Fetița care visa pentru alții (7)

Ningea mărunt și des, ca într-o poezie tristă. Ambulanța înainta precaut pe drumuri tot mai înguste, îndepărtându-se de așezările cunoscute și luând cu asalt pantele acoperite de zăpadă. Noroc că șoferul dotase roțile cu lanțuri, iar îndemânarea îl ajuta să mențină o viteză constantă și sigură. Îi ținea de urât domnișoara Țompa, cu care schimba câte un cuvânt, la intervale lungi de timp. Doamna Popan și Lena se așezaseră pe targa din spate, iar pe scaun, în fața lor, stătea doctorul Oșan. Cea dintâi îi luase mâinile fetiței între ale ei și i le strângea periodic în semn de încurajare. Ochii îi rătăceau îngrijorați peste pustietățile ce se perindau, încercând să răzbată dincolo de fulgii albi și să înțeleagă ceva din locurile acelea. Poate că ar fi ajutat-o să mai verse niște lacrimi, dar nu voia să-și demoralizeze copila, așa că își înghițea lacrimile înainte de a ajunge la ochi.

Imagini pentru imagini cu ninsoare în pădure

Oșan părea detașat, dar privirile i se abăteau adesea către cele două persoane, încercând să ghicească dacă au resentimente față de el. Ar fi vrut să le antreneze într-o discuție, doar avea o profesie care-l pregătise pentru asta, însă nu voia să riște o respingere sau chiar reproșuri. De aceea a răsuflat ușurat când femeia i s-a adresat prima, cu o întrebare:

– La ce spital mergem? Din câte văd eu, ne afundăm în pădure, pe un traseu care nu duce nicăieri.

– De fapt, asta e și frumusețea. Nu mergem la un spital, ci la un centru privat de îngrijire și recuperare, care aparține profesorului Bogdan. E situat într-un cadru feeric, liniștit și departe de noxele civilizației moderne. Fiți fără grijă, locația are toate dotările unei stațiuni de recreere, locuri de joacă pentru copii, școală inclusă și personal de cea mai înaltă calificare. Sunt sigur că Lena o să-l placă și o să-și facă prieteni acolo.

– Cine este acest profesor și cum de-și pune la dispoziție proprietatea?, se intrigă doamna Popan. Nu cumva e ceva ilegal? Vedeți că pe dumneavoastră vă trag la răspundere dacă fetița mea pățește ceva.

– Nu aveți motive de îngrijorare, doamnă. Clădirea a fost construită recent, din fonduri europene, după ce profesorului i-a fost restituit terenul confiscat de la bunicul lui. Totul e legal și verificat de cele mai înalte foruri internaționale, mai ales că aici sunt găzduiți și copii din alte țări. Tocmai fiindcă profesorul e recunoscut ca un bun specialist în deficiențele emoționale ale celor cu vârstă fragedă. Eu aș zice că-i cel mai bun în acest domeniu, plus că e și un om deosebit. Vă garantez că o să-mi mulțumiți.

Femeia nu se arăta convinsă, iar dialogul se întrerupse aici. Poate că ar fi fost redeschis de psiholog, dacă ambulanța nu s-ar fi oprit în fața unei porți de fier. După un claxon și câteva secunde de așteptare, obstacolul masiv din metal rulă pe șină, lăsând cale liberă oaspeților. Străbătură o alee apreciabil de lungă, după care mașina parcă în fața unei vile impresionante, înconjurată de mai multe rânduri de brazi, ca niște străjeri îmbrăcați în costume de camuflaj. Clădirea era evident nouă, întinsă în mai multe aripi și cu majoritatea geamurilor asigurate de gratii. Un bărbat înfofolit mâna o mașină de curățat zăpada, fără să le dea atenție. Primirea le-a fost făcută de o femeie bine făcută și la fel de bine dispusă, care ieși pe ușa largă a clădirii și coborî în fugă treptele.

– Haide-ți, dragilor, că domnul profesor vă așteaptă de ceva vreme, le spuse ea cu un glas bucuros și plin de energie.

Se aplecă spre fetiță și îi întinse mâna:

– Eu sunt tanti Emilia, dar poți să-mi spui Mili, cum îmi zic și ceilalți. Tu trebuie să fii frumoasa Lena, nu-i așa?

Nu se supără că fetița nu-i răspunse la salut, ci o mângâie ușor peste căciula din lână, de sub care se ițeau șuvițele părului ei alb. Cu aceeași voce prietenoasă, îi invită pe toți să o urmeze înăuntru și apoi spre biroul în care îi aștepta vestitul terapeut. Acesta era un om înalt și uscățiv, cu părul cărunt, contrastând izbitor cu ochelarii negri ce-i ascundeau ochii. În schimb, zâmbetul larg sau mai discret, după caz, nu-i dispărea nicio clipă de pe chip, iar vorbele îi erau domoale și plăcute auzului. La capitolul bună impresie se putea adăuga și strânsoarea temeinică a mâinilor, prin care se scurgea parcă o căldură benefică sufletului.

– Bine ați venit în sanctuarul meu îndepărtat, dar primitor!, le ură el când se ridică să-i întâmpine. Sau, cum îmi place să-i zic eu, pepiniera mea de talente pentru viitor. Vai, dar cu ce fetiță drăguță am onoarea să fac cunoștință!, se adresă el Lenei. Se pare că avem aceeași înțelepciune, dacă ar fi să ne luăm după culoarea părului.

Copila îl săgetă cu o privire scurtă, dar parcă ceva mai pătrunzătoare decât cum îi era obiceiul. Profesorul nu insistă, ci se adresă mamei:

– Doamnă Popan, am înțeles că sunteți îngrijorată, și e firesc să gândiți astfel. Eu sper că, după ce Mili vă va arăta stațiunea noastră și veți vedea ce condiții avem, să aveți mai multă încredere în noi, iar, cu timpul, să fiți mulțumită de progresele făcute de fetița dumneavoastră.

Femeia încercă să-i adreseze un surâs, mai puțin reușit, și apoi continuă cu un șir de întrebări pe care le pregătise pe drum. Domnul Bogdan o pofti să ia loc, la fel ca și ceilalți însoțitori, și răspunse cu calm la orice nelămurire.

Drogul uzual

Bărbatul, la vreo treizeci de ani, intră timid în încăperea luxoasă și salută cu exagerată politețe. Omul dolofan, din spatele mesei, se ridică și îl întâmpină cu un zâmbet radios, întinzându-i mâna de departe.

– Bine ai venit, domnule…

– … Cumpănitu, domnule. Cumpănitu Vasile.

– Domnule Cumpănitu, mă bucur că te-ai gândit să apelezi la mine și la pachetele de cea mai bună calitate pe care ți le-ai putea dori vreodată. Numele meu e Ispită Aurel, și am să fac din dumneata un om fericit. Dar ia loc și spune-mi ce preferințe ai, îl invită cu amabilitate gazda, așezându-se înapoi, pe fotoliul larg.

– Știți, eu nu prea voiam să fac pasul ăsta, dar m-a influențat vecinul, care-i clientul dumneavoastră de câțiva ani. Am văzut cât de fericit este de atunci, iar el mi-a explicat că totul a început de la primul pachet luat de aici. A intervenit și nevastă-mea, care dorește să plutim și noi în al nouălea cer, doar nu suntem mai proști ca ei.

– Are perfectă dreptate, nevasta dumitale, domnule… pot să îți spun Vasile? Cumpănitu e un nume care mie, drept să-ți spun, nu-mi prea place. Fără supărare! În schimb, dumneata poți să-mi spui Aurel.

– Desigur, cum vreți. Numele îl am din străbuni, dar în ultima vreme pare cam demodat, după cum mi-au spus prietenii de familie. E bine și Vasile, așa cum îmi spun toți cunoscuții.

– Așadar, domnule Vasile, ce fel de pachet crezi că ar fi pe gustul dumitale? Aveți de unde alege, credeți-mă.

– Încă nu m-am hotărât. E un pas mare și nu aș vrea să fac o greșeală iremediabilă, cum ar fi să cad în dependență.

– Și ce e rău în asta, Vasile?, rosti Aurel cu convingere. Toată lumea e dependentă de ceva, iar dacă prin asta devii fericit, ce mai contează?

– Da, e drept, însă, până la urmă, s-ar putea să nu-mi mai permit. Am văzut oameni care au ajuns pe stradă, alții în ospiciu, iar unii chiar s-au sinucis. N-ar fi mai bine să trăiesc pe picioarele mele, fără să mă avânt într-o euforie înșelătoare?

Grăsuțul oftă dezamăgit și-și ridică brațele a neputință, recunoscând:

– Firește că sunt și astfel de specimene, dar pe dumneata te văd om calculat. Sunt convins că ai să fii rațional și te vei opri atunci când va fi cazul, fără repercursiuni negative.

– Și dacă nu mai pot renunța?, se tângui Vasile. Mai ales cu un anturaj în care sunt încurajat să continui, ba să iau și mai mult, tot mai mult, până când ajung incurabil și irecuperabil. Prietenii, vecinii, colegii de muncă și rudele care procedează la fel, nu sunt un sprijin în moderație, ci într-o escaladare a consumului. Nu prea cunosc oameni care au reușit să-și revină și care să mă ajute atunci când va fi cazul. În concluzie, sunt un om slab și mă tem pentru viitorul familiei mele, cu toată fericirea ce mi se arată la început.

– Ești fricos, iar asta te face și slab, îi răspunse, dezamăgit, Aurel. Pentru a învinge, trebuie să riști, iar dumneata nu ai curajul. Uită-te la mine, crezi că eu n-am riscat? Dar acum am apartament ultracentral, casă la țară, cabană la munte, mașină de lux și nevastă tânără.

– Și dumneata te-ai împrumutat de la bancă?, întrebă Vasile cu mirare.

– Ei, nu chiar. Dar eu risc de fiecare dată când dau împrumuturi unor persoane care ar putea ajunge insolvabile. Risc, dar uite că nu pierd, pentru că am fler.

– În acest caz, e mai bine să nu riscăm niciunul. Mai bine mă retrag și economisesc pentru fericirea dorită, decât să o trăiesc cu bani împrumutați, că mi-ar sta în gât.

 

Fetița care visa pentru alții

Vacanța nu s-a mai terminat pentru Lena, iar asta nu a fost un lucru îmbucurător, deși așa ar fi trebuit să pară. O vizită neplăcută, de care au avut parte după Anul Nou, a fost pentru restrânsa familie Popan o lovitură crâncenă, la care nu s-ar fi așteptat nici în visele cele mai negre. Mesagerii erau domnul doctor Oșan și o tânără reprezentată a Instituției pentru Protecția Copilului. Primul părea vădit încurcat atunci când a fost întâmpinat de gazdă și poftit să intre, în timp ce domnișoara afișa o ținută rece, specifică oficialităților preocupate să-și facă datoria conform legilor și regulamentelor seci și inflexibile.

– Greu vă mai găsește omul acasă, au fost primele cuvinte ale asistentei, după care s-a prezentat. Sunt Țompa Valeria și am fost însărcinată să evaluez modul în care este educată și crescută fiica dumneavoastră…, aici vocea ei rece se frânse, căutând sprijin.

– … Popan Elena, o salvă la timp medicul de lângă ea. Sau Lena, cum o știe toată lumea.

Doamna Popan presimți că oaspeții nu veneau cu gânduri binevoitoare, dar își struni curiozitatea și îi invită să ia loc la masa din sufragerie. Abia apoi li se adresă, cu o voce amiabilă:

– A fost o perioadă mai aglomerată, așa cum se întâmplă de sărbători, însă acum totul a revenit la normal. Dar de ce vă interesează fiica mea? A făcut ceva la școală sau a lipsit de la ore fără să știu?

– Noi suntem preocupați de toți copiii cu familii disfuncționale sau cu un singur părinte. Cu atât mai mult de Elena, despre care am primit numeroase sesizări și plângeri.

– Plângeri… de la cine?, începu să se irite mama fetei. Și despre ce e vorba?, pentru că sunt unii oameni răi care se ocupă cu plăcere de așa ceva.

Țompa Valeria scoase din geantă un dosar destul de voluminos și începu să-l răsfoiască, ocolind astfel privirile interlocutoarei sale.

– Atunci când mai mulți oameni spun același lucru, e clar că nu sunt născoceli. Nu vă pot da multe nume, dar e suficientă concluzia examenului medical făcută de domnul doctor Oșan, la care se adaugă evaluarea învățătoarei. Amândouă arată că fiica dumneavoastră suferă de o depresie psihică post-traumatică gravă, ce periclitează psihicul copiilor cu care vine în contact.

– Nu pot să cred!, izbucni doamna Popan, ridicându-se în picioare. Ce examen medical a făcut domnul doctor, că nu am fost decât la o ședință, și aceea incompletă? Ce rău le poate face colegilor ei, când ea de-abia scoate câteva cuvinte?

– Am aici o declarație a unui părinte, care spune că Elena i-a amenințat copilul cu moartea. Citez cuvintele fetiței: „Am visat că o să mori”. Acel băiat s-a îngrozit, crezând că e o prezicere reală, după cum s-au dovedit altele.

– Lenaaa!, strigă gazda, în timp ce își scotea instinctiv o țigară. Până la apariția fetiței, avu timp să tragă câteva fumuri adânci, care, cel puțin aparent, o mai liniștiră.

– E adevărat ce spune doamna aceasta? Cum că ai spus unui coleg că i-ai visat moartea?

Lena afirmă din cap, ținând ochii ațintiți spre podea, după ce-și trecuse imperceptibil privirea peste chipurile oaspeților.

– De ce ai făcut asta?, se răsti la ea maică-sa, scuturând-o cu mâinile pe umeri. De ce ai mințit? Ai mințit, nu?

Un nou răspuns afirmativ, tot tacit.

– Ți-au spus ceva înainte? Ți-au făcut ceva? Ai vrut să te răzbuni prin asta?

Fetița continuă să aprobe din cap, fără să apeleze la cuvinte.

– Vedeți dumneavoastră?, zise doamna Popan, întorcându-se spre cei doi. Sunt unii copii care o agasează, iar ea se apără cum poate. Asta nu înseamnă că trebuie exclusă dintr-un mediu normal. De fapt, în ultima vreme, de când am angajat o nouă bonă, parcă e mai puțin introvertită și dă semne de socializare.

– Da, știm despre cine e vorba și nu cred că-i o prezență potrivită pentru fiica dumneavoastră.

– Dar ce are tanti Anița?, se miră gazda. E o femeie decentă și binevoitoare.

– E o femeie bătrână și ciudată, căreia nu i-aș da nici cățelul în grijă, răspunse rece asistenta. Trebuie să recunoașteți că sunteți depășită de situație, fata nu are cu cine să comunice în lipsa dumneavoastră, iar serviciul pe care-l aveți vă ocupă prea mult timp. De fapt, copila se simte intimidată chiar și în fața dumneavoastră, după cum se vede. Să nu mai zic de faptul că fumați în preajma ei. În concluzie, recomand internarea de urgență a Elenei, pentru tratament și recuperare emoțională. Uitați-vă la ea: cum să nu se lege copiii de părul ei cărunt?, fiind ceva neobișnuit pentru ei. Măcar de o vopseați sau îi puneați o perucă decentă.

– Faceți o mare greșeală, doamnă Țompa și domnule Oșan. Nu-mi puteți lua fiica, doar pentru ea trăiesc.

– Trebuie să sosească o ambulanță, în cel mult o oră. Dacă vă opuneți, va fi și mai rău pentru toți. Vă rog să fiți rezonabilă și veți primi dreptul la vizite, o avertiză domnișoara.

Imagine similară

Doamna Popan era înecată de lacrimi și nu mai putea decât să-și îmbrățișeze odorul. Timpul era limitat, căci, peste câteva minute, se auzi motorul unei mașini care se oprea în fața casei lor. Trebuiau împachetate câteva lucruri, astfel că mama a fost nevoită să se desprindă și să se ocupe de asta. Eliberată de la pieptul ei, Lena se apropie de doctorul Oșan și îi spuse mai mult în șoaptă:

– Sunt sigură că la noapte o să vă visez!

Omul tresări, se ridică brusc în picioare și făcu un pas în spate. Apoi se uită la asistentă, dar aceasta era prea ocupată cu reașezarea actelor în dosar, deci nu văzuse și nu auzise nimic.

Fetița care visa pentru alții (5)

Vacanța a venit ca o eliberare pentru Violeta și Lena. Prima era mulțumită că fata avea cu cine să stea la orice oră din zi sau noapte, iar pe chipul celei de-a doua se putea citi satisfacția că două săptămâni nu o să trebuiască să dea ochii cu colegii. Nu-și manifestase preferința pentru alegerea Aniței ca dădacă, dar nici nu comentase propunerea mamei; pentru ea îi era totuna cine îi stă alături, atâta vreme cât nu o sâcâia cu întrebări sau sfaturi.

Zilele până la sărbătoarea de Crăciun se împuținau, în timp ce doamna Popan era tot mai solicitată la serviciu. Seara de Ajun se anunța lungă și stresantă, din acest punct de vedere, tocmai când ar fi fost cel mai bine să stea cu fiica ei și să se bucure împreună de daruri. Bătrâna Anița o înțelegea și a liniștit-o, pe cât se putea, cu o propunere ce părea atractivă. Dorea să o ducă pe Lena la ea acasă, să împodobească împreună bradul, să cânte colinzi și să aștepte împreună colindători. Violeta a acceptat cu plăcere și a promis să li se alăture imediat ce închide magazinul.

Fetița se arăta impasibilă până în seara cea mare, când a văzut pentru prima oară unde își duce traiul noua ei dădacă. Era o căsuță mică și cochetă, situată la capătul străzii din marginea localității. Intrarea se făcea printr-o verandă lungă și luminoasă, ce înconjura jumătate din locuință. De acolo pășeau într-o bucătărie cu o singură fereastră, și nici aceea suficient de mare, însă bine dotată și primitoare. În stânga se situa dormitorul, cu două ferestre mari, iar în dreapta era cămara întunecoasă, având pereții acoperiți de rafturi încărcate cu borcane umplute de neobosita gazdă. Bradul îi aștepta în dormitor, alături de cutiile cu globuri și beteală.

Lena nu a răspuns de la început provocării de a o ajuta pe Anița, prefăcându-se indiferentă și privind mai mult tablourile și fotografiile de pe pereți. Încetul cu încetul, atenția i-a fost captată de strălucirea ce o acumula bradul cel verde și frumos mirositor, de ornamentele strălucitoare – unele amuzante – și de descrierile interesante pe care le făcea bătrâna pentru fiecare din ele. Astfel că nu mai rezistă imboldului și se alătură acesteia, alegând cu atenție câte o piesă și așteptând să-i audă povestea înainte de a o agăța în locul potrivit. Gazda zâmbea mulțumită pe sub nasul încovoiat și o încuraja cu vorbe blânde:

– O să fie cel mai frumos brad pe care l-am avut vreodată, îi spuse ea. Tocmai pentru că am fost ajutată de o fetiță atât de talentată ca tine. Singură nu am aceeași inspirație și nici nu văd prea bine la vârsta asta. Poate ne vin și colindători, tot datorită ție. Pe mine nu m-au căutat în ultimii ani, iar după miezul nopții închideam ușa și mă culcam.

Imagine similară

Lena se opri cu o beteală în mână și se adresă aproape în șoaptă Aniței:

– Să nu primești colindătorii cu Steaua.

Bătrâna se arătă uimită și întrebă:

– Nu îți plac colindătorii în general sau numai cei cu Steaua? Ți-am spus că nu prea vin pe aici, dar dacă avem noroc, de ce să nu-i lăsăm?

Fetița dădu hotărâtă din cap și repetă:

– Ar fi bine să încui ușa în seara asta.

Anița dădu din cap gânditoare și nu mai insistă pe această temă. Ba chiar închise ușa cu cheia, după ce terminară cu bradul și înainte de a se așeza la masa din bucătărie. Bunătăți de tot felul s-au perindat prin fața Lenei, începând cu tobă, continuând cu slănină fiartă cu boia și usturoi, cârnați și costițe, sarmale mari cât pumnul, ciorbă de legume acrișoară, pireu de cartofi cu pește și apoi un platou cu prăjituri de casă. Printre ele se strecurau colindele cântate atât de frumos de gazdă, pe lângă care se auzi, în cele din urmă, și glasul timid al fetiței. Afară se întunecase de mult, focul dădea să se stingă în sobă și oboseala punea stăpânire pe ele, îngreunându-le tot mai tare pleoapele. Bătrâna se gândea să facă patul, când afară se auziră zurgălăi și voci de tineri:

– Sloboziți cu Steaua?, era întrebarea care le ajunse la urechi.

Anița se uită la Lena, iar aceasta negă hotărât din cap. Cu părere de rău, bătrâna răspunse cu un glas puternic:

– Nu-i slobod, că ne-am culcat. Veniți mâine.

Vocile de afară se sfătuiau între ele și se înțelegea că nu renunțau.

– Deschide, tanti, ușa, că avem o stea de toată frumusețea.

– Nu înțelegi că ne-am culcat?, repetă gazda.

După alte șușoteli, unul din spatele ușii răcni:

– Babo, dacă nu deschizi ușa, o sparg și tot intru. Nu mă enerva!

Bătrâna nu dădea semne de frică, ci răspunse tot cu o amenințare:

– Vezi că am sunat la poliție. Plecați până nu vine, altfel o să vă ducă în cătușe.

– Ia nu umbla cu vrăjeli de-astea. Crezi că suntem copii? Deschide odată ușa!

Colindătorii își pierduseră răbdarea și au început să forțeze ușa. A fost momentul în care s-a auzit sirena poliției, care i-a pus imediat pe fugă. De fapt, sunetul venise din telefonul fetiței, al cărei chip afișa acum o satisfacție molipsitoare.

Fetița care visa pentru alții (4)

Violeta Popan avea mustrări de conștiință, după concedierea Soniei. Reacționase la nervi și acum își crease probleme ce trebuiau urgent soluționate. E drept că tânăra dădacă profitase de încrederea ei, exploatându-i fetița în interes personal, ba chiar trecând la abuzul de forță. Acest comportament egoist o plasa și pe ea printre cei care o consideră pe copilă o anomalie a naturii ce trebuie marginalizată sau exploatată. Însă ar fi putut închide ochii, să o atenționeze doar cu un avertisment, în urma căruia Sonia ar fi putut să-și înfrâneze interesele și să se rezume la atribuțiunile care-i reveneau. Dar acum era târziu pentru a continua cu regretele, trebuind să găsească o altă persoană care să-i supravegheze fiica, doar cu două săptămâni înainte de Crăciun. O perioadă de vârf pentru magazine și foarte stresantă pentru comercianți.

A reușit, totuși, să-și scoată două zile libere, în care să aștepte și să aleagă dintre cei care vor răspunde anunțurilor publicate online și în presa locală. Îngrijorarea îi creștea, pe măsură ce orele se scurgeau fără ca cineva să o contacteze. Nu îndrăznea să se gândească la un plan B, dacă nimeni potrivit nu s-ar fi prezentat. Mama ei era la fel de ocupată, iar pe altcineva dispus și de încredere nu cunoștea. Telefonul a început să sune din a doua parte a zilei, însă aproape toate apelurile se limitau la câteva întrebări și apoi scuze pentru că nu pot accepta din anumite motive. O tânără sfioasă a fost prima solicitantă care a vizitat-o, spre seară. Absolvise o facultate „de sociologie și comunicații” și voia să câștige niște bani până-și găsește un post pe măsura așteptărilor. Emoționată și bucuroasă, doamna Popan ținu să se asigure că domnișoara a înțeles despre ce e vorba:

– Rețineți că e vorba de o jumătate de normă, cam trei zile pe săptămână. În celelalte patru, ne ocupăm de fetiță eu și cu mama.

– Tocmai acest aspect am vrut să-l lămuresc, răspunse pretendenta cu jenă. Dacă sunt legată de acest „servici”, nu pot să găsesc încă unul la fel, prin care să-mi „complectez” venitul.

– Vă înțeleg și m-am gândit la asta. De aceea vă voi oferi salariul întreg, numai să fiți punctuală și disponibilă la orele solicitate.

– Puteți fi mai exactă, adică ce sumă?

– Salariul minim pe economie, conform legii.

– E prea puțin, doamnă, se arătă nemulțumită tânăra. V-am spus că am o facultate importantă la bază, o pregătire importantă pentru „zilele cotidiene”.

– Se vede treaba că sunteți supracalificată, ceea ce pe mine nu mă prea ajută. Eu am nevoie doar de o simplă dădacă, iar o diplomă pentru asta ar valora mai mult decât cea pe care o aveți.

Imagini pentru imagini interviu de angajare

Așa că primul interviu s-a încheiat cu un gust amar, iar al doilea a picat abia în dimineața următoare. Personajul era o doamnă între două vârste, elegantă și cu un păr ce părea foarte lung, din moment ce clădise din el un coc imens. Dumneaei avea experiență în domeniu, recomandări excelente, plus o școală de pregătire absolvită cu brio.

– M-ați atenționat că aveți o fetiță cu probleme de adaptare, ținu cucoana să-i amintească gazdei. Fiți liniștită, am mai avut astfel de copii în îngrijire, pe care i-am vindecat cu succes. Trebuie doar să-mi dați mână liberă, să fiu lângă ea în fiecare zi, iar asta presupune să-mi oferiți cazare și masă, pe lângă salariu. E nevoie de severitate, de care voi, mamele, nu prea sunteți capabile.

– Îmi pare rău, dar eu nu vă cer să o tratați, ci doar să o supravegheați, se revoltă doamna Popan. Lena mea nu e bolnavă, ci doar închisă în ea.

– Așa ziceți dumneavoastră, că o priviți cu ochi subiectivi. Timiditatea excesivă e o boală care te macină încet și te îmbolnăvește mintal. Lăsați-o pe mâna mea și, după câteva luni, nu o veți mai recunoaște, o asigură femeia, afișând o expresie dură.

– De asta mă tem…, șopti, prea încet ca să fie auzită, mama fetiței. O să vă sun diseară și vă voi spune ce am hotărât, spuse apoi cu voce tare și cu un zâmbet politicos.

Frământările care au urmat i-au fost întrerupte de cea de-a treia candidată, o bătrână cunoscută din văzute, dar cu care nu schimbase nicio vorbă până acum. Poate din cauză că avea o înfățișare mai puțin plăcută și un mers șchiopătat, trăsături nu tocmai atractive pentru cineva care ține să se înconjoare de un anturaj apreciat. I se spunea Anița și locuia într-o casă mică, de la periferia orașului, nu prea departe de a Violetei Popan. Măruntă de statură, cu părul cărunt și nepieptănat, o față mică și un nas cârn pe care se sprijinea o pereche de ochelari cu dioptrii precum două lupe. De asemenea, la o privire mai atentă, i se putea observa și o cocoașă modestă, dar destul de deranjantă ca aspect. Toate aceste defecte fizice dispăreau ca prin farmec din ochii privitorului, atunci când bătrâna rostea primele cuvinte. O voce domoală și melodioasă, precum a codrului mângâiat de vânt sau a izvorului de pe câmpia ușor înclinată.

– Am auzit ce necazuri aveți cu fetița, de aceea am venit, se auzi glasul ei mătăsos. Eu sunt o pensionară singură și aș putea să vă ajut, fără să am pretenții deosebite. De fapt, chiar mi-ar plăcea să am grijă de un suflet tânăr și sensibil, cum e Lena.

– Tanti Anița, sunteți o femeie cam bătrână pentru asta, nu credeți? Lena e liniștită, dar totuși e un copil cu un comportament imprevizibil, pentru care e nevoie de energie, încercă gazda să o lămurească.

– Energie zici? Află dumneata că am destulă, în ciuda a ceea ce se vede. În plus, știu de problemele fetiței și o înțeleg. Cred că tocmai de mine are nevoie, iar dumneata te poți convinge pe parcurs. Suntem ca și vecini, pot veni oricând și să stau oricât. Puneți-mă la încercare și n-o să vă pară rău.

Doamna Popan oftă adânc și o privi cu mai mare atenție pe pitica cea bătrână și atât de dizgrațioasă. Niciuna dintre cele trei pretendente nu-i plăcuseră, dar acum era vorba doar de aspectul fizic… și vârstă. Oare ce ar trebui să aleagă? Trebuia s-o întrebe pe Lena, poate o ajută ea să ia o decizie.

Fetița care visa pentru alții (3)

Intrarea bruscă a Soniei o făcu pe fetiță să strecoare rapid ceva sub pernă. În mână îi rămase doar un pix pe care-l răsucea cu mâinile neastâmpărate, în timp ce-i adresa o privire acuzatoare intrusei.

– Ciao, puștoaico!, i se adresă tânăra, părând că nu bagă de seamă micul incident. Deduc că ți-ai terminat temele pentru azi, din moment ce ești în pat.

Lena întoarse capul în direcția opusă, vrând astfel să-i confirme supărarea că nu a bătut la ușă înainte de a intra.

– Hai, nu fi așa mofturoasă, că ți-am adus ceva bun, îi vorbi Sonia pe un ton împăciuitor și scoțând din geantă o cutie. E înghețata care îți place cel mai mult.

– Mama nu îmi dă voie să mănânc dulciuri seara, au fost cuvintele cu care se învioră puțin copila.

– Mama nu trebuie să știe tot ce facem noi, șopti dădaca făcând cu ochiul. Doar suntem prietene bune și avem secretele noastre. Uite, am adus și lingurițe, să o terminăm pe loc, înainte să se topească sau să fim prinse asupra faptului.

Sonia se așeză și ea pe pat, facilitând Lenei accesul la crema dulce și atât de îmbietor colorată. Răceala dintre ele se topise instantaneu, ocazie potrivită pentru tânără să-i pună câteva întrebări, între două lingurițe ce le provocau fiori de gheață în gură.

– Tu ai secrete față de mine?, se arătă ea curioasă. Ce ai ascuns acolo, când am intrat?

Fetița se arătă stânjenită, dar fu încurajată de o mângâiere pe cap din partea interlocutoarei sale.

– E jurnalul meu intim. Nimeni nu știe de el și nici nu vreau să se afle.

– Te înțeleg și îți respect intimitatea. Ți-am spus că totul rămâne între noi și în fața mea îți poți destăinui toate gândurile. Eu nu sunt ca celelalte fete, bârfitoare și egoiste. Am o inimă mare și mulți profită de mine, mă vorbesc prin spate și îmi fac rău de câte ori au ocazia. Cred că noi două ne asemănăm și ar trebui să ne ajutăm reciproc. Ce zici, facem un pact?

Lena ridică din umeri, în timp ce mai luă o linguriță de înghețată cu vanilie.

– De ce nu-ți ții jurnalul pe calculator, unde nu-l poate citi nimeni, dacă ai o parolă bună?, întrebă Sonia.

– Tati mi-a cumpărat carnețelul, cu puțin înainte de… vocea fetiței se stinse la ultimul cuvânt, dar nu din cauza înghețatei. Mi-a spus să scriu în fiecare zi câte ceva, orice, dar în principal să-mi aștern gândurile și emoțiile. Zicea că asta mă poate ajuta în viață, prin a mă cunoaște mai bine, a fi mai încrezătoare și curajoasă.

– Bine zicea, iar tu ești o fată cuminte că-i urmezi sfatul, o lăudă dădaca.

Urmă o tăcere mai îndelungată, în care au terminat desertul și după care tânăra veni cu o altă întrebare:

– Mai ții minte când ți l-am prezentat pe iubitul meu, Gelu?

Lena dădu afirmativ din cap. Deja era întinsă pe pat, cu capul pe perna pufoasă și cu ochii cercetând tavanul imaculat.

– Ți-am spus că nu-s convinsă de sinceritatea iubirii lui și tare mi-ar plăcea să-i cunosc intențiile. Ți-am povestit detalii din viața noastră, în câteva seri la rând, ai văzut mai multe poze și filmulețe cu el… Mă gândeam dacă nu ți-au influențat cumva visele… dacă nu l-ai visat cumva…

Fetița afirmă iarăși din cap, cu aceeași privire pierdută.

– Oooo, ce bine! Adică, sper să fie de bine. Și… ce ai visat despre el?

– Nu pot să spun, răspunse Lena în șoaptă. Mama a zis că nu-i bine să mai vorbesc despre visele mele, că fac rău oamenilor și lumea mă consideră o piază-rea. Nu vreau să-ți fac rău… și nici lui Gelu.

– Fii serioasă, tu fată!, se irită Sonia. Doar nu te iei după ce zice lumea!? Oamenii sunt invidioși pe tine și n-ar vrea să-i ajuți pe alții cu harul tău, ca să rămâi un simplu copil, banal și fără calități pe care ei nu le pot înțelege. Eu mi-s o rebelă, tocmai pentru a le arăta cât sunt ei de limitați. Fii și tu ca mine, treci peste șabloanele societății și rupe lanțul în care vor să te țină.

– Nu vreau să o supăr pe mama, șopti în continuare fetița. Nici tata nu voia, pentru că o iubea.

– Firește că nu-i bine să-ți superi mămica, dar nici nu-i nevoie. Ai promis că nu vei mai vorbi despre visele tale, dar poți să-mi arăți ce ai scris în jurnal. Promit că nu voi citi decât dacă-i vorba despre mine și iubitul meu, iar tot ce voi afla va rămâne în continuare un secret despre care nu voi vorbi nimănui. Îți jur pe sfânta cruce!

– I-am primis lui tăticu să nu las pe nimeni să-mi citească jurnalul. Nici măcar pe el.

– El e mort și tu ești dezlegată de promisiune. Hai, dă-mi-l pentru câteva minute…

Imagine similară

Sonia întinse mâna sub pernă și forță găsirea carnețelului, în timp ce Lena încercă să-i blocheze accesul cu trupul, strigând:

– Tati nu e mort pentru mine! Lasă-mă…

Glasul ei se stinse din nou, iar privirea i se blocă spre ușă. Intrigată, Sonia se întoarse în acea direcție, unde o văzu încruntată pe doamna Popan.

Fetița care visa pentru alții (2)

Soneria de la ușă nu părea băgată în seama, deși cineva insista să o folosească de câteva minute. Într-un târziu, doamna Popan se hotărâ să pună capăt supliciului și veni să deschidă.

– Ooo, domnule doctor Oșan!

– Bună seara, doamnă!, răspunse bărbatul zâmbind satisfăcut. Începusem să cred că nu sunteți acasă.

– Mă scuzați, dar m-am gândit că-i dădaca, ea preferă să sune în loc să-și caute cheia în poșetă. Poftiți înăuntru și luați loc, îl invită femeia, cu o politețe firească. Mai nou, faceți și vizite la domiciliu?

– Nuuuu, dar în cazul dumneavoastră am ținut să fac o excepție. Mai ales că nu v-ați mai prezentat la ședințe, îi reproșă medicul în timp ce se făcea comod.

– E adevărat, trebuia să vă sun. Știți…, m-am simțit jenată după ce s-a întâmplat data trecută, cu visul stupid al Lenei. Apropo, cum se simte soția dumneavoastră?

Doamna Popan se așeză, la rândul ei, pe un scaun din fața interlocutorului. Părea mai liniștită pe teren propriu, vocea îi era mai sigură și chipul dispus a rămâne senin.

– Din păcate, nu e bine deloc. A avut un accident de circulație, iar când am ajuns la spital, era conștientă încă. Apoi a intrat în comă și de atunci nu și-a revenit. Medicii spun că starea ei rămâne stabilă, însă nu se întrevăd speranțe de îmbunătățire.

– Îmi pare tare rău să aud asta, îi răspunse cu tristețe gazda. Sper că nu credeți că fetița mea a avut vreo influență…

– A, nu!, se grăbi s-o liniștească bărbatul. Totuși, mă intrigă această coincidență, avându-le în vedere și pe cele consemnate de dumneavoastră. De aceea am venit să vă încurajez în a continua investigația psihiatrică, pentru binele copilei în primul rând. Doar mi-ați spus cât îi e de greu la școală și cât de retrasă e acasă. Împreună, am putea găsi o cale prin care personalitatea ei să-și revină la normal sau măcar să se amelioreze.

Violeta Popan oftă de câteva ori consecutiv, exprimându-și astfel îndoiala.

– Fetei nu-i place să fie interogată, mai ales de străini, iar eu nu vreau s-o forțez. Aștept cu răbdare și strângere de inimă să se vindece prin ea însăși, fără intervenții care ar putea să o afecteze și mai mult.

– Vă înțeleg temerile, dar, după cum ați văzut în prima ședință, noi venim ca niște prieteni și ne adaptăm caracterului fiecărei persoane în parte. Putem fi copilul care să o înțeleagă, prietenul căruia să i se destăinuiască sau adultul pe umărul căruia să plângă. La care adăugăm experiența seculară a unei profesii ce a făcut minuni în cazuri din cele mai extraordinare.

– Ați mai auzit de un caz similar cu acesta?, se interesă femeia.

– Fiecare e altfel, în funcție de personalitate, vârstă și gradul de afectare, încercă medicul să o lămurească.

– Ați mai văzut vreun copil care să prezică viitorul prin vise?, insistă doamna Popan.

– Stați puțin, că deviem de la scopul pentru care mi-ați cerut ajutorul, iar acesta este să-i redăm zâmbetul și energia fiicei dumneavoastră. Indiferent dacă ni se pare că are darul de prezicător sau își folosește imaginația în a ghici viitorul, precum fac astrologii…

Soneria se auzi din nou, doar o singură dată. Pe ușă intră o tânără plinuță, îmbrăcată în culori stridente și fardată ostentativ.

Imagini pentru imagini cu fete grăsuțe

– Ea e dădaca despre care vorbeam și pe care o chem de câte ori Lena rămâne singură acasă. Lucrez la un supermarket, iar acum sunt în schimbul de noapte. Fetița are nevoie de cineva, ca să-și respecte programul de masă, de făcut teme și de somn. Altfel se scufundă în visare, cu ochii pierduți în zare sau pe ecranul televizorului.

– Bună! Sonia mă numesc, se prezentă domnișoara vizitatorului, în timp ce-l cerceta cu insistență și își mesteca dezinvolt guma din gură. Vă las, că mă așteaptă domnișoara Lena.

Plecă spre camera fetei, mișcându-și incitant coapsele bine împlinite.

– E greu să găsești pe cineva calificat, la programul pe care-l am, se scuză parcă doamna Popan. Uneori mă mai ajută mama, dar și ea lucrează tot în comerț.

– Cum se înțelege fetița cu această tânără?, fu curios să afle bărbatul.

– Nu mă pot plânge. Se pare că are răbdare și înțelegere, din moment ce aud că există un dialog între ele. Poate ar trebui să fiu geloasă, zise femeia cu un surâs amar.

Doctorul dădu din cap a îngăduință și se ridică, pregătindu-se de plecare.

– Nu vă mai rețin, din moment ce vă grăbiți la serviciu. Poate vă mai gândiți la propunerea mea și o să luați decizia cea mai bună. Știu că e greu pentru început, dar rezultatele bune vin ca urmare a unor măsuri radicale. Cunosc un medic psihiatru cu succese deosebite în această privință. Cu profesionalismul lui și ajutorul nostru, am putea să vă redăm fiica pe care ați pierdut-o. Altfel, s-ar putea să o pierdeți pentru totdeauna și să fiți chinuită de remușcări pentru că ați refuzat ajutorul oferit cu generozitate.

– Vă mulțumesc pentru interes, domnule doctor. O să vă contactez eu dacă va fi cazul.

Bărbatul sărută mâna gazdei și îi adresă un ultim zâmbet, înainte de a ieși pe ușă.

Fetița care visa pentru alții

Scena și cele trei personaje atât de diferite ar fi putut sugera despre ce este vorba. O femeia tânără și îndurerată, care apela des la cutia cu șervețele de pe masă, pentru a-și tampona ochii umezi. Copila de vreo zece anișori, cu părul lung și alb ca zăpada proaspăt așternută, ce își împreuna și descătușa mereu mâinile micuțe, păstrând privirea ațintită în jos. Părea impasibilă la tot ce se întâmpla în jurul ei, o prizonieră a unei împrejurări neplăcute pe care încerca să o ignore. Bărbatul, relativ tânăr și el, avea – cum altfel? – un carnețel în mâna stângă și un pix în cealaltă. De asemenea, lângă șervețelele de pe măsuță, se putea vedea un reportofon al cărui beculeț avertiza că e pornit. S-ar putea ca aceste detalii să fie suficiente pentru a ne lămuri despre ce e vorba, dar, pentru certitudine, vom face uz de faptul că naratorul poate trece neobservat și vom intra în detaliile discuției:

– Doamnă Popan, vă asigur că nu trebuie să vă faceți mari griji, încercă omul să o liniștească. Lena trece printr-o perioadă mai grea, însă, odată cu timpul și ajutorul nostru, o să vedeți că-și va reveni. E doar un copil fragil care trebuie readus pe linia de plutire.

Imagine similară

Femeia suspină și dădu din cap neîncrezătoare, în timp ce-și mai luă un șervețel.

– Poate că e așa, dar să nu credeți că-i un copil obișnuit. Sau cel puțin nu mai e. Colegii de școală o tratează ca pe o retardată, cei din vecini o ocolesc și râd de părul ei, de faptul că-i retrasă și nu are nicio prietenă. Nici cu mine nu mai vorbește, doar strictul necesar și mai ales când o întreb. Unde e fetița mea exuberantă care ne lumina zilele cu voioșia și neastâmpărul ei? Simt că a plecat deodată cu sufletul soțului meu, lăsând în urmă doar un trup fără emoțiile omenești. A trecut un an și nimic nu s-a schimbat. Parcă retrăiesc în fiecare zi acea dimineață în care am auzit-o țipând în camera ei. Ne-am grăbit amândoi să vedem despre ce e vorba și am rămas îngroziți când am văzut că părul ei frumos a încărunțit peste noapte. Plângea cu suspine, iar soțul a luat-o în brațe să o liniștească, asigurând-o că totul a fost un coșmar. Ea îl strângea tare, cu mânuțele în jurul cefei, iar vorbele spuse atunci mi-au rămas întipărite în memorie: „Tati, să nu mori azi!”. Își iubea foarte mult părintele, și el o trata ca pe o comoară neprețuită. În cele din urmă a reușit să o oprească din plâns, dar a trebuit să-și ia o zi liberă, pentru a-i fi mereu alături. Cu toate acestea, nenorocirea s-a întâmplat: pe la miezul zilei, bărbatul mi-a căzut ca secerat, fără suflare. Apoi am aflat că a fost vorba de un stop cardiac din care nu a mai putut fi readus la viață, deși nu știam să aibă probleme cu inima. Lena nu a mai plâns, dar s-a închis definitiv în ea, ceea ce-i mult mai rău. Nu credeți că-i ceva deosebit în acest caz, doctore? De unde a știut fata că o să-i moară tatăl?

Bărbatul notă ceva pe foaia dinaintea lui, după care o privi cu îngăduință pe doamna Popan.

– Fiecare caz e deosebit de altul, doamnă, dar nici acesta nu-i ieșit din comun. Probabil că soțul dumneavoastră a fost atât de afectat de încărunțirea odorului său, încât inima i-a cedat. Se poate întâmpla oricui, la fel și albirea părului. E drept că nu la o vârstă atât de fragedă, dar nu-i total exclus.

– Așa mi-am zis și eu, reluă femeia, cu o voce mai puțin tremurândă. A fost unul dintre motivele pentru care n-am apelat încă la un psiholog, dar nici n-am vrut să se accentueze zvonul că fata mea e nebună. Doar că, zilele trecute, s-a mai produs un accident ce m-a pus iar pe gânduri. Vecinul cel mai apropiat a venit în vizită pe la noi, cum făcea adesea și când trăia bărbatul meu. Acum îi era milă de Lena și voia să o bucure de fiecare dată cu câte un mic dar, mai ales că se apropie Crăciunul. Iarăși îmi amintesc exact cuvintele pe care i le-a spus fata, la plecare: „Ai mare grijă cum cobori treptele!”. Vă dați seama ce m-am cutremurat când omul a alunecat pe poleiul depus pe scară și apoi și-a rupt mâna în cădere. Am întrebat-o pe Lena de unde i-a venit ideea unui astfel de sfat, iar ea mi-a spus că a visat. Îmi puteți explica și această ciudățenie? Că vecinul a dus vorba mai departe, iar lumea crede că fata mea aduce ghinion.

– Totul e în mintea oamenilor, care-și alimentează prejudecățile cu coincidențe, o asigură doctorul.

Apoi, cu un zâmbet amiabil, se adresă copilei:

– Încearcă să te gândești la ceva plăcut, înainte de a adormi. Ce zici de un brad frumos, plin cu daruri sub el?

Fetița nu schiță vreun gest prin care să arate că a auzit întrebarea, așa că bărbatul mai încercă:

– Hai, Lena, vorbește cu mine! Uite, mai avem un sfert de oră, în care mi-ar plăcea să te ascult. Îți promit și eu un mic cadou, dacă îmi spui câte ceva despre tine.

Copila făcu semn mamei să-și apropie capul, după care îi șopti ceva la ureche. Doamna tresări surprinsă și i se adresă psihologului:

– Știți, eu am încercat să o pregătesc de ieri pentru această întâlnire, iar ea a visat ceva în legătură cu asta. Acum îmi spune că ședința se va întrerupe înainte de vreme.

Doctorul se arătă amuzat și încercă din nou să o abordeze pe fetiță:

– De ce crezi tu că vom termina mai devreme discuția? Să știi că eu sunt foarte conștiincios și punctual, dar depinde de tine dacă…

A fost momentul în care asistenta intră intempestiv pe ușă, spunând cu o voce gravă:

– Domnule doctor, am primit un apel de la spital. Soția dumneavoastră…

– Cuuuum?! De la spital? Ce s-a întâmplat?, se agită bărbatul sărind de pe fotoliu. Mă scuzați…, trebuie să plec…, vorbim data viitoare…

Cu aceste scuze și o privire întunecată adresată fetiței, medicul le invită afară din cabinet, în timp ce-și lua haina din cuier.

Probleme cu reîncarnarea

– Așadar…, suflet de clasă B, eliberat în data de 21 septembrie, 2031, din carcasa omenească cunoscută sub numele de Rostaș Nicolae, după o experiență de optzeci de ani. E drept că au trecut aproape zece ani de atunci, dar trebuie să înțelegeți că avem probleme cu reîncarnarea, iar asta nu e din vina noastră. Aș putea spera că această întârziere ți-a dat timp suficient să te gândești în ce vrei să te reîncarnezi.

– Bine că ați ajuns și la mine, că mă plictisisem să mă vântur de unul singur prin Univers, fără o companie cu care să schimb gânduri și impresii. Înțeleg că nu pot să fiu om de două ori la rând, așa că m-am gândit la un animal ce are o inteligență apropiată: vreau să mă reîncarnez într-un delfin. Să colind oceanele și să mă bucur de minunățiile peisajelor subacvatice.

– Îmi pare rău, delfini nu mai sunt decât foarte puțini, și numai în captivitate. În curând vor dispărea și aceștia.

– Ce păcat! Bine că, totuși, m-am gândit la o alternativă: o pasăre frumoasă și liberă, care să străbată imensitatea cerului și să cuprindă cu privirea frumusețile pământului.

– Nici cu asta nu pot să te ajut. Păsările libere au ajuns o raritate și în curând vor fi de domeniul trecutului. Dar dacă dorești să-ți petreci următoarea viață în colivie…

– Ooof, nici păsări nu se mai găsesc de când am plecat de pe Pământ!? Al cui suflet aș putea să fiu? Poate un urs, un lup sau un leu…

– Nici vorbă. Unele dintre ele nu mai există nici la Zoo.

– În cazul acesta, aștept recomandări. Prea multe s-au schimbat, iar eu am rămas în urmă.

– Fiind un suflet de clasă B, poți să optezi pentru orice ființă existentă în această perioadă. E drept că oferta s-a redus simțitor, dar unii aleg să fie animale de companie, precum câinii, pisicile, porcușori de Guineea… Mai există și din cele sălbatice, precum șerpii, scorpionii, hiene, gândaci…

– Tot nu mă pot hotărî… Poate îmi spuneți în ce s-au transformat sufletele din generația mea, ca o idee.

– O cerere cam neobișnuită, dar pot să fac asta pentru tine, ca o recompensă pentru că ai așteptat un deceniu. Ce suflete te-ar interesa?

– Cele de politicieni, să zicem. Că-s persoane mai cunoscute, care știu să se descurce întotdeauna.

– Nu și în cazul reîncarnărilor, te asigur. Uite aici un exemplu: suflet de clasa D – adică cel mai primitiv -, eliberat de curând din carcasa omenească cunoscută sub numele de Dragnea Liviu și reîncarnat la câteva zile în sufletul unui șobolan.

Imagini pentru imagini cu șobolani

– Extraordinar! El cum de a fost repartizat atât de repede?

– Pentru sufletele de această speță nu e nevoie de timp. Numărul șobolanilor e în creștere continuă, ba chiar ar putea să le supraviețuiască oamenilor. Bănuiesc că nu-ți dorești o astfel de viață.

– Știu că nu-i normal să am resentimente, dar nu pot să uit cât am pătimit din cauza unor astfel de suflete, iar cel pomenit înainte era la conducerea lor în acea perioadă. Vreau să-l ”răsplătesc” în felul meu, chiar dacă îmi voi sacrifica următoarea viață pentru asta.

– Îți atrag atenția că răzbunarea, pe lângă faptul că-i blamată, nu e nici posibilă după moarte. Oricum, nu-ți vei aminti nimic din viețile anterioare.

– Știu, însă nici nu e nevoie. Trimiteți-mă doar în zona acelui șobolan, iar eu îl voi pedepsi trăindu-mi viața cu sete și sugându-i sângele la fel cum ne-a supt și el pe noi de vlagă. Sunt sigur că pot să mă reîncarnez într-un… purice.

Confort sporit

A fost odată, cum nu avem nădejde să mai fie vreodată, pe vremea când trenurile noastre circulau cu o viteză de… tren, nu de car cu boi. Pe vremea aceea, vagoanele erau încălzite iarna, iar ceasurile se fixau după mersul trenurilor, fiindcă ele arareori întârziau. A fost odată, pe vremea când Bucureștiul arăta altfel, însă, bucureștenii, în marea lor majoritate, aveau aceleași năravuri. A fost o zi anume, în care trebuia să rezolv o problemă în Capitală, așa cum li se întâmplă multor provinciali în anumite momente ale vieții.

Acceleratul care ne ducea – pe mine și soția mea – a pornit din Baia Mare la ora șapte și jumătate fix și a ajuns în Gara de Nord după exact douăsprezece ore. Compartimentul a fost plin în cea mai mare parte a timpului, astfel că am dormit pe apucate, legănați de vagoanele ce zburdau pe șine și sprijiniți de umerii colegilor de călătorie, către care alunecam în momentele onirice. După o astfel de călătorie, a urmat o zi încărcată cu vizite în mai multe birouri pentru a obține o audiență la Ministrul Muncii. S-a aprobat pentru a doua, ținându-se cont că venim de departe și nu ne-ar fi ușor să mai batem drumul o dată. Urma o altă noapte, pe care am fi vrut să o dedicăm somnului și odihnei, o pauză în care să ne împrospătăm în vederea întâlnirii cu înaltul demnitar. Dezamăgirea ne-a cuprins tot mai mult când am văzut că nu găsim nicăieri o cameră de hotel, oricât ne-am rugat și am încercat să-i mituim pe recepționeri. Nu cunoșteam pe nimeni în București, iar dormitul în sala de așteptare a gării era interzis, neavând încă bilet pentru tren. Dar chiar de-am fi reușit să ne strecurăm pe o bancă, mi se rupea sufletul să-mi văd nevasta cum se chinuie să-și găsească o poziție cât de cât confortabilă pentru a adormi puțin.

Stăteam epuizați la o masă din restaurantul Gării de Nord și ne exprimam năduful în fața unui pahar de vin alb. Întâmplarea a făcut să fim auziți de un individ bine spilcuit, ce se afla la masa alăturată. Omul și-a cerut politicos scuze de intruziune și s-a așezat între noi, prezentându-se:

– Popescu Titus mă numesc, de profesie avocat. Îmi cer iertare că intervin, dar nu mă pot abține când aud graiul vostru ardelenesc atât de aproape sufletului meu, zise el sărutând mâna soției.

L-am primit cu plăcere la masa noastră, bucuroși să cunoaștem un localnic căruia să ne plângem de necazul nostru. Omul s-a arătat revoltat de situație și a venit imediat cu o rezolvare:

– Soarta a făcut să mă întâlniți, dragii mei maramureșeni! Am o slăbiciune pentru românii din nordul țării, iar dacă voi avea o fată, cu unul de acolo o voi mărita. Uite care-i treaba: eu am o cameră de oaspeți într-un apartament din Drumul Taberei, confort sporit, cum nici la cel mai bun hotel nu găsești. Ce om aș fi dacă nu vi l-aș oferi, când știu că sunteți atât de extenuați!? Avem timp să bem încă un vin, după care mergem să vă culcați.

Fericiți de ofertă, am comandat o sticlă de vin, primită cu entuziasm de avocat și răsplătită cu multe cuvinte de laudă la adresa noastră. Apoi, am comandat un taxi ce ne-a purtat pe multe străzi și bulevarde bucureștene. Domnul Popescu dădea comenzi de oprire, ieșea câteva minute și se pierdea printre blocuri, după care revenea și dădea o altă adresă. Nu puteam să evit cu privirea ceasul taxiului, pe care banii se adunau atât de spornic. Două ore se scurseseră când am poposit în fața unei case de la periferia orașului.

– Îmi pare rău, dar apartamentele erau toate ocupate, ne lămuri avocatul. În schimb, o să vă găzduiesc într-o casă extraordinară, cu confort sporit și un dormitor ca-n Rai. N-ați mai văzut așa ceva!

Taxiul ne-a costat cât o cameră luxoasă de hotel, sumă la care trebuia să adăugăm și prețul găzduirii pretențioase care se anunța. Deja era întuneric când am intrat în curte, iar domnul Popescu s-a dus să deschidă ușa unei case ce se arăta modestă pe dinafară. S-a arătat surprins că era încuiată și a început să strige:

– Mami! Mami, eu sunt. Deschide ușa, că am niște oaspeți.

O lumină s-a aprins într-una din cameră, iar apoi s-a făcut auzită o voce nervoasă de femeie:

– Iar ai adunat vagabonzi de pe străzi, Țuțule? Ți-am spus că nu-i mai primesc. Du-i în baracă.

– Mami, hai că nu-s vagabonzi… și plătesc bine.

– Lasă-mă să dorm, se răsti femeia, după care stinse lumina.

– E o mică problemă, dar se rezolvă, ne spuse domnul Popescu. Vom dormi în cabana din spate, un loc liniștit, cu confort sporit și mobilier simplu, ca la mama voastră de acasă.

Imagini pentru imagini mese si banci din lemn

”Cabana” era un fel de șură, cu o masă lungă într-o parte și două bănci fără spătar. Am oftat și mi-am privit soția cu regret vizibil, căutând apoi o modalitate de a-i face odihna posibilă. Soluția era ca ea să doarmă pe masă, iar noi, bărbații, pe bănci, cu capul sprijinit de masa din lemn masiv. Așa ne-a găsit razele dimineții, ce se strecurau cu ușurință printre scândurile strâmbe ale construcției.

– Sculați, maramureșenii mei dragi!, ne săgetă cuvintele domnului Popescu. Odihna s-a sfârșit, iar voi aveți treburi de rezolvat. După ce-mi veți achita nota pentru găzduire, firește. Pentru prietenii mei, am întotdeauna o reducere, deci nu-mi sunteți dator decât cu 200 de lei, deși ați avut parte de un confort sporit față de hotel, precum și compania mea permanentă.

Parcă nu-mi venea să cred urechilor, dar omul vorbea foarte serios și hotărât să-și primească suma, altfel coșmarul ar fi continuat și în miezul zilei.