Marea provocare

Au cam apus vremurile în care îmi plăcea să călătoresc pe distanțe lungi, cu autoturismul sau trenul. Pe atunci eram mult mai tânăr și găseam ușor pe cineva care să-mi țină companie, să ne bucurăm împreună de peisajele care ni se perindau prin fața ochilor, de destinația spre care mergeam și de oamenii pe care-i cunoșteam cu aceste ocazii. Astăzi sunt mai mult un sedentar și mă bucur de o ieșire în orașul meu ca de o victorie importantă. Puterile mi-au slăbit, în schimb au crescut numărul anilor și… greutatea.

Cu toate acestea, nu am rezistat marii provocări cu care am fost ispitit, prin invitația făcută de nepoata Veronica de a o vizita la casa lor, mai ales că-mi era atât de dor de toți, după trei ani în care nu i-am văzut decât în poze. Știam că va fi o încercare dificilă pentru mine, dar măcar nu trebuia să conduc ei, ci Nicu, bărbatul din familia Oprescu, care avea același drum și s-a oferit cu amabilitate să mă ducă. Alături de soția lui, Monica, și fetele de 14 și 5 ani, Carina și Sabina. Pot spune acum că a fost o experiență minunată, inclusiv partea cu drumurile de dus-întors, în pofida faptului că nu am coborât de pe scaunul din dreapta șoferului, nici măcar o dată. Priveam și admiram obiective despre care doar auzisem și mă minunam ca un copil de măreția lor. Cum ar fi sediul OMV, despre care mi s-a spus că ocupă un spațiu cât o dată și jumătate a municipiului Satu Mare și care se întindea mulți kilometri pe o parte a autostrăzii. Sau mulțimea de generatoare eoliene din Ungaria și Austria, ori tunelurile din țara de destinație, pasajele de trecere pentru animale și multe alte realizări la care noi doar sperăm.

Am ajuns cam în opt ore în Wildon, unde am fost întâmpinați cu brațele deschise și mâncarea tocmai pregătită, din care nu lipsea ciorba de vită fierbinte. Era înainte de ora 16, deci se putea încă admira pădurea din apropiere și valea care curgea lin la doar câțiva metri de casă. Nepoțeii au apărut la început cu sfială, dar în curând s-au acomodat cu musafirii și ne-au răsplătit prin candoarea lor, începând cu Mateo cel zâmbitor și apoi cu Emilia, care tocmai câștigase o medalie la schi.

Multe premiere au fost pentru mine în săptămâna petrecută printre cei dragi, din care o să le menționez doar pe cele mai importante… sau care-mi vin în minte acum. Una a fost ieșirea în formație completă la Târgul de Crăciun din Graz, ocazie cu care eu am preferat turta dulce și vinul cald. După sărbătorile de Crăciun, am avut parte de o altă ieșire în oraș, cel puțin la fel de impresionantă. De data asta a fost alături de socrii nepoatei, Alois – mi-a recomandat să spun Luis – și Marianne, niște oameni deosebiți, cu care m-am înțeles de minune, în ciuda barierei de limbaj. Găseam noi căi prin care să comunicăm, unele chiar hazlii, prin care ne distram adeseori și mențineam o atmosferă de bună dispoziție. Așa s-a întâmplat la restaurantul chinezesc, unde am savurat niște preparate delicioase, iar apoi pe platforma cea mai înaltă a orașului, unde am urcat cu telecabina și am făcut câteva poze, după cum am reușit de pe scaun.

Nici timpul petrecut acasă nu a fost risipit cu ocupații neînsemnate; am jucat șah cu Emilia, ”Nu te supăra frate” cu Sabina, fetița cea mai mică, dar am văzut și vreo douăzeci de filme pe Netflix, chiar dacă aproape toate erau în germană. Așa mi-am dat seama că merită să mă abonez și eu, ceea ce am și făcut, înainte de Anul Nou. Încă un motiv de apreciere pentru această călătorie, în care nu numai că m-am simțit foarte bine, ci am mai și învățat câte ceva. Mii de mulțumiri celor care mi-au fost alături și m-au ajutat astfel să mai ies din universul meu virtual! Mulțumiri alese și vouă, dragi prieteni, pentru că m-ați susținut cu mesaje, din care unora nu le-am putut răspunde decât după revenirea acasă!

Nepotul Robert cu nepoțelul Mateo Sebastian
Nepoțica Emilia
Eu cu Alois în restaurantul chinezesc
Eu cu Marianne la restaurantul chinezesc

Vacanță de Crăciun

Mărturisesc că nu credeam să mai ies vreodată dincolo de granițele țării mele. Deși, în anul 1990, am fost printre primii care s-au înghesuit să-și facă pașaport, plătind taxă de urgență și înghesuindu-mă la cozi cu alți nerăbdători în a pleca spre destinații interzise până atunci. După ce am admirat actul atât de râvnit, l-am pus într-un sertar de noptieră și acolo a rămas până la expirare. Nu mă trăgea inima să merg de unul singur printre străini, fără să cunosc suficient de bine o limbă străină cu care să mă descurc fără probleme. Mă rătăceam prin orașele mari din România și trebuia să întreb mai multe persoane până regăseam calea bună, de aici și frica de a mă aventura printre oameni care nu m-ar fi înțeles.

Dar nu aduce viața, ce aduce anul, dacă mi-e permis să parafrazez o cunoscută expresie. Nepoata mea din Austria m-a invitat să-mi petrec sărbătorile de Crăciun la casa ei din Graz. Aș mai recurge la o zicătoare care spune că ”dacă nu merge Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed”. Cam așa se întâmplă și în cazul meu, după trei ani de zile în care i-am așteptat să vină în țară, cu simpatica nepoțică Emilia. Mai întâi a fost de vină Pandemia, apoi venirea pe lume a unui nou nepoțel, pe nume Mateo Sebastian, iar acum programul lor de muncă. Astfel că joi dimineață pornesc pe un drum lung, în mașina unei familii cu două fetițe, prieteni comuni care i-au mai vizitat și în alți ani.

Va fi cea mai mare aventură din ultimii ani și una din cele mai interesante experiențe din viață. De aceea mi-am luat un telefon mai performant în realizarea unor fotografii reușite, prin care să imortalizez obiectivele și peisajele, dar mai ales persoanele cărora le-am simțit lipsa atâția ani. Am emoții de câteva zile, tot mai intense pe măsură ce se apropie ziua de plecare. Gândurile îmi sunt tot mai ocupate de pregătiri și griji inerente: să nu uit vreun lucru esențial din bagaj, să nu se întâmple ceva pe drum, să nu avem probleme la granițe, mai ales după ce austriecii au auzit de boicotul preconizat de unii români, ca răzbunare pentru votul negativ la intrarea în Schengen.

Fiind cinci persoane, toți cu cadouri pentru fiecare, trebuie să duc cu mine doar strictul necesar, iar printre lucrurile la care trebuie să renunț este și laptopul. Astfel că nu voi putea lua legătura prin blog sau FB cu voi, de aceea vă urez de pe acum un Crăciun Fericit, cu un spirit luminos și călduros ca în vremurile bune! Sper să ne reîntâlnim tot aici, înainte de Anul Nou, cu bine și cu vești îmbucurătoare!

Copii care citesc cărți

Au trecut trei ani de când mi-a fost dat să experimentez postul de dădacă pentru copiii vecinilor mei. Regretam adesea faptul că nu i-am mai vizitat deloc, mai ales în timpul Pandemiei, însă ne salutam cu aceeași bucurie când ne întâlneam în treacăt pe scări. Mama și tatăl lor au lucrat mai mult de acasă, așa că Paul și Raisa aveau zilnic cu cine să-și petreacă timpul, mi-am zis eu cu resemnare.

Surpriza a fost cu atât mai plăcută când vecina a sunat la ușă și mi-a făcut o rugăminte de nerefuzat, ca pe vremuri. Acea încântare mi-a fost înăbușită la vestea că ei și cu bunica maternă a copiilor trebuiau să fie prezenți la o înmormântare în alt județ, iar Raisa avea o prea mare sensibilitate la vederea morților. De aceea trebuia să rămână acasă cu fratele și cu un om matur, eu fiind singurul la care puteau apela în acel moment. Misiunea mea era cam aceeași ca în trecut, doar că acum copiii erau mai mari, respectiv zece și doisprezece ani, iar asta reprezenta o provocare mai dificilă.

De data asta, treaba mea începea imediat după micul dejun și avea să se încheie către seară, înainte de ora stingerii. În aceste condiții, se părea că nu aveam mare lucru de făcut, decât să răspund la ușă, la telefon și să-i monitorizez pe cei doi năzdrăvani, ca nu cumva să se certe, să se încaiere sau să provoace daune în jurul lor. Surpriza a venit imediat după ce am rămas singuri și mă pregăteam să fac față unor diferende din cele mai greu de moderat. Îi priveam cum își ocupă locurile preferate, fără să mă scape nici ei din ochi, ca într-un duel în care se disputa cine va deține controlul activităților. M-am grăbit să fiu primul care preia inițiativa, printr-o întrebare cât se poate de îmbietoare.

– Ne uităm la televizor sau jucăm ceva? Poate șah, cărți sau ce obișnuiți voi…

– Astea le putem face mai târziu, dar acum aș vrea să știu ce cărți mai scrieți, m-a surprins Paul.

– Am scris ceva, în anii care au trecut de când nu v-am mai vizitat, i-am explicat, flatat de întrebare. Doar că sunt povești mai lungi și nu neapărat pentru copiii de vârsta voastră.

– Adică noi suntem mai proști și nu înțelegem, m-a atacat cu superioritate băiatul.

– Nu de asta, m-am grăbit eu să vin cu o explicație. Dar sunt lecturi care se adresează adulților, cu probleme specifice lor și uneori plictisitoare pentru copiii ca voi.

– Care ar fi alea?, întrebă tot Paul.

– De exemplu poeziile din cartea ”Versuri pentru…

– … suflet și cuget”, a completat imediat fetița. Îmi plac multe din poeziile acelea, iar pe cea cu delfinul am învățat-o pe de rost.

Am rămas cu gura căscată când Raisa mi-a recitat fără greșeală poezia ”Jucăria”:

Pe o plajă populată,
Împins de câte un val lin,
Deodată se arată
Un plăpând pui de delfin.

Oamenii se strâng grămadă,
Amuzați de întâmplare,
Vor cu toții să îl vadă
Și să-l prindă de-aripioare.

Copiii, fără sfială,
Au găsit joaca perfectă
Și-l întorc cu mare fală,
Când pe spate, când pe burtă.

Lumea râde, poze face,
Și un selfie, de se poate,
Folosind orice mijloace
Ca lângă puiuț să-noate.

Cu atâta îmbrânceală,
Nimeni n-a văzut, firește,
Cum, cuprins de oboseală,
Delfinul se chinuiește.

Cred că se mira făptura:
Ce-animale îi dau ghes,
Și de unde vine ura
Ce-i provoacă-atâta stres?

Și de ce nu mai apare
Din zarea îndepărtată
Mămica lui protectoare
Și atât de devotată?

Însă nimeni nu-l ajută,
Iar așa, spaima tot crește,
Ca urmare, deodată,
Inima i se oprește.

Când făptura drăgălașă,
De viață e părăsită,
Toată lumea pătimașă
Se-arată dezamăgită.

Oamenii se-ntorc, în fine,
Pe plaja aglomerată,
Iar în urma lor rămâne
O jucărie stricată.

Apoi a adăugat:

– Îmi plac foarte mult delfinii, am fost de două ori la delfinariul din Constanța.

– Mă bucur mult că ați citit din cărțile pe care le-am dat părinților voștri, iar memorarea unei poezii m-a impresionat de-a dreptul.

– Mi-e mi-a plăcut mai mult ”Metamorfoza”, a intervenit Paul. Mai ales că eroul principal are numele meu și e un fel de Aquaman sau Superman . Cred că ar putea să se bată cu oricare din ei, mai ales că are două inimi și corpul lui e impenetrabil. Povestirea ”Tangențial” am citit-o într-o singură zi, pentru că-mi place Universul și toate corpurile cerești care fac parte din cosmos. M-a fascinat acolo lupta dintre bine și rău, în care e greu să-ți dai seama care e de partea dreptății sau a diabolicului. În ”Autobuzul” m-a atras caracterul lui badea Grigor, cu sufletul blând și mintea înțeleaptă, cum era și bunicul care a murit alaltăieri…

Aici și-a dat seama că nu trebuia să-i amintească surorii sale de pierderea suferită și a amuțit cu ochii la ea. Dar Raisa era prea absorbită să arate că și ea e la curent cu cărțile mele, așa că a profitat de tăcere.

– Pe mine m-a atras ”Fetița care visa pentru alții”. E cea mai tare fetiță din lume, dacă știe să ghicească ce se va întâmpla în viitor și să-și ajute prietenii. Mi-ar plăcea să pot visa și eu așa, ca să îndrept multe lucruri și pe mulți oameni răi.

– Nu cred că ți-ar conveni să-ți spună lumea că ești o ciudată, a contrazis-o fratele. Dacă nu era ”Șoc” și ”Sentimente”, ar fi rămas închisă toată viața departe de mama ei.

– Ba nu, i-a replicat fata. Că tot ea a fost cea care i-a ajutat mai întâi și pe ei. Ai uitat, dar eu am citit de două ori cartea.

– Amândoi aveți dreptate, mi-am intrat eu în rolul de mediator. Numai uniți pot oamenii buni să învingă, pentru că răul vine din mai multe părți și în mai multe feluri. Sunt încântat că mi-ați citit cele trei volume, dar ultimul chiar nu este pentru copiii sub șaisprezece ani.

– ”Pe urmele tatălui”? L-am dat gata și pe acela, imediat după ce l-a lăsat tata din mână, s-a lăudat Paul. Îmi plac și cărțile polițiste, cu eroi pozitivi și mafioți cruzi care primesc ceea ce merită. Lidia chiar e o polițistă ca-n filmele de acțiune, iar asta contează cel mai mult.

– Trebuie să o citesc și eu, a murmurat cu regret Raisa.

– Nu, nu trebuie încă, domnișorică. Mai așteaptă un an și vin eu să-ți dăruiesc o carte cu multe poezii, exact pe placul tău. Cu dedicație specială.

Fetița a zâmbit bucuroasă și m-a pus să-i promit că numai ei o să i-o dăruiesc. M-am simțit flatat și mi-a plăcut să vorbim împreună despre alte cărți pe care le-au citit sau subiecte despre care ar vrea ei să vorbesc în viitoarele mele povestiri. Așa ne-a prins masa de prânz, după care trebuia să ne odihnim o oră, iar apoi ne-am distrat în fața tablei de șah. Fără televizor sau internet, ci pur și simplu ca în timpul copilăriei mele. O dovadă concretă că mai sunt copii care citesc, socializează și se joacă fără tablete sau telefoane prin care să se rupă de lumea reală, cea care contează cu adevărat.

Acasă la Crina

Am avut parte de un supliment de vacanță, constând într-un sejur de patru zile (sâmbătă – miercuri) la prietena și colega noastră de blog, Crina. Credeam că, în acest timp, voi putea să-mi mențin neîntreruptă activitatea și pe aici, dar povestea care se derula în fața ochilor nu putea fi întreruptă de cele din imaginația mea. De aceea nu am anunțat nimic și nici n-am intervenit cu vreo motivare, până azi. Această invitație de casă nouă a fost planificată de mult, dar de fiecare dată intervenea câte ceva și trebuia să-i amânăm punerea în practică. E drept că am mai trecut o dată pe la Crinuța (în primăvara anului trecut), dar numai pentru câteva ore. De data asta, însă, aveam ocazia să verific pe viu facilitățile pe care le oferă noua casă pentru persoanele cu dizabilități fizice și să discutăm pe îndelete despre compoziții literare și planuri de viitor.

Am fost întâmpinat, la intrarea în municipiul Satu Mare, de gazda care-mi făcea cu mâna de pe scuterul electric, pentru a-mi aminti strada pe care trebuia să intru. O străduță lungă, cu case de vacanță sau de reședință, pe care s-a construit mult în ultimii ani. Am înaintat încet cu Loganul, urmărind autovehiculul silențios până la capătul străzii, unde ne aștepta poarta deschisă și simpaticul Erus, câinele prietenos și dornic de a fi mângâiat. Dar el nu sare pe noi, cu toată dragostea, decât după ce ne vede așezați în scaunele rulante, cum a făcut și de data asta.

Așa a început mica mea vacanță, în care Crinuța a trebăluit ca o albină pentru ca să mă simt mai bine decât într-un hotel de lux. Iar când ai o prietenă bună alături, care e și o bucătăreasă pricepută, plus o scriitoare care promite mult, e clar că nicăieri nu poate fi mai plăcut. Asta s-a văzut de la cină, compusă din grătare cu cartofi aurii (un adevărat deliciu) și salată de ardei copți (unii dintre ei fiind foarte iuți, deci exact pe gustul meu). Iar când pofta este amplificată cu o pălincă bună de prune și setea domolită cu un vin bine ales, e firesc ca și subiectele de discuție să fie savuroase.

Crina își scrie al treilea roman, din care am citit ulterior aproape jumătate. O face în intimitate, fără să publice din el, cel puțin până îl termină. Mi-a plăcut foarte mult și vă promit că merită cu prisosință să-l lecturați, atunci când o să apară. Sper să fie cât mai curând, însă asta depinde de mai mulți factori.

Crina gătește în fiecare zi, și o face foarte bine, de parcă s-ar fi născut cu polonicul în mână. Mai ales că mie îmi plac ciorbele, iar la ea am mâncat de două feluri, amândouă cu miresme foarte îmbietoare, printre care cele de tarhon și leuștean (mai puțin cunoscute de mine). În bucătăria gazdei mele s-a mai preparat în acele zile pește cu sos pescăresc (picant, evident) și pui la cuptor, fraged de ți se topea pe limbă.

Crina își găsește mereu de lucru și în afara bucătăriei, cu mătura și mopul, prin casă sau prin curte, iar Erus se bucură să-i fie alături de câte ori iese pe terasă sau prin iarbă. Și eu m-am bucurat să ies cu scuterul la cumpărături, după ce mi s-a făcut instructajul și am primit sfaturile necesare. Drumul până la Kaufland nu a fost lung, dar găsirea produselor mi-a luat ceva vreme. Noroc cu oamenii de acolo, care m-au ghidat spre raioanele potrivite și apoi… spre ieșire.

Nici nu știu cum a trecut timpul în casa prietenei mele, dar mi-au lăsat o senzație de concediu împlinit, de care nu am avut parte de doi ani. Mai mult, la plecare, gazda generoasă mi-a făcut un cadou dulce, constând în mai multe borcane cu dulcețuri de tot felul, făcute cu mânuțele ei. Printre care se găsesc cele de cireșe, caise și… trandafiri. Dar și castraveți în oțet, că și ei au ”dulceața” lor. Îi mulțumesc și pe această cale Crinuței, pentru invitație, tratație și căldura cu care m-a tratat! A fost un sejur de neuitat, iar aceste rânduri le voi parcurge adesea pentru a mi-l aminti și a retrăi acele momente frumoase.

De Sf. Petru și Pavel

hotpot

Vacanța a făcut să pierd unele articole interesante pe care voi le-ați postat între timp. Cum ar fi și cel al prietenului nostru, Condei, în care e vorba despre mine și la care am ajuns printr-un noroc, stimulat de altă prietenă, Aila. Aveam intenția să-l rebloghez, dar apoi m-am gândit că sunt prea elogioase complimentele ca să le mai repet și eu aici. Mă mulțumesc cu desenul făcut cu măiestrie de domnul Mihai Toma (căruia îi mulțumesc aici pentru desenul foarte reușit) și cu catrenul care îl însoțește:
”Zâmbește-n colțul gurii, hâtru
Și nu știi încă ce gândește
Te va împunge c-o satiră
Sau cu pălincă te cinstește.”

Cred că se cuvine un răspuns pe măsură, cu două alte catrene pe care îmi place să le amintesc cu ocazia sărbătorilor:

”Cine trece pă la mine
În această sărbătoare,
Trebe să reziste bine
La pălinca cea mai tare”.

”Cheia Raiului, se știe,
E la mine-n custodie,
Le-oi deschide celor care
Vin astăzi cu o urare”. 🙂

Acesta e cadoul pe care mi-l aduc azi, aici, cu ocazia sărbătorii de nume și pentru care vă sunt recunoscător tuturor celor care ați venit cu comentarii, la locul și momentul potrivit. Am fost și rămân flatat de cuvintele voastre frumoase!

Vacanță – 2021

Poate că ”Pauză” ar fi fost termenul mai potrivit, din moment ce nu plec nicăieri, nici anul acesta. Doar că nu voi mai posta nimic până în data de 27 iunie, însă voi încerca să răspund comentariilor primite pe parcurs.

De ce acum? Pentru că, marțea trecută, am terminat de scris romanul ”Pe urmele tatălui”, iar în urma lui parcă a rămas un loc pustiu pe care ar trebui să-l umplu cu o poveste pe măsura celei precedente. Am nevoie de puțin timp, e necesară o mică perioadă în care să mă desprind de personajele cu care eram obișnuit, pentru a putea intra în pielea altora. Probabil va dura, iar între timp voi scrie proză scurtă, sau voi găsi un subiect care să-mi ofere plăcerea de a-l dezvolta și a fi primit cu interes de voi, primii și cei mai apropiați cititori.

De asemenea, tot săptămâna trecută, blogul acesta a împlinit zece ani de când a apărut pe el primul articol, după care au urmat alte aproape 3000. O vârstă la care nu am sperat și o ocazie de a privi în urmă cu mulțumire. De aceea cred că e bine-venită o pauză, două săptămâni de detașare și planuri pentru viitor. Mai ales că am și alte proiecte pe care să le îndeplinesc în acest timp, cum ar fi pregătirea pentru editură a romanului tocmai terminat.

Așadar, vă salut călduros și sper să ne recitim cu bine peste 19 zile! Între timp, nu vă pierd din ochi și vă doresc inspirație, cu mult spor în tot ce scrieți! 

Download Free Content Clip Art, PNG, 640x640px, Free Content, Area,  Computer, Orange, Pixabay Download Free

Rămas bun, doamnă profesoară

 

Tocmai am aflat, cu nețărmuită tristețe și durere, că ieri, la ora 15:30, s-a stins din viață doamna Rodica Scutaru Milaș, profesoara mea de limba română. Ea mi-a fost mentor și părinte spiritual într-ale scrisului, cea care m-a molipsit cu dragostea pentru literatură și m-a determinat să scriu prima poveste, primele poezii. Nu ne-am mai văzut de când am plecat de la internatul școlii generale, dar, în urmă cu câțiva ani am reluat legătura online și telefonic. În acest mod a continuat să mă susțină, iar la ultima mea carte – ”Fetița care visa pentru alții” – mi-a făcut prefața și a contribuit la copertă. De altfel, această publicație i-am dedicat-o cu recunoștință, dar e păcat că nu a mai ajuns să o țină în mână și să se bucure de rezultatul final.

Doamna Rodica a stimulat mulți elevi în a învăța bine românește, a citi mult și a scrie, unii dintre ei fiind acum membrii în Uniunea Scriitorilor din România. A păstrat legătura cu toți cei care s-au arătat interesați și a avut mereu un caracter optimist și sfaturi pentru fiecare elev, indiferent de vârstă. A scris mult și frumos, în special poezie, a pictat cu un har aparte și a încântat viața celor care au cunoscut-o. Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor din România se mândrea cu ea, la fel cum ne mândream și noi, cei pe care ne-a păstorit cu răbdare și dragoste. Ne vom aminti mereu de ea, cu aceeași dragoste și mândrie, pentru că operele îi rămân pe pământ: volumele, tablourile și oamenii pe care i-a modelat cu atâta pricepere.

Vă mulțumim cu toții, doamnă profesoară! Pentru noi nu ați murit decât trupește, sufletul dumneavoastră este viu și e împărțit între toate sufletele pe care le-ați influențat de-a lungul școlii și a vieții!

Versurile copilăriei

Nu știu prea bine cum este acum, dar, pe vremea copilăriei mele, țin minte că testul cel mai des pe care trebuia să-l dăm în fața adulților, era să recităm o poezie sau măcar câteva versuri. Uneori primeam dulciuri pentru această dovadă de străduință, alteori doar laude, însă întotdeauna eram mândri dacă reușeam să ne descurcăm. Acele versuri s-au întipărit atât de bine în mintea multora dintre noi, încât revin fără să le chemăm, la orice stimulent din afară sau din interiorul minții noastre complexe. Nu cred că ne fac vreun rău, ba dimpotrivă, inocența ”poeziilor” de atunci ne aduce și spiritul copilăriei și ne mângâie ca un cântec de leagăn stins demult, dar imposibil de uitat.

Primele versuri memorate de mine s-ar putea să fie identice cu cele învățate de milioane de alți prunci din acea vreme, dar tot o să le redau mai jos, cu riscul de a fi acuzat că am dat în mintea copiilor. Iar cea dintâi poezioară pe care mi-o amintesc eu este ”Cățeluș cu părul creț”, sub forma:

Cățeluș cu părul creț
Fură rața din coteț,
El se jură că nu fură,
Dar l-am prin cu rața-n gură
Și cu ou-n buzunar,
– Hai la Sfatul Popular! 😀

Multe bomboane primeam după recitare, asta înainte de a învăța să citesc. Nu o să uit nici prima poezie învățată în clasa I-a, pentru care am fost recompensat cu prima notă de zece. Era vorba de ”Brăduleț, brăduț drăguț”. Vreau să vă spun că eu redau versurile așa cum mi le amintesc, fără să caut cum erau ele scrise corect.

Brăduleț, brăduț drăguț,
Ninge peste tine,
Haide, haide-n casa mea,
Unde-i cald și bine,
Pom de Anul Nou te fac,
Of, ce bucurie,
Cu beteală-am să te-mbrac
Și steluțe-o mie.

În clasa a II-a am ajuns la internat și tot printr-o poezioară am luat cea dintâi notă maximă, de la un învățător exigent. E cea de-a treia care mă bântuie plăcut, din acea fază a copilăriei.

Nelu-a spart o cană: plici,
Neatent, ce poți să-i zici,
Se gândește, socotește,
Cana nu se mai lipește.
Vine tata: ”Ce-i cu tine?
Ce ești supărat, copile?”
Lacrimi mici răsar sub geană:
”N-am nimic, am spart o cană”
”Rău, dar nu pot să te cert,
Ai spus drept și eu te iert!”

Nu am copii, iar nepoții mă vizitează foarte rar, așa că nu știu ce poezii se învață astăzi în primii ani. Poate îmi spuneți voi, dacă mai există plăcerea asta printre ei sau își dovedesc inteligența prin alte aptitudini. Și nu mă gândesc la priceperea de a naviga pe internet, la a ține volanul unei mașini de pe la șase ani, a trage din țigară ca tăticu și a bea pahare cu alcool alături de părinți. Se mai învață ”Cățeluș cu părul creț” de către copii sau a trecut în uitare?

poze super tari: catelus cu parul cret

Despre ”Ana”, cu admirație

Cu admirație față de Ana, dar și față de ”Ana”. Pentru că e doar opinia mea de cititor, nicidecum o recenzie, la care nu mă pricep și nici nu vreau să ajung. Nu am scris niciodată mai mult de câteva fraze despre o carte, oricât de mult m-a impresionat. Ieri am terminat de citit volumul scris de prietena și colega noastră de blog, Em Sava, iar influența asupra cugetului meu este proaspătă și intensă. De aceea m-am gândit să adun câteva din emoțiile și mesajele pe care le-am perceput după o carte care-i mai mult decât o povestire, e o frescă a satului ardelenesc, dintr-o perioadă grea a istoriei noastre, a întregii Europe. Deși în satul Sava, locul în care întâlnim personajele cărții, viața a fost mereu o luptă cu natura, cu prejudecățile și cu sărăcia.

În ciuda acestor piedici, traiul în timp de pace avea părțile lui frumoase, cu roade care răsplăteau munca grea a țăranilor, cu hora în care feciorii învârteau fetele neprihănite și iubiri ce înmugureau și apoi erupeau cu forță în inimile tinerilor. Dintre toate aceste personaje, se remarcă în mod deosebit două, cu o tărie de caracter care-ți dau impresia că ar putea muta munții din loc. La început o cunoaștem pe Maria, o fată ascultătoare, dar cu visuri înăbușite și o iubire bine ascunsă în suflet. Destinul ei va fi nemilos, dar îl va înfrunta cu putere, așa cum va rezista și în fața răutăților celor din jur.

Aceeași soartă nemiloasă o va avea și Ana, eroina de fapt a acestei cărți de care m-am atașat sufletește. M-a atins până în străfundul sufletului felul în care această fată, și apoi femeie tânără, a învins necazurile nenumărate și a știut să meargă mai departe cu fruntea sus. Avându-l pe Dumnezeu alături și rugându-se cu lacrimi fierbinți, a fost înzestrată cu o tărie de care și bărbații erau impresionați. La fel cum am fost impresionat și eu, iar de aici și admirația despre care vorbeam la început. Parcă această carte vine din trecut, să ne prezinte traiul de atunci al strămoșilor noștri, din urmă cu un secol. Îi vedem în personajele ei pe bunicele și bunicii noștri, pe vecinii care se poate să-i fi avut, situațiile cutremurătoare pe care e posibil să le fi trăit și ei când ne-au călcat ungurii și apoi rușii, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Identificarea cu străbunii devine și mai evidentă prin regionalismele nealterate pe care le savurăm noi, ardelenii. Mărturisesc că rareori trebuia să consult glosarul de termeni, multe din cuvintele mai puțin uzuale pe care le foloseau săvenii fiindu-mi familiare încă, după cum mi-au fost transmise de bunici și părinți. Am trăit alături de oamenii simpli și harnici, prin intermediul cărții, dar am întâlnit și din cei mai leneși și bârfitori, pentru că fiecare localitate are și astfel de specimene. Tocmai în fața acestor răutăcioși se poate vedea valoarea reală și puterea celor binecuvântați cu un suflet mare. Iar Ana noastră avea un astfel de suflet, pe care l-am simțit, l-am apreciat și îl voi ține minte multă vreme de acum încolo.

ANA, Em Sava, 313 pagini - eMAG.ro