Rămas bun, doamnă profesoară

 

Tocmai am aflat, cu nețărmuită tristețe și durere, că ieri, la ora 15:30, s-a stins din viață doamna Rodica Scutaru Milaș, profesoara mea de limba română. Ea mi-a fost mentor și părinte spiritual într-ale scrisului, cea care m-a molipsit cu dragostea pentru literatură și m-a determinat să scriu prima poveste, primele poezii. Nu ne-am mai văzut de când am plecat de la internatul școlii generale, dar, în urmă cu câțiva ani am reluat legătura online și telefonic. În acest mod a continuat să mă susțină, iar la ultima mea carte – ”Fetița care visa pentru alții” – mi-a făcut prefața și a contribuit la copertă. De altfel, această publicație i-am dedicat-o cu recunoștință, dar e păcat că nu a mai ajuns să o țină în mână și să se bucure de rezultatul final.

Doamna Rodica a stimulat mulți elevi în a învăța bine românește, a citi mult și a scrie, unii dintre ei fiind acum membrii în Uniunea Scriitorilor din România. A păstrat legătura cu toți cei care s-au arătat interesați și a avut mereu un caracter optimist și sfaturi pentru fiecare elev, indiferent de vârstă. A scris mult și frumos, în special poezie, a pictat cu un har aparte și a încântat viața celor care au cunoscut-o. Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor din România se mândrea cu ea, la fel cum ne mândream și noi, cei pe care ne-a păstorit cu răbdare și dragoste. Ne vom aminti mereu de ea, cu aceeași dragoste și mândrie, pentru că operele îi rămân pe pământ: volumele, tablourile și oamenii pe care i-a modelat cu atâta pricepere.

Vă mulțumim cu toții, doamnă profesoară! Pentru noi nu ați murit decât trupește, sufletul dumneavoastră este viu și e împărțit între toate sufletele pe care le-ați influențat de-a lungul școlii și a vieții!

Versurile copilăriei

Nu știu prea bine cum este acum, dar, pe vremea copilăriei mele, țin minte că testul cel mai des pe care trebuia să-l dăm în fața adulților, era să recităm o poezie sau măcar câteva versuri. Uneori primeam dulciuri pentru această dovadă de străduință, alteori doar laude, însă întotdeauna eram mândri dacă reușeam să ne descurcăm. Acele versuri s-au întipărit atât de bine în mintea multora dintre noi, încât revin fără să le chemăm, la orice stimulent din afară sau din interiorul minții noastre complexe. Nu cred că ne fac vreun rău, ba dimpotrivă, inocența ”poeziilor” de atunci ne aduce și spiritul copilăriei și ne mângâie ca un cântec de leagăn stins demult, dar imposibil de uitat.

Primele versuri memorate de mine s-ar putea să fie identice cu cele învățate de milioane de alți prunci din acea vreme, dar tot o să le redau mai jos, cu riscul de a fi acuzat că am dat în mintea copiilor. Iar cea dintâi poezioară pe care mi-o amintesc eu este ”Cățeluș cu părul creț”, sub forma:

Cățeluș cu părul creț
Fură rața din coteț,
El se jură că nu fură,
Dar l-am prin cu rața-n gură
Și cu ou-n buzunar,
– Hai la Sfatul Popular! 😀

Multe bomboane primeam după recitare, asta înainte de a învăța să citesc. Nu o să uit nici prima poezie învățată în clasa I-a, pentru care am fost recompensat cu prima notă de zece. Era vorba de ”Brăduleț, brăduț drăguț”. Vreau să vă spun că eu redau versurile așa cum mi le amintesc, fără să caut cum erau ele scrise corect.

Brăduleț, brăduț drăguț,
Ninge peste tine,
Haide, haide-n casa mea,
Unde-i cald și bine,
Pom de Anul Nou te fac,
Of, ce bucurie,
Cu beteală-am să te-mbrac
Și steluțe-o mie.

În clasa a II-a am ajuns la internat și tot printr-o poezioară am luat cea dintâi notă maximă, de la un învățător exigent. E cea de-a treia care mă bântuie plăcut, din acea fază a copilăriei.

Nelu-a spart o cană: plici,
Neatent, ce poți să-i zici,
Se gândește, socotește,
Cana nu se mai lipește.
Vine tata: ”Ce-i cu tine?
Ce ești supărat, copile?”
Lacrimi mici răsar sub geană:
”N-am nimic, am spart o cană”
”Rău, dar nu pot să te cert,
Ai spus drept și eu te iert!”

Nu am copii, iar nepoții mă vizitează foarte rar, așa că nu știu ce poezii se învață astăzi în primii ani. Poate îmi spuneți voi, dacă mai există plăcerea asta printre ei sau își dovedesc inteligența prin alte aptitudini. Și nu mă gândesc la priceperea de a naviga pe internet, la a ține volanul unei mașini de pe la șase ani, a trage din țigară ca tăticu și a bea pahare cu alcool alături de părinți. Se mai învață ”Cățeluș cu părul creț” de către copii sau a trecut în uitare?

Crăciunul fără Emilia

Pandemia ne-a ținut departe unul de altul, însă gândul meu zboară de multe ori spre nepoțica mea din Austria. Nici ea nu m-a uitat, iar dovadă sunt câteva fotografii pe care mi le-a trimis și din care am ales-o pe cea cu bradul.

Despre ”Ana”, cu admirație

Cu admirație față de Ana, dar și față de ”Ana”. Pentru că e doar opinia mea de cititor, nicidecum o recenzie, la care nu mă pricep și nici nu vreau să ajung. Nu am scris niciodată mai mult de câteva fraze despre o carte, oricât de mult m-a impresionat. Ieri am terminat de citit volumul scris de prietena și colega noastră de blog, Em Sava, iar influența asupra cugetului meu este proaspătă și intensă. De aceea m-am gândit să adun câteva din emoțiile și mesajele pe care le-am perceput după o carte care-i mai mult decât o povestire, e o frescă a satului ardelenesc, dintr-o perioadă grea a istoriei noastre, a întregii Europe. Deși în satul Sava, locul în care întâlnim personajele cărții, viața a fost mereu o luptă cu natura, cu prejudecățile și cu sărăcia.

În ciuda acestor piedici, traiul în timp de pace avea părțile lui frumoase, cu roade care răsplăteau munca grea a țăranilor, cu hora în care feciorii învârteau fetele neprihănite și iubiri ce înmugureau și apoi erupeau cu forță în inimile tinerilor. Dintre toate aceste personaje, se remarcă în mod deosebit două, cu o tărie de caracter care-ți dau impresia că ar putea muta munții din loc. La început o cunoaștem pe Maria, o fată ascultătoare, dar cu visuri înăbușite și o iubire bine ascunsă în suflet. Destinul ei va fi nemilos, dar îl va înfrunta cu putere, așa cum va rezista și în fața răutăților celor din jur.

Aceeași soartă nemiloasă o va avea și Ana, eroina de fapt a acestei cărți de care m-am atașat sufletește. M-a atins până în străfundul sufletului felul în care această fată, și apoi femeie tânără, a învins necazurile nenumărate și a știut să meargă mai departe cu fruntea sus. Avându-l pe Dumnezeu alături și rugându-se cu lacrimi fierbinți, a fost înzestrată cu o tărie de care și bărbații erau impresionați. La fel cum am fost impresionat și eu, iar de aici și admirația despre care vorbeam la început. Parcă această carte vine din trecut, să ne prezinte traiul de atunci al strămoșilor noștri, din urmă cu un secol. Îi vedem în personajele ei pe bunicele și bunicii noștri, pe vecinii care se poate să-i fi avut, situațiile cutremurătoare pe care e posibil să le fi trăit și ei când ne-au călcat ungurii și apoi rușii, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Identificarea cu străbunii devine și mai evidentă prin regionalismele nealterate pe care le savurăm noi, ardelenii. Mărturisesc că rareori trebuia să consult glosarul de termeni, multe din cuvintele mai puțin uzuale pe care le foloseau săvenii fiindu-mi familiare încă, după cum mi-au fost transmise de bunici și părinți. Am trăit alături de oamenii simpli și harnici, prin intermediul cărții, dar am întâlnit și din cei mai leneși și bârfitori, pentru că fiecare localitate are și astfel de specimene. Tocmai în fața acestor răutăcioși se poate vedea valoarea reală și puterea celor binecuvântați cu un suflet mare. Iar Ana noastră avea un astfel de suflet, pe care l-am simțit, l-am apreciat și îl voi ține minte multă vreme de acum încolo.

Trei întrebări

Am mai spus și o să o repet, de câte ori e nevoie, că nu mă pricep la toate aplicațiile blogului, așa cum nu înțeleg multe din facilitățile ultimului telefon pe care l-am cumpărat în urmă cu doi ani. Poate că ar trebui să mă rușinez, dar când am citit că sunt mai mulți ca mine, parcă am mai prins tupeu și mi-am făcut curaj pentru trei întrebări. Pe care o să le pun pe scurt, în speranța că veți fi îngăduitori, iar cei care-s în măsură să îmi și dea câteva lămuriri.

1. Cum pot să-mi activez translatorul, măcar pentru limba engleză? Mi s-a reproșat de mai multe ori că nu-mi funcționează, iar eu am încercat de fiecare dată să-l pun la treabă. Intru în lista cu toate limbile și bifez engleza, însă nu-mi înregistrează opțiunea și tot fără traducere rămân. Am văzut pe alte bloguri că au posibilitatea să traducă textul în N-șpe limbi, dar erau străini și n-am vrut să-i întreb în engleza defectă pe care o obțin de pe Google-Translate.

2. În ultima vreme, WordPress ne informează pe românește că putem face bani de pe urma postărilor. Doar că urmează niște indicații lungi, în limba engleză. E dificil să înțeleg termenii pe românește, darămite în altă limbă. Așa că tot la voi, dragi prieteni și colegi, vin să vă întreb dacă e vreunul care chiar face bani publicând texte literare, nu advertoriale. Se poate așa ceva sau trebuie să găsim noi firme care să-și facă publicitate pe blogul nostru? Dacă nu ar fi ceva complicat, m-aș băga și eu, să-mi scot măcar banii pe care-i dau anual pe ”domeniu”.

3. S-a întâmplat ceva cu afișarea emoticoanelor sau numai mie nu-mi mai apar zâmbetele? Se tipărește doar un dreptunghi și mă întreb dacă nu cumva e de vină calculatorul, pentru că văd cum lumea le mai folosește. Așa cum fac și eu, din obișnuință, ca răspuns la unul similar sau pentru a imprima un aer glumeț textului.

Acestea-mi sunt nedumeririle care s-au adunat în ultimele luni și pentru care nu am găsit altă modalitate de lămurire. Nu cunosc personal niciun blogger cu experiență, doar pe voi vă știu, și numai în spațiu virtual. Nădăjduiesc că mă veți înțelege, chiar dacă le considerați întrebări nefirești, și îmi veți da răspunsuri pe înțelesul meu. Eu vă mulțumesc cu recunoștință!

 

Scurtă informare

Dacă va fi cazul să se întrebe cineva – fapt mai puțin probabil- de ce nu voi mai posta nimic în următoarea săptămână, vreau să clarific că îmi iau o mică vacanță. Nu plec nicăieri și nu am probleme grave de rezolvat, ci doar câteva proiecte pe care trebuie să le duc la capăt în aceste zile, fără să stau mai mult ca de obicei în fața calculatorului. Cel mai important dintre ele este să pregătesc pentru editură volumul ”Fetița care visa pentru alții”, dar mai sunt și altele pe care le-am tot amânat.

Firește că voi arunca ochii la vizitele primite, încercând să răspund comentariilor, dar nu cred că voi avea timp să vă vizitez, până termin ce mi-am planificat. Vă mulțumesc pentru înțelegere și aștept cu nerăbdare să vă reîntâlnesc, peste vreo două săptămâni!

Ecouri din ”Graiul Maramureșului”

 

”Autorul Petru Racolța a publicat deja câteva cărți în palmaresul său, fiind un nume în literatura noastră. A început să scrie încă din 2011, când și-a deschis primul blog. Prima carte a fost pentru copii: „Revolta din ogradă”, publicată în 2014. Au urmat „Povestirile unui maramureșean” vol. I și II la Editura Eurotip, Baia Mare, 2016; apoi „Planeta Paradis”, publicată în 2016, primul său roman de ficțiune. În paralel, a publicat constant pe blogul dumnealui cât și în ziarul Graiul Maramureșului, epigrame, cugetări, articole, poezii…

…Călătoria mea literară a pornit cu cartea „Versuri pentru suflet și cuget”, o împletitură de poezii consistente ce încheagă viața și amărăciunea așa cum e; aici veți găsi versuri ce ajung atât la coardele sensibile cât și atrag atenția la anumite aspecte dezinvolte de o naturalețe aparte, dar și la morale ce-și ating scopul, piese încântătoare pentru a atrage interesul cititorului.(Cristina Apostol, membru al Uniunii Scriitorilor din România)

ETERNA FRUMUSEȚE

Frumusețea încolțește într-un fir de iarbă
Și se completează  printr-o pădure sacrosantă,
Frumusețea izvorăște din scurgerea unui pârâu
Și se împlinește ajungând în oceanul temperamental,
Frumusețea începe cu o pată de culoare
Care se multiplică într-un curcubeu călător,
Frumusețea răsare dintr-un cuvânt de iubire
Și poate culmina cu o dragoste nepieritoare.
Frumusețea a existat dintotdeauna
Și nu va dispărea niciodată,
Ea și-a dat mâna cu Timpul,
A molipsit tot Universul,
Asigurându-și Eternitatea.

NORII MEI

Norii mei sunt luminoși și poznași,
Mă cuceresc cu diferite forme dragi,
Uneori se transformă în oi și capre,
Iar eu devin un păstor de ocazie
Care le mână în staulul dinspre asfințit.

Norii mei iau uneori chipuri de oameni,
Unii cunoscuți, alții ca picați din cer,
Încerc să le înțeleg discuțiile șoptite,
Să aud secrete doar de ei știute,
Despre vremea și vremurile ce vor veni.

Norii mei se întunecă arareori
Și se transformă într-un stol de dragoni
Care scuipă foc și scot răgete explozive,
Atunci eu trebuie să-i liniștesc
Cu povești în care ei stăpâneau văzduhul.

Norii mei sunt cei mai frumoși,
Chiar dacă vin pe neașteptate
Și se transformă în fantezii debordante,
Lasă în urma lor un cer senin,
După cum mi-s gândurile.

DISECĂ-MI INIMA…

Dacă aș putea să descriu iubirea pe care ți-o port,
Ar însemna că nu e suficient de mare,
Dacă aș putea să-ți redau frumusețea prin cuvinte,
Ar însemna că nu e divină,
Dacă aș putea să te asigur de credința mea eternă,
Mi-aș da viața fără șovăire
Și ți-aș lăsa moștenire inima
Pe care să o diseci cu un bisturiu;
Acolo, în partea ei cea mai fierbinte,
Ai găsi dovada dragostei indescriptibile,
În forma unui univers cu chipul tău.
Dacă voi ajunge la acest sacrificiu,
Strecoară-l în palmă și dă-i binecuvântarea ta,
Înainte să facă implozie.”

(”Graiul Maramureșului” din 28 martie 2020)

ETERNA FRUMUSEȚE (parodie de Lucian PERȚA)

Când am început să scriu despre frumusețe,
Prin 2014, pentru copii și nu numai,
Am stârnit o revoltă printre simandicoase fețe,
Dar, cum zicea doamna Apostol, nu-i bai.
Frumusețea-i eternă, invidiile-s trecătoare,
Cititorii mei au ochiul format,
Ei disting sacrosanta culoare
În versurile pe care le-am publicat
Pentru suflet și cuget, ea e prezentă
În toate cuvintele, nici nu se miră
Și mai ales, la o privire atentă,
În parodiile ce le inspiră!”

(”Graiul Maramureșului” din 31 martie 2020)

Mulțumesc redacției, doamnei Camelia TOCACI și domnului Lucian PERȚA.

O nouă provocare: la ce ai putea renunța?

Zilele trecute, am fost nominalizat de Cristina pentru a duce mai departe o leapșă de nerefuzat, constând în șapte întrebări, din care una mi-a dat mari bătăi de cap. Nu-mi place să refuz o astfel de invitație, mai ales că astăzi e sâmbătă, iar buna dispoziție se poate transmite și prin acest exercițiu, indiferent ce vârstă am avea. Îi mulțumesc prietenei și colegei de blog pentru ocazia oferită, deși, după cum am avertizat-o, unele răspunsuri or să fie similare celor date de ea, ceea ce demonstrează că avem câteva preferințe comune. Dar să nu lungesc vorba, ci să trec la proba cu pricina.

La ce aș renunța dacă ar trebui să aleg între:

Laptop sau telefon? 

Laptop am de doisprezece ani, iar telefon doar de șapte. Șase ore le petrec zilnic în fața tastaturii și a monitorului, dar la telefon sunt zile când nu apelez deloc. Așadar, n-aș putea renunța la calculator, prin care pot comunica în multe moduri.

Cărți sau TV?

E întrebarea cea mai grea, pentru că la TV văd aproape toate filmele, iar acestea din urmă au fost pentru mine o pasiune la fel de mare ca și cărțile, de când eram copil. Dacă aș fi, totuși, nevoit să renunț la unul dintre ele, m-aș despărți cu regret de televizor și aș vedea filme doar pe telefon. De cărți nu m-aș putea lipsi niciodată, prin ele m-am format și tot pentru ele trăiesc.

Pizza sau hamburger?

Nu sunt atras de niciunul dintre ele, dar uneori mai gust câte o pizza. Astfel că renunț cu plăcere la hamburger, din care oricum n-am mâncat decât o dată.

Ciocolată sau fursecuri?

Prefer mereu ciocolata, fără niciun dubiu. Din cea cu lapte, dulce și fără alte adaosuri. Cu măsură, totuși.

Chipsuri sau pufuleți?

Renunț la chipsuri, știind că nici nu-s sănătoși. Îmi iau câteodată pufuleți simpli, doar cu sare, pe rol de gustarea dintre mese.

Filme sau seriale?

Nu sunt sigur niciodată că voi putea urmări un serial până la capăt, iar acesta e motivul principal pentru care prefer filmele.

Vacanță la munte sau la mare?

Nu mai rezist la soare ca pe vremuri, dar când e vorba de marea cea mare, cu valuri și briză marină, nu mă pot abține. Păcat că e atât de departe, altfel aș vizita-o în fiecare an.

Astea au fost, pe scurt, preferințele mele. Acum ar trebui să nominalizez și eu trei colegi care să preia leapșa, dar nu-mi stă în fire și nici nu vreau să se simtă cineva obligat. De aceea las la alegerea celor care sunt dispuși să ducă mai departe această provocare frumoasă.

Vremea bilanțurilor

Anul e pe sfârșite, când fiecare om chibzuit – așa cum mă străduiesc să fiu și eu – îi face retrospectiva pentru a trage învățăminte și a-și înfiripa noi speranțe pentru noul an, care începe curând. Bilanțul meu se poate împărți pe două planuri, din viața reală și din cea virtuală, ultima ocupând o mare parte din timpul meu și contribuind intens la starea mea spirituală. În general, pot zice că sunt mulțumit de ceea ce am trăit și realizat la ambele capitole, deși au fost câteva necazuri la primul dintre ele.

Pe scurt, am avut parte de un an bun, în care m-am bucurat de sărbătorile Paștelui și a Crăciunului alături de nepoțica mea cea mai scumpă, Emilia, și familia ei iubitoare. La capitolul realizări pot să trec și ieșirea de sub tipar a ultimelor cărți trimise pentru publicare: „Versuri pentru suflet și cuget” și „Metamorfoza”. De asemenea, un alt moment plăcut și emoționant a fost întâlnirea cu unul dintre cei mai buni prieteni și colegi de blog, Mugur Călin, cu care am petrecut câteva ore minunate în fața unei cești de cafea și al unui suc, pe o terasă din Seini. Vacanța la Geoagiu-Băi, împreună cu soră-mea, Doina, au fost alte două săptămâni benefice pe care le trec la capitolul împliniri. Din păcate, accidentul de la sfârșitul lunii noiembrie, în care Doina și-a fracturat glezna, e unul care mi-a umbrit sfârșitul de an. În prezent e internată la o clinică particulară pentru recuperare, până la începutul lui februarie. Astfel s-a dus fondul pentru vacanța de anul viitor, pe care am eliminat-o din planificări.

În schimb, pot afirma că viața virtuală de pe blog mi-a adus bucurii pe aproape toate planurile. Numărul prietenilor cu care dialoghez constant s-a mărit, deși, cu părere de rău, recunosc că sunt și cunoștințe plăcute pe care le-am pierdut. Așa e în blogosferă, precum în Univers: apar stele noi, care pot străluci mult și bine sau se pot stinge subit, fără să știm motivul. Și numărul urmăritorilor mi s-a mărit considerabil, zic eu, ajungând la peste 1850. Pe data de 2 iunie, am putut număra opt ani de activitate, cu peste 2660 de postări la activ. Din aceste postări s-au născut șase cărți, la care nici nu speram atunci când am așternut primele rânduri pe blogul meu cel mai longeviv. Am început timid, cu câte un text pe săptămână, urmat de articole preluate de pe internet sau e-mail. Am prins curaj pe parcurs, îmboldit fiind de munca altor oameni talentați și dedicați scrisului, oameni care mi-au stârnit ambiția, imaginația și inspirația, și cărora le voi fi mereu recunoscător. Probabil că îi știți la fel de bine ca mine.

Pornind de la aceste împliniri, ce mi-aș putea dori în anul 2020? Firește că imaginația mi-ar putea stârni multe aspirații, dar trebuie să fiu realist pentru a nu avea păreri de rău peste 366 de zile. Un an mai lung cu o zi, deci o șansă în plus pentru un articol, un text sau câteva versuri. În primul rând aș vrea să fiu sănătos, condiția esențială pentru a-mi realiza planurile. Apoi, aș vrea să vă am mereu alături, cu sfaturi, încurajări și critici constructive. Având aceste atuuri, cred că sunt mari șanse să termin romanul „Fetița care visa pentru alții” și să trimit materialul pentru publicare. De asemenea, să-mi sporesc zestrea de povestiri și versuri ce ar putea face subiectul altor volume, pentru anii care vin. Dar cel mai important este să ne citim cu interes, cu plăcere și cu zâmbete ușor de intuit pe chipurile din fața monitorului.

Eu vă îmbrățișez pe toți cu drag și vă doresc mereu aproape! Sănătate, mult spor și multă inspirație!

Încă un Crăciun cu Emilia