Incursiune în copilărie

Deunăzi, m-am gândit să-mi colorez puțin viața printr-o partidă de pescuit, că tot nu am mai dat la pește de câțiva ani. Balta privată din Seini era cea mai la îndemână, știindu-se că are pește pe măsura buzunarului fiecărui amator. Eram singurul pescar la acea oră a dimineții, însă nicidecum pornit pe captură, ci amator al ambianței plăcute de la malul apei, ce-mi genera o nostalgie dragă după vremurile când pierdeam nopțile de dragul peștilor atât de pretențioși. De aceea nici nu aveam la mine momeală serioasă, doar o felie de pâine din care făceam bobițe mici și le puneam în vârful singurului ac la care mă distram.

Stăteam cu privirea rătăcită pe luciul apei și gândul plecat spre anii tinereții, când mai multe zvâcnituri m-au readus în prezent. Curios să văd ce vietate pricăjită s-a încurcat în acul meu, am recuperat cu ușurință firul, constatând cu mirare că aveam într-adevăr un peștișor auriu în ac. I-am scos acul din buză și mă pregăteam să-l arunc înapoi, dar urechile mi-au auzit o voce neașteptată:

– Renunți așa ușor la premiul ce ți se cuvine?, vibrația cuvintelor venea din pumnul meu, așa că l-am deschis și m-am uitat uimit.

Imagine similară

– Eu sunt peștișorul de aur și sunt obligat să-ți îndeplinesc o dorință, zise micuțul strălucitor, mișcându-și gura buzată.

Nu sunt un om cu prejudecăți, iar asta mă ajută să trec mai ușor peste emoțiile generate de miracole ca acesta. Așadar, mi-am revenit repede din buimăceală și am intrat în joc:

– Un peștișor auriu într-o baltă privată? Cum ai ajuns aici?

– Lasă interogatoriul, că nu pot sta atâta pe uscat. Spune-mi repede ce îți dorești și apoi aruncă-mă înapoi.

Luat din scurt, nu prea mi-a mers mintea, dar nostalgia gândurilor anterioare nu mă părăsiseră de tot.

– Aș vrea să fiu din nou tânăr, ba nu, să fiu copil, așa cum mi-e sufletul uneori.

– Mda, e o dorință rar întâlnită. De obicei dau case, mașini, bani, iubite, însă nici cu alea n-am făcut mulți oameni fericiți. Ești sigur că asta ți-e vrerea?

– Sigur! Ce poate fi mai prețios decât tinerețea și sănătatea aferentă? Plus experiența care-mi rămâne, nu?

– Cum zici tu, dar timpul nu-l pot da înapoi pentru tine. Vei fi copil în zilele de astăzi, și peștișorul dădu puternic din coadă, sărind în apă.

M-am trezit imediat într-o grădiniță cu prichindei mulți și gălăgioși. Cred că aveau vreo cinci ani, iar eu la fel ca ei. Educatoarea tocmai striga la mine:

– Petruș, nu sta ca mutu și treci aici, în rând cu ceilalți, că te trosnesc de nu te vezi!

Se pare că ăla eram eu, așa că m-am gândit să beneficiez de cunoștințele mele:

– Doamna educatoare, nu e bine să loviți copiii. Dacă se află, puteți fi concediată.

– Ce ai spus, deșteptule?! Ia auzi la el!, se înroși de nervi femeia, altoindu-mi câteva palme peste cap. Să nu te mai prind că scoți o vorbă!

Nu m-am lăsat convins atât de repede, chiar dacă loviturile și urechelile erau tot mai dureroase. La urmă, m-am mai liniștit cu gândul că le voi spune părinților, care vor lua măsurile cuvenite. Mama a apărut la timp și părea o femeie de treabă. Însă, în drumul spre casă, dezamăgirea mea s-a accentuat.

– Ce tot spui acolo? Știi cât de greu ți-am găsit loc la această grădiniță, iar tu vrei să mă pun rău cu educatoarea? Unde mai găsesc eu un loc în zilele astea, când înscrierile se fac cu luni de zile înainte? Taci și rabdă, că și eu am răbdat.

Acasă mă aștepta un frate de nouă ani și o soră de un an. Primul se comporta cu mine cu aer de superioritate, iar de cea de-a doua trebuia să am grijă cât mama era ocupată cu gătitul. Nici la masă nu a fost bine: mâncarea n-avea niciun gust, dar era obligatoriu să mănânc tot. După-amiază, somnul sub supraveghere, deși voiam să mă uit la televizor sau să intru pe internet. Tata era șeful pe telecomandă, iar mama nu-mi permitea decât un mobil simplu, de la care n-aveam pe cine să sun și nici aplicațiile cu care eram obișnuit.

A venit și eliberarea din casă, dar nici acolo nu am găsit ce speram. Copii puțini și pasionați de jocuri pe care eu nu le agream, iar cei mai mari nici nu mă băgau în seamă. Degeaba am încercat să-i atrag la un șotron sau o leapșă, ei se uitau la mine ca la un extraterestru și râdeau de propunerile mele. M-aș fi jucat și singur, doar că spațiul destinat copiilor: cu labirint, tobogan, leagăne și alte atracții viu colorate era închis cu lacăt. Poate că era mai bine să mă întorc în apartament și să port o discuție cu tata, ca de la bărbat la bărbat. Acesta era însă ocupat să se uite la un meci de fotbal, pasiune neîmpărtășită de mine. I-am reproșat lipsa de interes față de mama și de copii, cu argumente științifice și logice. M-a privit precum micuții de afară și m-a întrebat dacă nu cumva m-am atins de sticla lui de coniac.

Iluziile mele s-au spulberat într-o singură zi și mi-am dat seama că dorința mea a fost o prostie, așa că m-am retras cu tristețe în fața acvariului din hol, implorând peștișorul de acolo să mă scoată din lumea asta străină. Ruga mi-a fost ascultată, iar eu m-am trezit pe malul apei, adormit lângă undița inertă. Am răsuflat ușurat și mi-am propus să nu mai merg singur la pescuit. Cine știe, poate prind iarăși un pește fermecat și îmi îndeplinește un alt gând nebunesc!

Cum am ratat o moștenire

Nu cred că am întâlnit un copil căruia să nu-i placă dulciurile. Firește că și eu am fost tare dornic de ele, mai ales când era vorba de prăjituri. Pe această temă, îmi revine mereu în minte o întâmplare din vremea când eram elev, mai precis pe la zece ani.

Internat fiind la un spital din București, pentru o intervenție chirurgicală, profitam din plin de zilele necesare analizelor postoperatorii, hoinărind pe holuri și intrând pe toate ușile deschise. Mâncarea era bună și îndestulătoare, dar întotdeauna, la desert, se putea și mai bine. Mircea, un tânăr de optsprezece ani, cu un picior în ghips, îmi povestea că dacă trec de ușa de la capătul holului principal, pot ajunge într-o aripă unde sunt internați adulți, în principal oameni în vârstă, pentru refacerea și recuperarea capacității de muncă. Acolo, zicea el, o să primesc prăjituri câte pot eu să mănânc. Îl ascultam cu gura căscată, ca pe un prezicător cu har, și îmi saliva gura numai gândindu-mă la acele bunătăți.

Două zile am tot încercat ușa spre paradisul de dincolo, însă o găseam mereu închisă. Dar se întâmpla uneori ca infirmierele sau alte cadre medicale să uite sau să amâne pentru câteva minute zăvorârea intrării, iar norocul mi-a surâs în cea de-a treia zi. Mare emoție pentru mine când am trecut granița, cu inima temătoare și grăbindu-mă să nu fiu întors din drum. Am împins cu putere de roțile scaunului cu rotile, până am ajuns la o bifurcație neprevăzută a culoarului. Mircea nu mi-a pomenit de ea, iar eu nu știam dacă e bine s-o iau pe drumul din stânga sau pe cel din dreapta. Presat de timp și bazându-mă pe noroc, am ales holul din stânga, continuând să rulez cu spor.

Nu a trebuit să merg prea mult și am oprit în dreptul unei uși de salon deschisă larg. Înăuntru, doi bătrâni jucau table, în timp ce al treilea comenta și umplea niște pahare. Când m-au observat, am fost poftit cu amabilitate înăuntru, intrând în centrul lor de atenție. Cel mai în vârstă dintre ei, care era și cel mai respectat, părea să fie tare bucuros că m-a întâlnit, mai ales când a auzit că avem același nume de familie. Mă întreba dacă nu știu să am rude în București, pentru că familia lui provine din părțile mele, iar acum nu mai are pe nimeni. În schimb, deține o avere impresionantă, dar nu știe cui să o lase. Eu inspectam din priviri salonul, dar în afară de băutura din care tot gustau, nu am văzut nimic dulce. Astfel că am acceptat să gust și eu din ea, neștiind cât de ușor se urcă vermutul la cap. Am aflat a doua zi, când mahmureala de după m-a ținut la pat, neștiind infirmierele de ce sunt atât de cuminte. Iar Mircea mă certa că nu am ales calea cea bună, spre saloanele femeilor.

Trebuia să mă reabilitez în fața lui și să-mi îndeplinesc visul, ceea ce am reușit foarte curând. De data asta părea că am ajuns cu adevărat în rai, când două femei, trecute bine de a doua tinerețe, m-au invitat în camera lor. Era foarte frumos acolo, cu flori proaspete pe masă și, mai ales, un tort mare și o tavă cu prăjituri alături. Zânele bune zâmbeau mereu la mine și, printre întrebările puse cu blândețe, îmi strecurau în brațe câte o farfurioară cu bunătăți cremoase, cum nu mai mâncasem în viața mea. Eram îndemnat să gust din fiecare, ba fiindcă-i făcută de nepoata uneia, de fiica celeilalte sau dintr-o rețetă recomandată de ele. Am petrecut câteva ore acolo, chiar dacă nu mai încăpea în mine nicio înghițitură de prăjitură sau suc. La plecare, mi-au pus într-o pungă din toate, să am și pentru cină, m-au pupat pe obraji și m-au rugat să le mai caut.

Imagini pentru imagini cu prăjituri

Mircea m-a primit cu brațele deschise, când a văzut ce delicatese i-am adus. Atunci am aflat că încercase și el o astfel de incursiune, dar era prea mare să înduioșeze inimile bătrânelor ce tânjeau de dorul copiilor și a nepoților. Puțin după aceea am fost operat și imobilizat la pat, plimbările mele devenind doar o amintire. Bătrânul care avea același nume cu mine m-a căutat de câteva ori, tot îndemnându-mă să-i întreb pe părinți dacă știu să aibă rude în Capitală. Un simplu da, ar fi putut să mă transforme într-un moștenitor, dar pe mine nu mă atrăgea ideea unei averi, din moment ce omul nu venea niciodată cu prăjituri.

Celor două jumătăți

Am fost provocat de cineva la niște versuri închinate celei mai mari însușiri ale femeii, aceea de reproducere. După ce, persoana care vrea să rămână anonimă, a compus versuri dedicate însușirii de însămânțare pe care o are bărbatul. Iată ce a ieșit din această colaborare:

LUI (autor nedivulgat)

Pilon al omenirii, de viață purtător,
Tu porți sămânța vieții, miracol sau mister
Tu-ncununezi iubirea și-i dai aripi de zbor
Să guverneze sacru între pământ și cer.

Cu forță și tărie iubirii dai avânt
O faci o rugăciune când e curată, pură,
Dar poți să faci cenușă, purtată doar de vânt,
Când faci păcat și-mprăștii în juru-ți numai ură.

Deși tu porți sămânță a omenirii-ntregi,
Un zeu te face omul cu sufletul curat.
Poți zămisli în lume doar împărați și regi
Sau poți să fii un vierme de intri în păcat.

Imagini pentru poze cu îndrăgostiți

ODĂ FLORII OMULUI (contribuția mea)

Tu, floarea cea mai ascunsă,
Fără martori și lumină,
Doar de dragoste pătrunsă,
Înflorești o dată-n lună.

Iar atunci, când simți fiorul,
Și cronometrul te sună,
Atragi polenizatorul
Cu sămânța cea mai bună.

Și-l provoci la luptă dreaptă
Pe falnicul cu tărie,
Ce-n strânsoarea-ți delicată
Va fi stors ca o lămâie.

Din sămânța cucerită,
Atrasă s-ajungă-n față,
Numai celei ce merită
O să îi oferi tu viață.

Și minunea se produce:
Timp de nouă luni de zile
Tulpina-ți va reproduce
Un urmaș ce-l chemi „copile”.

Intrusul

Nici eu, și nici Mitru, nu l-am observat când a poposit în dreapta noastră, pe malul bălții din Satulung. Eram preocupați de sculele noastre noi de pescuit, dintre cele mai sofisticate pe care le-am găsit în Baia Mare. Bețe lungi și lansete strălucitoare, fire din cele mai rezistente, momeală variată și apreciată de pești, mulinete cu mulți rulmenți și clopoței de avertizare la mișcarea vreunei posibile capturi. Am cheltuit o sumă considerabilă pe toate astea, dar eram mândri de cum arătau și aveam mari speranțe că, de data asta, norocul ne va surâde. Chiar dacă până atunci nu am scos nimic din această baltă, deși o vizitam foarte des, mai ales că aici găseam și râme groase și lungi, o delicatesă pe care-ți venea s-o mănânci din ochi.

Imagine similară

– Bună ziua, a fost salutul prin care noul venit și-a făcut cunoscută prezența.

I-am răspuns amândoi cu un „bună” și o privire fugară. Era un bărbat tânăr, bine bronzat, desculț, cu pantaloni scurți și uzați.

– Ați prins ceva?, puse el întrebarea care nu ne-a picat bine.

– Încă nu, am răspuns eu. Dar abia am venit.

De fapt erau cam șase ore de atunci, însă timpul e relativ pentru fiecare.

– Frumoase undițe aveți!, continuă el admirativ, fapt care ne unse la inimă.

– Tot ce-i mai bun pentru pești, am confirmat tot eu complimentul, Mitru fiind atent la fiecare mișcare de pe luciul apei.

– Văd că aveți un băț pe care nu-l folosiți, observă individul. Mi-l puteți împrumuta câteva minute?, să mă joc mai mult, că nu-s priceput la sportul ăsta.

Abia atunci binevoi și prietenul meu să intre în discuție, mai ales că era o undiță veche de-a lui:

– Poți să-l iei, dacă vrei să-ți încerci răbdarea.

– Da’ îmi dați și vreo doi metri de fir, mai îndrăzni să ceară străinul după ce observă că nu are.

– Ia și fir de pe tamburul ăsta, îi întinse Mitru.

Omul mulțumi și se apucă să-și pregătească cu entuziasm instrumentul. După câteva minute:

– Se poate să-mi împrumutați și un ac, dacă aveți în plus?, supralicită individul, cu aceeași voce rugătoare.

Mitru oftă deja agasat, dar căută în trusă și alese un ac la întâmplare.

– Poate vrei și un plumb, anticipă el în timp ce i-l întinse.

– Nu vreau să fiu tupeist. Lăsați c-am găsit pe-aproape o piuliță, tocmai potrivită la greutate. Dar nu m-aș supăra dacă mi-ați da o râmă.

Un alt oftat din partea prietenului meu, atunci când îi întinse cutia cu momeala cerută, însă ne-am consolat la gândul că intrusul o să ne lase în pace, acum că bățul lui era complet echipat. Așa a și fost: omul s-a îndepărtat vreo zece metri de noi și a aruncat momeala, nu prea departe. Noi îl priveam cu coada ochiului, curioși să vedem cât rezistă în bătaia soarelui, fără pălărie și fără vreo șansă să prindă ceva într-un loc atât de pretențios. De aceea ne-am intrigat la culme când am auzit o exclamație de bucurie din gura lui și am văzut apoi cum se învolburează apa acolo unde-și aruncase râma. Omul trăgea cu mâna de fir și striga către noi:

– Veniți repede cu minciogul, că-i pe fir dihania!

Uimiți de întorsătura atât de puțin probabilă, am acționat instinctiv și i-am dus instrumentul cerut, ba chiar l-am ajutat să extragă din apă crapul de vreo cinci kilograme. Individul îl ținea fericit în brațe și nu înceta să-i laude frumusețea, în timp ce noi îl priveam tâmp. În cele din urmă, când entuziasmul i se mai potoli, ni se adresă cu o nouă rugăminte:

– Nu aveți cumva o pungă sau o plasă veche în care să-l pun?

– Lasă că te descurci tu și fără, îi răspunse Mitru, înciudat.

– Nu ar fi nicio problemă, dar poate mă vede un inspector de la asociație, iar eu nu am permis de pescuit, ne lămuri intrusul norocos.

– N-avem nimic, îi răspunse scurt Mitru.

Omul n-a avut încotro și s-a îndepărtat fără nici măcar să ne mulțumească pentru ajutor. Doar vorbele prietenului meu îmi răsunau în urechi, după ce și-a dat cu clopul de pământ:

– Venim aici de ani buni, hrănim peștii cu cele mai alese momeli, dăm o grămadă de bani pe benzină și scule, ne pierdem nopțile dormind în frig sau făcând insolație, dar vine unul cu mâinile goale, fără permis și experiență și ne ia captura la care visam. Cum să nu te enervezi?!

Atunci a fost ultima dată când am pescuit pe balta din Satulung.

Imaginea e preluată de pe Google

Golanul

Aproape fiecare oraș din România are măcar câte un cartier în care țiganii fac legea, fiind majoritari. Ceilalți oameni se feresc pe cât pot să circule prin acele zone, darămite să se mute acolo. În Baia Mare, cartierul Vasile Alecsandri avea acest renume, iar eu știam acest lucru. Totuși, în anii 80′, tentația unui apartament cu două camere, confort unu, a fost pentru mine mai mare decât frica de locatarii tuciurii care mișunau printre blocurile noi, multe din ele construite cu ajutorul deținuților. M-am mutat din garsonieră, visând la un dormitor separat, o bucătărie mare și dotată cu de toate, precum și o cameră de zi spațioasă, tocmai bună pentru a primi musafiri.

Apartamentul era situat la parter și nu cunoșteam încă niciun vecin de pe scară. De aceea m-am mirat când, încă din dimineața celei de-a doua zi după mutare, cineva a sunat la ușă. Îmi propusesem să fiu mai suspicios în relațiile cu persoanele pe care le primesc în casă, de aceea nu am deschis din reflex. Mă uit întâi pe vizor și văd un bărbat bronzat, la vreo treizeci de ani, de statură potrivită și cu o figură jovială. Era firesc să întreb:

– Cine e?

– Eu, răspunse el, ca o glumă.

– Care eu?

– Golanul…, vecinul de vizavi

La auzul acestui apelativ, mi-a pierit de tot cheful de a deschide ușa, așa că am găsit o scuză:

– Îmi pare rău, dar nu mă simt bine și am nevoie de odihnă. Veniți altădată.

– Bineee…, cum vrei, am mai auzit eu înaintea sunetului de pași care se îndepărtau.

A doua zi dimineață, când cobor să pornesc Trabantul, îl găsesc întors de-a curmezișul bulevardului. Noroc că nu era zgâriat și nici miliția nu trecuse pe acolo. În gândul meu, am dat vina pe vreo ceată de bețivi care și-au încordat mușchii peste noapte. Mă amăgeam că o fi un gest izolat, ca un botez la venirea într-un nou cartier. După-amiază, ”vecinul de vizavi” a revenit la ușă, iar eu am refuzat din nou să-l primesc. O fi o coincidență, dar în dimineața următoare, am găsit ștergătoarele de parbriz îndoite în mai multe locuri, fiind necesar să le înlocuiesc. Asta m-a făcut să-l primesc pe vizitator la a treia solicitare.

– Salut, vecine!, mi s-a adresat el, întinzându-mi mâna. Eu sunt Golanul, cel mai bun vecin pe care ai putea să-l ai. Poți să-mi ceri orice și îți dau, iar dacă nu am, fac rost. La mine nu există imposibil. Mă cunoaște tot cartierul și toți milițienii îmi sunt prieteni.

Îi strâng mâna și mă prezint, la rândul meu. Ochii lui nu aveau pic de stare, evaluându-mă rapid și trecând apoi la cercetarea fiecărui lucru din locuință.

– Văd că ești boier mare, ai mașină la scară și magnetofon, zise el cu o invidie nedisimulată.

Mi-am dat seama că țiganul ăsta o să-mi facă multe probleme. Singura soluție era să fiu prietenos, ca o taxă de protecție pentru liniștea atât de prețioasă. Nu am aflat niciodată dacă Golanul era numele lui adevărat sau o poreclă primită pe merit, fiindcă îi plăcea să vagabondeze și își schimba locul de muncă de câteva ori pe an. Locuia la etajul patru al blocului de vizavi, unde avea o nevastă frumoasă, pe care avea grijă să o țină mereu ocupată, cu câte un copil de mână, unul în brațe și altul în pântec. În timp ce el își găsea câte o amantă în fiecare zi. Știu doar că, de la acea discuție, Trabantul meu nu a mai avut de suferit. Nu puteam să spun același lucru și despre mine, pentru că aproape nu era zi în care Golanul să nu mă viziteze.

Dacă voiam să dorm și lăsam ușa închisă, îmi intra pe geam și mă trezeam cu el la căpătâiul patului. Astfel l-am găsit odată, când m-a trezit, întrebându-mă:

– Poți să-mi dai o sută de lei împrumut?

Buimac de somn și iritat de tupeul lui, i-am răspuns că nu am. Dar el insistă:

– Gândește-te bine, că nu-mi place să fiu mințit. Să știu eu mai bine câți bani ai!?

Atunci m-am uitat spre locul în care pusesem portmoneul cu actele și patru sute de lei, dar nu mai era acolo. Parcă mi-a înghețat inima, în timp ce el se distra pe socoteala mea.

– Dacă mă împrumuți, te ajut să-l găsești, mi-a propus el târgul.

Am promis, iar el a scos portmoneul din buzunar. Altă dată, aveam de mers pe o stradă periculoasă, controlată de un clan țigănesc periculos. De aceea m-am gândit că mi-ar prinde bine să-l am pe Golan alături. Ajunși la destinație, vedem cum se apropie de noi un grup de patru țigănuși adolescenți, înarmați cu cuțite și bâte. Unul dintre ei, care părea conducătorul, avea o bentiță pe frunte de ziceai că-i Winnetou înfuriat. Nu am apucat să-mi motivez prezența, că s-au dezlănțuit cu o ploaie de amenințări, înjurături și lovituri de cuțite în caroseria de carton presat a Trabantului. Doar fuga m-a salvat și a mai diminuat numărul de zgârieturi. Ajunși la o distanță sigură, îl văd pe Golanul cum scoate un lanț, dosit alături:

– Au avut noroc că ai demarat, altfel uite cu ce îi linișteam!

Imagini pentru imagini cu romi cu cuțite

Golanul știa să-i atragă pe puradei de partea lui, oferindu-le ponturi de câștiguri necinstite. Păgubiții nici nu știau, de cele mai multe ori, ce i-a lovit. Așa s-a întâmplat și cu mine, când vecinul de vizavi m-a ținut de vorbă până târziu în noapte. Mi s-a părut curios faptul că și-a instalat scaunul în fața ușii de la baie, împiedicându-mi accesul. Doar după ce a plecat și am intrat la toaletă, am văzut că lipsea de acolo tot ce s-a putut scoate pe geamul de aerisire: detergentul, săpunul, prosoapele, parfumul, oglinda mică, hârtia igienică…

Nu puteam să-mi arăt supărarea, fără a risca să-mi pierd sprijinul, atâta cât era. Ba dimpotrivă, am fost prietenos în continuare, iar când Golanul mă solicita să-l duc undeva cu mașina, mă conformam. A fost și o excepție, când l-am refuzat, dar era să se termine tragic, pentru că Golanul mi-a subtilizat cumva cheile și a făcut câteva raiduri prin cartier. Noroc că l-a oprit miliția, înainte să facă vreun accident, și mi l-a adus plocon acasă. Golanul susținea că eu i-am dat cheia, dar agentul m-a crezut pe mine și am scăpat amândoi cu o mustrare.

Multe necazuri am avut eu cu Golanul, în cei trei ani și jumătate, cât am locuit în cartierul Hotvon – asta fiind denumirea lui populară -, dar tare ușurat am răsuflat când m-am mutat înapoi, în alt bloc de garsoniere. O singură dată m-a vizitat după aceea, însă, de data asta, nu l-am mai tratat cu aceeași generozitate. Mă bazam pe faptul că nu mai sunt pe terenul lui, iar asta mi-a dat curaj. Doar că, dimineață, am văzut că cineva mi-a forțat rezervorul și mi-a furat toată benzina. A fost surpriza de rămas bun a Golanului.

Cu horoscopul la analiză

– Măi Costică, lămurește-mă și pe mine cum stă treaba cu horoscopul ăsta.

– Dar ce nu înțelegi, Milule?

– Așa-i că amândoi suntem „berbeci”? Așa-i! Așa-i că amândoi suntem săraci? Așa-i! Atunci cum mama mă-sii spui că ție ți se împlinesc mereu previziunile, iar mie niciodată?! Păi, după cum se anunță aproape zi de zi, ar trebui să câștigi mulți bani, să ai cel puțin o iubită fidelă și mai mulți prieteni cu care să te distrezi și să călătorești. Nu să stai doar în preajma mea și să faci ochi dulci fiecărei dudui, care nici nu te bagă în seamă.

– Greșești, amice!, se revoltă Costică. Nu mă pot plânge de iubire și nici de bani, te asigur. Tocmai pentru că-s născut într-o zodie norocoasă și știu cum să profit de asta, chiar dacă oamenii ca tine nu observă. Știi care-i baiul cu tine? Ești neîncrezător și neatent la detalii, de aceea nu-ți ies prezicerile. În schimb, eu nu ies din casă până nu citesc horoscopul și mă pregătesc sufletește pentru a-l întâmpina cum se cuvine.

– Și cum te pregătești? Îți calci cămașa și îți pui costumul potrivit?

– Nu-i loc de bășcălie, că d-aia nu ai tu parte de împliniri. Mă pregătesc sufletește, măi Milule, iar asta e condiția principală pentru a întâmpina norocul.

Imagini pentru poze cu horoscop

– Și unde sunt acele împliniri?, că eu nu le văd. Uite, de exemplu, ziarul de ieri. Spune că berbecul va primi niște bani de la locul de muncă, va reîntâlni o veche iubire cu care va reînnoda relația și, pe deasupra, veți face planuri de căsătorie. Ce ți-a ieșit din toate balivernele astea?

– Tot, ca de obicei…

– Serios?! Ai primit bani de la un loc de muncă pe care nu-l ai? Ai o iubită cu care te însori, iar eu nu știu nimic? Cum așa?

– Vezi dacă nu te pricepi, Milule? Stai că-ți explic pe înțelesul tău.

– Chiar te rog!

– Ieri, după ce-am plecat de-aici, am fost la terasa restaurantului Trei Pini și am băut o halbă de bere. Știi cine lucrează acolo? Băiatul lui Gal, vecinul nostru care s-a mutat de mult în Baia Mare. S-a bucurat să mă vadă și mi-a dat două beri din partea casei. Berile nu-s pe nasturi, deci e ca și cum aș fi primit bani. Iar localul acela poate fi considerat ca loc de muncă, doar am ajutat de câteva ori la descărcatul unor lăzi.

– Hai că-i trasă de păr, râse bine Milu. Înseamnă că ai multe locuri de muncă.

– Poți să-mi condamni concepția?

– Bine, bine, îl zori prietenul curios. Dar cu relația reînnodată cum rămâne?

– Aseară, m-a vizitat vecina, Eva. Știi tu ce fată frumoasă era în tinerețe și cât am ținut la ea. A venit să mă invite la nunta fiicei sale, ocazie cu care am stat puțin de vorbă, interesându-mă cum îi place să lucreze în Italia și cum se mai înțelege cu bărbatu.

Costică tăcu, lăsându-și interlocutorul nedumerit. Acesta reacționă nerăbdător:

– Așa, șiii… ?

– Și ce? Am reînnodat relația cu ea și am vorbit despre căsătoria fetei. Nu-i clar că iar s-au împlinit prezicerile?

– Măi, tu îți bați joc de mine sau ești… idiot?, rosti Milu exasperat. Ce-are măritișul fetei lui Eva cu horoscopul tău?

– Are, Milule, are, că toate se leagă între ele. Doar că tu ești ca Toma Necredinciosu’ și nu vrei să vezi. Pe când „idiotul” de mine vede dincolo de aparențe. De aia-s eu fericit, iar tu te plângi mereu de soartă.

– Prefer să fiu realist și nu un visător care trăiește cu iluzia unui loc de muncă la restaurantul în care bea sau să planific nunțile vecinilor. Eu am un loc de muncă adevărat și copiii mei, la care să le fac nunta când va veni vremea.

– Vezi? De aceea nu-ți iese niciodată horoscopul!

Cocostârcii, măgărușul și dulăul

Milu și Costică sunt prieteni de când erau tineri. Nu și-au permis sau nu le-a prea plăcut cartea, de aceea au început cu munca necalificată, de constructori zilieri. Aveau nevoie de bani, provenind amândoi din familii sărace. Își amintesc și acum când au lucrat, într-o vară din anii ’80, la Pârvu, un venetic ce-și găsise nevastă în localitatea lor, pe Rozalia lui Fage, fată harnică și bună bucătăreasă, dar tot sărăcuță și fără zestre. Acu’ aveau nevoie de casă, că nu era să se înghesuie cu părinții și frații ei mai mici. Bătrânii le-au dat voie să o ridice alături, pe o bucată de pământ folosit până atunci ca grădină, doar mână de lucru și materiale să-și găsească.

Așa au auzit cei doi prieteni de oportunitatea unui câștig decent, tocmai când aveau mai mare nevoie. Cinci zidari a găsit Pârvu în total, iar cu el erau șase, destui cât să ridice o casă frumușică înainte de venirea iernii. Plata nu era mare, dar ceea ce i-a atras mai mult era mâncarea bună și consistentă cu care-i servea Rozalia la amiază și la cină, udată bine cu țuică și vin. Într-o vreme în care carnea era ceva extrem de rar în magazin, iar țăranii nu se îndurau să-și sacrifice animalele decât la sărbători, gazda lor le punea mereu pe masă carne proaspătă de vânat, cu tocăniță de cartofi, iahnie de fasole, mămăliguță, pireu de cartofi sau pilaf. Adevărate delicii culinare pe care le așteptai cu poftă și apoi te lingeai pe degete. Se vedea că Pârvu e vânător iscusit și norocos pe deasupra. Păcat că el și nevasta erau vegetarieni și nu puteau să stea cu ei la masă, dar măcar cinsteau câte un pahar înainte.

Alături de viitoarea locuință, era un stâlp ce avea în vârf un cuib de cocostârci, pregătiți să-și sporească familia. La ei se uita adesea Milu, când se oprea să savureze câte o țigară. Mai admira și măgărușul blând, care parcă aștepta să fie mângâiat de fiecare muncitor. Doar dulăul cel mare nu răbda pe nimeni prin preajmă, însă au fost asigurați că lanțul e trainic și nu are cum să scape, oricât ar lătra și s-ar zbate.

Munca mergea cu spor, iar pereții se ridicau văzând cu ochii. Cu toții erau bine dispuși, doar pe Milu îl rodea ceva de la o vreme. Costică, fiind mai mult în apropierea lui, a observat schimbarea și și-a arătat nedumerirea:

– Măi, Milule, ești bolnav sau te-ai plictisit de lucru? Nu te văd în apele tale.

Prietenul oftă și își șterse transpirația de pe frunte. Apoi, după ce chibzui câteva momente, socoti că e mai bine să-și descarce năduful.

– Costică, eu cred că se întâmplă ceva necurat pe-aici…

– Necurat? Cum așa?

– Așa-i că mâncăm mereu carne de vânat la prânz și la cină?

– Așa-i… Da’ ce-i rău în asta? N-am mâncat așa bine în viața mea.

– Păi… când merge la vânătoare Pârvu ăsta, că-i toată ziua cu noi?

– Eu știu? Poate noaptea… sau duminica. Ce-mi pasă?

– Ba să-ți pese, că niciun vânător nu vânează atâta de unul singur, decât dacă-i braconier.

– Las’ să fie, ce te doare pe tine?

– Mă tem că nu-i nici asta.

– Da’ ce mai poate fi?, se irită prietenul.

– Tu n-ai văzut că, de vreo două săptămâni, lipsesc amândoi cocostârcii de pe stâlp?

Costică ridică privirea spre cuib și văzu cuibul gol.

– Mda, poate au găsit un loc mai bun.

– Hai mă, nu fi prost! Ce-am mâncat noi pe vremea aia, câteva zile? Îți spun eu: carne de pasăre.

Omul din fața scoase un strigăt de mirare și își făcu cruce.

– Nu pot să cred ce-mi spui! Dacă te-ai săturat de carne, nu trebuie să-mi faci grețuri și mie.

– Tu m-ai întrebat ce am pe suflet. Acu’ taci și ascultă! L-am văzut la vremea aia pe dulău cum rodea un picior lung de pasăre, exact ca de cocostârc. Atunci n-am făcut legătura, dar astăzi, când ne-a servit carne de „cerb”, mi-am amintit că nu l-am mai văzut pe măgăruș.

Imagini pentru poze cu magarusi

– Vrei să spui că am mâncat carne de măgar!?, se răsti Costică, atât de tare încât se uitară amândoi în jur, de frică să nu fi auzit cineva.

– Mă tem că da, șopti Milu plecând capul.

– Hmmm, dar a fost bună la gust, mormăi Costică.

– Știu, nu e otrăvitoare, că au mai mâncat și alții. Dar eu mă atașasem de micuțul animal!

– Și acum, ce vrei să facem? Dacă nu-ți place, adă-ți mâncare de-acasă sau mănâncă doar legume, cum fac și… Aoleu, d-aia nu mănâncă ăștia carne!, se dumiri Costică, lovindu-se cu palma peste frunte.

– Păi vezi?

În zilele care au urmat, Milu a trecut pe hrană vegetală, dar Costică a continuat să se înfrupte cu mâncărurile delicioase. Până într-o zi, când Rozalia le-a pus în față ostropel pe carne de căprioară. Pofticios nevoie mare, Costică își frecă mâinile la gândul gustului pe care-l va simți, doar că Milu îl trase de mânecă și îi șopti la ureche:

– Vezi că a dispărut și dulăul de pe lanț!

Divergențe și confuzii

Costică era parcă în al nouălea cer, în acea dimineață. E drept că voia bună îl caracteriza, dar parcă de data asta îi strălucea chipul ca unui tânăr îndrăgostit, deși era trecut de a doua tinerețe, iar de iubirea cea mare încă nu avusese parte. Motivul fericirii trebuia să-l împartă cu prietenul Milu, pe care-l vizită în chioșcul de ziare și reviste, unde era angajat.

– Ghici ce?, îl întrebă el pe amic, înghesuindu-se în pe un taburet care era destinat tocmai unor astfel de vizite.

Milu era ceva mai tânăr, om căsătorit, cu cinci copiii și… mai multă minte. După ce scăpă de doi cumpărători, își permise să-și dea capul mai înapoi, ca să-l citească mai bine pe cel de lângă el.

– Ce, ce?, păru el confuz.

– De ce crezi că-s fericit?

– Eu știu?… Ai băut de dimineață bună?

– Hai, fii serios! E ceva mai mult, ceva permanent…

– Ți-ai făcut permanent?! Parcă aveai părul creț dinainte…

– Nuuu, măăăă… De fapt n-ai cum să ghicești, că-i prea mare bomba: mi-am luat mașină!

– Ei, aș! Când?

– Ieri am primit oferta, ieri am testat-o, și ieri am făcut actele! Totul a mers ca pe roate! De-aia nu m-ai văzut pe-aici.

Milu făcu ochi mari, dar nu răspunse până nu primi banii pe o revistă.

– Dar de unde ai avut bani?, că doar ești pensionar pe caz de boală.

– Tocmai că n-a costat mult! De aceea m-am grăbit, să nu scap ocazia. Doar două mii de lei, exact cât aveam.

– Ahaaa, deci ai luat o vechitură!

– Așa ar zice cei neavizați. De fapt e un Audi splendid, care atrage gagicile ca un aspirator.

– Și câți ani are? Câți kilometri la bord?

– Păi… nu știu precis, dar asta-i mai puțin important! Să vezi cum zâmbeau fetele la noi când stăteam la semafoare, când luam curbele pe lângă trotuare sau când claxonam în trafic. Omule, cu mașina asta am intrat din nou pe piața matrimonială, mă simt iar tânăr și încrezător. Mă înțelegi?

– Hmmm, așa o fi. Trebuie să văd și eu minunea.

– Așa te vreau, Milule! Aștept să-ți termini treaba și pornim într-o aventură. Încă mi-e valabil permisul de conducere. Mă duc după bijuterie și te aștept cu ea vizavi, pe la patru.

Milu era curios, iar după ce a închis chioșcul și-a aruncat privirile în parcarea de alături. Într-adevăr, un Audi vechi și cam ruginit făcea contrast cu mașinile sclipitoare din jur. La volan, zâmbea cu infatuare Costică.

– Asta-i „bijuteria”?!!, îl întrebă sarcastic Milu. Nu vezi cât de jalnic arată?

– Ha, ha, ha! Râzi tu, râzi, dar nu te pricepi la inimile femeilor. Mașina asta inspiră iubire prin fiecare pată de rugină, mai ales că are culoarea potrivită. Sunetul motorului ticăie ca o inimă pasională, iar claxonul e vocea care parcă strigă „Te iubesc!” Urcă și-o să te convingi.

Imagini pentru poze cu audi vechi

Portiera se deschise cu un scârțâit, care o fi însemnând încă o dovadă de adorație în limbajul necunoscut al mașinii. După câteva încercări, porni și motorul, obosit și cu simptome de cancer. Cel puțin ăsta era diagnosticul gândit de Milu, dar ce știa el? Costică ieși cu grijă dintre celelalte autoturisme și prinse mai mult curaj pe șosea.

– Acu’ să vezi!, își atenționă plin de sine prietenul.

Încetini la o curbă și claxonă zâmbitor o fată tânără, ce aștepta să traverseze. În mod cu totul ciudat, fata întoarse capul în partea opusă.

– Asta-i o fițoasă, își explică el eșecul.

Urmă o altă abordare, cu mașina rulând aproape de o frumoasă ce mergea pe trotuarul de alături.

– Domnișoara vine la plimbare cu noi?, întrebă candid șoferul cel mândru.

– Ia mai plimbă ursul!, veni răspunsul promt al celei vizate.

– Că bine zice, măi Costică, îl sfătui iritat Milu. Lasă-le în pace și vezi-ți de drum. Poate mă recunoaște vreuna și îi spune nevesti-mii, că nu mai am liniște acasă.

– Cum să le las, măi frate? Păi de ce crezi că mi-am luat mașină? Poate așa îmi găsesc și eu perechea, că altfel nu se uită fetele la bărbați. Trebuie să aibă ceva în dotare.

– Da, dar nu o mașină ca asta. Poate un Ferrari sau Lamborghini…

– Lasă că am văzut ieri cu ochii mei. Ia să vezi cum o dau gata pe asta.

„Asta” era o doamnă stilată, cam de vârsta „vânătorului”. Acesta își scoase capul pe geam și lansă întrebarea standard:

– Singurică, singurică?

Femeia îl examină întâi pe el, apoi autoturismul, după care îl privi iar încruntată și ridică mâna, arătându-i ferm degetul din mijloc.

– Cred că orașul ăsta-i de vină. Într-un oraș mare, fetele-s mult mai abordabile, concluzionă Costică.

– Dar ia spune-mi, cine a condus ieri?

– Cum cine? Fostul proprietar, voia să-și ia adio de la mașină printr-o ultimă cursă.

– Și cum arată acel proprietar?

– Aaaa, păi era un tânăr cu mustață și un păr ce-i curgea pe umeri. Avea niște ochelari de soare, d-ăia de firmă, și un tatuaj mare pe mâna… Doar nu crezi că?…

– Poți să fii sigur! Păcat de cele două mii de lei. Gândește-te la câte buchete de flori puteai oferi, și tot primeai măcar un zâmbet. Dar așa…

Costică a picat din al nouălea cer, dar nu-i omul care să se lovească prea rău. S-a consolat cu jumătate prețul, recuperat prin vânzarea vechiturii.

Cum am scăpat de invazie

În sfârșit, după aproape patru ani de muncă asiduuă, specialiștii de la NASA au reușit să descifreze, în proporție de 90% un dialog între două entități din afara Terrrei. Se știa doar că un emițător se afla la circa trei sute de kilometri de planeta noastră, iar celălalt la o distanță mult prea mare pentru a i se putea evalua distanța. După uluirea pe care a generat-o subiectul acestei conversații, urmată de mai multe dezbateri privind necesitatea secretizării lui, sau dimpotrivă, prilejul de a liniști omenirea prin aducerea lui la cunoștință, cea de-a doua variantă a avut câștig de cauză. Prin urmare, iată, în mare, ce cuprinde aceast dialog – de importanță vitală pentru omenire – între cele două ființe extraterestre.

”- AHAARA… aștept raportul final privind planeta 0963084200… Ai depășit cu patru ozuni termenul…

– Da… da… confirm recepția și trec la raport. Am fost nevoit să-mi prelungesc observarea planetei, pentru a elimina orice eroare. După mai bine de o mie de ozuni, m-am convins că o invazie ar fi prea riscantă pentru noi, indiferent dacă-i prin asimilare sau exterminare.

– Dezvoltă motivația, AHAARA…

– Deși atmosfera e ideală, iar natura primitoare, pe această planetă albastră s-au dezvoltat niște specii foarte periculoase pentru noi. Una ar fi o insectă mică care elimină o substanță fatală pentru organismul nostru. E drept că am putea face dispărută această vietate, cu anumite pierderi în flora și fauna acestui loc, dar problema principală o constituie specia care a pus stăpânire pe planetă…

– Continuă, AHAARA. Despre ce ființă e vorba?

– O vietate oribilă, cu patru extremități lungi și un cap monstruos. De aceea am exclus asimilarea, niciunul din noi n-ar suporta să arate atât de hidos.

– Dar un dialog pașnic și o cooperare ulterioară?

– Nu e de recomandat. Omul – așa se numește specia – nu este de încredere. Am văzut de multe ori când, după ce își dau mâna (semn că se agreează), se omoară fără motiv sau avertisment. Asta le e firea, iar noi nu am putea-o înțelege. Pentru a domina, au inventat arme de distrugere pe care le folosesc zi de zi, cu o plăcere sadică.

– Crezi că ar putea fi un pericol pentru noi?

– Exclus, dacă îi evităm. Sunt încă prea primitivi, nici nu au nave capabile să transporte oameni pe altă planetă. Dacă o țin tot așa, se vor autoelimina, otrăvind și mediul înconjurător pentru milioane de ani. De aceea nu recomand preluarea cu forța. Autodistrugerea ar fi inevitabilă. Eu zic că ar trebui să încetez supravegherea și să caut o altă țintă.

– Voi analiza propunerea ta, AHAARA. Deocamdată, rămâi în zonă. ”

Imagini pentru poze cu extraterestri

Aici s-a întrerupt sunetul. După ce s-au convins că e vorba într-adevăr de o transmisie, specialiștii de la NASA au apelat la cei mai buni cercetători în domeniul comunicațiilor, care au muncit neîntrerupt până au reușit interpreteze mesajul. E drept că unele sunete nu au avut un corespondent logic în limbajul nostru, dar prin inspirație și imaginație s-a ajuns la textul de mai sus. Se vede clar că Pământul a fost salvat de oameni, fără ca măcar aceștia să știe. Oare până când?

Când cerul era mai aproape

Bănuiesc că m-am născut cu ochii deschiși și cu față spre cer. Poate așa se explică obsesia cu care priveam, de mic copil, tot ceea ce plutea în aer, indiferent că erau viețuitoare, nori sau obiecte construite de mâna omului. Chipurile oamenilor păreau la fel, și oricum nu le înțelegeam așa cum credeam că înțeleg semnele cerești, indiferent dacă mi se păreau îmbucurătoare sau de rău augur. Stăteam ore întregi cu ochii ațintiți în sus, bucurându-mă de fiecare nor alb, de zborul îndrăzneț al avioanelor și păsărilor, de dansul și zvâcnirile neprevăzute a zmeielor care umpleau adesea cerul senin. În schimb, mă temeam de norii negrii ce se adunau amenințători, iar fulgerele și tunetele mă făceau să fug îngrozit în casă. Noaptea visam furtuni apocaliptice, inundații catastrofale, avioane mari ce se prăbușeau în jurul meu și luau foc, chipuri dumnezeiești furioase pe mine, pe oameni, pe pământ.

Dar a doua zi dimineață mă trezeam cu o vreme frumoasă, ca o invitație spre o nouă contemplare a înălțimilor. Pe atunci se ridicau multe zmeie deasupra Seiniului, și tare mi-ar fi plăcut să fac parte dintre cei care le mânuiau. Din păcate, nici tata și nici fratele mai mare nu m-au ajutat să-mi construiesc unul, astfel că priveam cu jind la realizările unor copii pe care nu-i cunoșteam decât după felul în care le arăta impresionantul lor zburător. Îmi amintesc și astăzi că, printre ele, era unul mare și albastru, de care era atașat un balon lung și galben. Cred că era cel mai frumos și aproape zilnic prezent la înălțime, pentru a fi admirat și invidiat. Invidia o simțeam și eu, ba chiar am încercat să-l „vânez” cu praștia din dotare, doar că piatra mea nu ajungea atât de sus.

Într-o zi, însă, s-a întâmplat o minune: balonul s-a dezumflat brusc și minunea colorată a aterizat chiar în grădina casei părintești! Am alergat cu toată viteza spre locul în care s-a prăbușit vedeta spectacolului, și am găsit-o în iarbă. Doar că zmeul nu mai arăta deloc atât de mândru, era doar o hârtie colorată, trestie și un balon zbârcit. Nici măcar nu mai zvâcnea, de parcă pierduse și cea mai mică scânteie de viață. Am simțit atunci că și în mine parcă murise admirația pe care o avusesem pentru el. Acolo, jos, magia a dispărut și nici nu-mi mai venea să revendic rămășițele ei. Am privit trist la acea aripă frântă, până a venit un băiețel blond și a cules-o. Deci el era Conducătorul!

Imagini pentru poze cu zmeie

După acest incident, am salutat cu bucurie apariția zmeului albastru cu balon galben, fără să mai fiu invidios. Băiețelul, sau cineva din preajma lui, îl revitalizase și făcea din nou spectacol pe cer. Copii și oameni de diferite vârste îl priveau și zâmbeau, uneori fără să-și dea seama.

Multe am văzut în copilărie, privind spre înălțime. Unele or fi fost reale, altele, închipuiri sau vise. Astăzi, privesc mai rar spre cer și mai mult spre chipurile oamenilor. Mi se pare că cerul nu mai are secrete și nici nu mă mai poate impresiona, decât printr-o ploaie sau o furtună, cu care m-am obișnuit. În schimb, oamenii continuă să mă surprindă, oricât de mult aș crede că-i cunosc. Oare de aceea nu am mai văzut zmeie, de foarte mulți ani?