După zece zile

Bine v-am regăsit, dragi prieteni!

Pofta vine mâncând iar zilele de vacanţă cam la fel, trăindu-le una câte una. Aşa am constatat pe pielea mea, de parcă ar fi fost prima oară.

Totul a început cu o catastrofă personală: laptopul m-a lăsat complet, după ce primisem numeroase avertismente. Astfel, din cauza neglijenţei ce mă caracterizează, am pierdut absolut tot ce aveam în memorie, inclusiv diacriticile, aplicaţia power point, imprimanta, pozele. Doar două zile a durat instalarea noului windows, iar apoi au urmat pregătirile pentru Paşte şi vizita nepoatei şi nepoţelei mele din Graz.

S-au scurs zilele de sărbătoare pe nesimţite şi tare aş fi dorit să mai intru pe bloguri, însă n-am vrut să fac o vizită în fugă, iar una completă îmi era imposibilă. De câte ori vedea nepoţica Emilia că deschid laptopul, venea şi ea să apese pe tastaturi sau să atingă întruna ecranul, crezând că merge ca la telefonul mamei sau al tăticului. Se impunea, aşadar, o vacanţă cu singura familie de care am parte de două-trei ori pe an.

A fost frumos, fără picătură de alcool şi doar cu un singur ou roşu, în ziua de Paşte. Dovadă că mă pot adapta după cerinţele şi obiceiurile celor care mă vizitează. Ieri mi-au plecat nepoţii înapoi, spre casă, cu promisiunea că vor reveni în toamnă, iar apoi de Anul Nou. Până atunci sunt din nou singur în locuinţă, dar alături prietenii pe care-i regăsesc, cu mare bucurie, aici. Chiar dacă mă confrunt cu noua configuraţie a tastaturii în două variante (engleză şi română), pe care trebuie să le alternez, în funcţie literele sau semnele pe care le caut. Poate că mă voi obişnui cu asta, dar până atunci Z-ul îmi apare pe tasta Y, şi invers, minusul pe semnul întrebării, @ la dracu-n praznic, plus alte nepotriviri care mă irită. O fi rezultatul faptului că m-am grăbit şi am apelat la un tânăr mai puţin experimentat în IT. Dacă o să fie cazul, va trebui să merg la maestrul Seiniului în domeniu, dar atunci o să dureze cam o săptămână, fiind foarte solicitat.

Optimistul din mine îmi spune că totul o să fie bine, şi, pas cu pas, o să-mi recuperez aplicaţiile şi programele esenţiale. Oricum, acum sunt singur şi nu vă văd cum mai scăpaţi de mine. Mai ales că în această vacanţă nu am clocit ouă, ci nişte subiecte care sper să fie interesante. 🙂

Discuție cu animalul de companie

– Cred că ar fi cazul să avem o discuție serioasă!

Aceste cuvinte mi-au întrerupt liniștea în care mă uitam la un film pe televizor. Ba chiar mi-au produs o intensă neliniște, știind că în cameră nu mă aflam decât eu și cu Pane, peștele meu de companie. Filmul era în altă limbă, deci expresia atât de clară nu putea să vină de pe ecran, așa că mă uit cu ochii căscați la animalul de pe fotoliu.

– Da, da, eu am vorbit, deci nu-s tăcut ca un pește, așa cum spuneți voi, oamenii. Am știut că-ți voi produce un șoc, dar nu mai puteam să fac pe mutul.

– Cum se poate așa ceva?! Nu am auzit de vreun animal care să vorbească, darămite un pește…

– Sper că ai spus „animal” ca un compliment, și nu ca o ființă inferioară. Pentru că „animalitatea” e superioară „umanității”, după cum se poate ușor vedea din statistici. Faptul că voi ați avut norocul să conversați mai complex, să faceți mai ușor schimb de idei între voi, iar apoi să vă dezvoltați tehnici superioare, nu vă face mai sensibili sau mai buni. Cele mai inteligente ființe tot în ape trăiesc, de unde ați ieșit și voi, cu multă vreme în urmă.

– Nu pot să cred! Ai tăcut ca mutu’ atâta vreme, dar începi dintr-o dată să-mi ții prelegeri și să-mi dai lecții. Nu crezi că e prea ciudat?

– Vezi cât de limitați sunteți? Sunt sigur că n-ați auzit de SER? Vezi? E Sindromul Evoluției Rapide, de care a avut parte măcar unul dintre semenii tăi, Einstein. Ai crezut că eu nu asimilez informațiile de la TV, de pe Internet sau din cărțile pe care le lași peste tot? De fapt am fost destul de subtil, deci nu aveai cum să-ți dai seama. Nu voiam să ajung la circ, dar acum nu mai rezist și îmi asum riscul.

– Ce nu mai poți? Nu te-am tratat cum trebuie? Ești printre cele mai alintate animale de companie…

– Eu aș putea spune că tu ești printre cei mai norocoși oameni de companie, mai ales că aproape toate deciziile le iei tu, fără să mă consulți.

– Cum aș putea să te consult dacă tu ești, sau erai, necuvântător?!

– Hei! Lasă că se puteau găsi căi de comunicare, dacă voiai cu adevărat. Crezi că în vară mi-a plăcut să stau legat în curte, având ca adăpost doar o cușcă de câine?

– Am fost nevoit! Devenisei periculos și chiar ai vrut să muști câteva persoane.

– Păi vezi? „Limbajul” acesta nu a fost destul de clar? Nu-mi plac anumite persoane din anturajul tău, nu-mi place cum mă îmbraci, nu-mi plac anumite mâncăruri și, mai ales, nu-mi place că ai început iarăși dieta aia stupidă, CAFT!

– Vezi că întreci măsura! La urma urmei eu sunt stăpânul tău și eu hotărăsc.

– Specific omenesc! Trebuia să ajungem la mentalitatea asta de proprietate, că nu-i fi tu o excepție. Cu ce drept ești proprietarul meu? Pentru că ai plătit o sumă cuiva, care a plătit și el altcuiva, care m-a răpit din mijlocul naturii. Omule, să-ți intre bine în cap: nimeni nu poate fi proprietarul cuiva sau a ceva. Nici pământul pe care trăiești, nici casa în care locuiești nu e a ta. E doar o iluzie pe care vă place să o aveți. Totul e al tuturor și fiecare e stăpân doar pe viața lui, atât cât timp o mai are. Nu cu mult timp în urmă, ați crezut că și oamenii care nu vă semănau sunt făcuți ca să fie sclavi. Ar fi cazul să vă reconsiderați atitudinea și față de celelalte ființe.

– Ai devenit brusc un militant pentru drepturile lor? Aveți și un sindicat?

– Nu fi sarcastic! Vorbesc în numele meu și nu o să mă repet.

– Ok. Am să țin cont de doleanțele tale, dar ce ai împotriva dietei? E alegerea mea pentru sănătate.

– Eu n-am probleme cu sănătatea, sunt încă tânăr și vreau să mă bucur de viață. De ce să rabd o săptămână fără un strop de cafea, o gură de bere și o companie mai plăcută la masă? Pentru că, în această perioadă, mănânci în fugă, ești prea reținut în vorbă și nici nu mai zâmbești atât de des. Crezi că asta îți face bine?

Pentru câteva clipe, am închis ochii în căutarea unor argumente cât mai solide. Când i-am deschis, Pane sforăia liniștit, întors cu coada către mine. Era un gest nepoliticos, despre care o să-i vorbesc când vom relua discuția. Dacă va binevoi să-mi mai vorbească, cum a făcut-o de data asta. Sau mi s-a părut? Oricum îi voi spune că dieta o țin neapărat până în data de 2 februarie. În schimb, o să încerc să fiu un companion mai agreabil.

Emilia

Aceasta este nepoțica Emilia, cea care îmi captează atenția în aceste zile și care a învățat deja să-mi spună „unchiu”. Îi place cum sună și o repetă întruna, ori de câte ori mă vede. Iar mie îmi place să aud, că sună parcă mai bine decât „Pete”. Cu timpul, o să adune laolaltă ambele cuvinte și o să-mi zică „unchiu’ Pete”.

Pentru mărire, dați click pe imagine.

Micuța blondă

De aseară, timp de două săptămâni, nu mai sunt singur. Am ocazia să experimentez din nou viața de familie, datorită vizitei nepoatei, nepotului și nepoțelei, Emilia. De aseară, vedeta în jurul căreia gravităm toți trei este o micuță blondă de numai un an și patru luni. Programul fiecăruia dintre noi depinde de orele ei de somn, de orele mesei și de cheful ei joacă. Dar când îi vedem zâmbetul și îi auzim gângurelile, ni se pare că e un sacrificiu prea mic pentru un premiu atât de mare. Mai mult, când folosește cuvinte întregi, cum ar fi MAMI, TATI, PETE sau MIMI, simțim că ni se topește inima. Mimi le spune la toate păpușile pe care le are, inclusiv la cea pe care i-am dăruit-o ieri. „Pete” sunt eu.

A durat doar câteva minute până m-a recunoscut, după vizita de la Paște. Fața i s-a destins din ce în ce mai mult și a început să cerceteze fiecare ungher al apartamentului. A trebuit să ascundem tot ceea ce putea fi periculos: cuțite, scobitori, obiecte mici. Mă uitam la ea cum încerca să danseze după muzica de la TV și nu-mi venea să cred. Era blondă și frumoasă ca o păpușă nemțească. Mă miram, pentru că n-am avut niciun caz de păr blond în familia noastră. Probabil că îl moștenește de la bunica din Austria, ea fiind cu păr de această culoare aurie. Tot de la ea învață și germana, mama Veronica având misiunea s-o învețe românește, așa cum a făcut-o și cu Tati.

La ora aceasta, sunt plecați toți trei în vizită la rude, iar eu profit de ocazie pentru a așterne aceste câteva rânduri. Trebuie să mă adaptez și să renunț la planificări, atâta timp cât sunt unchi în exercițiul funcției. Dacă stau să mă gândesc, e o nimica toată pe lângă calitatea de a fi tătic cu normă întreagă. E nevoie de timp și răbdare, dar și satisfacțiile sunt pe măsură. Știu deja din experiență că atunci când or să mă lase iarăși singur, o să le simt puternic lipsa, până mă voi reacomoda. Dar, deocamdată, sunt și eu familist.

Încă o leapșă frumoasă

Nu-mi stă în obicei să accept orice leapșă, dar provocarea venită de la Cristi mi se pare interesantă și foarte concisă. E vorba despre o singură întrebare ramificată, cu  răspunsuri scurte și la obiect. Așadar:

Dacă aș fi fost:

• o lună: aș fi fost aprilie
• o zi a săptămânii: aș fi fost luni
• o parte a zilei: aș fi fost dimineața devreme
• o direcție: go west
• o planetă: aș fi fost Terra
• un film: aș fi fost Războiul Stelelor
• un lichid: aș fi fost un lichior de ouă
• o piatră: aș fi fost granit
• un tip de vreme: aș fi fost furtună
• un instrument muzical: aș fi fost frunză
• o emoție: aș fi fost curiozitate
• un sunet: aș fi fost ropot de ploaie
•  un element: aș fi fost apă
• un cântec: aș fi fost „Aleluia”
• o carte: aș fi fost „Shogun”
• un scriitor: aș fi fost Jules Verne
• un personaj de ficțiune: aș fi fost unul pe care numai eu mi-l imaginez
• un oraș: aș fi fost Veneția
• o aromă: aș fi fost sare
• o culoare: aș fi fost albastru închis
• un material: aș fi fost mătase
• un cuvânt: aș fi fost răbdare
• o parte a corpului: aș fi fost mâna dreaptă
• un număr: aș fi fost 6
• un mijloc de transport: aș fi fost vapor
• o haină: aș fi fost pijama

Nu vreau să însărcinez pe nimeni cu o eventuală preluare, dar, oricine ar face-o, e binevenit!

 

Bun venit, SuperBlog 2016!

Deși a început școala, toamna șovăiește încă, ba dă semne că o să întârzie anul ăsta. Dar ne-am obișnuit cu astfel de păcăleli și nu o să ne supărăm dacă îi lasă verii câteva zile din zestrea ei. Poate că le va recupera de la iarnă, căci nici ea nu-și prea respectă programul în ultima vreme. Însă, un lucru e cert în fiecare an și începe mereu la aceeași dată: competiția SuperBlog. Înscrierile au început exact la 1 septembrie, iar startul ediției din 2016 se va da fix la 1 octombrie.

Nici de data asta nu pot rezista tentației de a mă înscrie la concurs, pentru că mi s-a făcut dor de emoțiile dinaintea notelor și diversitatea unor subiecte provocatoare. Așadar, prin acest articol, îmi anunț intenția de a intra în vâltoare competiției, cu tot ceea ce implică asta: muncă de documentare, termene, reguli și decizii de respectat. La urma urmei, trebuie să fie o distracție și un prilej în care pot afla și învăța lucruri noi și utile. Bun venit, SuperBlog 2016, și mult succes participanților la competiție!

 

 

Nedumerire

După cum am sesizat și în două comentarii de la postarea precedentă, am o mare nedumerire. Ieri și azi am comentat la mai multe articole, dar nu mi-a fost primit textul. Degeaba am încercat iar și iar să introduc comentariul, nu se lipea și pace, de parcă eram boicotat. Asta se întâmplă mereu, doar la anumite persoane, dar destul de multe. Așadar, dacă vedeți după „like” că am trecut pe la voi și nu am lăsat un comentariu, cum fac de obicei, să știți că n-am putut. Nu e o scuză, dar ăsta-i adevărul!

Pe această cale, vreau să întreb dacă știe cineva care ar fi cauza acestei anomalii și cum/dacă se poate rezolva. E de vină calculatorul meu, sunt vinovat eu sau e o problemă provenită de la WordPress? Că dacă o ține tot așa, în curând o să ajung să nu mai pot face nici un comentariu, chiar dacă sunt apreciative. 😦

Trebuia să fie o epigramă…

… dar nu mi-a ieșit. Nu că n-aș fi avut pe cine mușca, dar nu mi s-au legat cuvintele și n-au venit rimele potrivite. Altfel, subiecte ar fi doldora, începând de la spitalul de 100 de milioane de euro care ni se promite de primărița bucucureșteană, mergând până la președintele care-și ascunde locația concediului sau la ajutoarele promise de premierul Cioloș pentru românii care revin în țară pentru a-și deschide o afacere. Toate astea, și încă multe altele, ar fi motive bune de răsu-plânsu națiunii.

Am încercat toate metodele cunoscute pentru a le integra într-un vers rezonabil. Cea mai bună soluție a fost întotdeauna cafeaua și țigara aferentă, dar creierul n-a reacționat ca de obicei. Nici bărbieritul lent nu a dat rezultate. Ce să mai vorbesc de baia în cadă, în care mai degrabă am adormit de data asta decât să-mi vie vreo idee. Ultima soluție era meditația pe timpul nopții, pe care o evit pe cât posibil, dar și asta m-a dezamăgit, chit că mi-a furat o oră din somn. Mare sacrificiu, făcut cam rar!

Trebuie să recunosc că de data asta am dat greș. O fi ceva în neregulă, probabil că mă macină unele probleme și mintea îmi stă în altă parte. Sau poate că muza mea a băut mai mult ca mine! 🙂
Așadar, azi nu mușc pe nimeni, dar vă salut pe toți, că sunteți oameni buni!

Cronică la „Povestirile unui maramureșean”

„Autorul seinean Petru Racolța ne propune în <<Povestirile unui maramureșean>> (Editura Eurotip, Baia Mare, 2016), proze scurte de factură polițistă, erotică și science fiction, uneori lăsate fără deznodământ, alteori încheindu-se cu o morală care provoacă la meditație.

Cartea începe promițător, de la o crimă a sinelui în alte dimensiune, în <<Atingerea lumilor>>, și curge până la <<Metamorfoza>>. Spre deosebire de povestirea cu același nume a lui Franz Kafka, care îmbină monologul interior cu psihologicul și absurdul, <<Metamorfoza>> lui Petru Racolța dezvoltă o poveste de iubire între personaje veridice, care explorează lumea cu dezinvoltură și dialoghează cu naturalețe. Paul s-a metamorfozat inexplicabil, de când a călcat <<pe o scoică marină dintr-o specie necunoscută. Organismul s-a încorporat în talpa piciorului, a realizat o <<simbioză>> cu corpul lui, <<producând schimbări ireversibile>>. Corpul străin a devenit o a doua inimă, pielea lui Paul se întărea precum a unei scoici. Se transforma într-o scoică umană (Racolța, p. 182).

<<Metamorfoza>> lui Franz Kafka este o povestire despre un comis-voiajor Gregor Samsa care între somn și realitate, între oboseală și boală, își analizează trăirile interioare, când se descoperă dimineața metamorfozat într-un gândac uriaș. După ce se luptă să-și miște <<pântecele bombat>>, <<picioarele multe>>, reușește să deschidă ușa camerei cu… gura. În delirul absurd al lui Franz Kafka, limitarea la starea de gândac simbolizează paralizarea vieții interioare a individului și a inițiativei de a-și asuma responsabilități, pe când omul scoică în care se metamorfozează Paul în povestirea lui Petru Racolța amintește de degradarea relațiilor umane prin care trece un individ aflat în dificultate. Povestirea lui F. Kafka se termină cu bucuria familiei de a scăpa de <<gândac>>, care, aparent, își pierde orice identitate umană, iar existența lui îi împiedică să câștige bani de pe urma chiriașilor. <<Metamorfoza>> scriitorului nostru se încheie justițiar, cu ideea că în lupta pentru o cauză dreaptă, oricâte obstacole ar trebui omul să depășească, iubirea în sine și corectitudinea sunt suficiente ca să motiveze orice acțiune.

În ceea ce privește povestirile erotice, așa cum precizează Roger Dadoun în cartea sa de eseuri <<Erotism>> (Editura Corint, București, 2004), este greu să anulezi această <<artă degenerată>> (p. 48), deoarece în această categorie intră operele unor artiști de valoare: tablourile lui Picasso, nudurile atletice ale lui Michelangelo din Capela Sixtină, filmul <<Hiroshima, dragostea mea>>, regizat de Alain Resnais, romanul <<Amantul D-nei Chatterley>> al lui D.H. Lawrence, <<Cele unsprezece mii de bastoane>> ale poetului Guillaume Apollinaire etc. (Dadoun. p. 33-83).

Erotismul este o <<realitate preistorică>> (Dadoun, p. 28), de aceea lui Petru Racolța îi revine menirea de a cizela viziunea carnală, înlocuind-o cu o viziune artistică. Lipsa împărtășirii unor afinități intelectuale, a emoțiilor sufletești, face ca eroul să cadă în vulgar. Deși, pentru autor, erotismul pare o soluție împotriva <<banalității și conformismului>>, ar fi mai valoros din punct de vedere literar dacă ar găsi personaje care prin povești de iubire să valorifice această <<artă decadentă>> (Dadoun, p. 48). Cu toate că arta cinematografică, pictura, sculptura și literatura dau o <<strălucire universală>> (Dadoun, p. 80) erotismului, eu m-aș situa de partea moralizatoare a acestei teme controversate, înțelegând-o ca pe <<o prăjitură a omenirii>> (Dadoun, p. 34) spirituale și civilizate, în care sufletul se pierde pe sine, nu mai poate cugeta la Dumnezeu, își pierde originalitatea și unicitatea sa ca ființă, căzând în promiscuitate.

În povestirea <<Necazul lui Badea Gheorghe>> autorul narează o istorioară plină de umor ardelenesc: <<Ieri am mai adus un cocoș mare și frumos, ca să-l ajute pe primul la cocoșit. Și ce crezi că-mi văd ochii mei adineaori? Cocoșul cel vechi se dădea la cel nou, să-l încalece. Adică el nu era interesat de minunatele mele găini, ci tot de un cocoș. Apoi, când am văzut mi-a sărit țandăra și am pus mâna pe pușcă. Mie nu-mi trebuie animale care-s pe dos!>> (p. 75).

Povestirea <<Libertate>> se încheie cu o morală care provoacă la meditație: <<Dacă mintea ți-e deschisă, spiritul zboară liber și poate călători în Univers sau poate găsi Universul într-o moleculă>> (p. 18).”

Autor: Nicoleta Elena ONEA („Graiul Maramureșului” din 9 august 2016)

P.S. – Încă nu o cunosc pe doamna Nicoleta Elena Onea, dar sper să-i mulțumesc pentru obiectivitatea criticilor de mai sus.

O lume pentru fiecare

Copil fiind, îmi era frică de întuneric și de moarte. Noaptea adormeam cu lumina aprinsă, iar ziua îmi tot căutam pulsul și îmi monitorizam respirația. Probabil că asta mi se trăgea de la faptul că mergeam des la înmormântări cu bunica mea, unde vedeam adesea mortul. Omul plin de viață până mai ieri, astăzi zăcea livid și țeapăn, iar neamurile plângeau de mama focului după el. Unii mureau de tineri, iar asta mă speria și mai tare. Nu voiam să ajung ca ei niciodată, și mă rugam în gând să trăiesc veșnic.

Această temere s-a atenuat în timp, poate și datorită imaginației prin care realizam tot felul de scenarii optimiste, menite să combată dipariția sufletului în neant. Unul dintre ele îl am și acum în minte, fiind destul de plauzibil, atâta vreme cât nu poate fi combătut prin dovezi certe, ca orice altă teorie despre moarte și ce se întâmplă după ea. Conform teoriei mele, fiecare om are o lume a lui, în care nu moare niciodată. În lumea mea, eu sunt nemuritor, oricâți ani aș acumula. În lumea ta, nici tu nu vei muri vreodată. În lumea lui, el va trăi o veșnicie.

Firește că, în lumile celorlalți, vom muri cu toții când ne va veni sorocul. La fel și în lumea mea, o să văd sau o să aud cum vă stingeți pe rând, în timp ce se nasc alți oameni, vremurile se schimbă, iar durata vieții se tot mărește pe măsură ce îmbătrânesc. Fiecare cu lumea lui, în care poate fi un om oarecare, un nenorocit care abia își duce zilele sau lider. Dar NEMURITOR. Așadar, dacă auziți cândva că am plecat dintre cei vii, s-ar putea să se întâmple numai în lumile voastre. În universul meu, eu o să fiu cel care o să vă plângă dispariția, indiferent că voi avea 100 sau 200 de ani.