Alergie la fulgi de nea

Ningea atât de frumos și îmbietor cum nu se mai văzuse de multe ierni pentru cei mari, și niciodată pentru cei mici. Fulgii mari de nea zburdau ca niște fluturi jucăuși, înainte de a se așeza molcom într-un loc ales de adierile vântului. Cădeau deși și luminoși, ca într-un festival cu premii, la care fiecare participant era câștigător, singura condiție fiind dispoziția de a întâmpina cu bucurie darul din înălțimi. Copiii erau cei mai entuziasmați de această minune albă, ieșiți cu duiumul să aplice jocurile la care visaseră până atunci cu neostoită speranță. Grupuri vesele s-au format instantaneu, fie că era vorba de amatorii bătăilor cu bulgărași pufoși, mândrii posesori de sanie sau artiștii făuritori ai primilor oameni de zăpadă din acel sezon.

Doar Andrei stătea în casă, cu năsucul lipit de fereastră și cu ochii mari, umeziți de o durere lăuntrică. El nu avea voie să iasă niciodată în frig și, mai ales, să simtă mângâierea revigorantă a zăpezii, iar copiii din vecini, precum și colegii de la școală, știau asta. Nu înțelegeau ei prea bine, așa cum nici el nu pricepea în totalitate de ce este văduvit de cea mai mare veselie din lume, când râsetele și chiotele de bucurie răsună până la capătul celălalt al satului. Își amintea doar că, atunci când avea doar cinci ani, era să moară după ce a ieșit să se joace în zăpadă. Mămica lui l-a văzut cum cade ca secerat și nu mai mișcă, a fugit să-l readucă în casă și apoi a sunat deznădăjduită la numărul de urgență.

Ajuns la Spitalul Județean, i s-au făcut multe injecții, perfuzii, l-au îndopat cu medicamente și cu greu au reușit să-l stabilizeze. Pielea lui era plină de bășici roșii și dureroase, dar niciun medic nu se putea pronunța care ar putea fi cauza unei astfel de reacții. A fost nevoie să fie trimis în Capitală, pentru investigații ample, făcute de cei mai mari specialiști din țară. Acolo a avut norocul să-l examineze un medic renumit din Germania, venit pentru câteva zile pentru schimb de experiență. Acesta l-a luat sub observație și, după alte analize și investigații amănunțite, a pronunțat nemilosul diagnostic: Andrei suferea de o severă alergie la fulgi de nea și la frig, în general. Un caz extrem de rar, pe care-l mai întâlnise doar la o singură persoană, un tânăr din Anglia. Nu exista tratament, iar singura soluție era să se ferească de temperaturi scăzute și, mai ales, de ninsoare. Cea din urmă s-ar manifesta pe pielea lui sensibilă ca un acid sulfuric, putând să-i provoace răni grave, cu consecințe fatale.

Pe atunci, băiatul nu știa cât de multe necazuri o să-i provoace această anomalie, dar citea pe chipul îngrijorat al mamei sale că e ceva grav. Mai apoi, a tot auzit de la ea că iarna nu are voie să iasă din casă, chiar dacă era înfofolit din cap și până-n picioare. Orice bucățică din corp care s-ar fi descoperit din greșeală, prin mișcări neastâmpărate și inerente la acea vârstă, i-ar fi putut aduce multă suferință, tratament și chiar internarea în spitale. Femeia, rămasă văduvă de mai mulți ani, ar fi vrut să se mute într-o țară caldă, cu un singur anotimp, dar nu-și permitea o rezolvare atât de tranșantă. În schimb, spera ca prin măsurile și regulile impuse cu strictețe, să înfrunte pericolele fiecărei ierni, mai ales că se arătau blânde în ultimii ani.

Andrei nu avea voie să iasă din casă când temperatura de afară era sub 10°C, nici măcar până-n poartă, iar de mersul la școală nici nu putea fi vorba. Învățătoarea venea iarna, îi dădea teme și îl asculta, iar mămica îl ajuta după ce venea de la servici. Îl mai vizitau doar doi colegi, singurii cu care putea să discute orice, fără să fie luat peste picior și arătat cu degetul ca un canceros. Era vorba de Ionică, cel cu care împărțea banca toamna și primăvara, dar și de Sanda, cea mai frumoasă fată din clasă. Și ei îl țineau la curent cu ce le preda doamna, dar și cu cele mai interesante întâmplări din afara orelor. Multe dintre ele îl aveau în rol negativ pe Ivan, bătăușul de care se temeau toți și care îl teroriza și pe el când prindea ocazia. Acum se jucau împreună în fața casei lui, situată la capătul uliței, unde aveau parte și de un derdeluș potrivit pentru sănii sau saci de plastic. Numai el era pedepsit de soartă să vadă și să sufere.

Mămica i-a spus de mii de ori că va muri cu siguranță dacă iese în ninsoare, iar apoi se va stinge și ea de dorul lui. ”Vrei să o omori și pe mami?”, l-a întrebat ea cu ochii înlăcrimați. ”Dar eu când voi putea să mă bucur de zăpadă?”, a replicat el cu o întrebare dureroasă. Femeia l-a mângâiat pe căpșor, l-a sărutat pe obrăjori și a încercat să-i explice: ”Iubitul meu băiețel, unele bucurii nu le putem avea în această viață. Dar dacă suntem cuminți, răbdători și credincioși, ajungem într-o altă lume, unde vom fi răsplătiți din plin cu cele ce ne-au lipsit. În Rai o să ai parte de zăpadă câtă vrei, să te scalzi în ea ca într-o piscină. Îmi promiți că vei avea tăria să aștepți?”

Andrei a aprobat din cap cu strângere de inimă și mai mult ca să-și liniștească mama. Oricum, nu putea ieși din casă, ușa fiind mereu încuiată, iar mămica sau bunica erau tot timpul în preajmă. Astăzi era rândul celei dintâi, care tocmai pregătea ceva de mâncare în bucătărie. De acolo venea mirosul puternic de cârnați fripți și se auzeau sunete de vase și oale care-și schimbă locul și prioritățile. Însă mult mai îmbietoare era atmosfera de afară, cu promisiuni irezistibile de pe chipul plin de extaz ale Sandei, în contrast cu gesturi jignitoare venite din partea lui Ivan, care-i transmitea că-i laș, imitând comportamentul unei găini.

Atunci a simțit cum ispita crește și mintea începe să-i deruleze un scenariu provocator, pe care nu și-l închipuise până atunci. A văzut o dată cheia de rezervă a ușii în raftul cu produse cosmetice din baie, un loc pe care mama îl credea mai sigur decât un seif, în fața unui băiețel căruia îi umblă mintea. Așa credea ea, dar uite că s-a înșelat, curiozitatea lui depășind această concepție. Nu trebuia decât să se strecoare la toaletă, să urce pe scaun și să ia acea cheie către paradisul din afara ferestrei. Va ieși doar în bluzița cu mâneci scurte și va îmbrățișa cum se cuvine marea aceea de fulgi, chiar dacă va fi pentru prima și ultima dată.

Doamna Tatiana și-a dat toată silința să termine cât mai repede cele două feluri de mâncare și să se întoarcă lângă îngerașul ei. Știa că-i e greu să vadă minunățiile de afară, dar nu-i putea interzice și această plăcere, în speranța că-i va ușura astfel suferința. Măcar până-și va permite să-i împărtășească povestiri și speranțe menite să-i distragă atenția de la priveliștea hibernală.

Mirarea inițială că nu-și vede băiatul la locul lui s-a transformat în groază când a văzut ușa de la intrare cu cheia în broască. Ca un taifun a ieșit afară, alergând cu toate puterile către mulțimea de copii adunată în jurul unui fenomen pe care nimeni nu-l înțelegea.

– Andrei! Andreeei! Băiatul mamii… unde e băiatul meu?, țipa ea gâfâind și încercând să ghicească ce vor să exprime chipurile copiilor care o priveau speriați.

Sanda a fost cea care i-a arătat cu degetul un morman de zăpadă adunat de vânt pe lângă gardul casei. În vârful lui se putea distinge urma unui trupușor dispărut în adâncimea pufului alb și rece, ca într-un mormânt oferit de natură. Tatiana s-a aruncat prima pe urmele lui, dând disperată din mâini și făurindu-și drum către odorul acoperit cu milioane de fulgi otrăvitori. I-au luat exemplu și alți copii, ceea ce a făcut ca Andrei să fie descoperit în câteva clipe… lungi ca minutele. Mămica l-a luat în brațe și l-a strâns cu toată puterea, vrând parcă să-i transmită toată căldura corpului ei. Se simțea vinovată pentru neglijență și ar fi dat orice să moară și ea în acel moment, să-i fie alături în drumul lui spre dincolo.

– Mami, mă strângi prea tare, i-a fost dat să audă vocea mult iubită.

Revenită cu picioarele pe pământ, dar uluită de această întorsătură, Tatiana și-a întors privirea către chipul băiețelului, l-a șters de neaua care-l albise și l-a privit cu atenție. Nu se vedea nici urmă de bășici sau vreo culoare vânătă, la fel cum nici pielea de pe mâini nu prezenta vreun semn provocat de fulgi, așa cum se întâmplase în urmă cu patru ani. Nu-i venea să creadă, iar lacrimile de bucurie i s-au revărsat cu generozitate.

– Am ajuns în Rai amândoi?, a întrebat Andrei în timp ce era acoperit de alți fulgi mângâietori.

– Da, dragul meu, acum suntem amândoi în Rai!, i-a răspuns printre sărutări femeia fericită.

Vestea că Andrei s-a vindecat singur de alergia la fulgii de nea a ajuns până la medicii din Capitală, și apoi în alte țări. Au încercat să-l interneze pentru nenumărate analize, în speranța că vor afla cauza miracolului, dar doamna Tatiana s-a opus cu înverșunare, susținând că o minune nu trebuie examinată, ci doar trăită cu recunoștință. Așa cum avea de gând să facă și ea, alături de curajosul ei băiețel.

Întâlnire cu Moș Nicolae

Sunt sigur că nu a fost un vis, pentru că nu puteam adormi cu niciun chip. De obicei nu rezistam treaz nici măcar la filmul de seară, toropeala punând stăpânire pe mine și obligându-mă astfel să pășesc pe tărâmul promițător al dorințelor împlinite, ambalate în culori mai vii decât cele din realitate. Dar în seara atât de așteptată de copii, băiețelul din interiorul meu a preluat controlul și s-a impus cu încăpățânare. Degeaba încercam să-i explic a nu știu câta oară că Moșul nu există cu adevărat, având ca dovadă zeci de ani în care nu ne-a căutat, el mă implora cu inocența lui debordantă să las măcar ușa deschisă. ”Chiar dacă ar fi adevărat, bătrânul nu vine decât la copii, iar eu sunt acum cam de-o vârstă cu el”, îi repetam din când în când, însă acel băiețel îmi răspundea că poate să apară pentru oricine crede cu adevărat.

Așa am ajuns la un compromis, iar îngrijorarea că oricând poate intra un străin peste mine a contribuit la insomnia din această noapte. Mă întorceam frecvent de pe o parte pe alta, în speranța că somnul va învinge până la urmă și dimineața va triumfa cu luciditatea unui adult rezonabil. Nu știu cât era ceasul, când am văzut un dram de lumină care se strecura pe lângă ușa deschisă lin la capătul holului. Vedeam din dormitor acea mișcare, iar inima a început să-mi bată necontrolat la gândul că un răufăcător e gata să mă tâlhărească. Altceva n-aș fi putut distinge dacă aprindeam vreun bec din dormitor, dar aveam la îndemână lanterna care a străpuns adânc întunericul și mi-a înfățișat o imagine cum nu mai văzusem din copilărie. În apartament tocmai pășise o persoană îmbrăcată într-o mantie închisă la culoare și cu capul acoperit de o glugă misterioasă. Totuși, se putea observa că-i vorba de un bătrân, după chipul brăzdat de riduri și trupul încovoiat de ani, proprietăți pe care fasciculul de lumină le-a scos în evidență. Luat prin surprindere și orbit totodată, străinul a reacționat cu o voce blândă și cuvinte politicoase, care au avut darul să mă liniștească.

– Mă scuzați, cred că am greșit apartamentul, mi-a zis în timp ce căuta calea spre ieșire.

– De unde știți asta?, s-a trezit copilul din mine să se agațe de speranțe.

– Așa ceva mi se întâmplă foarte rar, a adăugat el de parcă ar fi simțit că nu vorbea cu omul matur. Dar dacă tot m-ai văzut, cred că meriți o explicație, numai stinge lumina aia orbitoare să mă pot apropia în siguranță.

O propunere rezonabilă pe care era normal să o accept, curiozitatea fiind sentimentul predominant în acel moment. L-am ascultat imediat și, după ce am aprins veioza, punând deoparte lanterna deranjantă, bătrânul a intrat în dormitor cu pași lenți și cu un zâmbet călduros. Atunci mi-am dat seama că îmi amintește de cineva văzut atât de demult încât memoria nu reușea să mă ajute. Avea în mâna dreaptă o geantă voluminoasă din care se putea vedea un colț de pachet ambalat într-o hârtie de un roșu aprins.

– Puteți să-mi spuneți pe cine căutați?, l-am întrebat eu ca vrăjit de personalitatea lui.

– Trebuia să intru la copiii de alături, dar am încurcat ușile. Mă scuz încă o dată și promit să nu se mai repete.

– Ar fi politicos să-mi spuneți și numele…, am marșat eu cu o oarecare bănuială.

– Eheeee, e un nume obișnuit, a chicotit el șăgalnic. Mi se spune Nicolae, dar poți să-mi spui și Nicu sau Nico, după cum se obișnuiește în aceste vremuri.

Băiețelul dinăuntrul meu a exclamat fără să-l pot cenzura:

– Tu ești Moș Nicolae! Știam eu că nu sper în zadar. Pentru mine nu ai nimic, măcar o ciocolățică?

Bătrânul a abordat din nou zâmbetul luminos și și-a cerut scuze:

– Tu ai primit la vremea ta daruri. Acum ți le poți face singur, atâtea câte îți permiți.

Atunci mi-au revenit amintirile amare și s-au exprimat printr-o dezamăgire.

– Dacă nu ai uitat cumva, Moșule, m-ai păcălit rău cu ultimul cadou, când aveam cinci sau șase ani. Era un manual de zoologie pe care l-ai luat dintre cele ale fratelui meu și m-ai făcut să mă bucur degeaba. Aurel mi l-a smuls din mână, acuzându-mă de hoție, deși plângeam și îl imploram să mă creadă că e un dar de la tine. De atunci am rămas cu o traumă psihică și nu am mai crezut că exiști cu adevărat.

– Firește că n-am uitat, însă erau vremuri grele și mă descurcam cum puteam. Eu te iert că nu ai mai crezut în mine, pentru că marea majoritate a adulților sunt la fel. Asta e acoperirea perfectă de care am nevoie.

– Nu așa ar fi trebuit să se întâmple ruptura care mă doare și acum. Îmi ești dator cu o ultimă favoare, pentru a ne despărți cu gânduri bune, așa cum se cuvine.

– Și ce ai vrea să fac pentru tine ca să mă reabilitez? Vrei să-ți aduc altă carte în schimbul aceleia?

– Dimpotrivă, Moșule, i-am propus eu cu entuziasm. Acum vreau să le duci din cărțile mele copiilor și adulților din toată țara. Am înțeles că ai grijă și de maturii bolnavi de singurătate, de bătrâni și de cei săraci. Eu am scris pentru toți, iar cărțile le găsești în multe librării. Pentru început, îți recomand să vizitezi Târgul de Carte Gaudeamus, din București, de unde te poți aproviziona cu cele mai noi apariții. Asta dacă împarți cadouri și după această noapte.

– Ciudată dorință, dar posibil de îndeplinit, a răspuns bătrânul după un moment de gândire. Dacă prin asta revii la sentimentele bune față de mine, sunt de acord. Voi transmite și adulților imboldul de a-ți cerceta volumele, dar restul depinde de ei. Chiar dacă nu mai umblu noaptea, daruri împart în fiecare zi, până când îi predau ștafeta lui Moș Crăciun.

– Mulțumesc, însă mai am o mică rugăminte. Pot să-ți fac o fotografie, că altfel nimeni nu va crede când voi vorbi despre această întâlnire.

Spre surprinderea mea, Moș Nicolae a fost de acord să apară în poză, după care mi-a urat noapte bună și a plecat în drumul lui. Somnul a venit apoi ca la comandă, odihnitor și cu vise din cele mai frumoase, toate inspirate de acea întâlnire incredibilă. Dimineață, pe când să scriu aceste rânduri, am fost tare necăjit să văd că fotografia cu moșul a dispărut. Ar fi două explicații: ori am greșit eu cu ceva la telefonul ăsta nou și prea complicat, ori Moșul nu poate fi imortalizat în imagini. Îmi rămâne speranța că mă veți crede pe cuvânt, mai ales dacă veți simți dorința de a-mi răsfoi cărțile, semn că Moșul s-a ținut de cuvânt.

Semne bune, semne rele

A știut el de la început că nu trebuia să se consume cu astfel de emoții, dar nu se putea opune prietenilor care-l tot pisau să-și încerce și el, măcar o dată, șansa de a-și găsi o parteneră de viață. I-au propus mai multe modalități, însă abordarea directă a unei fete a refuzat-o din start; era o fire timidă și s-ar fi pierdut de cum ar fi simțit că ființa aceea înzestrată cu nenumărate calități așteaptă să-i asculte banalitățile insignifiante. A acceptat cu greu să-și deschidă o pagină pe un site de matrimoniale, unde tot sfătuitorii lui l-au ghidat în alegerea celei mai promițătoare perechi. Raul rămânea mai mult spectator în timp ce Ghiță, Tibi și Sandu plasau tot felul de texte și poze cu el, până i-au găsit o persoană cu care cei trei amici au căzut de acord. Voichița o chema și locuia în același oraș, deci urma neapărat marea întâlnire la un restaurant ales, firește, tot de pețitorii insistenți.

Așa a ajuns să stea ca picat din cer la o masă jenant de pustie și cu un chelner care-l întreba din zece în zece minute dacă dorește meniul. A crezut că o să-l țină cafeaua până la întâlnirea cu fata, dar timpul trecea și ea nu-și făcea apariția. Acum regreta că nu au făcut schimb de numerele de telefon, să o întrebe dacă mai trebuie să aștepte sau poate pleca în drumul lui. Ar fi făcut-o după un sfert de oră, dar tot prietenii l-au avertizat că o femeie întârzie mereu și trebuie să aibă multă răbdare, mai ales până se cunosc. A socotit de cuviință să mai comande o cafea, deși nu-i făcea bine seara, însă nu voia să bea altceva de unul singur. Chelnerul îl cam călca pe nervi cu privirea lui rece, poate fiindcă ocupa singura masă în care nu prea făcea vânzare.

O oră și trei cafele nu era cam mult pentru a-i încerca răbdarea?, se întreba Raul în timp ce-și ștergea mâinile de transpirație și încerca să-și domolească bătăile inimii. Fie ce-o fi, mai stă un sfert de oră și iese din iadul acesta în care numai cei cu pereche se distrau, mâncau și îl priveau ca pe un extraterestru. Asta ar fi făcut în două minute, dacă în fața lui n-ar fi apărut făptura în cauză, arătând exact ca în poza de pe profil. Adică frumoasă, cu ochi luminoși și o figură zâmbitoare, umbrită pe moment de regretul întârzierii.

– Eu sunt Voichița și îmi cer mii de scuze că te-am făcut să aștepți atâta vreme, a murmurat ea cu drăgălășenie. Nici nu m-am gândit că vei avea atâta răbdare, se vede că ești un gentilom.

– Raul… e numele meu, a rostit cu dificultate tânărul, în timp ce se ridica în picioare și îi săruta mâna. Mă bucur că… m-ai recunoscut.

– Vai, dar nici nu se pune problema, că am o memorie vizuală de invidiat, l-a asigurat ea când au luat amândoi loc pe scaune. În ziua de azi trebuie să fii atent la oamenii din jur și, mai ales, la cele mai mici semne de avertizare.

– Semne?…, reacționă involuntar Raul.

”Oare întârzierea de peste o oră nu e un semn care dă de gândit la o primă întâlnire?”, s-a mai întrebat în gândul lui.

– Exact, semne. Că din cauza lor am întârziat atât, încât era să nici nu mai ajung.

Chelnerul cel insistent a reapărut, de data asta cu o amabilitate reîncărcată.

– Doriți să consultați specialitățile noastre?, a rostit cu o voce profesionistă și privind spre domnița arătoasă.

– Stai, omule, să-mi trag sufletul, a venit un răspuns înțepat, care l-a făcut pe om să se retragă iar în gândurile lui negre.

– Voiam să-ți spun că eu nu plec la drum fără să iau în seamă ce-mi transmite soarta. De exemplu, am ales ziua de azi pentru că astrele au prezis Gemenilor, din care zodie sunt și eu, că e momentul potrivit să am o întâlnire reușită. Tocmai cu un Săgetător, din care faci parte. Nu-i așa că e perfect?

– Nu m-am gândit la asta, remarcă mirat tânărul.

– Ei, cum sunteți voi bărbații, cu capul în nori, i-a reproșat Voichița. Noroc cu noi, femeile, că vă ferim de necazuri. Dar să-ți explic cum funcționează sistemul în care sunt expertă. Fiind grijulie din fire, am pornit cu o jumătate de oră mai devreme de acasă… și s-a dovedit că bine am făcut. Îți dai seama că după numai câțiva pași, mi-a tăiat calea o pisică neagră? Ăsta e un semn foarte rău, așa că m-am văzut nevoită să mă întorc, însă ce să vezi, tocmai atunci m-am încrucișat cu un coșar. Coșarul bate pisica, deci prezicerea ei se anulează fără nicio îndoială. Nu-i așa că-i perfect?

– Extraordinar!, s-a mirat Raul. Sunt lucruri pe care le aud pentru prima dată

– Eram sigură, dar stai să vezi ce-am mai observat, a continuat cu entuziasm tânăra. Am ajuns în stația de autobuz pe alt drum, ca să fiu sigură că felina nu mai are nicio influență. Numărul 66 este cel care mă aduce până în apropierea acestui local, și nu am nimic cu asta, doar că în el erau doar șase călători. Îți dai seama?

– Nu înțeleg care-i problema dacă era mai liber la ora asta, a mărturisit tânărul cu aceeași inocență.

– Cum să nu?!, exclamă domnița aproape revoltată. Dacă 66 e cifra de pe mașină, la care se adaugă încă un 6, reprezentat de numărul oamenilor dinăuntru, e clar că ajungem la 666, numărul prin care Satana vrea să se impună. M-am gândit imediat să mă întorc chiar din fața restaurantului, numai că tocmai la coborâre mi-a ieșit în față o femeie care ducea o găleată plină cu roșii. Un ultim semn bun că întâlnirea trebuia să aibă loc… și iată-mă! Acum putem să mâncăm ceva, că mi s-a făcut foame după atâtea încercări.

În sfârșit, s-a mai luminat fața ospătarului, iar vinul a fost cel care a destins atmosfera până când a venit felul de mâncare. Voichița continua să-i zâmbească în timp ce îi urmărea fiecare mișcare și îi ajusta concepțiile. Raul răspundea tot mai degajat la întrebări, iar o dată a îndrăznit să-și exprime curiozitatea.

– Tot așa de precaută ești și când ieși în oraș cu alte ocazii, cum ar fi la piață sau la market?

– Niciodată nu las garda jos în fața pericolelor care pândesc la tot pasul, a răspuns ea cu hotărâre. O să te învăț și pe tine, iar viața ta se va îmbunătăți considerabil. Nu-i așa că e perfect?

Tânărul n-a mai apucat să răspundă, pentru că tocmai li se servea friptura îmbietoare și demnă de a fi prioritară în detrimentul dialogului. Parcă nu era sărată pe gustul lui, așa că a luat solnița și a încercat să remedieze acest neajuns. Degeaba însă, pentru că găurile păreau înfundate, fapt care l-a determinat să încerce o soluție nefericită, meșterind la capacul buclucaș. Neavând experiență și grăbindu-se să nu piardă mult timp cu această procedură, a scuturat atât de tare recipientul încât capacul a cedat și sarea s-a revărsat pe fața de masă. Voichița a făcut ochi mari și l-a privit ca pe un condamnat la nefericire.

– Ai vărsat sarea!, aproape că a țipat ea. Ăsta e un semn foarte rău pentru amândoi.

Raul auzise ceva în familia lui despre această prejudecată, dar nimeni nu a luat-o prea în serios, așa că o considera mai mult o glumă. S-a străduit să adune cât se putea din ea, ajutat și de chelnerul care îl îndemna să nu-și facă probleme. Liniștea a dominat atmosfera din timpul mesei, de parcă amândoi tinerii redeveniseră niște străini, mai mult în ce-o privea pe tânăra domniță. Privirile ei cercetătoare au dispărut, zâmbetul îi lipsea cu desăvârșire, iar ochii îi erau întunecați ca o noapte fără stele. ”Poate că așa mănâncă de obicei”, și-a zis tânărul încrezător, doar că această justificare a fost infirmată imediat după ce Voichița și-a golit farfuria și paharul de vin.

– Mulțumesc pentru invitație, i-a spus ea cu un glas dezamăgit. Sunt convinsă că nu e bine să ne mai întâlnim, pentru binele amândurora. Oricum, o să te blochez pe site.

Cu aceste cuvinte s-a ridicat și a părăsit masa, ca și cum ar fi vrut să scape cât mai repede de o belea. Raul a rămas cu o mare nedumerire, pe care încerca să o deslușească în timp ce mai savura din paharul lui de vin. Resemnarea a venit pe când îi achita ospătarului nota piperată, la care a mai adăugat un bacșiș, după cât i-a permis buzunarul. Era clar că nu putea înțelege femeile, iar asta trebuia să le explice și prietenilor care au încercat să-l cupleze. Afară începuse să plouă zgomotos, iar asta i-a transmis satisfacția că a avut grijă să-și aducă umbrela. A deschis-o grijuliu, cu câțiva pași înainte de ieșire, dar a auzit imediat reproșul venit din partea unei femei care trecea pe lângă el:

– Nu se deschide umbrela înainte de a ajunge afară, domnule. E semn rău!

Compensație onirică

Am visat azi-noapte că participam la un interviu pentru postul de manager al unui hotel de lux. Nu-mi amintesc regulile, dar în vise nici nu există așa ceva, mai ales dacă îți dai seama că nu e aievea, cum mi se întâmplă adesea. Atunci visul nu mai e atât de plăcut, știind că, deși poți face toți ce-ți trece prin cap, o să te trezești dezamăgit de realitatea limitată în care trăiești zi de zi. Gândul mă duce la cei care au oricum o viață de vis, lipsiți de posibilitatea de a trăi cu satisfacție în filme onirice, cu împliniri care să-i facă mai fericiți când dorm și dornici să vină alte nopți cu astfel de bucurii. Probabil că ei nu mai au ce aștepta de la vise, iar asta mă face să-i compătimesc, chiar dacă sunt multimilionari pe un iaht extravagant.

Dar să nu mă abat de la visul meu, care de data asta mi se părea mai realist ca niciodată. Eram mai mulți pretendenți la acea funcție înaltă și bine plătită, adunați într-o încăpere și invitați să ne expunem planurile de conducere în fața patronului unui lanț de hoteluri, din care făcea parte și acesta. Toți cei care m-au precedat în această încercare și-au arătat concepțiile prin care se poate obține un profit cât mai mare, prin reducerea cheltuielilor și o muncă dedicată a fiecărui angajat. Era nevoie de disciplină, determinare și investiții pentru a atrage cât mai mulți clienți. Se vedea că aveau cu toții o pregătire de înalt nivel în domeniu, cu școli de profil și experiență vastă, spre deosebire de mine.

Când mi-a venit rândul, mi-am dat seama că nu am nicio șansă să-i întrec printr-un discurs pompos de motivare, așa că am dat drumul gândurilor simple, fără nicio crispare sau teama că voi fi taxat. I-am explicat patronului că trebuie să punem oamenii pe primul plan, nu obiectivele. Începând de la cameriste, mecanici, șoferi, secretare, recepționeri și până la manager, fiecare trebuie să fie interesat cu adevărat ca mărețul hotel să aibă servicii de calitate. Iar pentru asta, trebuie stimulați cum se cuvine, un exemplu fiind câte un concediu gratuit în cadrul hotelului, cu toate facilitățile pentru  orice funcție ar deține. Astfel vor simți pe pielea lor cum este tratat clientul și de aici sunt mari șanse să apară idei noi pentru sporirea confortului clientelei. Pe principiul firesc că dacă angajatul e mulțumit, va face tot ce poate pentru ca fiecare oaspete să se simtă cât mai bine.

Partenerii din jurul meu au zâmbit ironic, a zâmbit și marele angajator, dar fără să percep vreo aluzie, iar eu am ieșit din sală cu mulțumirea că măcar am fost lăsat să vorbesc. Până la anunțarea câștigătorului, aveam dreptul la o masă gratuită în restaurantul opulent al hotelului, însă nu voiam să dau ochii cu experții care au râs de mine, așa că am ales să intru în vestiarul angajaților. Și acolo se vorbea de vestita schimbare a managerului, iar eu m-am amestecat printre ei, fără să se știe că am făcut parte dintre candidați.

– Iar o să ne vină un șef cu ambiția să arate ce poate pe pielea noastră, a răbufnit un bătrân de lângă mine. Cu aceeași pretenție de a avea grijă și de grădina lui de acasă, pe lângă cea a hotelului.

Mi-am dat seama că era grădinarul, după care a intrat în vorbă și îngrijitorul păstrăvăriei.

– Îți dai seama că precedentul a pus pe cineva să mă spioneze, ca nu cumva să-mi duc și eu vreun pește acasă? Dar lui îi căram în fiecare săptămână câteva kilograme.

–  Și cum ați vrea să fie noul manager?, am îndrăznit eu să-i întreb.

M-au privit cu ochi suspicioși, dar văzând că mă deplasez cu un scaun pe rotile, au alungat orice bănuială și am primit răspunsul de la o cameristă.

– Eu nu știu cum ar trebui să-și facă treaba, dar știm cu toții cum nu ar trebui să se comporte. Important e să fie un om ca noi și să trăiască în aceeași lume, fără să ne privească din ceruri, de parcă am fi slugile lui.

A mai spus ea ceva, bombănind spre ieșire, odată cu ceilalți, dar nu mai era nevoie să aud. După câteva minute, când mă îndreptam spre bar pentru a vedea cu ce mi-aș putea astâmpăra setea, nu mică mi-a fost mirarea să fiu oprit chiar de patron. Mi-a zâmbit mai amabil ca oricând și a întins mâna să mă felicite.

– Nimeni nu știe încă, dar dumneata ești cel pe care mi-l doresc la conducerea hotelului. Discursul despre oameni și felul în care trebuie motivați m-a cucerit. Bine ai venit printre noi, domnule manager! Vei avea un venit frumos, un apartament de lux și încă unul la dispoziția dumitale, pentru eventualii oaspeți personali.

Avea milionarul acesta o mână caldă, dar și vestea lui mă încălzea atât de plăcut încât m-am trezit. Atunci mi-am dat seama că totul a fost în mintea mea, iar realitatea îmi amintea că ieri mi se defectase centrala termică. Frigul mă aștepta de fiecare dată după ce ieșeam de sub cele două pilote, până când găseam pe cineva să-mi repare defecțiunea. Măcar am avut parte de un vis compensatoriu, așa cum e nevoie când suntem doborâți de probleme. Creierul găsește un mod prin care să-ți facă un dar printr-un vis fantastic, ca o poveste frumoasă în care tu ești eroul principal.

Tigaia educațională (2)

Mărturisesc că mă lua cu fiori de câte ori mă uitam la tigaia aceea străveche și cu presupuse puteri. Mai mult, uneori aveam coșmaruri în care eu eram cel vizat de lovitura ei, fiind mânuită amenințător de personaje cunoscute. Așa se explică încremenirea mea în fața vizorului, când am văzut-o pe vecina Voica având în mână un vas asemănător. Dacă toată amabilitatea ei a fost doar un teatru ca să-mi câștige încrederea până găsește prilejul să mi-o plătească folosind același fel de vas? Altfel de ce ar apărea înarmată la ușa mea, cu un zâmbet menit să mă deruteze? Nu i-am deschis, deși a bătut de mai multe ori și a așteptat să fie convinsă că am avut timp să mă echipez pentru primire.

M-a abordat după două zile pe scări, când mi-a auzit tropăitul personalizat, tot cu același zâmbet prietenos și un glas înmuiat în miere:

– Slavă Domnului că n-ai pățit nimic, vecine! Am vrut să-ți ofer alaltăieri o porție proaspătă din tocăniță de ciuperci, făcute într-o tigaie ca a ta. M-am gândit că s-a întâmplat ceva, din moment ce nu ai răspuns la bătăile mele în ușă.

– Îmi pare rău, dar cred că tocmai atunci eram cufundat într-un somn profund, după o durere de cap și două pastile de somn. Oricum, mulțumesc pentru intenție!

– Lasă că nu rămân eu datoare! Mai merg la cules de hribi și o să vezi ce bine le gătesc, m-a asigurat ea cu hotărâre.

”Nu rămâne datoare la ce?”, m-am gândit eu din reflex. Numai la lovitura aceea încasată din întâmplare putea să se refere, iar la modul de răzbunare mai adăugam acum și ciupercile. Dacă mă otrăvește cu ele, nimeni nu o să o poată acuza că a făcut-o intenționat, doar s-au mai întâmplat multe cazuri. Aceste presupuneri mi-au adus mustrări de conștiință când – în aceeași săptămână – am aflat de la femeia care locuia pe același palier cu ea că tanti Voica s-a stins din viață.

– A căzut moartă chiar aici, în fața ușii mele, mi-a povestit afectată vecina Eli. E drept că eram furioasă pe ea după ce mi-am dat seama că mi-a otrăvit-o pe Linda, cățelușa cea mai dulce din lume. Voica s-a tot plâns înainte că nu poate dormi de lătratul micuței mele, deși se întâmpla foarte rar să se facă auzită. După ieșirea din spital, se părea că a devenit o femeie mai înțelegătoare, până săptămâna trecută, când m-a vizitat și a îndopat-o pe Linda cu ciocolată făcută în casă. Scumpa mea a murit peste noapte, iar veterinarul mi-a adeverit bănuiala că a fost otrăvită. Eu sunt femeie credincioasă și îi iert răposatei toate păcatele, așa cum mă rog să i le ierte și Dumnezeu.

Nu-mi venea să cred urechilor că blocul a rămas fără cea mai controversată dintre locatare. Mi se părea stupid și modul în care și-a dat duhul, ea care arăta plină de viață, puternică, rezistentă și la lovitura prin cădere de la mare înălțime a unei tigăi masive. Compasiunea a înlocuit orice resentiment sau gând negativ, asta până la vizita unui echipaj al poliției municipale. Era vorba de doi agenți cu aer foarte oficial, care mi-au atras atenția că sunt suspect într-un caz de ucidere din culpă. Aș fi zâmbit ca de o glumă în fața camerei ascunse, doar că mutrele lor îmi înghețau sângele în vine, în special a celui mai mic de statură, care s-a recomandat ca agent special Buia. Pe celălalt îmi amintesc că îl chema Sitar.

– Dar pe cine am omorât, domnilor?, m-am mirat eu cu aerul cel mai inocent. Mai ales că eu nici nu prea ies din casă, iar pe afară n-am mari șanse să ating măcar un om.

– Recunoști că ai fost vizitat de vecina dumitale de la etajul unu, pe nume Voica Labo?, a întrebat solemn agentul Buia.

– Da, m-a căutat de câteva ori după ce ne-am împrietenit, le-am zis eu și mai nedumerit.

– Mai recunoașteți că ați lovit-o cu o tigaie în cap, cu ceva vreme în urmă?, continuă cu același ton polițistul.

– Cuuuum?! Despre asta este vorba? Nu știu cum se procedează în astfel de cazuri, dar n-ar trebui să am parte de un avocat?

– Domnule, noi punem întrebările care se impun, dar refuzul de a răspunde te poate incrimina și mai mult. Bătrâna avea o leziune mai veche în frunte, noi ne-am interesat de proveniență, parcurgând istoricul ei medical, respectiv internarea în Spitalul de Urgență. Acolo apare că și-a pierdut cunoștința în bucătăria dumitale, după o lovitură cu un vas greu, care vă aparține. Există o mare posibilitate ca acel șoc fizic să-i fi provocat o comoție craniană cu potențial fatal, nedepistată la timp de aparatura medicală și de doctorul care a investigat-o. Firește că asta se va dovedi la autopsie, însă noi trebuie să fim pregătiți cu răspunsurile necesare.

– Of, Doamne, am reacționat eu ceva mai ușurat. E drept că tanti Voica a fost lovită la cap, dar nu de mine. S-a întins după tigaia cu pricina, care i-a căzut în cap după ce a alunecat cu scaunul.

Agenții s-au privit unul pe altul, comunicându-și astfel ceva despre care eu n-aveam nicio idee. Sau poate doar și-au pasat astfel rândul la interogatoriu, de aceea a continuat Sitar.

– Ar fi bine să vedem întâi despre ce unealtă e vorba. Sper că n-ai aruncat-o.

– Nicidecum, l-am asigurat cu o voce la fel de nevinovată. E în cuptorul aragazului și puteți să o luați mai ușor.

Polițistul înalt a scos cu atenție corpul delict, l-a cântărit în mână și din priviri, s-a uitat la mine cu același interes, după care a declarat:

– Mi-e greu să cred că în situația dumitale poți să lovești pe cineva cu greutatea asta, decât dacă-i inconștient și nu se poate feri. Și mai greu e de înțeles cum naiba a picat chestia asta în capul femeii, după ce era deja la pământ. Aș propune o mică reconstituire, pentru a demonstra absurdul acestei teorii.

Iarăși au schimbat câteva priviri între ei, după care tot Sitar a continuat:

– Colegul meu o să se pună în locul victimei…

– De ce eu, și nu tu?, a încercat să se împotrivească Buia.

– Pentru că ești mai apropiat de înălțimea victimei, a motivat cu convingere polițistul mai înalt.

– Eu nu mă urc pe scaunul acela, ca să mă arunc apoi pe gresie.

– Nici nu e nevoie, a venit compromisul colegului. Presupunem că ai căzut deja, iar dumnealui ne va arăta poziția corectă.

Am intrat în jocul celor doi și le-am dat toate detaliile necesare. Buia s-a așezat exact în poziția bătrânei, scaunul l-am plasat la fel ca atunci, iar pe Sitar l-am îndrumat să așeze tigaia sus, pe marginea dulapului, într-un echilibru precar.

– Ei… și acum ce se poate întâmpla?, a comentat cu iritare agentul întins pe jos. Trebuie să mă urc tot eu ca să o răstorn? Altfel rămâne acolo până la un cutremur serios.

Soarta a intervenit din nou, într-un moment în care aveam nevoie de sprijinul ei, deși nu a fost cu bine pentru cel neîncrezător. Tocmai atunci a trecut pe șoseaua dintre blocuri un tir greu, cu o viteză cam mare pentru acea zonă. Geamul s-a cutremurat, cum s-a mai întâmplat în asemenea cazuri, însă a dezechilibrat și tigaia, care a căzut exact în capul agentului Buia.

După uimirea exprimată din plin de chipul lui, Sitar s-a repezit să-i ofere colegului primul ajutor, mai întâi prin readucerea în simțiri.

– Tibi, Tibi, ai pățit ceva? Măi, mă auzi? Revino-ți, omule!, striga el în timp ce-i sălta capul, îi cerceta pulsul și îl scutura zdravăn.

Era aproape să renunțe și să sune la numărul de urgență, când ochii lui Buia s-au deschis, iar vocea i s-a auzit ca un mormăit.

– Ce dracu s-a întâmplat? Parcă m-a trăsnit ceva în cap.

– Ohoo, ce bine că n-ai pățit-o mai rău!, s-a bucurat Sitar. Ți-a căzut nenorocitul de vas în cap, dar văd că ai scăpat doar cu un cucui frumos.

– Zău?, a răspuns ceva mai dezmeticit rănitul. Nu degeaba se spune că accidentele cele mai multe se întâmplă în bucătărie.

S-a ridicat cu ajutorul primit de la coleg, m-a privit cu alți ochi și mi-a spus:

– Omule, nu știu dacă a fost o coincidență, dar te-ai scos oricum din bănuieli. Nici măcar nu ne trebuie tigaia, pe care poți să o păstrezi tot în cuptor, însă nicidecum pe dulap. Vom face un raport, numai că ne-ar plăcea să nu spui nimănui ce s-a întâmplat aici.

I-am asigurat că nu voi sufla o vorbă nimănui, bucuros că am mai trecut cu bine peste încă o încercare provocată de moștenirea cu greutate a mamei. Dar nu am promis nimic despre povestea așternută în scris, care e cu totul altceva. Mai ales că nu mi-am dat nici acum seama ce vrea să transmită în cele din urmă tigaia care-mi dă fiori.

Am vorbit cu mătușa la telefon și i-am spus despre moartea vecinei mele, după schimbarea ei de atitudine. Mi-a adus la cunoștință că și Nadia a murit tot în aceste zile, posibil tot din cauza revenirii la viața promiscuă dinainte. Prietena ei mai mare a convins-o, în cele din urmă, să se lase de școală și să trăiască iar din furat. ”Dar tata și fratele meu nu au murit, deși au fost loviți de aceeași tigaie”, i-am amintit eu. ”Da, dar ei nu au mai revenit la năravurile dinainte, pentru că a fost și mama ta în preajmă, să-i susțină”. Cred că sunt lămurit, însă mi-am propus să nu mai folosesc tigaia în scop educativ. E prea grea schimbarea și ispitele sunt irezistibile pentru cei mai mulți. Mai sper ca polițistul Buia să rămână în viață dacă a fost afectat spiritual de lovitura primită, altfel risc încă o acuzație de crimă.

Tigaia educațională

Cu tanti Voica nu se înțelegea nimeni din bloc, de aceea o ocolea fiecare pe cât se putea. Ghinionul meu era că aveam apartamentul chiar deasupra ei, iar asta îi dădea un motiv în plus să mă țină sub supraveghere. Prima pricină pentru care m-a certat a fost că tropăiesc prea tare când cobor scările, speriind-o de dimineață bună. Apoi mi-a reproșat faptul că am o floare din plastic pe balcon, ”ceea ce e împotriva firii”, după cum s-a exprimat ea. Degeaba am motivat că-i un dar de la o prietenă care s-ar supăra dacă aș arunca-o. Aproape nu era ocazie în care să o întâlnesc și să nu mă mustre, chiar să strige de departe la mine că iar am făcut ceva rău.

Ziua în care mi-a bătut cu pumnii în ușă mi-a provocat un șoc care aproape m-a paralizat fizic și psihic. Am deschis ușa, cât am putut de repede, lăsându-i cale liberă să intre în sanctuarul singurătății mele. Cuvintele ei erau mai dure ca niciodată, reproșându-mi în gura mare că de data asta mă dă pe mâna poliției, nu mai scap ca altă dată, ci o să plătesc ca popa toate stricăciunile provocate de inundație. Cu greu a priceput că o invit să se uite și la pereții mei, uzi și ei din cauza apei care curgea de la etajul superior. S-a învârtit tanti o vreme prin camere, a cercetat cu atenție baia și bucătăria, iar apoi, ca și cum ar fi uitat toate amenințările la adresa mea, a spus:

– Ar trebui să ștergi mai bine pe jos, că e ud și poate omul aluneca.

Am tras câteva guri de aer în piept și m-am rezumat să încuviințez din cap. Privirea vecinei era foarte curioasă și căuta să adune alte date neconforme cu concepțiile ei. La un moment dat, atenția i-a fost captată de o tigaie așezată deasupra dulăpioarelor din bucătărie, contrastând ce-i drept cu ordinea la care țineam.

– Ce faci cu vechitura de acolo? Așa păstrezi dumneata vasele?

– E doar o tigaie din fontă, primită moștenire de la mama, m-am scuzat eu. Voiam să o arunc, dar încă nu m-a lăsat inima.

– Să arunci un vas atât de valoros prin proprietățile lui ar fi un păcat în fața lui Dumnezeu. Dacă tot nu o folosești, dă-mi-o mie și o voi aprecia cum se cuvine.

Am aprobat iarăși din cap, uimit de întorsătura nebănuită în care a ajuns situația. Tigaia cu pricina mi-a așezat-o acolo un vecin înalt, pentru că nu aveam de gând să o folosesc și nici un loc util nu voiam să ocupe. În schimb, vecina Voica era mică de statură, ca mine, iar pentru a ajunge la ea avea nevoie de un scaun. A urcat pe unul ca un om hotărât să-și ia trofeul, însă tocmai când a pus mâna pe el, scaunul de sub ea a alunecat și s-a prăbușit pe gresia udă. Cred că nu ar fi suferit vreo leziune gravă, dacă tigaia dezechilibrată nu i-ar fi căzut chiar peste frunte.

Femeia nu mai mișca deloc, din rană îi curgea sânge, în timp ce eu priveam ca la o scenă dintr-un film de groază. Mi-am revenit după câteva momente, sărind spre telefon și apelând numărul pentru urgențe, cu o voce speriată. Mi s-au cerut o sumedenie de detalii la care am răspuns ca un robot, fără să fiu sigur dacă e vorba de un deces sau o pierdere a cunoștinței. Doar după ce am închis mobilul, m-am apropiat cu grijă de vecină, reușind astfel să percep că încă respira, un fapt crucial pentru a-mi recăpăta cât de cât calmul necesar. Nu a durat mult până s-a auzit sirena ambulanței, iar apoi în apartament au intrat două persoane echipate în roșu, cu inscripția SMURD pe spate. Una dintre ele era o femeie medic sau asistentă, după cum am văzut că se ocupă de starea victimei. Nu i-a trebuit mult ca să-și dea seama despre ce e vorba, mai ales după ce i-am explicat și dumneaei cum s-a întâmplat accidentul.

După ce au urcat-o pe targă, au coborât-o la Salvare și am scăpat de priveliștea terifiantă, rațiunea mi-a revenit complet, reușind să-mi pun ordine în gânduri și să-mi fac speranțe că totul se va termina cu bine. Acum îmi era și mai clar că trebuie să arunc tigaia aceea primitivă, chiar dacă vecina își revine complet. Niciunul din noi doi n-ar vrea să o mai vadă, așa că am pus-o lângă ușa de ieșire, să nu o uit când voi duce gunoiul.

Nu am apucat să-mi îndeplinesc planul, înainte ca două țigăncușe cu vârste de opt și zece ani să intre pe ușa lăsată descuiată. Mă bazam prea des pe încuietoarea de la intrarea în scară și nu-mi explicam niciodată cum reușeau puștoaicele astea să intre dacă nu știu codul de la interfon. Din nefericire nu era prima oară când mă agasau cu prezența și insistența de a le dărui tot ce vedeau cu ochii, pe lângă bani. Sunt sigur că voiau să profite de faptul că mă mișcam greu, cu două cârje și o orteză care cerea timp până mi-o puneam pe picior. Nadia o chema pe cea mai mică, capul răutăților și a tupeului pe care i-l insufla și celei mai mari. De data asta le-am oferit o sumă mai consistentă și, ca bonus, tigaia de care voiam să scap. Totuși, nu erau mulțumite, iar la plecare mi-au smuls și geaca de pe cuierul din hol. Nu aveam nimic în buzunare, însă îmi părea rău după ea, fiind practică și ușoară.

Cred că evenimentele din acele zile m-au afectat atât de mult timp încât am adormit într-o dimineață în cadă, cum nu mai pățisem niciodată. Apa caldă curgea în continuare și s-a revărsat prin toată baia, până să mă trezesc. De data asta mă puteam aștepta, pe bună dreptate, la un scandal din partea vecinei de jos, de aceea m-am grăbit să mă prezint eu cu scuze și rugăminți de iertate. Auzisem că a revenit cu bine acasă, dar încă nu am avut ocazia să dau ochii cu ea și să mă interesez de felul în care se simte. Mi-a deschis după primele bătăi în ușă, cu un zâmbet cum nu mai văzusem pe chipul ei.

– Ce bine-mi pare să te reîntâlnesc, vecine!, a exultat ea ca la vederea unui prieten bun. Hai înăuntru să schimbăm câteva cuvinte la o cafea bună și o țigară, că așa se cade între vecini apropiați.

Amabilitatea ei m-a făcut să devin bănuitor, mai ales că era posibil să fii văzut apa prelingându-se pe pereții băii. Am intrat oricum să lămuresc problema și i-am explicat greșeala de care mă făceam vinovat, dar ea a dat din mână a înțelegere.

– Se poate întâmpla oricui, iar pereții îmi erau afectați dinainte, așa că nu are rost să punem la inimă.

Parcă nu mai era vecina pe care o cunoșteam de atâta vreme, de aceea am rămas aproape o oră să ne povestim ce aveam fiecare pe suflet. Ne-am despărțit cu promisiunea că ne vom căuta reciproc la alte cafele – la mine sau la ea – tot cu aceeași plăcere. Surprizele au continuat a doua zi, când Nadia mi-a băut la ușă și a așteptat cuminte să-i deschid ușa. Fetița era bandajată la cap și avea în mână geaca furată, alături de tigaia din fontă.

– Mă iertați, dar am venit să vă înapoiez lucrurile, mi-a spus ea cu ochii rușinați.

– Foarte frumos din partea ta, am exclamat eu, nevenindu-mi să cred. Dar ce ai pățit la cap?

– M-a lovit tata cu vasul ăsta greu, a explicat ea.

– Vezi? Nici el nu-i de acord să furi hainele oamenilor.

– Nuuuu! Era nervos că i-am dus vechitura asta, bună doar la fier vechi, în loc să aleg lucruri de valoare.

De data asta mi s-a făcut milă de biata fetiță și i-am întins două bancnote de cinci lei. Îi merita pe deplin după câte a pătimit și pentru gestul de a-mi restitui haina. Ea a luat doar una din hârtiile oferite și mi-a spus că-i e destul pentru o ciocolată.

– Dacă-mi rămân bani, o să mi-i ia tata pentru băutură și iar o să mă bată.

– Ești o fată bună, am lăudat-o eu cu uimire. Mai vino de sărbători, la stropit și la colindat, dar fără prietena aceea rea.

– Nu vom mai fi prietene, pentru că eu merg la școală de săptămâna asta.

Am felicitat-o din toată inima și i-am urat să devină o elevă conștiincioasă, după cum merită cu adevărat. Întors între cei patru pereți, reflectam nedumerit la cele două schimbări în care a fost implicată tigaia moștenită. Intenția de a scăpa de ea mi-a dispărut complet după o vizită de-a mătușii mele și o discuție pe tema asta.

– Nepoate dragă, nici să te gândești la așa ceva!, m-a sfătuit ea. Îmi amintesc când mi-a povestit mama ta despre această vechitură cu calități deosebite. Cum crezi tu că s-a lăsat tatăl tău de băutură și a început fratele-ți să frecventeze zilnic școala? Ei bine, după ce mămica ta i-a altoit cu această tigaie peste cap, în momentele ei de supărare. Păstrează acest dar unic, că nu se știe când o să mai ai nevoie de el.

De atunci țin la îndemână tigaia aceea de fontă. Mi-am amintit că vărul Sandu îmi e dator cu o sumă mare de bani, dar nu vrea să-și onoreze termenele de restituire. Poate îl stimulez cu o lovitură de tigaie în creștetul capului și îi transmit astfel educația care îi lipsește.

Notă: După o idee împărtășită de Jo

Bulgărașul de zăpadă

Aveam opt ani și mă consideram un adult nedreptățit. Peste tot vedeam numai restricții: când și cât să mănânc, orele obligatorii de somn, să nu ies pe stradă că mă calcă mașinile, să nu mă urc în pomi, să nu întârzii la cină… Era clar că trăiam într-o dictatură a părinților din care trebuia să scap. La asta se adăuga și sora mea de patru ani, care se ținea mereu după mine. Astfel de motive m-au determinat să-mi caut un refugiu cât mai bine ascuns, în care să-mi fac propriul program, să mă simt eliberat de constrângeri.

Prima încercare a fost frunzișul des al mălinului de la poartă, în care mă cățăram și stăteam ore întregi privind pe ascuns la trecătorii de pe stradă sau la familia din curte, îngrijorată de absența mea. Ascunzătoarea n-a rezistat multă vreme, părinții și-au dat seama unde dispăream și mă extrăgeau mereu dintre ramurile copacului. Era clar că trebuia să găsesc un loc mai ferit, cât mai departe posibil de curte și de ochii curioși ai celor din jur. Atunci mi-a venit ideea să-mi sap un adăpost sub pământ, tocmai la capătul grădinii noastre. Acolo a fost odată o baltă, care a secat între timp și acum creșteau doar buruieni și ierburi încâlcite.

Era o treabă tare anevoioasă pentru puterile mele, dar ambiția îmi era mare și timpul trebuia folosit cu judecată. Peste săptămână, aveam câteva ore în care tata trebuia să fie lucru, iar mama mergea cu soră-mea în vizită la bunica și la mătuși. Eu nu puteam să mă deplasez pe picioare, din cauza sechelelor după poliomelită, iar asta îmi oferea ocazia să rămân singur, după ce promiteam solemn că voi citi povești și voi fi cuminte ca un înger. Neîncrezătoare era uitătura pe care mi-o arunca mămica, dar se înmuia în fața inocenței pe care o afișam, ca un actor precoce. După plecarea lor mult-așteptată, mă grăbeam spre grajd, de unde luam sapa și hârlețul, unelte pe care le-am văzut foarte eficiente în munca pământului. Le trăgeam cu sârg după mine, pe cărăruia dintre grădina bine întreținută și valea cu broaște care mărginea terenul nostru. Era cale lungă, de câteva sute de metri, dar o parcurgeam cu mare determinare și visuri mărețe.

Ajuns pe câmpul sălbăticit, am început imediat lupta cu jungla deasă de verdețuri și rădăcini rezistente, pentru a elibera locul în care să-mi construiesc cea mai mare și frumoasă ascunzătoare subterană. Nu-mi închipuisem că va fi atât de greu, nici că o să am nevoie de o seceră, dar asta nu mă descuraja deloc. În acea primă tură de zoală, am reușit doar să-mi creez un front de lucru, după care m-am întors la timp pentru a nu-mi fi sesizată absența. Munca mea tenace a continuat tot așa, chiar și duminica dimineață, când părinții mergeau pentru două ore la biserică.

Toată această muncă a durat vreo două luni, dar groapa mea se mărea puțin câte puțin, iar noaptea adormeam mulțumit și visam la casa mea secretă. E drept că, uneori, mama venea mai repede acasă și mă căuta pe ulițe, dar eu ascundeam pe drum uneltele și apăream cu explicații liniștitoare: ba că am fost să văd dacă s-au copt roșiile, ba că am adormit sub bătrânul gutui sau m-am jucat cu broscuțele din vale. Ea răsufla ușurată că nu am ieșit pe drumuri și astfel rămâneam în grațiile ei. Până când s-a întâmplat ca tata să facă o incursiune la capătul domeniului nostru, un fapt mai rar și neprevăzut. Nu voi uita niciodată cât de nervos a fost când s-a întors și i s-a adresat mamei:

– Tu, femeie, cineva a săpat o groapă mare în capătul grădinii noastre!, a exclamat el cu năduf, iar eu am simțit cum mă înghite pământul.

– O groapă pe terenul ăla sterp?!, se miră mama. Poate o fi căutat râme pentru pescuit, că de-alea se găsesc sub ierburi.

– Asta nu-mi vine să cred, că e prea mare și adâncă, de zici că ar fi vrut să refacă balta de altădată. De-aș ști cine a făcut-o, i-aș aplica o corecție soră cu moartea.

Mi-am și imaginat ce bătută ar fi trebuit să suport dacă s-ar afla că eu sunt vinovatul, iar usturimea nuielelor de mălin mi-au trezit amintiri dureroase. Cu capul plecat și inima cât un purice cred că m-am înroșit de tot, însă niciunul din ei nu aveau timp să bage de seamă. Teribil de dureroasă a fost și decizia pe care tata a luat-o:

– Mă duc să o astup… pe cât pot, până se înserează. Restul îl voi acoperi cu crengi și frunze, că-i de lucru, nu glumă.

Târziu s-a întors tătuca de la acea treabă ”blestemată”, după cum îi zicea el în timp ce-și descărca sufletul la cină și apoi înainte de culcare. Eu nu am dormit toată noaptea, simțind gustul amar al speranțelor spulberate, al aripilor frânte, după un zbor în care țintisem un orizont atât de promițător.

Continuarea romanului se poate citi sub titlul ”Judecăți, prejudecăți și mere”, carte apărută la Editura SIONO

Inima casei

Nu mai rețin exact câți ani aveam pe atunci, dar știu sigur că eram trecut de majorat. Prima dată când i-am sesizat prezența a fost într-o după-amiază liniștită de vară, când toată familia se odihnea după masa de prânz. Părinții și sora mea în ”camera dinainte”, iar eu în patul din bucătăria-sufragerie. Nu aveam somn la acea oră, însă respectam pauza de care aveau nevoie mama și tata, cufundat în gânduri și făcându-mi planuri pentru mai târziu. În acea meditație s-a strecurat ticăitul unui ceas nemaiauzit până atunci. Nu, nu era ceasul casei, care-și avea locul în dormitor, lângă părinți, și nici cel de pe mână, un Pobeda care se auzea doar dacă-l puneam la ureche. Era un sunet constant și suficient de clar ca să-mi dau seama că nu-i doar o impresie.

Mi-am ridicat capul de pe pernă, încercând să percep de unde poate să vină și dacă nu cumva mai e vreun ceas în preajmă. După mai multe căutări, cu urechea ciulită, singura explicație care puteam să o dau e că ticăitul venea din peretele casei, fără să pot stabili o localizare precisă. Eram intrigat și am petrecut mult timp să realizez dacă e posibil așa ceva. De aceea m-am bucurat când a apărut Doina – sora cu patru ani mai mică decât mine – și am avut pe cine să întreb. A ascultat și ea un timp și, spre ușurarea mea, mi-a dat dreptate. Auzea același ticăit, tot din zona din colț a bucătăriei, deci nu era doar o iluzie. Apoi a intrat peste noi tata și mama, cărora le-am propus să asculte și ei cu atenție. Rezultatul a fost dezamăgitor în ambele cazuri: niciunul nu distingea vreun ticăit de ceas, oricât am insistat că trebuie să-l audă.

Această experiență s-a repetat apoi în alte zile de liniște, fie că auzeam prima dată eu sau Doina. Am încercat să găsim măcar încă un martor la misteriosul ticăit, dar fără succes, pentru că nu se auzea când era cineva străin în preajmă, probabil din cauza lipsei de liniște totală. Și totuși, eu și soră-mea eram convinși că undeva, în perete, exista un ceas minune care merge continuu, fără să fie tras sau alimentat de baterie. Iar această convingere a atras asupra noastră câteva glume sarcastice, care ne-au făcut să nu mai aducem în discuție acest subiect, cu excepția momentelor în care eram doar noi doi. Astfel că, de câte ori aveam prilejul, ascultam ticăitul acela miraculos și ne închipuiam tot felul de scenarii: că bunicul a ascuns un ceas valoros când a ridicat pereții sau că e ticăitul unei bombe care nu mai poate exploda. Până când…

Eva era o vecină tânără cam de aceeași vârstă cu noi, dar mult mai copilăroasă, care ne vizita adesea și ne amuza cu naivitatea ei. Se întâmpla, însă, ca uneori să asculte în tăcere discuțiile noastre, dar numai când la ele participau și cei mai în vârstă. Într-o astfel de ocazie, când șirul cuvintelor s-a întrerupt pentru un minut, ne-a surprins pe toți cu o observație:

– E atâta tăcere aici de poți să auzi cum ticăie ceasul…

Eram tot în bucătărie și mirarea noastră a fost foarte mare. Mai ales în ce ne privea pe mine și Doina.

– Care ceas!?, a întrebat primul tata, luându-ne-o înainte.

– Habar n-am, a răspuns ea senin. Dar se aude clar, când e o liniște ca asta.

Părinții mei s-au uitat cu suspiciune la ea, apoi unul la altul, iar la urmă către noi. Era clar că ne făceau răspunzători de această remarcă, impresie dovedită și de insinuarea tatălui nostru:

– Băi copii, am crezut că ați terminat cu astfel de glume. În schimb, voi o mai zăpăciți și pe biata fată cu prostiile voastre. Dacă o țineți tot așa, mă faceți să dărâm zidurile casei și să vă demonstrez că nu e niciun ceas în pereți. Singura problemă va fi că o să dormiți apoi sub cerul liber. Asta vreți?

Eva nu a înțeles de unde vine atâta înverșunare, iar noi am înghițit în sec și am închis definitiv acest subiect. Totuși, în sinea noastră, eram bucuroși că cineva din exterior ne-a confirmat existența acelui sunet, deci nu eram obsedați.

Timpul a trecut, iar eu m-am mutat la oraș, unde singurul ticăit era al ceasului de masă cu alarma de trezire. Soră-mea a făcut la fel, după încă vreo doi ani, însă amândoi ne vizitam părinții de câte ori ne permiteam. La scurtă vreme, s-a stins tata, iar mama a rămas singura motivație să mai vizităm casa părintească. Când și mama ne-a părăsit, am găsit de cuviință că ar fi bine să ne mutăm amândoi în locul care ne-a lăsat atâtea amintiri, din cea mai fragedă copilărie. Toate păreau neschimbate, iar asta ne transmitea o nostalgie dulce. Numai ticăitul ceasului nu-l mai auzeam, deși ne-am străduit să-l găsim din nou. Poate că, într-adevăr, nu era vorba neapărat de un ceas, ci de cu totul altceva. Cum ar fi inima casei, care bătea pe atunci într-un ritm cunoscut de noi. Iar acum, când o parte dintre locatarii ei nu mai există, acea inimă a încetinit sau și-a schimbat frecvența. Ori poate noi suntem cei care nu o mai pot înțelege.

Justiție de ochii lumii

– Domnule Plevușcă, avem suficiente probe să ajungi după gratii între cinci și zece ani, îi spuse pe șleau procurorul, imediat ce s-a așezat în fața acuzatului și a etalat pe masă un dosar impresionant. Dar eu sunt un om înțelegător, dispus la o înțelegere din care să ieșim amândoi în câștig. Spune-mi pentru cine ai falsificat cifrele în care se raportau achiziții fictive sau prețuri de patru-cinci ori mai mari decât în realitate, iar eu te asigur că nu faci nicio zi de închisoare.

Omul din fața lui era palid și tremura ca o frunză în bătaia vântului. Gândul că ar putea fi privat de libertate ani de zile, să fie despărțit de familie, departe de viața fastuoasă cu care se obișnuise, îl făcu să-și dea frâu liber mărturisirilor. Viața lui era mai importantă decât secretele pe care le deținea.

O altă zi, un alt inculpat, un dosar și mai voluminos, același procuror.

– Poate credeți că sunteți acoperit, dar vă înșelați amarnic, domnule Clean. După cum o să vă convingeți, am aici declarații complete și documentate despre sume încasate pentru produse pe care nu le-ați livrat sau nu în cantitatea și la calitatea conformă. Toate aceste dezvăluiri vă pot priva de libertate cel puțin zece ani, plus confiscarea banilor însușiți ilegal. Dar… eu nu am nimic cu dumneavoastră, ci vreau peștele cel mare. Îmi spuneți cine a condus această operațiune, iar eu vă promit că scăpați cu o condamnare de formă.

Domnul în cauză aflase că cineva ciripise despre el, fapt care-l făcea să transpire în fața acuzatorului. Nu ar fi rezistat câțiva ani ”la răcoare”, așa că trebuia să facă orice pentru a scăpa de această umilință. Șeful putea să se descurce, doar avea bani destui și relații din cele mai influente.

După câteva luni, procurorul Avat se prezentă în fața superiorului cu un caz soluționat.

– Domnule Baracudă, dosarul despre frauda de 40 milioane de euro poate fi considerat rezolvat.

– Spune-mi, pe scurt, care-s vinovații și pedepsele pentru fiecare.

– Plevușcă a mărturisit și, în consecință, a primit un an de închisoare cu suspendare. Clean a fost și el cooperant și a beneficiat de aceeași pedeapsă. Dar Știucă a fost principalul artizan și beneficiar al fraudei. Prin urmare, după ce l-am confruntat cu dovezi clare, a trebuit să mărturisească. Sentința lui a fost mai dură, dar am ținut cont de faptul că ne-a scutit de un proces lung, așa că s-a ales cu doi ani de condamnare la închisoare… cu suspendare.

– Bravo, Avat! Ești un profesionist eficient care nu tergiversează dosarele ani de zile. Ține-o tot așa și poți să ajungi sus de tot!

Notițe din viitor

202 A.C. Nu-mi vine să cred că în urmă cu aproape două secole s-ar fi scris ”2020 Anno Domini”, ”era noastră”, ”anul curent” sau ”după Hristos”, iar acum, acele două litere au o explicație atât de lugubră: Anul Covidului.

Stau în fața tastaturii și-mi atenuez emoțiile scriind aceste notițe pe care probabil le voi șterge ulterior. În câteva minute voi deveni tată, iar asta e cea mai mare împlinire pentru bărbatul din zilele noastre. Eu și partenera mea de viață ne-am dedicat aproape un deceniu acestei împliniri, iar eforturile noastre vor fi răsplătite, spre bucuria noastră și a invitaților veniți pentru a fi de față. Nașterea unui copil e un miracol în aceste vremuri, când omenirea numără circa optzeci milioane de pământeni și e în scădere continuă.

Am citit multe articole despre viața dinainte de virusul care a umplut cimitirele de pe întreaga planetă, dar tot nu-mi vine să cred. Se spune că erau peste opt miliarde de oameni atunci când a lovit nenorocirea, dar, în îngâmfarea lor, au nesocotit aproape complet capacitatea lui de transmitere și cea de continuă schimbare. Mulțimi de oameni se revoltau doar pentru că trebuiau să poarte mască sau să păstreze o anumită distanță de siguranță. Această atitudine a creat un mediu perfect pentru agravarea pandemiei, iar vaccinurile care se tot inventau nu țineau pasul cu evoluția continuă a virusului, în timp ce el se întărea continuu și se răspândea tot mai ușor.

Aflu că, pe atunci, oamenii și-ar fi dat viața pentru o petrecere cu mulți invitați, posibil contaminați. Pentru o excursie în străinătate, alături de străini care nu respectau regulile de prevenire a infectării, pentru o îngrămădeală prin magazine, piețe (așa li se spunea pe atunci unor magazine în aer liber) sau săli de spectacole. Nu cred că toți o făceau pe eroii, ci mai degrabă din neștiință sau iresponsabilitate. Astfel și-au ucis o parte din familie, prieteni și vecini, iar pentru supraviețuitori, regretele au venit prea târziu. Mulți s-au sacrificat mergând la muncă în echipe care se contaminau ușor, din dorința de a-și întreține familia. E drept că unii erau nevoiți, dar alții o făceau pentru a aduna mai mult decât era necesar, nu cumva să rămână fără bani de călătorii în străinătate, de mașini luxoase și de un confort care să epateze. În puțin timp s-au umplut spitalele, medicii mureau la datorie, iar cadavrele se strângeau în cupele excavatoarelor și se aruncau în crematorii improvizate.

Prea târziu și-a dat omenirea seama cu ce au de-a face, după ce toți supraviețuitorii au trecut prin infectare măcar o dată. Iar sechelele lăsate de virus erau din cele mai diferite și grave, pe măsură ce Covidul evolua. Și mai dramatic a fost când s-a aflat că fertilitatea speciei noastre putea fi compromisă definitiv, iar prin asta se ajungea la dispariția omenirii în câteva secole. Puțini copii se mai nasc în aceste vremuri, Covidul e mai puternic ca oricând și se transmite foarte ușor prin aer, la zeci de metri de la sursă. De aceea purtăm mereu mască – și când dormim -, ne întâlnim rar cu alte persoane, și numai dacă sunt bine cunoscute. Aerisim locuințele doar noaptea, câte o oră, iar cumpărăturile ni se livrează cu drone. Televiziunea nu mai există de mult, dar socializăm virtual prin internet și telefonie, după un orar bine stabilit, pentru a evita suprasolicitarea liniilor. Depanatorii sunt puțini și cu greu se încumetă să riște o expunere, chiar și în exterior.

Mai aflu din articolele istorice că natura era aproape de sufocare, în urmă cu două sute de ani. Acum, dealurile și munții sunt înțesate de păduri verzi, izvoare limpezi și animale de tot felul, chiar și din care erau atunci pe cale de dispariție. Oceanele freamătă de viață pură, iar plajele sunt curate ca lacrima. Le admirăm în imagini transmise pe diferite siteuri, dar mai există și astăzi câte un sinucigaș care vrea să vadă cu ochii lui. De obicei, aventura lui se termină tragic…

Sunt chemat chiar acum să-mi văd copilul, dar promit să revin după ce mă mai slăbesc emoțiile!

Am un fecior sănătos! Să ne trăiască și să ducă mai departe fertilitatea speciei noastre, atât de greu încercată! Sunt foarte fericit, dar am avut parte de o mare uimire: băiatul s-a născut cu fața acoperită de o piele fină, exact ca o mască. L-am întrebat pe medicul care a ajutat la venirea lui pe lume, dar și lui i-a trebuit un timp să se lămurească. Zice că genele noastre au răspuns în felul lor pandemiei, pentru a ne proteja de la naștere. Masca e elastică, se poate da jos de pe nas și gură, în perioada alăptării, după care se ridică la loc. Tot medicul m-a avertizat că masca se va usca și apoi regenera în câteva ore, pentru a-și păstra eficiența. Nu mai auzise despre vreun caz similar și tare nerăbdător era să împărtășească această veste cu lumea întreagă. Se dovedea încă o dată că natura ne vine în ajutor la nevoie, oferindu-ne o armă în plus pentru a lupta cu acest inamic periculos cum nu am mai avut.

Speranțele au renăscut odată cu noul nostru copil, iar eu le-aș transmite lumii întregi, din trecut, prezent și viitor. Poate găsesc o cale prin care voi reuși să expediez aceste notițe măcar în anii de început a Covidului. Nu știu dacă-i adevărat, dar circulă niște informații pe internet cum că ar fi aterizat câteva nave cu extratereștri. Am văzut și câteva poze, iar culmea e că toți purtau mască. Or fi fost și ei afectați de vreun virus asemănător sau se tem de al nostru? Vestea despre proaspătul nostru născut s-ar putea să-i aducă la noi, iar ei să știe cum aș putea să vă expediez în trecut acest mesaj. Poate o să vă fie de folos, iar copiii nu vor fi nevoiți să vină pe lume cu mască.