continuare
„Dragul meu Jurnal
În seara asta sunt foarte tristă… și plâng. Dar lacrimile nu-mi curg pe față, așa cum nu au mai făcut-o de la moartea dispariția tăticului meu, ci le simt cum se scurg pe dinăuntru, oprindu-se în gât și formând un nod care mă împiedică să scot și cel mai scurt cuvânt. Nici nu aș avea cu cine să vorbesc, pentru că Poligraf a fost mutată în altă cameră, asta fiind una din pedepsele mele. Însă nu de aceea sunt atât de răscolită, căci nu-i prima dată când suntem despărțite și rămânem noi doi, cu amintirile noastre comune. Nenorocirea e că trebuie să te abandonez și pe tine, singurul prieten care mi-a fost alături zi de zi în ultimii patru ani. Mai ai două pagini goale, pe care le voi umple acum cu ultimele gânduri, care nu aș fi crezut că vor fi atât de sumbre.
Oamenii de aici sunt mincinoși, pretinzând că suntem bolnavi, dar de fapt își urmăresc interesele lor materiale, exploatându-ne pe noi. Cred că ei sunt mai bolnavi, dar au vârsta și puterea să-și impună defectele ca pe niște calități. Oamenii de aici sunt răi și folosesc mijloace din cele mai crude ca să obțină informații care i-ar ajuta în planurile lor necurate. Mi-a trebuit mult timp să mă conving de această realitate, pe care profesoara Rodica o știa și nu s-a temut să mi-o spună. A fost nevoie să fiu electrocutată de două ori, pe motiv că e un tratament pentru stimularea viselor. Mâinile și picioarele îmi sunt pline de arsuri provocate de electrozi, iar visele s-au spulberat din cauza coșmarurilor din care mă trezesc țipând. Mi s-a spus că la fel vor proceda și cu prietena mea, mărindu-ne de fiecare dată intensitatea curentului, până la un posibil final tragic.
Mă gândesc că de la ea or fi aflat de tine, dragul meu Jurnal, iar percheziția amănunțită care a urmat a fost pentru a te găsi. Norocul nostru a fost că am avut o presimțire și te-am ascuns într-o pungă introdusă în rezervorul cu apă al vasului de la toaletă. E clar că știu de tine și nu se vor opri până or să te găsească, iar acesta este încă un motiv pentru care trebuie să ne despărțim. Mâine ne mutăm din nou și voi fi controlată amănunțit, deci acum e ultima seară în care mai suntem alături. Nu te teme și nu plânge ca mine, ca să nu-ți pătezi cu lacrimi rândurile adunate cu atâta zbucium. Am reușit să iau legătura cu o doamnă bună și cinstită, care e prietenă cu mama și ne caută. O cheamă Stanca, e jurnalistă și a mai scris despre mine, dar niciunul dintre oamenii puternici nu au crezut-o. Sper că vei ajunge pe mâinile ei, iar apoi în fața mamei mele iubite și iubitoare.
Mi-a mai rămas puțin spațiu și aș avea atâtea de scris! Bine ar fi dacă s-ar afla destinația la care vom ajunge, dar cred că nici directorul nu știe precis încă, fiind un secret bine păzit, cum a fost de fiecare dată. Măcar dacă aș putea să-i întâlnesc pe Adormitul și frații Horoscop, dar lecțiile s-au întrerupt, cel puțin pentru mine. Sunt izolată complet de două zile, mâncarea mi se aduce în cameră, iar interogatoriul și torturile mi le fac pe la amiază, într-un salon înfiorător, cu oameni în halate de cauciuc și măști pe față. Degeaba îi jur directorului că nu am visat ceea ce-mi cerea, nu mă crede și îmi spune că sunt încăpățânată, leneșă și mincinoasă. Aceste răutăți m-au făcut să fiu cu adevărat încăpățânată, să nu mai încerc a-l ajuta și să caut a lua legătura cu prietenii noștri.
Nu știu cât am reușit, coșmarurile fiind prea insistente, dar sper că Șoc și Sentimente m-au întâlnit în visele lor și mi-au înțeles mesajul repetat de câteva ori: < De data asta, sunt nevoită să vă cer eu ajutorul, cât mai urgent. Veniți și ne găsiți până nu e prea târziu. Temnicerii noștri seamănă cu tiranii care v-au făcut rău vouă, iar viața mea, a lui Poligraf și a celorlalți colegi e în mare pericol> . Chiar și așa, sunt conștientă că apelul meu are slabe șanse să rezolve ceva, dar mă agăț de el la fiecare încercare dureroasă. Prietenii de departe au și ei necazuri, Sentimente e încă în spital, iar Șoc nu îl poate abandona. Nici răvașe de la bucătarul simpatic nu am mai primit, dat fiind faptul că mâncarea e mai proastă și mai puțină. Poate l-au prins, l-au dat afară sau chiar mai rău.
Dragul meu Jurnal, de mâine îți voi simți profund lipsa și s-ar putea ca singurătatea să mă înnebunească. Tu mi-ai dat cea mai mare tărie, mi-ai fost credincios și răbdător în toate spovedaniile mele. De mâine mă voi simți goală și dezarmată, pradă ușoară pentru cei în fața cărora am rezistat până acum. O parte importantă din mine se va rupe odată cu înstrăinarea ta, dar tu trebuie să știi că nu exista altă soluție, pentru niciunul dintre noi. Du-te cu gândurile și viața așternută între coperțile tale catifelate Dă-le mai departe, să nu dispară odată cu mine.
Adio, jurnalul meu iubit! Plâng și scriu…, scriu și apoi o să plâng încă. Nimeni nu poate să vadă, doar eu simt și doar tu știi.”
