Au urmat ”zile de foc și gheață”, urzite de tot mai mulți consăteni care voiau o părticică din pământul ajuns de poveste. Citeam cu mustrări de conștiință scrisorile pe care mi le trimitea mama și nu știam cum să mărturisesc că eu am generat această nenorocire. Aveam dreptul la câte o carte poștală la două săptămâni, prin care să-mi asigur părinții că am primit plicul lor și sunt bine, deci să nu-și facă griji în ce mă privește. Cum aș fi putut eu explica nesăbuința de a săpa o groapă, doar prin câteva rânduri, și acelea probabil citite de învățătorul care le ducea la poștă? De telefoane nici nu putea fi vorba pe atunci, mai ales pentru un elev în clasele elementare. Mă perpeleam la fiecare știre și ascundeam filele impregnate de mâna drăgăstoasă a mamei, ca pe niște moaște sfinte.
Focul era dogoritor și venea de la cine nici nu se așteptau părinții mei, cu rugăminți să le dea o parte mai mare sau mai mică din lutul pe care-l știau miraculos. Gheața se simțea de la cei pe care îi refuzau, pentru că popa și șeful de post erau cu ochii pe ei, prin milițianul vecin, Adrian, dar și de la alți cunoscuți bucuroși să toarne abaterile de la interdicțiile impuse. Mai cu fereală, tata închidea ochii la cantități mici, cum ar fi pentru lelea Terca, dornică să-și pună lut sfințit în ghivecele cu flori, dar unele pretenții erau exagerate și chiar absurde, precum cea venită de la femeia lui Goja.
Pe omul acela l-am îndrăgit și eu, pentru talentul lui de a scoate forme din fumul de țigară, cu care mă fascina de fiecare dată când ne vizita, fiind prieten bun de familie. Își aprindea o țigară și apoi înălța în încăpere cercuri efemere, pătrate, ovale sau chiar triunghiuri, după cum îmi era dorința. Tare l-am plăcut pentru asta și nu mă mai interesa că mama îl critica din cauza influenței nefaste exercitate asupra tatălui meu, mai ales după ce se pileau amândoi și treceau la glume deocheate. Probabil că băutura l-a omorât în acea zi pe nea Goja, provocând o durere mare familiei numeroase și dependente de venitul lui.
Vestea a venit către seară, când în fața porții noastre a oprit un car din care a coborât femeia cu ochii în lacrimi. Era însoțită de Marinică, băiatul cel mai mare, căruia i-a poruncit să o aștepte câteva minute, că nu zăbovește mult. Asta se întâmpla înainte ca tata să se pornească spre postul lui de pază, numai că situația părea mai importantă decât ”slujba” renegată și impusă de cei mari. Gojoaia era o femeie mică de statură, așa cum i-a fost și bărbatul, dar tare bună de gură și neînduplecată în decizii. Asta s-a văzut imediat după ce a intrat în casă, l-a prins de mâini pe gazdă și i-a impus pe un ton poruncitor:
– Petre, trebuie neapărat să ne ajuți! Prietenul tău cel mai bun, omul meu drag și tatăl a șase copii necăjiți a murit de vreo două ceasuri.
Surprinderea a fost mare pentru părinții mei și i-a lăsat fără grai, timp în care femeia a continuat fără să ia aer:
– Imediat m-au năpădit gândurile negre și dorința de a-mi pune capăt zilelor, alături de pruncii mei dragi. Însă mi-am dat seama că tu ne poți salva, prin pământul cu care ai fost binecuvântat. Vasilică al meu a murit de inimă, deci nu-i mare lucru să învie dacă-l îngropăm câteva ore în terenul acela binecuvântat. Am auzit că a mai făcut minuni de acest fel, așa că poate să mai facă una.
Tata a rămas tăcut, situație des întâlnită în cazul lui, doar că de data asta era ceva la care și alți oameni ar fi reacționat la fel. Moment în care a intervenit mama, mai calculată și cu hotărâre. A început prin a-și exprima condoleanțele, prin cuvinte de înțelegere și o îmbrățișare menită să-i mai domolească durerea și agitația. Gesturi firești în asemenea momente, dar fără efect asupra femeii pornite să-și îndeplinească dorința nestrămutată.
– Nu avem timp de pierdut, Veronică! Prietenul lui cel mai bun, colegul de muncă și de pahar, tatăl care punea pâinea pe masa copiilor mei, s-a stins și zace într-o pătură din carul cu care am venit. Trebuie să-l îngropăm cât mai repede în pământul tău, pentru ca să-și revină la viață.
– Florică dragă, dar cum poți să te gândești la așa ceva?, i-a răspuns cu greu mama, profitând de puținele clipe când proaspăta văduvă își trăgea sufletul. Pământul despre care vorbești e la fel ca oricare altul, iar minunile care se aud sunt doar povești.
La auzul unei astfel de afirmații, femeia a sărit ca arsă.
– Cum puteți să mă mințiți în față, pe mine, femeia omului acela blând și de treabă? De ce îi refuzați dreptul la viață, tocmai voi?! Ce vă costă să încercați măcar? Dacă nu credeți, nu înseamnă că nu-i adevărat. Știu din surse sigure că alți oameni s-au tratat cu lutul vostru, iar unii chiar au înviat.
Părinții mei se simțeau neputincioși în fața unor astfel de afirmații, însă tata a încercat o altă abordare:
– Să nu crezi că suntem oameni fără suflet, pentru că și pe mine mă doare această pierdere. Dar nu trebuie să ne pierdem mințile și să facem lucruri anormale și nelegale. Ai fost și tu la biserică atunci când Părintele Babici i-a mustrat pe cei care cred în minunile unui pământ ca oricare altul, ba mai rău. Iar șeful de post stă cu ochii pe mine, gata să mă înhațe dacă aude că mă folosesc astfel de prejudecățile oamenilor. În cazul de față, m-ar acuza de… de proli…
– De profanare a mortului, îl ajută mama să se exprime. Pe toți ne-ar chema la miliție.
– Ia mai lăsați-mă cu vrăjelile astea!, se răsti cu mânie femeia, ridicând mâna dreaptă spre tata. Spune-mi cât îți trebuie, că o să-ți dau din sărăcia mea. Crezi că nu știu cum vinzi pământ la alții, pe bani sau pe băutură. Dar dacă nu mă lași de bunăvoie, îți jur că trebuie să ne oprești cu forța, pe mine și pe Marinică. Îl ducem amândoi în pământul acela și îl îngropăm cu mâinile noastre.
Cum să nu-ți înghețe sufletul în fața unor cuvinte spuse cu atâta foc? Oricât ai fi tu de binevoitor, de om cu bună credință, acuzațiile rostite cu atâta convingere te dor și îți provoacă o stare de vinovăție. Tata și mama se uitau pierduți unul la altul, neavând curajul să ia o decizie.
va urma