
Am observat-o de cum am intrat în sala mare a Casei de Cultură, iar ca mine cred că au făcut și ceilalți șahiști, indiferent că erau jucători sau spectatori. Era așezată deja pe un scaun de la prima masă, din cele două rânduri de câte zece la care se desfășura finala pe echipe a județului Maramureș: o echipă din Sighet, una din Vișeul de Sus și două din Baia Mare. Această fată tânără și fermecătoare făcea notă discordantă cu zecile de copii, tineri și tinere, doamne și domni sau persoane de vârsta a treia. Părul ei părea un nimb de un negru strălucitor ce i se lăsa maiestuos pe umerii gingași de înger fără aripi. Ochii mari și misterioși își arătau culoarea căpruie doar când privirea i se prelungea spre capătul opus al tablei de șah… și te copleșeau de senzații greu de definit. Parcă și piesele de lemn așteptau cu emoție să fie rearanjate de mâinile ei mici și delicate, să simtă fiorul atingerii înainte de a pleca la luptă și să se sacrifice pentru o astfel de regină. Aș fi vrut să fiu măcar unul din pionii ei, dar pentru că era imposibil, mi-am zis că trebuie neapărat să joc o partidă cu fata aceea.
Gurile rele spun că bărbații preferă relațiile cu femei mai puțin inteligente, probabil din mai multe motive, doar de ei cunoscute. Pe mine, în schimb, m-au atras mereu cele frumoase și cât se poate de deștepte. Din primele am găsit destule, din cele cu minte mai rar, dar să întâlnesc una cu ambele calități era o performanță în ce mă privește. Iar această minune se petrecea acum, cu siguranță, ținând cont de înfățișarea divină pe care o admirau toți cei de față, dar și poziția în care era pusă să joace: la prima masă a echipei campioane de până acum, fapt care demonstra că era cea mai bună. Pe acest considerent, m-am dus glonț la căpitanul nostru de echipă și l-am rugat să mă pună și pe mine la masa întâi. Domnul ing. Pop Gheorghe s-a uitat lung la mine, încercând să-și dea seama dacă glumesc sau m-am trezit cu toane.
– Ce te-a apucat, de dimineață bună?, se răsti el. Știi foarte bine că nu ești jucător de prima masă, ci de a șasea, la cei de sub douăzecișicinci de ani. Acolo ai adversari foarte buni, pe care ar fi bine să-i bați sau să faci măcar remiză. Unul din ei e candidat de maestru, deci fii pregătit pentru o luptă grea.
– Domnu’ Pop, vă implor să mă puneți la prima masă, măcar când jucăm cu A.S. Cuprom. Promit că nu vă voi dezamăgi.
– Aaaa, ți s-au aprins călcâiele după Mandina, zâmbi căpitanul. Fii serios, că nu-i de nasul tău, din toate punctele de vedere. E maestru și are șanse să devină mare maestru, deci nici vorbă să ai vreo șansă în fața ei. În plus, are un principu foarte strict: nu discută cu băieții pe care-i bate la șah.
– Dacă-i așa bună, nici Pârvu nu poate să-i facă față, deci n-avem nimic de pierdut. Hai, vă rog…
– Îl supărăm pe Pârvu, pentru că-i dreptul său. Dar uite cum facem, să nu zici că-s neînțelegător: noi avem meci cu ei în ultima rundă, iar dacă tu vei câștiga cele două partide de până atunci, îți conving colegul să te lase în locul lui.
– Promit să joc cum n-am mai jucat vreodată, am exclamat eu cu bucurie. Mulțumesc!
– Nu-mi mulțumi, du-te și câștigă, altfel rămâi la masa ta.
Am iuțit pasul spre locul unde mă aștepta tabla aranjată, dar tot am mai admirat-o o dată pe Mandina, care tocmai dădea mâna cu adversarul, înainte de prima mutare. Mi-am promis că peste două zile voi simți și eu atingerea aceea delicată, concomitent cu privirile care ni se vor întâlni pentru prima dată. Niciodată n-am fost atât de motivat ca atunci în a obține două victorii cu orice preț. Aveam, într-adevăr, parteneri foarte tari și hotărâți să câștige, doar că eu m-am contopit complet cu fiecare partidă, calculând și recalculând strategii și combinații de multe mutări. Fiecare test de acest fel a durat mai bine de patru ore, timp în care nu mi-am permis să mă ridic de la masă sau să gândesc la altceva. Probabil că am avut și noroc, un ingredient necesar oricând și oricui, dar, după două zile de duel mintal, am exaltat de bucurie când și candidatul de maestru a întins mâna și s-a recunoscut învins. Acum, meritam să o întâlnesc pe cea mai frumoasă și inteligentă fată!
Căpitanul s-a ținut de cuvânt, altfel aș fi făcut o criză de nervi și n-aș mai fi jucat deloc. M-am prezentat devreme la prima masă, pentru a nu pierde nicio clipă din acea întâlnire copleșitoare, o luptă în care trebuia să înving o fată minunată, altfel treceam prin viața ei ca o cometă insignifiantă. Ea a apărut precum o stea orbitoare și m-a topit prin căldura mâinii pe care mi-a întins-o formal. Inima îmi bătea mai tare decât ceasul de joc așezat între noi, iar eu mă temeam să nu explodeze sau să leșin. Trebuia să mă concentrez, să predau controlul minții și să ferec sentimentele într-un ungher cât mai ascuns. Am închis ochii și mi-am propus să-i folosesc numai pentru careul cu pătrățele albe și negre. S-a auzit un fâșâit, iar când am ridicat pleoapele, prima mutare fusese făcută. Doamne ajută-mă!, mi-am zis și apoi am intrat în transa partidei.
Patru ore și jumătate au trecut parcă într-o clipă, iar poziția de pe tabla de șah era indecisă. Conform regulamentului, i s-a solicitat Mandinei să dea mutarea în plic, iar a doua zi dimineață să continuăm partida. Am revenit la realitate tocmai când ea scria mutarea secretă, nu înainte de a-mi adresa un zâmbet discret, însă mai valoros decât un diamant. A fost ca o încurajare de care aveam nevoie pentru a o invita să luăm masa împreună, iar acceptul ei m-a trimis într-un cer foarte înalt.
Am mâncat la restaurantul cel mai apropiat, doar noi doi și o sumedenie de gânduri împărtășite. Gânduri și povestiri care ne-au apropiat în două ore cât în doi ani. Pasiuni comune și plăceri identice prin care ne regăseam unul în celălalt și ne miram adesea cum de nu ne-am întâlnit până atunci. Poate că am fi rămas la acea masă până la cină, dar eram conștienți că trebuie să ne pregătim pentru continuarea partidei, iar după aceea lumea putea fi a noastră. Despărțirea a venit cu un sărut dumnezeiesc pe colțul buzelor, un desert cum nu am mai gustat vreodată și care nu se uită nicicând.
Ziua a continuat cu o analiză la sânge a poziției, la care au participat cei mai mulți colegi de echipă. Unii ziceau că am șanse să câștig, alții vedeau doar o remiză, ca mine. Căpitanul echipei mi-a cerut răspicat să mă bat până la ultimul pion, pentru că numai prin victoria mea putem câștiga titlul. Cina am luat-o în cameră, iar apoi noaptea mi-a fost albă și extenuantă. Gânduri bune și îngrijorări se perindau prin mintea mea, anulând efectul pastilei pentru somn.
Dimineața a venit ca o izbăvire, iar micul dejun mi-a luat doar cinci minute, fiind nerăbdător să ajung în locul unde trebuia să-mi întâlnesc viitorul. Doar că fata visurilor mele nu era acolo și nu a mai venit. Arbitrul a deschis plicul și a citit însemnarea făcută de mânuța îngerească: ”Propun remiză”. Conform regulamentului, dacă nu acceptam și se scurgeau două ore fără ca Mandina să apară, se socotea punct pentru mine și, implicit, echipa mea devenea campioana județului Maramureș. Eram confuz, mai ales când îmi vedeam colegii pregătindu-se de sărbătorire. Ceasul ticăia enervant, iar pe ușa de la intrare nu intra cea care m-ar fi salvat. Când mai erau doar două minute până la expirarea timpului, i-am făcut semn arbitrului să vină la masă și am semnat că accept remiza. Apoi am ieșit val-vârtej din sală, lăsând în urmă apostrofările căpitanului de echipă și chipurile dezamăgite ale celorlalți.
Pe Mandina nu am mai întâlnit-o, dar am auzit că în acea dimineață fusese găsită fără cunoștință, după un AVC sever. Apoi a ajuns la un spital din Budapesta, unde a fost operată și paralizia i s-a ameliorat. De jucat șah nici nu mai putea fi vorba, poate nici să mă recunoască n-ar fi fost posibil. Dar eu n-am s-o uit niciodată, așa cum a fost ea în acele momente memorabile.