiva din spatele meu. Am simțit o mare jenă și am renunțat, în alte ocazii, deși uneori gesturile îmi erau adresate, iar persoana în cauză mi-a reproșat apoi lipsa de reacție.

Îmi amintesc că de tânăr eram mai precaut, rezervat sau reținut, cum vreți să o spuneți. Dacă știam că mă voi întâlni cu o fată, îmi făceam o listă cu subiectele pe care le voi aborda, pentru a evita pauzele jenante și plictiseala. Totul decurgea excelent și fetele mă considerau simpatic, până în momentul în care intervenea o întâlnire neașteptată, pentru care nu îmi făcusem temele. Toate aprecierile de până atunci erau eclipsate printr-o discuție searbădă, de parcă eram altă persoană. Asta a fost cauza celor mai multe relații întrerupte.

Criza de timp, lipsa planificării și neatenția m-a afectat și la examene. Știam că am două ore la dispoziție, pentru a rezolva patru exerciții. În ultimele cinci minute, pe când voiam să predau lucrarea, observ o greșeală. Simt că cerul mă apasă pe creștet, intru în impas și „corectez” alt exercițiu, care era bine rezolvat. Mi-am ales ca hobby pescuitul, tocmai fiindcă răbdarea e cea mai mare calitate pentru a-l practica. Exemplele ar putea continua, dar concluzia e una singură: nu mă luați tare, că mă pierd! 😉 De aceea prefer, adesea, să fiu în spatele monitorului impasibil. El nu mă grăbește, iar dacă mi se pune o întrebare, am timp să mă gândesc în liniște, până îmi pică fisa și găsesc răspunsul potrivit, sper eu. Dacă o să-mi spuneți că așa-s ardelenii, apăi eu mi-s de două ori ardelean.

Iubiri și suferințe

Mulți invidiau dragostea pe care și-o purtau Marin și Zina. Amândoi tineri și frumoși, scăldându-se fiecare în ochii celuilalt, sărutându-se mereu fără rețineri și cu orice prilej, șoptindu-și cuvinte drăgăstoase și fiind parcă sortiți unul celuilalt. „A fost dragoste la prima vedere”, repeta cu fiecare ocazie Zina, iar Marin completa cu fermitate: „… și până la ultima suflare!”. Grupul de prieteni, din care făceau parte, era convins că se vor auzi în curând clopotele de nuntă, iar iubirea lor se va perpetua într-o căsnicie perfectă, cu tot tacâmul unei familii fericite și împlinite. Dar a apărut Laura…

Laura emana un mister și o eleganță greu de trecut cu vederea. A intrat brusc în anturajul lor și tot atât de rapid l-a fermecat pe Marin. Privirile lui și-au schimbat vadul, mâinile s-au desprins dintr-ale Zinei, cuvintele romantice aveau altă destinație, iar urechile erau reglate pe o altă frecvență. Fata cea nouă n-a rămas insensibilă la dovezile atât de evidente, iar universul mirific al Zinei a făcut implozie, restrângându-se într-o piatră neagră și grea care-i apăsa inima. În timp ce noul cuplu își etala fericirea și se lăuda cu dragostea lor fiebinte și spontană, fata părăsită vărsa multe lacrimi amare în singurătate. Până l-a întâlnit pe Nelu…

Nelu avea o fire liniștită și nu excela prin calități deosebite, dar poate că tocmai asta a făcut-o pe Zina să se apropie de el. Căuta să-și vindece rănile și nu avea curajul unei noi iubiri tumultoase. Relația a evoluat lent, dar fără incidente și pași înapoi. După câteva luni, amândoi simțeau că există ceva solid între ei, ceva plăcut, ce s-ar putea numi iubire. Chipul Zinei a redevenit luminos, ochii îi scânteiau din nou, iar jocurile dragostei s-au înfiripat în noul cuplu. Schimbare care nu-i plăcea deloc lui Marin.

Iubirea dintre Laura și Marin s-a stins la fel de repede precum a apărut, iar acesta se perpelea acum de dorul Zinei. Nu s-a sfiit să-i cadă în genunchi și să-i ceară iertare pentru orbirea de care a dat dovadă. I-a spus că a făcut o greșeală, dar acum e sigur de sentimentele lui. Și-a pus inima pe tavă și a oferit-o cu lacrimi fetei dezorientate. Nu a durat mult, și după ce a pus în balanță iubirea pentru Nelu și cea care o simțise pentru Marin, Zina a decis că flacăra primei iubiri a fost mai puternică, iar reaprinderea ei era prea ispititoare. Astfel că Nelu a trebuit să se retragă cu sufletul îndurerat.

Dragostea s-a reîntrupat din cenușa sentimentelor arzătoare, ce păreau acum mai puternice și cu atât mai trainice. Marin și Zina aveau din nou inimile pline de o iubire adevărată și pură, iar prietenii lor se gândeau la cadourile de nuntă. Chiar și cei doi amorezi își făceau planuri de viitor: să aleagă ziua cea mare, să planifice numărul de copii pe care-i vor avea, unde-și vor petrece luna de miere, unde vor locui și multe alte lucruri plăcute, ce-i îndemnau la visare. Viața era frumoasă și amândoi o savurau cu o lingură mare. Asta până când în anturajul lor a apărut încântătorul Alex…

Maistrul Hut

Subțirel și potrivit de înălțime, mereu îmbrăcat elegant, cu nelipsita-i cravată – chiar și sub halatul albastru -, strecurându-se subtil printre elevi și alți profesori, maistrul Hut putea fi recunoscut de departe și datorită ticului de a ridica brusc și des din umărul drept. Aveai timp să te pregătești sufletește pentru privirea-i de vultur ce răzbătea de după ochelarii subțiri și cu ramă aurită. Te sfredelea temeinic înainte de a te descoase ca un inchizitor în fața căruia trebuia să mărturiseși și cât lapte ai supt de la țâța mamei. Așa am simțit din prima clipă în care l-am văzut, la începutul unui nou an de școală profesională. N-am avut curajul să-l privesc în ochi mai mult de o clipă, iar el a intuit că sunt o pradă ușoară, cu care se poate juca înainte de a o răpune.

– Tu de unde ai apărut?!, a fost întrebarea care mi-a dat și mai mulți fiori.

– Sunt repartizat în clasa dv-stră, după ce am făcut primul an la Gura Ocniței, am îngăimat eu cu ochii în pământ.

– Asta-mi mai lipsea, că oricum am prea mulți elevi. Deja unii dorm câte doi într-un pat. De unde ești?

– Din Maramureș, dom’ profesor…

– Dom’ maistru!, mă corectă el. Deci ai ceva de mers până acasă. Când ai tren?

– Dom’ maistru, eu nu mă duc acasă, am rostit eu cu larimi în ochi. Am venit să învăț.

– Băiete, Bucureștiul nu-i de tine și nici meseria asta nu e. Du-te și învață ceva în Baia Mare, aproape de mămica și de tăticu’.

– Ei vor să rămân aici, dom’ maistru. Vă rog…

– Bineee… Să vedem de ce ești în stare. Vezi dormitorul ăsta cu 24 de paturi?

Am dat afirmativ din cap, cu ceva speranță în mine.

– După-amiază, între orele de la clasă și meditații, te prezinți aici și faci șmotru pe jos. Vreau să fie mai curat decât în spital. Ai înțeles, moroșene?

– Da, dom’ maistru, am răspuns eu din reflex.

Pe furiș, vedeam zâmbetele batjocoritoare ale viitorilor colegi. Eram „cel nou”, bobocul care trebuia umilit o perioadă, iar semnalul l-a dat șeful cel mare. A doua zi dimineață am așteptat cu sufletul la gură inspecția maistrului. A fost punctual și s-a prezentat înainte de micul dejun. Primul lucru a fost să întrebe:

– A plecat acasă moroșanul ăla?

– Sunt aici, dom’ maistru, am răspuns eu chiar din spatele lui.

– Aha!, se întoarse el și mă fixă din nou cu privirea.

Abia apoi cercetă cu atenție fiecare colțișor de linoleu, căutând un motiv să mă critice. Probabil n-o fi găsit, așa că a plecat fără să mai zică nimic. De atunci am rămas mereu în vizorul lui, iar practica din atelier, când era prin apropiere, mi se păreau un chin. Doar cei care făceau ore suplimentare sau îl ajutau la întreținerea autoturismului aveau parte de un tratament privilegiat, primind chiar și câte un cuvânt de laudă. Eu număram minutele și așteptam cu sufletul la gură să mă refugiez în clasă, iar după aceea să ies în oraș. Cișmigiul, cinematografele și anticariatele din Capitală erau locurile pe care le căutam la fiecare evadare, iar uneori plecam fără bilet de voie. Asta l-a făcut pe maistrul Hut să mă certe urât în fața colegilor. M-am simțit atât de umilit încât am plâns aproape o jumătate de oră. Vorbele lui dureau rău, de parcă te lovea continuu un ciocan pneumatic. Printre altele, îmi zicea răstit:

– Mă uit la tine și văd un ratat! În loc să te zbați și în timpul liber ca să înveți cât mai multă meserie, tu pierzi vremea jucând șah în Cișmigiu. Din aia nu se trăiește, nu poți pune o pâine pe masă, zevzecule! Ar fi trebuit să te urc eu în trenul către Baia Mare, să scap de o pramatie care nu face altceva decât să citească literatură nefolositoare, să cheltuie bani pe filme și pe cărți poștale cu șah prin corespondență. Spune-le alor tăi că vreau să discut cu ei între patru ochi.

Desigur că nu le-am spus, iar ei n-au venit niciodată în București. Până la absolvire, am avut parte de multe șicane asemănătoare, dar am strâns din dinți mergând pe drumul meu. Noroc că îmi făcusem doi prieteni, din profesorul de limba română și cel de sport. Cu ei am ținut legătura câțiva ani după absolvire, dar pe maistrul Hut nu l-am mai văzut decât o dată, când m-am dus să-mi ridic diploma. Mi-a zâmbit în premieră și mi-a strâns puternic mâna, de parcă uitase toate prevestirile făcute în ce mă privește. S-a bucurat când i-am spus că am un loc de muncă bun și mi-a urat mult succes. Eram derutat de noua lui atitudine, dar tot nu puteam să uit coșmarurile în care el a avut mereu rolul principal.

Șeful

Ultimul meu șef era tare ambițios. Desigur că e o calitate utilă celor ce vor să ajungă cât mai sus, dar la el depășea orice măsură. Ne-am dat seama de asta la câteva zile după ce ne-a fost impus ca șef de echipă, deși nici măcar nu cunoștea meseria noastră și nici pe noi nu ne știa. Mic de statură, dar cu o privire ce te sfredelea până la creier, și-a început mandatul cu o ședință în care noi ne-am prezentat, iar el ne-a expus planurile pe care le are. A se citi „ambițiile”.

Din primele zile s-a pus serios pe treabă, fiind foarte atent la fazele de lucru și încercând să asimileze cât mai multe. Iar străduința lui a dat roade într-un timp foarte scurt. Pe lângă coordonarea lucrărilor, completarea și contabilizarea comenzilor, calculul salariilor, își făcea timp pentru exersarea și apoi practicarea meseriei, luându-se la întrecere cu cei mai buni. Asta până când a crezut de cuviință că ne-a demostrat destul și nu mai are ce învăța de la noi. Atunci, a încetat să fie și muncitor, rezumându-se la biroul lui, proaspăt făcut și bine dotat. Dar ambițiile lui răbufneau de fiecare dată când avea ocazia să-și demonstreze performanțele.

Se întâmpla uneori să nu avem comenzi, dar era obligatoriu să fim prezenți la locul de muncă. Atunci pierdeam vremea jucând câte o partidă de șah, table, canastă… Nimeni nu avea curajul să-l bată pe șef. Doar eu am făcut greșeala să câștig la șah, fiind cu mult superior lui în acest joc. După câteva partide pierdute, s-a enervat și a promis că-și ia revanșa la jocul de table, fiind campion de cartier, după cum se lăuda. Având în vedere acest titlu, am fost impulsionat să-l înving în continuare, și am reușit. Spre îngrijorarea colegilor care îmi tot făceau semne s-o las mai moale. Șeful n-a rezistat mult: s-a ridicat, a luat tabla și piesele de joc și le-a aruncat pe foc, decretând:

– În acest atelier, nimeni nu mai joacă șah sau table!

Nu am mai jucat decât canastă, cu mare grijă ca șeful să câștige întotdeauna.

O altă ambiție de-a șefului, era să ne scoată pe toți bărbații la câte o bere. Spunea el: „Trebuie să fim ca o familie, ca niște buni prieteni, iar asta nu se poate decât dacă bem și mâncăm la aceeași masă”. Era vai de acela care îndrăznea să lipsească la o astfel de întrunire, ce putea să dureze câteva ore. Îmi închipui ce probleme puteau să aibă colegii ai căror neveste îi așteptau acasă. O dată ne-a invitat în pivnița lui, bine aprovizionată cu afumături și băuturi de tot felul: vin de coacăze, de struguri, de măcieșe; țuică de prune, de mere, de pere pădurețe. Paharele se goleau la comanda șefului, iar după fiecare rând, rupeam câte o bucată din cârnații care spânzurau deasupra capetelor noastre. Îmi amintesc că am ținut-o așa până dimineață, evadând cu greu din adâncuri după ce gazda a adormit cu capul pe un butoi.

Venea apoi câte o perioadă în care șefului i se năzărea să intre la dietă sau în vreo altă ciudățenie. Pentru a fi mai distractiv, insista să facă rămășag cu cât mai mulți dintre noi. Când a promis că nu se va mai bărbieri timp de trei luni, am fost câțiva care am făcut la fel. Eu n-am rezistat decât o lună, iar el s-a bucurat că a câștigat pariul: o ladă de bere. În alt trimestru ne-a făcut să jurăm că nu ne atingem deloc de băuturi alcoolice. Chiar el umbla pe la casele fiecăruia și îi punea să sufle în fiolă. Așa m-am trezit cu el la ușă, într-o seară, înainte de culcare. Tocmai băusem un suc de zmeură, preparat acasă, din sirop și sifon. Am suflat cu încredere, dar fiola a prins ceva culoare. Șeful a exultat de fericire și se aștepta să-și primească premiul. Eu am insistat să mergem la analiză, știind că n-am pus gura pe alcool. Nu a vrut, iar eu nu i-am oferit satisfacție.

Multă vreme a ținut supărare, dar de atunci n-am mai făcut niciun pariu cu el. Ambițiile șefului au continuat să ne afecteze până în ziua în care echipa s-a dizolvat. Doar amintirile au rămas închegate într-un colțișor al minții, emanând uneori o mireasmă abia sesizabilă de nostalgie.

Nea Tudoran

Nu știu cum se făcea, dar aproape de fiecare dată când am cunoscut un viitor prieten, prima impresie pe care mi-a făcut-o era dezastruoasă. Probabil că și el avea aceeași părere despre mine. Tocmai mă despărțisem de badea Gheorge, cu care am închegat o relație frumoasă, dar tot cu năbădăi începută, când am dat de un alt bătrân, la fel de arțăgos la prima vedere. M-am oprit cu Trabantul în fața noului bloc de garsoniere și căutam locul cel mai potrivit pentru parcare, lăsând motorul să meargă. Deodată aud o voce ambalată la maxim:

– Măi, boule, oprește tractorul ăla, că aici stau oameni cu copii!

Mă uit în sus să văd de unde venea complimentul și indicația. Atunci am observat capul unui bătrân uscățiv și cu părul nins, ițit pe de la o fereastră situată la etajul doi, din scara din mijloc. „O, ce atitudine! Slavă Domnului că nu stă pe scara mea!”, mi-am zis eu și m-am grăbit să trag mașina aproape de intrare, ca să mă conformez cât mai repede cererii atât de politicos făcute. Cu toate acestea, tot n-am scăpat de încă o muștruluială:

– Ce Mama Dracului vă mutați toți derbedeii în blocul ăsta? Ai grijă, mă, că am să fiu cu ochii pe tine!

N-am zis nimic, că eram nou sosit și nu știam cu cine mă pun. Dar zilele trec, vecinii se întâlnesc, încep a se saluta și a se cunoaște. Pe bătrânul scorțos îl chema nea Tudoran, și nu era chiar așa de rău pe cât voia s-o arate. Probabil că-l prinsesem într-un moment neprielnic, după câteva pahare de tărie și o ceartă cu nevasta. Așa mi-a zis și el când ne-am întâlnit la o cantină-restaurant din apropiere. Auzisem că acolo se servește mâncare bună și la un preț convenabil, iar eu voiam să mai schimb atmosfera bucătăriei strâmte și singuratice. El m-a văzut și mi-a făcut semn să merg la masa lui.

– Da’ ce faci matale aici, nea Tudoran? Te-ai sfădit cu femeia și nu ți-o mai făcut mâncare?, am glumit eu în timp ce-mi aranjam scaunul.

– Ba face, Țăcănita, mâncare, dar s-o mănânce ea!, răspunse bătrânul cu ciudă.

– Nu-i bună sau ce?

– Ba-i bună, da’ nu mănânc d-alea. Că-i vegetariană și nu pune o bucățică de carne. Apăi io am lucrat la mină aproape douăzăci de ani, după aia ca pădurar, alți zăce. Nu pot să trăiesc cu iarbă și nici fără pălincă. Știi vorba aia: „Nu beu bere, nu beu vin, / Doar cu pălincă mă țin”.

Și începu nea Tudoran să râdă ca un copil. Un râs sănătos și molipsitor, la care nu puteai să rămâi doar spectator.

– Ia uite ce-mi mai place, îmi dezveli el o coșarcă pe care o avea sub masă.

Era plină cu pitoi mari și frumoase, numai bune pentru o tocăniță de ciuperci cu smântână.

– Astăzi le-am cules, așa cum îmi stă în obicei vara.

– Și de ce nu le-ai dat nevestei să le pregătească?

– Că nu vrea! Ea zice că nu gătește ciuperci, că nu le cunoaște. Da’ io le cunosc cu ochii închiși, doar am umblat mult pân pădure. Măi… și ce păduri aveam! Da’ le-o furat nenorociții ăștia de la conducere, iar acolo unde am lucrat io nu-s amu decât cioturi.

– Și-apoi ce faci cu ele?, îl întreb eu curios.

– Văd că ai o plasă goală. Ia dă-o-ncoace, să vedem câte încap.

Nu l-am refuzat, că-mi plăceau mult ciupercile și nu era o filosofie prepararea lor. În schimb, m-am oferit să achit eu ce vom consuma la masă. Câte o porție de cartofi pai, cu cârnați trandafir și, neapărat, câte o sută de grame de pălincă. Mi-a spus bătrânul că au din aia bună, dar nu dă oricui, neavând acte pe ea.

– Eu vin de mult aici, îmi povestea nea Tudoran între două îmbucături și după câte o înghițitură de tărie.

– Și nu se supără nevasta?

– Țăcănita aia-i seineancă, ca și tine! Am crezut că aveți gospodine bune p-acolo, și chiar așa a fost la început. Apoi s-o sucit și-o zâs că ea nu mai mâncă niciun fel de carne. Odată am găsit la măcelărie niște fudulii frumoase de taur și le-am dus acasă. Ce bune-s alea, făcute în sos de ceapă! Îți vine să crezi că mi le-a aruncat la gunoi? D-aia-i zic eu Țăcănită.

Și iar începe să râdă cu poftă bătrânul. Am zăbovit cu plăcere și după ce am terminat de mâncat, ascultându-i spovedania condimentată și veselindu-ne împreună. Din acea zi, nu trecea o săptămână în care să nu ne întâlnim și să luăm măcar o dată masa împreună. La cantină sau la mine acasă, când pregăteam ciupercile pe care nea Tudoran le aducea. Zece ani a durat relația noastră, până a trebuit să mă mut din Baia Mare. Dar nu mi-am uitat prietenul, ci îl vizitam de câte ori aveam ocazia. Apoi am auzit că a murit, intoxicat de ciupercile pe care și le gătise singur. Lumea vorbea că nu puteau fi otrăvitoare, că omul era expert în cunoașterea lor, dar nu le-a fiert înainte, așa cum se recomandă. Astăzi, îmi amintesc cu dulce nostalgie acele momente de desfătare petrecute alături de nea Tudoran cel hâtru și pus mereu pe cârcoteală.

Bunic de împrumut

Când l-am întâlnit pentru prima oară pe badea Gheorghe, mi s-a părut un om răutăcios și scump la vorbă. Rămăsesem fără benzină în Trabant, chiar în apropierea pompei de alimentare a intreprinderii unde lucram amândoi. Eu, tânăr și proaspăt angajat. El, bătrân și sătul de toanele șoferilor. L-am rugat frumos să-mi dea un litru de benzină, dar el m-a privit încruntat, trântindu-mi-o:

– Pleacă de-aici, băiete! Asta nu-i benzinăria lui tat-tu sau a mea.

– Dă-mi, bade, măcar o jumătate de litru, să ajung până la PECO, doar ți-l plătesc.

– Nici măcar un gram. Că eu nu mă joc, înțelegi? Uite acolo o sticlă în care a mai rămas niște petrol. Ia-l, până nu mă răzgândesc, și valea!

Necăjit de lipsa de înțelegere a benzinarului, am turnat petrolul în rezervorul gol și, cu chiu cu vai, am ajuns la prima stație publică de alimentare.

Au trecut câteva luni de atunci, fără să ne mai vedem. Într-o zi, însă, mă prezint la el cu un act ștampilat și parafat de inginerul șef, prin care eram îndreptățit să-mi facă plinul Trabantului. Se uită moșul la mine, își pune ochelarii și citește bine ce scrie pe hârtie, apoi mă fixează iar cu privirea.

– Pă tine te-am mai văzut. Cu ce șmecherie vii de data asta?

– Nu-i nicio șmecherie, bade. Inginerul șef mă trimite să umplu un portbagaj cu sticle de bere din Reghin. Pentru toată conducerea, dar îți aduc și matale dacă vrei.

Pe atunci se găsea greu bere, mai ales una de calitate. Omul dă din cap și bolborosește:

– Nu mă mir că-s atât de grași șefii ăștia. Numai cu bere se respectă, de parcă vinul nostru n-ar mai fi bun. Hai, dară, să-ți pun benzina.

A trecut și vara, iar iarna care a venit a fost prea darnică în ninsori. De-acu’ mă salutam cu badea Gheorghe, deși mă privea încă prea încruntat și nu zăbovea din drumul lui. Și totuși, eu simțeam o atracție misterioasă în a-l cunoaște mai bine, bănuind că are o față ascunsă, cu totul deosebită decât cea pe care o afișa. Soarta a făcut să-l văd odată în stația de autobuz din oraș, așteptând cursa care să-l ducă la serviciu. Am oprit în dreptul lui și l-am rugat să urce. După un moment de chibzuială și o nouă cercetare din priviri, a acceptat invitația. N-am avut mult de mers și nici cuvinte n-am schimbat pe drum, dar măcar am auzit la urmă un „mulțam” din gura lui. Gheața dintre noi s-a spart, iar pasul următor l-a făcut el.

M-a oprit într-o zi, interesându-se dacă-l pot duce acasă, la sfârșit de săptămână. Cumpărase mai multe lucruri din oraș și era greu să le care până în Asuaju de Sus, chiar și cu autobuzul. Am acceptat bucuros, mai ales că mi-a oferit o canistră de 20 de litri cu benzină, iar drumul nu era mai lung de 100 km, dus-întors. A nins toată ziua, dar șoseaua era curățată și n-am întâmpinat probleme nici când am ajuns la destinație. Conversația a început să curgă încet, iar pe când am ajuns eram deja prieteni. Baba lui ne aștepta cu masa pusă, alături de fiica lor, soprană la Teatrul Dramatic din Baia Mare.

Aperitive din slănină afumată, cârnați afumați, caș, ceapă zdrobită în prosop, tobă și murături. Au urmat răciturile și o porție bună de fasole frecată cu șuncă prăjită în untură. La desert, nelipsitul cozonac. Firește că pălinca și vinul stăteau la loc de cinste pe masă, doar că eu nu puteam să beau. Trebuia făcut drumul înapoi, împreună cu cântăreața familiei, care avea concert de la ora zece. Atmosfera a fost destinsă și am povestit până a început să se întunece. La plecare, mi-au făcut un pachet cu merinde și băutură, iar calea de întoarcere a fost de pomină, soprana delectându-mă cu câteva arii cunoscute, mai ales că ea băuse câteva pahare, ca orice artist care se respectă.

De atunci, timp de doi ani, badea Gheorghe mă vizita de fiecare dată când ieșea de la serviciu. Se așeza pe scaunul de la intrarea în dormitor și îmi vorbea molcom despre nevastă, despre fată, despre ginere, dar adăuga și alte povestiri cu tâlc, trăite sau auzite. Îmi plăcea compania lui, prin care apartamentul era mai plin de viață și mai cald. Mă întreba și de-ale mele, ascultându-mă cu atenție și dându-mi sfaturi de om trecut prin multe.

A venit vremea să mă mut din acel cartier, locuința fiind prea mare pentru o singură persoană. Despărțirea de badea Gheorghe a fost dureroasă, bănuind amândoi că nu ne-om mai vedea. Ne-am făcut câte un cadou, dar cel mai mare dar pentru mine au fost lacrimile pe care le-am zărit în ochii bătrânului, când ne-am îmbrățișat. N-am avut norocul să-mi cunosc bunicii, și poate că ăsta-i unul din motivele care mă face să fiu atras de oamenii în vârstă, care știu să povestească și lângă care îmi caut un loc cât mai aproape. Să le admir surâsul dulce-amar, precum al cireșelor de mai. Ca al unor bunici de împrumut. Am mai cunoscut astfel de oameni, cum ar fi nea Tudoran, badea Ion sau nea Vasile, dar pe badea Gheorghe nu l-am mai văzut niciodată de atunci, după cum presimțiserăm amândoi.

Când ți-e lumea mai dragă

Boitor mai zăbovi puțin în pat, după ce se trezi din somn. Căută instinctiv telecomanda de pe noptieră și porni televizorul, tocmai când se spunea horoscopul. După câteva minute, în dormitor intră nevasta, atrasă probabil de sunetele care arătau că bărbatul nu mai dormea.

– Scoală, somnorosule, că soarele a răsărit de mult, iar pe la amiază va fi prea puternic să culegi cireșelea alea, îi zise femeia ca un mic reproș.

– Nicio grijă, Ileană, că azi o să fie o zi perfectă. Am avut o grămadă de vise frumoase care mă fac să fiu optimist.

– Eeee, de-ar fi să ne luăm după vise… răspunse nevasta dând din mână a lehamite.

– Stai așa, că nu-i numai asta. Chiar acu’ mi-a prezis și Nety că voi primi niște bani, mă vor vizita niște prieteni buni și se va lăsa cu petrecere.

– Păi ea zice aproape mereu numai de bine pentru toți. De când te încrezi tu în vorbele ei?

– Dar și în horoscopul din ziar mi se anunță o zi deosebită, plină de bucurii. Și ai văzut chipul lui Iisus pe care l-am găsit în cartoful tăiat aseară. E clar că dă fericirea și peste mine, iar dacă dă peste mine, dă peste amândoi. Parcă mă simt și mai tânăr, mai viguros și încrezător.

– Dacă zici tu… să dea Domnul! Că sănătatea-i înainte de toate, iar celelalte or veni când le-o fi vremea, cugetă Ileana trebăluind prin cameră.

Boitor dădu învelitoarea deoparte și se ridică în capul oaselor, căutându-și din ochi papucii. După ce își strecură picioarele în ei și se săltă cu vioiciune din pat, dădu să iasă în pas alert afară. Doar că nu mai reuși, prăbușindu-se ca fulgerat, fără respirație. Ileana se sperie cumplit, începu să țipe și să-l scuture, sperând că-i ceva trecător. În cele din urmă, a alertat vecinii și au sunat la 112. Medicul venit cu salvarea a constatat imediat decesul, ca urmare a unui infarct major. Proaspetei văduve nu-i venea să creadă și tot murmura:

– Tocmai azi?! Doar visase atât de frumos, astrele îi erau favorabile, chiar și Iisus i-a zâmbit dintr-un cartof… Nu înțeleg cum s-a putut să moară. Tocmai azi…