Au cam apus vremurile în care îmi plăcea să călătoresc pe distanțe lungi, cu autoturismul sau trenul. Pe atunci eram mult mai tânăr și găseam ușor pe cineva care să-mi țină companie, să ne bucurăm împreună de peisajele care ni se perindau prin fața ochilor, de destinația spre care mergeam și de oamenii pe care-i cunoșteam cu aceste ocazii. Astăzi sunt mai mult un sedentar și mă bucur de o ieșire în orașul meu ca de o victorie importantă. Puterile mi-au slăbit, în schimb au crescut numărul anilor și… greutatea.
Cu toate acestea, nu am rezistat marii provocări cu care am fost ispitit, prin invitația făcută de nepoata Veronica de a o vizita la casa lor, mai ales că-mi era atât de dor de toți, după trei ani în care nu i-am văzut decât în poze. Știam că va fi o încercare dificilă pentru mine, dar măcar nu trebuia să conduc ei, ci Nicu, bărbatul din familia Oprescu, care avea același drum și s-a oferit cu amabilitate să mă ducă. Alături de soția lui, Monica, și fetele de 14 și 5 ani, Carina și Sabina. Pot spune acum că a fost o experiență minunată, inclusiv partea cu drumurile de dus-întors, în pofida faptului că nu am coborât de pe scaunul din dreapta șoferului, nici măcar o dată. Priveam și admiram obiective despre care doar auzisem și mă minunam ca un copil de măreția lor. Cum ar fi sediul OMV, despre care mi s-a spus că ocupă un spațiu cât o dată și jumătate a municipiului Satu Mare și care se întindea mulți kilometri pe o parte a autostrăzii. Sau mulțimea de generatoare eoliene din Ungaria și Austria, ori tunelurile din țara de destinație, pasajele de trecere pentru animale și multe alte realizări la care noi doar sperăm.
Am ajuns cam în opt ore în Wildon, unde am fost întâmpinați cu brațele deschise și mâncarea tocmai pregătită, din care nu lipsea ciorba de vită fierbinte. Era înainte de ora 16, deci se putea încă admira pădurea din apropiere și valea care curgea lin la doar câțiva metri de casă. Nepoțeii au apărut la început cu sfială, dar în curând s-au acomodat cu musafirii și ne-au răsplătit prin candoarea lor, începând cu Mateo cel zâmbitor și apoi cu Emilia, care tocmai câștigase o medalie la schi.
Multe premiere au fost pentru mine în săptămâna petrecută printre cei dragi, din care o să le menționez doar pe cele mai importante… sau care-mi vin în minte acum. Una a fost ieșirea în formație completă la Târgul de Crăciun din Graz, ocazie cu care eu am preferat turta dulce și vinul cald. După sărbătorile de Crăciun, am avut parte de o altă ieșire în oraș, cel puțin la fel de impresionantă. De data asta a fost alături de socrii nepoatei, Alois – mi-a recomandat să spun Luis – și Marianne, niște oameni deosebiți, cu care m-am înțeles de minune, în ciuda barierei de limbaj. Găseam noi căi prin care să comunicăm, unele chiar hazlii, prin care ne distram adeseori și mențineam o atmosferă de bună dispoziție. Așa s-a întâmplat la restaurantul chinezesc, unde am savurat niște preparate delicioase, iar apoi pe platforma cea mai înaltă a orașului, unde am urcat cu telecabina și am făcut câteva poze, după cum am reușit de pe scaun.
Nici timpul petrecut acasă nu a fost risipit cu ocupații neînsemnate; am jucat șah cu Emilia, ”Nu te supăra frate” cu Sabina, fetița cea mai mică, dar am văzut și vreo douăzeci de filme pe Netflix, chiar dacă aproape toate erau în germană. Așa mi-am dat seama că merită să mă abonez și eu, ceea ce am și făcut, înainte de Anul Nou. Încă un motiv de apreciere pentru această călătorie, în care nu numai că m-am simțit foarte bine, ci am mai și învățat câte ceva. Mii de mulțumiri celor care mi-au fost alături și m-au ajutat astfel să mai ies din universul meu virtual! Mulțumiri alese și vouă, dragi prieteni, pentru că m-ați susținut cu mesaje, din care unora nu le-am putut răspunde decât după revenirea acasă!
racoltapetru6 