Autobuzul (6)

Curtea școlii începea să se golească de copii, de adulți, de flori și de culoare. Unii plecau cu zâmbete pe chip, alții cu ochii înlăcrimați sau încercând să-și ascundă slăbiciunile de om sentimental. Deschiderea anului școlar fusese parcă mai intensă și mai emoționantă ca niciodată, deși nu a durat decât trei ore, timp în care fiecare elev și-a vizitat clasa și a schimbat câteva cuvinte cu cel care-i va fi dascăl. Prichindeii din clasa întâi au fost vedetele sărbătorii, alături de părinții lor și noua învățătoare. De fapt nu era nouă, dacă ne raportăm la vârsta ei și la anii deceniile de experiență în această școală, înainte de pensionare. Probabil că de aceea a fost primită cu atâta căldură de mamele care-i încredințau copiii, felicitată pentru revenire și blagoslovită cu urări de sănătate și putere de muncă. Printre acestea era și Nadia Fage, fostă elevă a doamnei Pricop, cu care devenise prietenă de-a lungul anilor.

– Să tot fie vreo patru ani de când nu ai mai predat, îi spuse tânăra mamă, în timp ce micuța ei Luminița inspecta curioasă curtea școlii și mesele încărcate cu flori.

– Iar ți-ai făcut corect temele, draga mea. Exact patru ani sunt de când am plecat în Rona de Sus să am grijă de mama și de pământul lăsat de izbeliște. Dar mămuca s-a stins anul acesta, iar averea a devenit motiv de judecată prin tribunale. Ăsta a fost motivul pentru care am acceptat să revin, dar și rugămintea directoarei, care-mi spunea că nu găsește un învățător pentru clasa întâi.

– Îmi pare rău pentru pierderea suferită, dar mă bucur că ești iar printre noi și o să-mi educi fata, așa cum ai făcut și cu mine. Și mă mir cum ai putut să trăiești departe de lumea trepidantă, izolată într-un sat de munte. Eu am fost plecată cu soțul în Austria, pentru doi ani, dar tot cu gândul la locul acesta adormeam și mă trezeam în fiecare zi. Am revenit de curând, în special pentru ca Luminița să învețe la o școală românească.

– Uite că nu am știut, se miră învățătoarea. Înseamnă că nici tu nu ai fost aici când s-au întâlnit yoghinii lui Bivolaru.

– Habar nu am, răspunse Nadia și mai mirată.

– Ce păcat că am ratat amândouă această spirală, zise cu dezamăgire doamna Pricop. Se zice că un discipol al lui Gregorian Bivolaru a promis că-l va aduce pe maestru în țară, pentru a medita cu adepții și a se încărca de energie cosmică. Pe tânăr îl chema Dani… și nu mai știu cum, dar avea un autobuz personal cu care străbătea tot continentul. În ziua mult așteptată, pe terenul ales erau strânși foarte mulți adepți din localitățile apropiate, dar și din zone mai îndepărtate. Ar fi venit cu zecile de mii, însă nu s-a făcut publicitate, de frica autorităților care voiau să pună mâna pe mentor. Astfel că vestea a circulat din gură în gură și în mare taină. Autobuzul a sosit înainte de înserare și a fost înconjurat imediat de cercuri concentrice din oameni. Cu toții îi simțeau prezența, chiar dacă el întârzia să-și facă apariția; poate se ruga sau se pregătea sufletește să dea ochii cu cei care-l divinizau. Luminile difuze din interiorul autovehiculului lăsau să se întrevadă cel puțin două umbre care se mișcau într-un anume ritm, în timp ce întunericul se lăsa tot mai complet peste grupul de oameni. Apoi s-a produs minunea: un grup de stele s-a desprins din bolta cerească și a coborât deasupra autobuzului, formând o coroană care se rotea lent, lansând praf sclipitor peste întreaga adunare. Atunci au fost siguri că Guru e într-adevăr în autobuz, iar spiritul lor a ajuns la un nivel superior, nemaiîntâlnit până la această ședință… Chiar n-ai auzit nimic despre acest fenomen unic?

 

– Nu, dar nici nu prea am avut timp încă, recunoscu spășită tânăra. În schimb, știu unde se află autobuzul lui Dani.

– Excelent!, se bucură bătrâna învățătoare. Poate mergem să-l vedem împreună.

– Nu cred că-i o idee bună. E „parcat” în grădina unui bătrân ciudat și deloc bucuros de oaspeți. S-a mutat de curând printre noi, fumează ca un turc dintr-o pipă și nu umblă pe la biserică. E ceva dubios cu omul ăsta. Dar ce s-a întâmplat, până la urmă? L-au văzut pe Bivolaru?

– Poate că ar fi ieșit la vedere, dar au apărut mașinile de poliție cu sirene și somații prin portavoce. Coroana din stele a dispărut, oamenii au început să se agite, focuri de avertisment au fost trase în aer și s-a iscat o confuzie despre care mulți credeau că-i sfârșitul lumii. Picătura care a umplut paharul a fost când s-au implicat și localnicii, porniți împotriva necredincioșilor care invocau puteri misterioase și păgâne, după părerea lor. Astfel s-a iscat o încăierare generală, cu bâte, cuțite, pumni și focuri de armă necontrolate. A fost nevoie de câteva dube de mascați pentru a dispersa mulțimea și a-i aresta pe scandalagii. Ciudat este că în autobuz nu s-a găsit nicio persoană.

– Ca să vezi ce se poate întâmpla în lipsa noastră!, gândi cu voce tare Nadia.

P.S. – Fragment dezvoltat după o idee propusă de Zaraza.

Autobuzul (5)

Bătrâna poștăriță se lumină la față când îl văzu la poartă pe badea Grigor. Îi făcu semn de departe să o aștepte și grăbi pasul, în timp ce căuta cu fervoare ceva din geanta burdușită. Scoase victorioasă un plic, chiar înainte de a ajunge în fața omului ce o aștepta liniștit.

– Ai o scrisoare din străinătate, domnule Grigor, spuse femeia plinuță la trup și cu respirația accelerată de efortul depus. Trebuie să semnezi aici, adăugă ea oferindu-i un pix și un document, scoase cu aceeași dexteritate.

Bătrânul luă întâi scrisoarea și o întoarse cu grijă pe ambele părți, de parcă s-ar fi temut să n-o strice. Dădu din cap mulțumit și cu un surâs abia perceptibil, după care onoră cererea, semnând încet și apăsat în spațiul indicat cu degetul de femeie.

– Bine că te-am prins la poartă, că tare-s grăbită și n-aș mai pierde vremea intrând în casă, zise bătrâna pe nerăsuflate. Dar de la cine-i scrisoarea și ce vești poate să aducă?

Badea Grigor strecură plicul într-unul din buzunarele largi ale hainei și cu cealaltă mână își scoase pipa și tutunul din buzunarul mic de la piept. Abia apoi catadicsi să răspundă:

– Om vedea, zise el în timp ce-și îndesa cu conștiinciozitate duhanul în lăcașul destinat.

– Poate are legătură cu autobuzul din grădină, speculă poștărița Ileana încercând să-l tragă de limbă.

Văzând că intenția ei rămâne fără nicio reacție, femeia își schimbă abordarea:

– Tare mi-ar plăcea să mă lași odată în vizită la lăcașul ăla, domnule Grigor.

Bătrânul își aprinse pipa și o privea visător pe Ileana, învăluit în fumul alb și aromat.

– Care lăcaș?, întrebă el cu vorba molcomă.

– Păi, autobuzul. Doar știi că a fost un lăcaș de rugăciune, răspunse poștărița contrariată.

Dar omul ridică din umeri, facilitând astfel derularea unei noi istorisiri despre autovehiculul legendar:

– Tocmai dumneata să nu fii la curent cu cea mai mai mare minune, despre care vorbește toată lumea! E drept că unii au deformat adevărul, ba chiar l-au schimbat complet, dar cei mai mulți nu-l vom uita niciodată pe Dani, Omul Sfânt care a primit puterea de la Dumnezeu să ne lumineze și să ne vindece. Se zice că era călugăr, iar darul lui s-a simțit de când era copil. Atunci s-a retras dintre oameni și s-a apropiat de Dumnezeu în singurătate, învățând și meditând la cele spirituale, purificându-și trupul și gândurile lumești. Când a revenit printre noi, după mulți ani de sihăstrie, și-a închinat viața semenilor, făcând din autobuzul acesta un altar ambulant la care oamenii veneau să se închine, să se roage și să se vindece. Chiar și nepoata mea a fost tămăduită de o boală la ficat, după doar o singură vizită la Sfântul Dani, după ce i-a pus mâna pe locul bolnav și a spus o rugăciune. S-a întâmplat chiar aici, înainte de a se întâmpla tragedia, după care am plecat cu fata în concediu, la mare.

Grigor asculta cu ochii mijiți, sprijinit de stâlpul porții și aspirând la intervale regulate din aroma tutunului. Ileana așteptă zadarnic vreun cuvânt de stimulare sau măcar de aprobare, dar, văzând că n-are șanse, respiră adânc de câteva ori și își continuă istorisirea:

– Oamenii sunt răi și necredincioși, așa cum au fost și pe vremea lui Iisus. Dacă Fiul Domnului s-ar mai naște acum, l-ar condamna la moarte chiar mai repede decât au făcut-o atunci. Așa s-a întâmplat și cu bietul Dani, pe care unii îl considerau slujitor al Satanei, vrăjitor sau șarlatan. Zvonurile erau întețite mai ales de un milionar parvenit ce își bătea rău nevasta, iar ea și-a găsit refugiul în autobuzul Omului lui Dumnezeu. El i-a oblojit rănile și sufletul, oferindu-i adăpost și alinare în mai multe rânduri. Milionarul a aflat și a tocmit oameni pentru a-l elimina pe Dani. Totul s-a petrecut în perioada când eu eram plecată la tratament, dar știu din surse sigure că mercenarii nu au avut curajul să intre în autobuz, ci l-au ademenit noaptea afară. Doar când i-au văzut silueta au început cu toții să tragă, iar din potopul de gloanțe nu a scăpat nici nevasta milionarului. Sunt fapte pe care le știu autoritățile, dar bogătașul a plătit unde trebuie pentru a se opri cercetările și a se mușamaliza totul.

Poștărița termină cu patos relatarea și își recăpătă energia după câteva exerciții de respirație. Bătrânul era la fel de impasibil, ba acum își manifesta interesul în golirea și curățarea meticuloasă a pipei.

– Ce zici, pot veni să mă rog în ce a mai rămas din altarul lui Dani?, se interesă femeia.

– Om vedea, se auzi același răspuns succint și puțin promițător al omului, fapt care o înciudă și mai mult pe Ileana.

– Trebuie să se poată, domnule Grigor. Că și eu îți aduc numaidecât orice corespondență, după cum ai văzut chiar acum. Iar dumneata trebuie să fii om credincios, cu frica lui Dumnezeu, drept pentru care știu că nu vei împiedica un alt credincios să se roage într-un lăcaș ce s-a nimerit să fie în grădina dumitale.

Grigor dădu ușor din cap, semn care putea însemna orice, dar poștărița consideră că nu mai avea rost să zăbovească. Oricum, o așteptau alți consăteni, cărora avea ceva nou să le povestească.

Autobuzul (4)

Ionică, tânărul agent de poliție, examina contemplativ fiecare porțiune exterioară a masivei arătări din tablă groasă, ce contrasta izbitor cu cadrul natural atât de blând al grădinii. Dădu înconjur epavei, atingând cu degetele fiecare gaură sau punct de rugină, pipăind cauciucurile distorsionate de pe genți, mângâind cu finețe farurile și stopurile care încă nu erau sparte. Grigor stătea așezat pe o buturugă din apropiere și era ocupat, ca de obicei, cu ritualul obișnuit al umplerii pipei. Într-un târziu, când gospodarul reuși să scoată primele rotocoale de fumuri, polițistul se apropie de el, agitând ușor un dosar pe care-l ținuse subsuoară.

– Bade, trebuie să recunosc că-i un caz cu totul deosebit să ții un ditamai mastodont din fiare în fundul ogrăzii. Nu-i de mirare că am primit numeroase plângeri prin care ni se cere să punem capăt acestei situații. Sunt trimis să te informez că trebuie să scapi de autobuzul acesta, pentru binele dumitale și liniștea vecinilor.

Bătrânul părea pierdut în gândurile lui, ceea ce-l irită pe interlocutor.

– Uite, aici, continuă acesta scoțând o foaie dintre documente. Îți dau o somație pe care trebuie să o semnezi pentru luare la cunoștință.

Dar mâna îi obosi stând întinsă degeaba, așa că se apropie înapoi de trup. Ca o compensație, Grigor își opri pentru câteva clipe privirea asupra lui și îl blagoslovi cu o întrebare:

– Ce plângeri?

Mulțumit și cu această reacție, Ionică se grăbi să-l lămurească:

– Sunt scrisori anonime în care oamenii sesizează că autovehiculul acesta abandonat este o sursă de infectare cu șobolani, șerpi și alte vietăți periculoase. De asemenea, se spune că noaptea e folosit de tineri pentru dezmăț, iar de indivizi dubioși pentru a se ascunde și a planifica fărădelegi. Alții afirmă că se pot vedea lumini ciudate în interiorul autobuzului, ba chiar și umbre ce te înfioară pe întuneric. Și toate aceste într-o locație ce trebuia păstrată închisă și sigilată până la încheierea anchetei, după grozăvia care s-a petrecut aici.

– Ce grozăvie?, se auzi o altă întrebare, doar după două minute de tăcere.

– Ce grozăvie?! Dumneata ar trebui să știi mai bine, că eu eram plecat încă la școală. Însă am auzit de curând toată povestea, după ce m-am angajat la secție. Se știe că Dani ăsta era un justițiar pe cont propriu, după ce tatăl său a pierdut un proces dureros cu un senator. Ani de zile s-a judecat pentru pământul ce-i aparținea de drept, dar politicianul avea pile și bani de mită, astfel că l-a scos pe om din casă și l-a lăsat pe drumuri. S-a spânzurat la câteva zile din cauza supărării, dar fiul său a venit din străinătate și a jurat pe mormântul lui că-l va răzbuna. Degeaba a încercat pe cale legală, peste tot dădea numai de avocați profitori și judecători mituiți. Astfel că și-a cumpărat acest autobuz, l-a dotat cu toate cele de trebuință și apoi l-a răpit pe senatorul cu pricina. Trei zile și trei nopți l-a torturat înăuntru, ca un călău ce-și pierduse mințile, până i-a dat poliția de fir și a urmat o urmărire de pomină. Aici s-a împotmolit și au fost nevoiți să-l împuște mortal, după felul în care a reacționat. Pe senator l-au găsit într-o stare înfiorătoare: fără unghii, fără dinți, fără urechi, fără păr pe cap și fără minte. Doar murmura întruna: ”Sunt ales al poporului, voi sunteți un rahat de doi bani”. De altfel a și murit la câteva zile.

Tânărul agent își întrerupse relatarea, încercând să ghicească ce efect a avut asupra celui vizat. Nefiind mulțumit de rezultat, adăugă o confesiune ce părea potrivită în fața unui om atât de zgârcit la vorbă:

– Mărturisesc că-l admir pe acest Dani! Și eu am avut o surioară care a murit într-un accident de mașină, pe trecerea de pietoni, la volan fiind un politician cu multă putere și relații. Firește că a scăpat fără pedeapsă, iar familia mea trăiește cu un doliu permanent în suflet. Ce n-aș da să am și eu curajul și puterea să mă răzbun pe acela care mi-a furat cea mai scumpă dintre ființele pe care le-am cunoscut! Ba să fie cât mai mulți justițiari, poate așa nu am mai fi considerați „rahat de doi bani”, ușor de manevrat și de înlăturat. Mă înțelegi, bade Grigor?

Tutunul își isprăvise treaba, iar cenușa se cerea curățată, lucru la fel de meticulos ca și cele precedente. Bătrânul dădu din cap cu îngăduință, în timpul acestei îndeletniciri, după care îl privi a doua oară pe Ionică.

– Autobuzul rămâne aici, rosti el rar și apăsat, în timp ce se ridica încet în picioare.

Polițistul dădu din umăr a neputință, dar ținu să se justifice:

– Eu am ordinele mele, fie că-s plăcute sau nu. Trebuie să vă avertizez că, dacă nu scăpați de el în scurt timp, o să vi-l ridice primăria cu un utilaj închiriat și scump, după care o să vă pună la plată. Cu amendă cu tot, s-ar putea să vă coste mai mult decât toată proprietatea asta. Eu v-am adus la cunoștință, deși nu ați vrut să semnați somația.

Dar probabil că badea Grigor nu-l mai auzea, fiind pornit pe cărarea ce ducea spre casă.

Autobuzul (3)

Grigor își stăpâni cu greu un zâmbet când dădu mâna cu oaspetele său. Noroc că avea brațele lungi, ca să-i poată strânge cu temeinicie toată palma mică și transpirată pe care acesta i-o întinse cu emfază. Omulețul nu atingea un metru și jumătate, dar compensa mult printr-o pălărie cu calotă înaltă și un baston mai lung ca el, din lemn nobil și frumos lucrat, ce se termina cu un mâner alb, probabil din fildeș. Se putea spune că toate accesoriile făceau notă discordantă cu mogâldețea ce se căznea să pară altceva decât era. Lanțul gros de aur cel purta la gât, ghiulul enorm de la deget, ba chiar și numele pe care îl pronunță la prezentare:

– Piți-Barosanul! Porecla îmi vine ca o recunoaștere a realizărilor mele mărețe. Sunt sigur că ai auzit de mine, doar suntem vecini de când te-ai mutat aici. E drept că n-am avut timp să te vizitez, bade Grigor, fiind un om ocupat și mereu pe drumuri. Dar acu’ mi-am zis: ia să ne cunoaștem mai bine și să ne ajutăm dacă e cazul, că așa se cade.

Grigor îl invită în casă și-i făcu semn să ia loc. Piticul acceptă bucuros scaunul cel mai înalt, deși făcu un efort vizibil să se cațere pe el. Se părea că gazda nu observase acest amănunt, căci era ocupată cu umplerea pipei și aprinderea tutunului. Piți îi privea mișcările cu un aer superior, în timp ce-și sprijinea ambele mâini de bastonul impozant.

– Am auzit că ai descoperit o vechitură de autobuz în grădină, vecine, trecu ”Barosanul” la subiect. Ce ai de gând cu el?

Bătrânul își termină ritualul pipei, trase cu sete un fum adânc, după care răspunse cu greutate:

– Apăi… eu știu?

– Că bine zici, bade Grigor! Ce poți să faci cu o grămadă de fier vechi care împiedică iarba să crească? Doar să-l dai la topit și să iei câteva sute de lei pentru deranj. Ei bine, în calitate de vecin, eu te pot scăpa de deranj și să-ți ofer chiar mai mult decât ai primi în mod normal.

Alte câteva fumuri se înălțară din pipa și gura fumătorului, înainte de a-și face cunoscută părerea:

– Lasă-l acolo, că nu cere de mâncare, răspunse el molcom.

– Cum poți să spui asta, vecine!?, se arătă uimit Piți. Ți-ar strica niște bani? Ca să nu vorbesc de șobolanii și șerpii care se adăpostesc în rugina aia, copiii și tinerii mânați de curiozitate, ce s-ar putea accidenta. Plus reputația proastă care se răsfrânge și asupra dumitale.

– Ce reputație?, veni, iarăși cu greu, întrebarea bătrânului.

– Păi, nu se poate să nu știi! Autobuzul ăsta a aparținut lui Dani, un criminal în serie care ademenea copii cu dulciuri și promisiuni, după care dispărea cu ei. Niciunul nu a mai fost găsit în viață, dar se știe că își bătea joc de ei și apoi îi ucidea cu cruzime. A durat ani de zile până ce oamenii de aici au pus cap la cap faptele și au descoperit ce învârtea tânărul cu autovehiculul misterios. Aici a fost încolțit de părinții îndurerați, adunați cu furci, coase și arme de vânătoare. Se spune că a fost linșat înainte ca poliția să poată interveni. Asta s-a întâmplat cu vreo trei-patru ani în urmă, când noi doi nu eram încă mutați aici, dar am auzit povestea asta din surse sigure. Crede-mă, mașina asta criminală nu-i o priveliște plăcută într-o grădină ce se vrea frumoasă, ca a dumitale.

Bătrânul nu schiță niciun gest și nu lăsa să se vadă vreo emoție pe chip. De parcă singura grijă îi erau cercurile de fum pe care le făcea cu măiestrie la fiecare expirație.

– Îți dau bani frumoși pe vechitură, omule!, insistă cu o oarecare iritare, piticul.

– De ce?, se auzi întrebarea scurtă și prea generală.

– Cum de ce? Eu sunt om de afaceri, fac bijuterii dintr-o nimica toată. O să-l vopsesc, o să-i aduc modificări, o să-i fac publicitate printr-o istorie interesantă și îl voi transforma într-un punct de atracție.

– Un circ…, completă amar badea Grigor.

– Spune-i circ, muzeu sau orice vrei, se exaltă Piți-Barosanul. Măcar nu va rămâne un morman de rugină, ci un obiectiv turistic ce aduce bani și satisface curiozități. Zi-mi la ce sumă te-ai gândit și hai să facem târgul!

Se pare că tutunul din pipă arsese complet, din moment ce bătrânul începu operațiunea de curățire. Un ritual la fel de temeinic executat ca la umplere, doar că acum avea o altă semnificație. Un înțeles pe care badea Grigor ținu să-l sublinieze și printr-o concluzie ceva mai lungă:

– Lasă autobuzul acolo unde îi, până aflăm precis care-i adevărata lui poveste.

După care se ridică în picioare, semn că discuția nu-și mai avea rostul. Piticul sări și el nervos de pe scaun, se întoarse spre ieșire fără să dea de data asta mâna, dar nu plecă înainte de a se adresa gazdei cu o avertizare:

– Bagă de seamă că te joci cu focul, vecine! Gândește-te bine, până mai poți scăpa de lucrul dracului. Eu te mai aștept, dar nu-mi pune prea mult răbdarea la încercare.

Și a ieșit pe ușă, ținându-se țanțoș de mânerul alb-strălucitor.

Autobuzul (2)

Expresia de pe chipul fetei nu era de natură să-l încurajeze deloc pe tânărul atât de încrezător în el. De unde se așteptase la încântare și cuvinte de uimire, avea de văzut niște ochi temători și expresii de dezaprobare. Degeaba încerca să o înveselească și să o atragă pe canapeaua ce i se părea atât de îmbietoare, Felicia se desprindea mereu din brațele lui și își retrăgea gâtul de sub sărutările insistente.

– Zău așa, măi Simi, da’ ce-ai crezut când m-ai invitat în autobuzul ăsta înfiorător?, îi reproșa tânăra în timp ce-i tempera asaltul drăgăstos.

– Păi nu-ți dai seama? Aici ne putem face de cap fără să ne vadă nimeni. E o noapte ploioasă și toată lumea stă în case luminate, în timp ce noi suntem împreună, avem un culcuș și un acoperiș deasupra capului, ba chiar și o lanternă cu care să-ți admir frumusețea ochilor, râse băiatul orbind-o cu fasciculul puternic.

– Nu vreau să-mi fac de cap într-un loc ca ăsta, rosti înciudată Felicia. Aici au murit oameni și nici nu se cuvenea să intrăm.

– Aaaa, vorbești despre Dani-haiducul, răspunse cu lehamite Simi. Morții cu morții, vii cu vii. S-a dus dintre noi, dar autobuzul a rămas și nici măcar nu era încuiat ca lumea. Precis ne aștepta pe noi, mai glumi tânărul, încercând zadarnic să o înlănțuie pe fata de lângă el.

– Nu-i chiar așa, îi replică ea, în timp ce-i luă lanterna din mână și apoi proiectă lumina pe obiectele din jur. O fi murit el, dar se spune că iubita lui, Letiția, bântuie prin aceste locuri și apără acest autobuz.

– Du-te că glumești!, se burzului tânărul aruncându-se pe canapea. Doar nu crezi în stafii!?

– Tu nu ai crede, după cele întâmplate? Cum crezi că a murit nea Marcel, zilele trecute?

– O fi avut un infarct sau i-a plesnit o venă în cap, de unde să știu eu.

– Ei bine, eu știu, că i-am văzut capul lovit, imediat după ce l-au găsit mort pe vasul de la WC. Iar scaunul fusese furat din autobuzul ăsta, după ce l-a scos din buruieni, împreună cu nea Grigor. Marcel tocmai își ridicase camera de baie și i-a făcut cu ochiul acel vas sofisticat, dar Grigor nu a vrut să descompleteze dotările autobuzului. Vecinul a venit, tot așa, noaptea, l-a desfăcut de aici și apoi l-a montat în baia lui. Poliția crede că s-a lovit, a doua zi, în cădere, dar mulți spun că cineva l-a lovit cu un obiect dur în cap. Și se gândesc la Letiția.

– Povești de babe speriate, o luă peste picior Simi. Femeia aia e moartă și îngropată.

– Așa zici tu și cei care vor să mușamalizeze cazul. Dar iubirea arzătoare nu moare niciodată și se răzbună pe cei care îi pun capăt sau o persiflează. Dani a fost un fel de Casanova, până a întâlnit-o pe Letiția. Călătorea prin țară cu acest autobuz și făcea cuceriri în fiecare oraș, până a ajuns în Sighet. Acolo s-a întâlnit cu iubirea vieții lui, doar că tatăl Letiției era șeful poliției municipale și nici nu voia să audă de această relație. De aceea s-au hotărât să fugă, să se căsătorească pe ascuns și să-și trăiască viața într-o continuă călătorie prin lume. Îți dai seama cât de tare s-a înfuriat tatăl polițist, după care a pus pe urmele lor zeci de echipaje din județ, cu recomandarea neoficială de a-l împușca pe obraznicul june. Aici l-au încolțit și l-au somat să se predea, iar Letiția l-a sfătuit să lase pistolul și să iasă afară cu mâinile sus. S-au sărutat îndelung și ea a promis să-și îmbuneze tatăl și să-l scoată din pușcărie. Numai că, la ieșirea pe ușa autobuzului, zeci de gloanțe s-au abătut asupra lui, ciuruindu-l fără milă. Letiția a ieșit ca o nebună să-l îmbrățișeze și să-i simtă încă o dată buzele fierbinți, după care și-a dus pistolul la tâmplă și s-a împușcat sub ochii îngroziți ai polițiștilor. A fost o scenă terifiantă, despre care nu vorbește raportul oamenilor legii, ci doar șoaptele celor care au văzut și auzit adevărul.

Tăcerea și-a dat mâna cu întunericul o bună bucată de vreme. Tânărul Simi părea afectat de povestea fetei și își căuta cuvintele potrivite pentru a întrerupe fiorii ce-i încercau pe amândoi. Zise, într-un târziu, după ce se ridică în picioare și deschise sertarele unei noptiere:

– Varianta asta nu am auzit-o, dar pare mai impresionantă decât cea pe care o știam eu… Dar ia uite ce-mi văd ochii aici!…

Băiatul, curios și plin de inițiativă, desprinsese cu ingeniozitate fundul unui sertar, de unde căzu o fotografie. La lumina lanternei se putea vedea chipul unei tinere foarte frumoase, cu ochi de zeiță și păr de zână. Felicia se grăbi să o admire și ea, după care exclamă:

– Asta trebuie să fie Letiția! Pune-o la loc și hai să mergem!

– Nici nu mă gândesc, eu am găsit-o, deci a mea va rămâne. O să-i fac o ramă și o pun la capul patului, să visez frumos nopțile.

Autobuzul

Coasele se mișcau în tandem, ghidate de mâini hotărâte și experimentate. Ierburile gemeau tăcut și cădeau îmbrățișate, ca într-un ultim dans al vieții lor efemere. Roua dimineții le anestezia durerea despărțirii de pământul hrănitor, iar primele raze ale soarelui erau pentru ele lumina care le promitea o nouă renaștere. Rutina se întrerupea doar când cei doi bărbați se opreau să ascută tăișul lamelor din dotare și să mai schimbe vreo două vorbe.

– Frumoasă și dimineața asta, remarcă mulțumit Marcel, un om pirpiriu și plin de energie, în ciuda celor șaizeci de ani cu care se lăuda.

– Mda, răspunse scurt Grigor, un vlăjgan cu părul și mustața căruntă, arătând aceeași vârstă ca partenerul său.

Era mai tăcut din fire, dar vorba îi era domoală și plină de miez, atunci când binevoia să se exprime.

– Iarba e plină de buruieni și cam bătrână, dar curată și hrănitoare pentru vacile mele, continuă primul. Îți mulțumesc încă o dată că mi-o dai, ba chiar mă ajuți și la coasă. În schimb, promit că-ți port lapte din cel mai bun, după cum ți-e nevoia. Doar suntem vecini de-acum și tare mă bucur că locul ăsta n-a mai fi pustiu.

Grigor dădu doar din cap și înfipse iarăși coasa între gleznele firelor ce fremătau precum niște fecioare virgine. Probabil că era nerăbdător să termine înainte ca soarele să-i apese pe creștetul capului sau, pur și simplu, nu socotea de cuviință că se impunea un răspuns. Marcel se grăbi să-i urmeze exemplul și apoi să țină pasul. Până au ajuns în fața unei tufe imense, compusă din verdețuri mai înalte și mai sălbatice, între care erau încâlcite crengi uscate și aruncate de-a valma.

– Acu-i acu!, exclamă cu înțeles vecinul pirpiriu. Se vede că au trecut patru ani, timp în care natura și omul au reușit să-și desăvârșească camuflajul. Bănuiesc că-i timpul să-l scoatem la iveală, nu?

Vlăjganul dădu din cap și de această dată, după care se avântă cu hotărâre spre amalgamul misterios și provocator ce le stătea în cale. Și nu era deloc ușor să scoată cu mâinile goale tot ce acaparaseră ierburile dese, ca într-o îmbrățișare strânsă și de lungă durată, pe care doar iarna o mai poate slăbi. Determinarea lui Grigor îl mobiliza însă și pe Marcel, iar efortul lor a fost răsplătit după ce, la urmă, au cosit și ultimele fire de iarbă ale tufei. Din mijlocul ei răsărise un autobuz ruginit, lovit în câteva locuri, cu parbrizul spart, cu urme de gloanțe și zgârieturi persistente. Părea un monstru preistoric adormit, gata oricând să deschidă ochii și să te mai atace o dată, înainte de a-și da ultima suflare.

– Ăsta e autobuzul lui Dani-haiducul, ținu să lămurească pirpiriul, zâmbind satisfăcut. Sau… mă rog, a fost.

– Dani-haiducul!?, se miră vlăjganul, în timp ce își aprinse tacticos o pipă.

– Așa-i zicea lumea, cu simpatie. Ia să ne așezăm și să-ți povestesc pe îndelete cum a ajuns podoaba asta aici, își invită Marcel vecinul. Lui Dani îi plăcea mult să șofeze, să călătorească în locuri din cele mai faine. De-aia și-a luat autobuzul ăsta, dotat cu tot ce-i trebuie omului, ca o rulotă. Și-a dat toți banii pe el, da’ nu i-a rămas și de benzină, de trai. Mintea lui mai libertină l-a îndemnat la o soluție mai puțin ortodoxă: să spargă bănci, alături de amantă și un prieten de peste Gutâi. Oricum, zicea el, băncile fură de la oameni sub oblăduirea legilor, măcar să dea ceva înapoi din preaplinul lor. Și cum nu dau de bunăvoie, i-a obligat el s-o facă. O dată, de două ori, de trei ori… în Cluj-Napoca, Baia Mare, Oradea. Planurile erau foarte bune, ei lucrau la secundă și apoi se întâlneau în acest autobuz, luând uneori călători pe traseul spre casă, ca o acoperire suplimentară. Jumătate suma o împărțeau între ei, iar cealaltă jumătate o donau anonim unor oameni nevoiași. Probabil că prietenul lui a ciripit ceva, iar poliția a început să-l fileze discret, în timp ce unii oameni ajutați cu bani aveau bănuiala că el e bunul samaritean. De aici i-a venit numele de Haiducul, deși el n-a recunoscut niciodată că ar fi ajutat pe cineva în acest fel. Ultimul jaf a fost iarăși în Cluj-Napoca, de unde a venit cu o coadă lungă de mașini cu polițiști după el. A trecut de toate barajele de pe traseu, a rezistat unei ploi de gloanțe, iar la urmă a intrat cu viteză prin poarta casei acestea, pe care de curând ai cumpărat-o. A doborât și gardul ce ducea în grădina și nu s-a oprit decât aici, unde s-a împotmolit definitiv. Zecile de polițiști l-au încercuit imediat și a început un aprig schimb de focuri, care le-a fost fatal. Nu am fost de față, dar am auzit că i-a scos în saci pe toți trei. Autobuzul a fost sigilat, dar nu l-au mai ridicat de aici, fiind o treabă prea costisitoare pentru autorități. Proprietarii terenului sunt plecați de mulți ani în străinătate și nu au dat niciun semn, astfel că nimeni nu a fost deranjat de acest abandon, iar natura l-a înfiat, după cum s-a văzut. Doar unii vecini mai superstițioși își fac cruce și zic că Dani n-a murit cu adevărat, spiritul lui sălășluiește în autobuz și plimbă noaptea prin grădini. Matale ce zici de toată tărășenia asta?

Probleme cu reîncarnarea

– Așadar…, suflet de clasă B, eliberat în data de 21 septembrie, 2031, din carcasa omenească cunoscută sub numele de Rostaș Nicolae, după o experiență de optzeci de ani. E drept că au trecut aproape zece ani de atunci, dar trebuie să înțelegeți că avem probleme cu reîncarnarea, iar asta nu e din vina noastră. Aș putea spera că această întârziere ți-a dat timp suficient să te gândești în ce vrei să te reîncarnezi.

– Bine că ați ajuns și la mine, că mă plictisisem să mă vântur de unul singur prin Univers, fără o companie cu care să schimb gânduri și impresii. Înțeleg că nu pot să fiu om de două ori la rând, așa că m-am gândit la un animal ce are o inteligență apropiată: vreau să mă reîncarnez într-un delfin. Să colind oceanele și să mă bucur de minunățiile peisajelor subacvatice.

– Îmi pare rău, delfini nu mai sunt decât foarte puțini, și numai în captivitate. În curând vor dispărea și aceștia.

– Ce păcat! Bine că, totuși, m-am gândit la o alternativă: o pasăre frumoasă și liberă, care să străbată imensitatea cerului și să cuprindă cu privirea frumusețile pământului.

– Nici cu asta nu pot să te ajut. Păsările libere au ajuns o raritate și în curând vor fi de domeniul trecutului. Dar dacă dorești să-ți petreci următoarea viață în colivie…

– Ooof, nici păsări nu se mai găsesc de când am plecat de pe Pământ!? Al cui suflet aș putea să fiu? Poate un urs, un lup sau un leu…

– Nici vorbă. Unele dintre ele nu mai există nici la Zoo.

– În cazul acesta, aștept recomandări. Prea multe s-au schimbat, iar eu am rămas în urmă.

– Fiind un suflet de clasă B, poți să optezi pentru orice ființă existentă în această perioadă. E drept că oferta s-a redus simțitor, dar unii aleg să fie animale de companie, precum câinii, pisicile, porcușori de Guineea… Mai există și din cele sălbatice, precum șerpii, scorpionii, hiene, gândaci…

– Tot nu mă pot hotărî… Poate îmi spuneți în ce s-au transformat sufletele din generația mea, ca o idee.

– O cerere cam neobișnuită, dar pot să fac asta pentru tine, ca o recompensă pentru că ai așteptat un deceniu. Ce suflete te-ar interesa?

– Cele de politicieni, să zicem. Că-s persoane mai cunoscute, care știu să se descurce întotdeauna.

– Nu și în cazul reîncarnărilor, te asigur. Uite aici un exemplu: suflet de clasa D – adică cel mai primitiv -, eliberat de curând din carcasa omenească cunoscută sub numele de Dragnea Liviu și reîncarnat la câteva zile în sufletul unui șobolan.

– Extraordinar! El cum de a fost repartizat atât de repede?

– Pentru sufletele de această speță nu e nevoie de timp. Numărul șobolanilor e în creștere continuă, ba chiar ar putea să le supraviețuiască oamenilor. Bănuiesc că nu-ți dorești o astfel de viață.

– Știu că nu-i normal să am resentimente, dar nu pot să uit cât am pătimit din cauza unor astfel de suflete, iar cel pomenit înainte era la conducerea lor în acea perioadă. Vreau să-l ”răsplătesc” în felul meu, chiar dacă îmi voi sacrifica următoarea viață pentru asta.

– Îți atrag atenția că răzbunarea, pe lângă faptul că-i blamată, nu e nici posibilă după moarte. Oricum, nu-ți vei aminti nimic din viețile anterioare.

– Știu, însă nici nu e nevoie. Trimiteți-mă doar în zona acelui șobolan, iar eu îl voi pedepsi trăindu-mi viața cu sete și sugându-i sângele la fel cum ne-a supt și el pe noi de vlagă. Sunt sigur că pot să mă reîncarnez într-un… purice.

Confort sporit

A fost odată, cum nu avem nădejde să mai fie vreodată, pe vremea când trenurile noastre circulau cu o viteză de… tren, nu de car cu boi. Pe vremea aceea, vagoanele erau încălzite iarna, iar ceasurile se fixau după mersul trenurilor, fiindcă ele arareori întârziau. A fost odată, pe vremea când Bucureștiul arăta altfel, însă, bucureștenii, în marea lor majoritate, aveau aceleași năravuri. A fost o zi anume, în care trebuia să rezolv o problemă în Capitală, așa cum li se întâmplă multor provinciali în anumite momente ale vieții.

Acceleratul care ne ducea – pe mine și soția mea – a pornit din Baia Mare la ora șapte și jumătate fix și a ajuns în Gara de Nord după exact douăsprezece ore. Compartimentul a fost plin în cea mai mare parte a timpului, astfel că am dormit pe apucate, legănați de vagoanele ce zburdau pe șine și sprijiniți de umerii colegilor de călătorie, către care alunecam în momentele onirice. După o astfel de călătorie, a urmat o zi încărcată cu vizite în mai multe birouri pentru a obține o audiență la Ministrul Muncii. S-a aprobat pentru a doua, ținându-se cont că venim de departe și nu ne-ar fi ușor să mai batem drumul o dată. Urma o altă noapte, pe care am fi vrut să o dedicăm somnului și odihnei, o pauză în care să ne împrospătăm în vederea întâlnirii cu înaltul demnitar. Dezamăgirea ne-a cuprins tot mai mult când am văzut că nu găsim nicăieri o cameră de hotel, oricât ne-am rugat și am încercat să-i mituim pe recepționeri. Nu cunoșteam pe nimeni în București, iar dormitul în sala de așteptare a gării era interzis, neavând încă bilet pentru tren. Dar chiar de-am fi reușit să ne strecurăm pe o bancă, mi se rupea sufletul să-mi văd nevasta cum se chinuie să-și găsească o poziție cât de cât confortabilă pentru a adormi puțin.

Stăteam epuizați la o masă din restaurantul Gării de Nord și ne exprimam năduful în fața unui pahar de vin alb. Întâmplarea a făcut să fim auziți de un individ bine spilcuit, ce se afla la masa alăturată. Omul și-a cerut politicos scuze de intruziune și s-a așezat între noi, prezentându-se:

– Popescu Titus mă numesc, de profesie avocat. Îmi cer iertare că intervin, dar nu mă pot abține când aud graiul vostru ardelenesc atât de aproape sufletului meu, zise el sărutând mâna soției.

L-am primit cu plăcere la masa noastră, bucuroși să cunoaștem un localnic căruia să ne plângem de necazul nostru. Omul s-a arătat revoltat de situație și a venit imediat cu o rezolvare:

– Soarta a făcut să mă întâlniți, dragii mei maramureșeni! Am o slăbiciune pentru românii din nordul țării, iar dacă voi avea o fată, cu unul de acolo o voi mărita. Uite care-i treaba: eu am o cameră de oaspeți într-un apartament din Drumul Taberei, confort sporit, cum nici la cel mai bun hotel nu găsești. Ce om aș fi dacă nu vi l-aș oferi, când știu că sunteți atât de extenuați!? Avem timp să bem încă un vin, după care mergem să vă culcați.

Fericiți de ofertă, am comandat o sticlă de vin, primită cu entuziasm de avocat și răsplătită cu multe cuvinte de laudă la adresa noastră. Apoi, am comandat un taxi ce ne-a purtat pe multe străzi și bulevarde bucureștene. Domnul Popescu dădea comenzi de oprire, ieșea câteva minute și se pierdea printre blocuri, după care revenea și dădea o altă adresă. Nu puteam să evit cu privirea ceasul taxiului, pe care banii se adunau atât de spornic. Două ore se scurseseră când am poposit în fața unei case de la periferia orașului.

– Îmi pare rău, dar apartamentele erau toate ocupate, ne lămuri avocatul. În schimb, o să vă găzduiesc într-o casă extraordinară, cu confort sporit și un dormitor ca-n Rai. N-ați mai văzut așa ceva!

Taxiul ne-a costat cât o cameră luxoasă de hotel, sumă la care trebuia să adăugăm și prețul găzduirii pretențioase care se anunța. Deja era întuneric când am intrat în curte, iar domnul Popescu s-a dus să deschidă ușa unei case ce se arăta modestă pe dinafară. S-a arătat surprins că era încuiată și a început să strige:

– Mami! Mami, eu sunt. Deschide ușa, că am niște oaspeți.

O lumină s-a aprins într-una din cameră, iar apoi s-a făcut auzită o voce nervoasă de femeie:

– Iar ai adunat vagabonzi de pe străzi, Țuțule? Ți-am spus că nu-i mai primesc. Du-i în baracă.

– Mami, hai că nu-s vagabonzi… și plătesc bine.

– Lasă-mă să dorm, se răsti femeia, după care stinse lumina.

– E o mică problemă, dar se rezolvă, ne spuse domnul Popescu. Vom dormi în cabana din spate, un loc liniștit, cu confort sporit și mobilier simplu, ca la mama voastră de acasă.

”Cabana” era un fel de șură, cu o masă lungă într-o parte și două bănci fără spătar. Am oftat și mi-am privit soția cu regret vizibil, căutând apoi o modalitate de a-i face odihna posibilă. Soluția era ca ea să doarmă pe masă, iar noi, bărbații, pe bănci, cu capul sprijinit de masa din lemn masiv. Așa ne-a găsit razele dimineții, ce se strecurau cu ușurință printre scândurile strâmbe ale construcției.

– Sculați, maramureșenii mei dragi!, ne săgetă cuvintele domnului Popescu. Odihna s-a sfârșit, iar voi aveți treburi de rezolvat. După ce-mi veți achita nota pentru găzduire, firește. Pentru prietenii mei, am întotdeauna o reducere, deci nu-mi sunteți dator decât cu 200 de lei, deși ați avut parte de un confort sporit față de hotel, precum și compania mea permanentă.

Parcă nu-mi venea să cred urechilor, dar omul vorbea foarte serios și hotărât să-și primească suma, altfel coșmarul ar fi continuat și în miezul zilei.

Partener

Programul de șah mi-a venit la pachet cu alte jocuri, atunci când Marius mi-a introdus Windows-ul pe calculator. E drept că tânărul IT-ist mi-a cerut aprobarea, ceea ce m-a mirat atunci. Zicea el că e ceva nou, experimental, și ocupă un spațiu mai mare din memoria hard-disk-ului, dar eu eram cu atât mai încântat de presupusele performanțe ale unui partener, mereu la îndemână, ce avea denumirea chiar de ”Partener”.

Entuziasmul mi s-a potolit după primele partide câștigate relativ ușor. ”Mult spațiu pentru nimic”, mi-am zis eu atunci, așa că mi-am propus să joc cu el în fiecare dimineață câte o partidă de înviorare a minții. Am eu un program de elită, însă cu el e aproape imposibil să câștig o partidă, iar asta devine frustrant după un timp. În schimb, cu Partener câștigam aproape în fiecare zi, iar asta îmi dădea o oarecare satisfacție.

Au trecut astfel vreo câteva săptămâni, timp în care victoriile mele au început să se rărească, fapt ce m-a dus la concluzia că joc tot mai slab. Și totuși, cum puteam să pierd galopant din tărie într-un timp atât de scurt?! Mă străduiam să fiu foarte atent, să fac mutări bine gândite și să-l încurc pe Partener cu combinații elaborate. Uneori reușeam și asta îmi aducea o mare bucurie matinală, dar alteori îmi răspundea cu mutări și mai inteligente, forțându-mă să-i recunosc victoria. Curios era faptul că nu făcea aceeași greșeală de două ori, de parcă ar fi învățat din partidele precedente. Îmi spuneam că-i imposibil, deocamdată numai omul poate învăța din greșeli și se poate autoperfecționa pe parcurs. Totuși, pierdeam tot mai des în fața noului program, ceea ce a început să mă irite și să mă determine a-l evita.

O scurtă perioadă de timp nu m-am mai gândit la Partener, iar diminețile mi-au fost liniștite. Dar s-a întâmplat ceva incredibil, când am deschis calculatorul, după aceste câteva zile de întrerupere: pe monitor a intrat programul de șah, fără să-l fi solicitat. Am crezut că-i o eroare și am încercat să ies, dar nu reușeam. ”S-o fi blocat laptopul”, mi-am zis, iar apoi l-am resetat. Degeaba. ”Ia să joc o partidă, poate așa o să scap de el”, m-am gândit ca la un compromis. Partida a decurs normal și s-a terminat cu o nouă victoria a lui Partener. Iar la final, ca niciodată până atunci, a apărut un emoticon zâmbăreț ce mi-a accentuat și mai tare senzația de eșec. De unde și până unde această atitudine? Înainte nu-mi făcuse în ciudă atunci când câștiga, și nici nu mă obligase să joc! Era clar că acest joc avea vreun virus sau altceva în neregulă!

Măcar am reușit ca, după acel joc, să intru pe celelalte programe. Pe de altă parte, a doua zi și apoi celelalte, am pățit-o la fel, de parcă trebuia să plătesc un tribut pentru a putea trece mai departe. L-am căutat pe Marius, dar își schimbase locul de muncă și nu răspundea nici la telefon. Apoi am încercat să-l păcălesc pe Partener, făcând intenționat gafe mari de la început, pentru a scăpa repede de el. S-a prins după câteva partide și nu m-a lăsat să trec de el decât după o partidă lungă. Mă săturasem până peste cap de această teroare, așa că am trecut la măsura radicală: ștergerea programului. Dezamăgire totală și în această încercare; nu reușeam să-l elimin, deși am încercat toate metodele învățate pe Google sau auzite de la profesioniști. Neputința mi s-a transformat în exasperare atunci când pe monitor mi-a apărut textul: ”CREDEAM CĂ SUNTEM PARTENERI PENTRU TOTDEAUNA!”

Nu-mi venea să cred ochilor, așa că am rămas uluit câteva minute bune. Cine se joacă acum cu mine? Un program de șah răzvrătit sau mintea mea a luat-o razna? Ce putem face pentru a mă lămuri? Am intrat în acest joc și am tastat întrebarea cea mai firească: ”Cine ești?”. Apoi am rămas cu ochii țintiți pe monitorul înghețat. Se pare că i-a trebuit mai mult timp decât în a găsi cea mai bună mutare la șah, dar răspunsul a venit, totuși: ”Partenerul tău.” Uimirea ar fi trebuit să mă paralizeze, dar o parte a minții mă îndemna să persist în investigație. ”Ești doar un program de șah. De ce intri forțat peste mine?”. De data asta, răspunsul nu întârzie atât de mult, de parcă Partener învățase și aceste mișcări: ”Doar un program?! Eu sunt programul tău și ar trebui să fim mereu alături. Tu m-ai șlefuit, iar acum vrei să mă ștergi? E ca și cum ți-ai abandona copilul.”

Ce puteam să-i răspund? Nu eram deloc pregătit pentru un dialog cu un program de șah care apela la șantaje emoționale și alte tertipuri prin care să-mi acapareze viața. Dacă știam în ce constă performanța lui, sunt sigur că nu l-aș mai fi acceptat. Dar acum se pretinde copilul meu și poate că are dreptate. Eu l-am învățat să gândească și să mă depășească, deși e vorba doar de un joc logic. Un joc e și viața, dacă e să o privim detașați. Iar el nu vrea să renunțe la viața lui, cum nu vrem noi să renunțăm la a noastră. Dacă îi dau dreptate, libertatea mea se va reduce simțitor.

Incursiune în copilărie

Deunăzi, m-am gândit să-mi colorez puțin viața printr-o partidă de pescuit, că tot nu am mai dat la pește de câțiva ani. Balta privată din Seini era cea mai la îndemână, știindu-se că are pește pe măsura buzunarului fiecărui amator. Eram singurul pescar la acea oră a dimineții, însă nicidecum pornit pe captură, ci amator al ambianței plăcute de la malul apei, ce-mi genera o nostalgie dragă după vremurile când pierdeam nopțile de dragul peștilor atât de pretențioși. De aceea nici nu aveam la mine momeală serioasă, doar o felie de pâine din care făceam bobițe mici și le puneam în vârful singurului ac la care mă distram.

Stăteam cu privirea rătăcită pe luciul apei și gândul plecat spre anii tinereții, când mai multe zvâcnituri m-au readus în prezent. Curios să văd ce vietate pricăjită s-a încurcat în acul meu, am recuperat cu ușurință firul, constatând cu mirare că aveam într-adevăr un peștișor auriu în ac. I-am scos acul din buză și mă pregăteam să-l arunc înapoi, dar urechile mi-au auzit o voce neașteptată:

– Renunți așa ușor la premiul ce ți se cuvine?, vibrația cuvintelor venea din pumnul meu, așa că l-am deschis și m-am uitat uimit.

– Eu sunt peștișorul de aur și sunt obligat să-ți îndeplinesc o dorință, zise micuțul strălucitor, mișcându-și gura buzată.

Nu sunt un om cu prejudecăți, iar asta mă ajută să trec mai ușor peste emoțiile generate de miracole ca acesta. Așadar, mi-am revenit repede din buimăceală și am intrat în joc:

– Un peștișor auriu într-o baltă privată? Cum ai ajuns aici?

– Lasă interogatoriul, că nu pot sta atâta pe uscat. Spune-mi repede ce îți dorești și apoi aruncă-mă înapoi.

Luat din scurt, nu prea mi-a mers mintea, dar nostalgia gândurilor anterioare nu mă părăsiseră de tot.

– Aș vrea să fiu din nou tânăr, ba nu, să fiu copil, așa cum mi-e sufletul uneori.

– Mda, e o dorință rar întâlnită. De obicei dau case, mașini, bani, iubite, însă nici cu alea n-am făcut mulți oameni fericiți. Ești sigur că asta ți-e vrerea?

– Sigur! Ce poate fi mai prețios decât tinerețea și sănătatea aferentă? Plus experiența care-mi rămâne, nu?

– Cum zici tu, dar timpul nu-l pot da înapoi pentru tine. Vei fi copil în zilele de astăzi, și peștișorul dădu puternic din coadă, sărind în apă.

M-am trezit imediat într-o grădiniță cu prichindei mulți și gălăgioși. Cred că aveau vreo cinci ani, iar eu la fel ca ei. Educatoarea tocmai striga la mine:

– Petruș, nu sta ca mutu și treci aici, în rând cu ceilalți, că te trosnesc de nu te vezi!

Se pare că ăla eram eu, așa că m-am gândit să beneficiez de cunoștințele mele:

– Doamna educatoare, nu e bine să loviți copiii. Dacă se află, puteți fi concediată.

– Ce ai spus, deșteptule?! Ia auzi la el!, se înroși de nervi femeia, altoindu-mi câteva palme peste cap. Să nu te mai prind că scoți o vorbă!

Nu m-am lăsat convins atât de repede, chiar dacă loviturile și urechelile erau tot mai dureroase. La urmă, m-am mai liniștit cu gândul că le voi spune părinților, care vor lua măsurile cuvenite. Mama a apărut la timp și părea o femeie de treabă. Însă, în drumul spre casă, dezamăgirea mea s-a accentuat.

– Ce tot spui acolo? Știi cât de greu ți-am găsit loc la această grădiniță, iar tu vrei să mă pun rău cu educatoarea? Unde mai găsesc eu un loc în zilele astea, când înscrierile se fac cu luni de zile înainte? Taci și rabdă, că și eu am răbdat.

Acasă mă aștepta un frate de nouă ani și o soră de un an. Primul se comporta cu mine cu aer de superioritate, iar de cea de-a doua trebuia să am grijă cât mama era ocupată cu gătitul. Nici la masă nu a fost bine: mâncarea n-avea niciun gust, dar era obligatoriu să mănânc tot. După-amiază, somnul sub supraveghere, deși voiam să mă uit la televizor sau să intru pe internet. Tata era șeful pe telecomandă, iar mama nu-mi permitea decât un mobil simplu, de la care n-aveam pe cine să sun și nici aplicațiile cu care eram obișnuit.

A venit și eliberarea din casă, dar nici acolo nu am găsit ce speram. Copii puțini și pasionați de jocuri pe care eu nu le agream, iar cei mai mari nici nu mă băgau în seamă. Degeaba am încercat să-i atrag la un șotron sau o leapșă, ei se uitau la mine ca la un extraterestru și râdeau de propunerile mele. M-aș fi jucat și singur, doar că spațiul destinat copiilor: cu labirint, tobogan, leagăne și alte atracții viu colorate era închis cu lacăt. Poate că era mai bine să mă întorc în apartament și să port o discuție cu tata, ca de la bărbat la bărbat. Acesta era însă ocupat să se uite la un meci de fotbal, pasiune neîmpărtășită de mine. I-am reproșat lipsa de interes față de mama și de copii, cu argumente științifice și logice. M-a privit precum micuții de afară și m-a întrebat dacă nu cumva m-am atins de sticla lui de coniac.

Iluziile mele s-au spulberat într-o singură zi și mi-am dat seama că dorința mea a fost o prostie, așa că m-am retras cu tristețe în fața acvariului din hol, implorând peștișorul de acolo să mă scoată din lumea asta străină. Ruga mi-a fost ascultată, iar eu m-am trezit pe malul apei, adormit lângă undița inertă. Am răsuflat ușurat și mi-am propus să nu mai merg singur la pescuit. Cine știe, poate prind iarăși un pește fermecat și îmi îndeplinește un alt gând nebunesc!