Satul dintre neguri XXIX

Bătrânul Toader, după cum îl chema pe bunicul găsit, avea o gospodărie mare, plină de animale: multe păsări de curte, patru porci și o vacă. Acum se adăugau și cei doi măgăruși pe care i-a închis într-un grajd separat, ”până se obișnuiesc cu locul”, le-a explicat el copiilor. Moșul mai avea și reguli la care Adi și Bianca au cam strâmbat din nas: trebuie să-i predea lui armele, că s-ar putea răni cu ele, la fel și piatra aceea prețioasă, fiindcă lumea-i rea și le-ar putea-o fura. Entuziasmul frățiorilor de la întâlnirea cu bunicul a început să se stingă, îndoiala luându-i locul pe măsură ce orele treceau.

Nu le-a plăcut când, pentru masa de prânz, gazda i-a pus să mănânce într-o încăpere separată de cea la care se îndestula el. Aveau motive să creadă că primeau  mâncăruri mai sărăcăcioase decât cele destinate trupului durduliu al moșului. Dar cea mai mare dezamăgire o aveau atunci când porneau o discuție despre părinții lor și nu găseau cu cine să-și împartă dorurile. Omul acela parcă era cu gândul în altă parte, iar când îi puneau întrebări concrete, răspundea scurt, fără implicare emoțională și foarte evaziv.

– Ți-o amintești pe mama, bunicule?, întreba Bianca. Cum era în tinerețe?

– Era cuminte și frumoasă, răspundea el fără să se gândească.

– Dar despre tata ce părere ai avut pe atunci?, intervenea și Ady.

– Era băiat bun și harnic, venea aprecierea spontană.

– Mă mir că nu au ajuns la dumneata înaintea noastră, a plusat băiatul. Ne-a promis o bufniță că îi ajută, așa cum a făcut-o în ce ne privește. Trebuie să sosească în orice zi.

Atunci i-a privit moșul cu compătimire, îndemnându-i să se apropie de scaunul pe care stătea. Le-a ținut o lecție dură, după care au fost și mai încredințați că e ceva în neregulă cu el.

– Dragii bunicului, trebuie să vă spun cum stă treaba, ca să nu vă faceți iluzii deșarte și nici să vă mai aud cu trăsnăi copilărești. În primul rând, e vorba de părinții voștri, despre care am auzit că au fost omorâți de un zmeu, chiar înainte de a ajunge printre noi.

Bianca a început să lăcrimeze, în timp ce Ady a îmbrățișat-o șoptindu-i cuvinte de îmbărbătare.

– Nu plânge, că nu poate fi adevărat, i-a spus el cu încredere. Tu nu simți, așa ca mine, că mama și tata trăiesc? Hai, spune-mi!

Fetița s-a șters la ochi, s-a întors spre bătrân și a replicat decisă:

– Nu pot să cred așa ceva. Părinții noștri sunt vii și nevătămați, în curând or să ne găsească.

Toader zâmbi malițios și își continuă discursul neîndurător.

– N-aveți decât să credeți ce vă place, dar nu-mi mai vorbiți despre ei, că morții trebuie lăsați să se odihnească în lumea lor. Nici cu povești fanteziste nu-mi place să vă aud, cum ar fi cea despre bufniță. Păsările sunt proaste, ele nu gândesc și nici n-au cum să vorbească. Niciun animal nu poate să o facă, în afara omului, pentru care trăiesc și trebuie sacrificate. Și încă ceva, să nu intrați în vorbă cu vecinii noștri, că sunt invidioși, mincinoși și hoți.

Copiii s-au simțit oripilați de concepțiile dureroase expuse de cel căruia le erau nepoți și parcă nu le venea să creadă. Cum să pomenească despre aventurile cu capra și iezii, despre cocoșul moșului și punguța cu doi bani, la fel și alte întâmplări extraordinare de care au avut parte? Ar fi vrut să o invite pe Maia, să-i explice chiar ea cum a început să le vorbească și să-i sfătuiască, mai ceva ca un om obișnuit. Dar moșul mai avea o regulă, care nu dădea voie câinilor în casă, așa că au ieșit afară, să se liniștească în compania lui. Câinele s-a bucurat să îi vadă și să le audă păsul, semn că presimțirea lui nu a fost înșelătoare. Nici vorbă să-i vorbească, pentru că asemenea oameni nici nu l-ar putea înțelege.

– Categoric nu e bunicul pe care-l căutăm, a conchis Ady! Când l-am întrebat despre mama și tata, mi-a răspuns de parcă i-ar fi cunoscut, deși nu avea cum. Nici numele de Toader nu corespunde cu cele pe care le pomenea tata. Ne-a luat la el doar pentru că aveam măgărușii și piatra prețioasă, iar acum am rămas și fără arme.

Biancăi îi curgeau din nou lacrimile, pe care Maia s-a grăbit să i le lingă, spunându-i:

– Nu fi necăjită, că recuperăm noi toate bunurile și plecăm de aici.

– Copilașii mei or să moară de foame, a scâncit fetița.

– Care copilași? Balaurii? Ei bine, numai lor n-ar trebui să le purtăm de grijă, a răbufnit înciudat Adi.

Bătrânul tocmai a ieșit din casă și le-a făcut semn să-l urmeze.

– Hai să vă arăt cum va trebui să hrăniți păsările și grăsunii, doar nu-ți sta ca boierii să vă întrețină un om în vârstă. Numai cine muncește se și hrănește. Mâine e duminică, iar eu mă duc la biserică să mă rog, ca orice om credincios. Băiatule, tu vei merge la păscut cu vaca și măgarii, până spre înserat. Fetițo, ție îți rămâne sarcina să hrănești animalele din ogradă, după cum o să-ți arăt acum.

Apunea soarele pe când au terminat cu treburile gospodăriei, după care s-au întors în casă pentru culcare. Într-un colț de cămăruță îi aștepta o saltea pe care să se întindă, unde au primit și un blid cu resturi de la prânzul bătrânului. Le era foame, dar nu au mâncat de ciudă, le era somn însă nu au dormit până târziu, de necaz și fiind preocupați să întocmească un plan de scăpare pentru a doua zi. Dimineața i-a prins hotărâți să acționeze imediat după ce vor rămâne fără moșul cel mincinos. Acesta s-a asigurat că Adi pleacă pe pășunea cunoscută de ieri, însă l-a avertizat dinainte:

– Ai grijă mare de văcuță și să vii la timp, altfel o să aibă de suferit surioara ta.

Bianca a început să care mâncare celorlalte animale, cu găleata și brațul, până ce Toader s-a îmbrăcat frumos și a ieșit pe portița încuiată cu grijă la ieșire. A mai durat puțin și frățiorul s-a întors după ea, prin poarta cea mare, al cărui zăvor se putea deschide pe dinăuntru. Aveau nevoie de armele dosite, precum și de piatra prețioasă a fetiței, însă pe cea din urmă nu au găsit-o. Supărată rău pentru această pierdere, surioara a dat iama în cămara încărcată cu bunătăți, de unde nu a vrut să plece fără două șunci afumate și mai multe fire de cârnați. Socotea că-i un schimb mai mult decât echitabil pentru pandativul la care ținea atât de mult. Frățiorul știa că degeaba s-ar fi opus și nici nu mai voia să o vadă cum suferă, așa că au plecat încărcați spre dealul pietros, la poalele căruia au făcut un popas pentru a mânca și a se odihni puțin înainte de a-l urca.

După aceea au procedat ca la coborâre: Maia și fetița au intrat în tunelul  întunecos – doar că de data asta aveau o lumânare luată de la Toader -, în timp ce Adi a urmat calea de la suprafață, alături de măgărușii care duceau prada valoroasă pentru puii de balaur. Animalele îl urmau supuse, după ce păscuseră puțin din iarba mănoasă și completând cu mușchii găsiți printre bolovanii de pe traseu.

va urma