Satul dintre neguri XXVIII

continuare

Atât de des s-a tot răsucit namila, încât a făcut groapă sub el, și atâtea palme și-a dat peste față, că a devenit roșu ca racul. Roșie de sânge era și sabia lui Vasile, însă asta nu-l deranja într-atât pe zmeu cum o făcea păsărica neobosită în a-l asalta cu ciocul ei ascuțit. Norocul a ținut cu ea ceva vreme, dar în cele din urmă a fost doborâtă de o palmă fatală pe care nu a mai putut să o evite. Un strigăt de victorie a marcat eliminarea micuțului adversar și așteptata răzbunare pe nesăbuitul om ce-l tot găurea precum un ac de cusut. Era rândul lui să-l străpungă o dată și bine sau să-l ciopârțească meticulos. I-a aplicat întâi o lovitură cu dosul palmei care l-a pus pe spate, după care a vrut neapărat să-i spună ce moarte crudă-l așteaptă, țintindu-l cu vârful paloșului.

– Cu o astfel de păsărică ați crezut că puteți doborî un măreț războinic ca mine?!, zise el cu satisfacție. Veți plăti pe rând, pentru că asta-i lumea noastră și trebuie să stârpim piticaniile care ne invadează. Perechea ta o voi lua de ostatică și o să-mi satisfacă poftele, zămislindu-mi o mulțime de urmași frumoși ca ea și viteji ca mine.

În timp ce se gândea cum să-i facă de petrecanie omului neajutorat, un strigăt victorios se auzi de deasupra. Era al Sandei, care tocmai descoperise scorbura și un ou mare adăpostit în ea.

– Lasă-mi omul în pace, că ești la mâna mea acum! Îți fac inima harcea-parcea.

Zmeul tresări înspăimântat la auzul acestei amenințări, după care trecu la un ton de implorare:

– Nu face asta… și vă las să plecați în viață.

Femeia nu avea pic de încredere în promisiunea exprimată la disperare, de aceea răspunsul a venit prin străpungerea cu toată puterea a oului. Din el a țâșnit o substanță neagră și vâscoasă, în timp ce namila se prăbuși la pământ, zvârcolindu-se. Au urmat alte lovituri aplicate inimii din scorbură, având efecte vădite asupra corpului uriaș de la poalele arborelui. Era rândul lui Vasile să-și ia sabia și să o fixeze la gâtul zmeului.

– Piticania asta te întreabă ce aveți împotriva noastră, s-a răstit el în timp ce-și trăgea sufletul. Asta înainte să-ți trimitem sufletul în iad.

Deși se vedea că suferă din greu, namila a mai avut tăria să-și arate rânjetul disprețuitor și să răspundă cu răutate:

– Știm totul despre voi, cei veniți din lumea de dincolo și aliați cu dușmanii noștri dintotdeauna. Avem vrăjitorii noștri, care ne-au spus cum putem să vă distrugem pe toți, armata noastră se organizează și se adună pentru cea mai mare bătălie. Nu trebuie să mai ascund, pentru că nu aveți ce face ca să împiedicați atacul asupra satului unde au ajuns și copiii voștri. Venim peste voi cu Zmeul Zmeilor în frunte, cu căpcăuni și balauri care vă vor arde casele ca pe niște paie, iar pe voi împreună cu ele.

Sanda coborâse la timp să audă ultimele cuvinte ale muribundului încolțit. Socoti că era cazul să-i spulbere iluziile, prin ceea ce credea că-i cea mai bună asigurare:

– Ai uitat, urâtule, că avem prieteni mulți și puternici care v-au bătut măr de fiecare dată. Doar un semn să le trimitem și vor veni să ne apere, așa cum ne-au promis.

– Trimiteți-le chemarea, pentru că pe asta ne și bazăm. Nu-i putem învinge ușor în palatele lor întărite, dar va fi floare la ureche să-i doborâm în câmp deschis. Epoca lor a apus, vine vremea noastră pentru eternitate. Eu mor, dar urmașii mei vor domni și dincolo de neguri, de unde ați venit…

Femeia nu mai suportă amenințările sforăitoare, iar asta s-a văzut când și-a scos sabia și i-a tăiat capul, de ziceai că gâtul îi era din brânză. Și totuși, rânjetul batjocoritor nu i l-a putut șterge de pe chip. Ceva mai încolo au găsit trupușorul micului lor ghid viteaz care și-a dat viața pentru ei. Probabil știa ceva despre războiul care se pregătea și nu s-a dat în lături de la acest suprem sacrificiu. Merita o ultimă mângâiere și mică groapă în care să fie înhumată, după ce i-au mulțumit cum se cuvine.

Rămași fără călăuză, s-au gândit că numai urmând cărarea vor ieși din pădure și vor ajunge la intrarea în inima satului la care jinduiau de multe luni. Așa îi asigurase floarea de dalie, iar florile se știe că nu mint niciodată și nici nu se înșală. Au pornit fără zăbavă spre destinație, ajungând pe străzile satului înainte de înserare. Casele de aici le aminteau de cele din așezările obișnuite ale sătenilor pe care-i știau din copilărie, nici prea opulente și nici prea sărăcăcioase. Copiii se fugăreau în joacă pe ulițe, bătrânii stăteau la taifas pe băncile de lemn din fața porților, iar cei în putere se întorceau de pe câmp cu coasa pe umeri. Cu toții întorceau capetele și priveau cu mirare cum trec cei doi cavaleri, pe cai de rasă și în veșminte domnești.

La întrebarea lor dacă au cunoștință despre un bătrân venit de curând printre ei și doi copii apăruți de nicăieri pe acolo, au fost îndrumați către clădirea primăriei, aflată în centru. Era o casă mai mărișoară construită de curând din lemn, după cum arăta de la prima vedere. Poarta, nouă și ea, era larg deschisă, parcă invitându-i să intre și să se odihnească după oboseala drumului. Un sătean ieși să-i întrebe care le e voia, iar la auzul motivației, i-a îndemnat să descalece și să pășească în primărie pentru a primi informațiile necesare. Erau semne bune, de aceea s-au supus fără crâcnire și astfel au ajuns într-o încăpere mobilată rustic, unde li s-a spus să aștepte venirea primarului. Nu a durat mult până a apărut un bătrân cu barbă și păr alb ca nins, sprijinit cu o mână într-un baston și cu cealaltă întinsă pentru a-i întâmpina cordial. Avea pe chip un zâmbet îngăduitor și o privire care le încălzea inimile, ca un soare blând de toamnă. La fel de caldă a fost și strângerea de mână pe care au simțit-o amândoi.

– Niciodată nu am fost atât de fericit ca acum, când vă văd aproape, după atâția ani de așteptare, le-a mărturisit el cu o voce duioasă.

Sanda și Vasile erau atât de surprinși, încât le-a trebuit oarece vreme să priceapă despre ce e vorba. Doar după ce s-a mai dumirit, bărbatul și-a mărturisit speranța:

– Bunicule, doar nu ești chiar tu?!

– Eu sunt, Vasilică! Am auzit că sunteți pe drum și de atunci vă tot aștept cu inima strânsă. Bine ați venit aici, unde vă este și vouă locul. Dar unde sunt micuții mei strănepoți?

Soții au făcut fețe-fețe la această întrebare neașteptată, domolindu-le instinctul de a-l îmbrățișa și a se bucura cum se cuvine de întâlnire. În schimb, pe fețele lor s-a așternut din nou aceeași îngrijorare de care credeau că vor scăpa pentru totdeauna.