Cea mai mare minciună în numele părintelui Arsenie Boca!

CEA MAI MARE MINCIUNĂ ÎN NUMELE PĂRINTELUI ARSENIE BOCA! BISERICA CÂȘTIGĂ SUME ENORME DE BANI!

boca

În orice magazin de obiecte bisericești vei găsi o colecție întreagă de cărți scrise de părintele Arsenie Boca. Multe din acestea se află chiar în magazinele arhiepiscopiilor BOR din toată țara.

Cu toate acestea, Arsenie Boca a scris doar o singură carte, „Cărarea Împărăției”. O altă carte, „Cuvintele vii”, ar fi fost scrisă de maici, după predicile duhovnicului.

Editura care deține drepturile de autor pentru aceste titluri vinde cărțile la prețuri pe care puțini credincioși și le pot permite, 110 lei bucata.

Cum fenomenul Arsenie Boca crește de la an la an, edituri mai mici au scos pe piață o mulțime de cărți cu citate atribuite duhovnicului, iar prețurile sunt mult mai mici: între 2 și 15 lei. Piața de carte bisericească aduce profit de aproximativ 20 de milioane de euro pe an, iar titlurile care au o legătură directă sau indirectă cu Arsenie Boca reprezintă aproape 30% din piață.

Sursa: romaniatv.ro

Advertisements

Fiecare cu crucea lui

Vecina mea, Corina, a fost mare petrecăreață de-a lungul vieții. Făcea chefuri multe și îndelungi, la care erau invitate cele mai alese familii din județ. A doua zi, când bărbatul nu-i era acasă, unii petrecăreți reveneau să-și alunge mahmureala, iar gura lumii nu scăpa ocazie de a bârfi pe seama frumoasei și curtate doamne. Soțul nu știa sau se făcea că nu aude gura lumii, iar la o băută îl vedeai mai rar. Poate că de aceea, nevasta îi reproșa că-i un „fătălău” și-i prefera pe cei care rezistau alături de ea.

După câteva decenii de petreceri și aventuri, vestea că femeia are cancer a căzut precum trăsnetul. Îi era dragă viața, mai ales că i-a fost tare „dulce”, și ar fi făcut orice pentru a scăpa de boală. Pe lângă tratamentul cu citostatice, radioterapie și alte proceduri recomandate de medicii cei mai buni din țară, Corina a început să meargă la biserică. De unde până atunci abia călca în marile sărbători, la cununii și botezuri, de acum nu era zi în care să nu fie la slujba de dimineață, rugându-se cu înfocare și fiind mereu prin apropierea părintelui. Parcă era altă femeie.

Am văzut asta și din dialogurile prin care ne vorbea de Dumnezeu și felul în care ar trebui să fim cu adevărat credincioși. Duminica asta, de exemplu, mi-a spus cum trebuie să-mi fac corect cruce, pentru ca rugile mele să fie primite. Nu vreau să repet toate sfaturile pe care mi le-a dat, fiind foarte complicate pentru un novice ca mine. Esențial era faptul că eu nu-mi făcusem, până acum, niciodată o cruce conformă regulilor și, prin urmare, m-am rugat degeaba, făcându-i pe plac Satanei. Mă întreb, totuși, de ce e nevoie să facem școală pentru a face o cruce? Știm, din istorie, că acei martiri persecutați pentru religia lor, își făceau cruce cu limba pe cerul gurii și se spune că era bine primit de către Cel de Sus. Văd chiar și azi numeroși credincioși care, trecând pe lângă o biserică, își fac în grabă o cruce, fără a urma reguli sofisticate.

Iată cum, un om care nu prea punea preț pe religie, a devenit dintr-o dată un expert în credință și poate să dea lecții celor care se roagă de când se știu. Și asta datorită sau din cauza unei boli crunte, care i-a schimbat complet stilul de viață. Cancerul se pare că a intrat în remisiune sau chiar a fost tratat, dar credința și obiceiul de a frecventa biserica a rămas. Și asta e bine pentru ea și pentru biserică.

Cum să-ți bați corect femeia

RECOMANDĂRI DIN „ETICA” ISLAMICĂ

Mohamed Kamal Mustafa, autorul cărții „Femeia în Islam”:

„Femeia nu trebuie lovită peste părțile sensibile ale corpului, precum este fața, capul, abdomenul sau sânii. Loviturile trebuie să fie îndreptate spre picioare sau mâini. Trebuie să se folosească un băț subțire și ușor, care să nu lase zgârieturi sau hematoame. Loviturile nu trebuie să fie puternice, pentru că scopul pedepsei este cauzarea suferințelor sufletești, și nu a celor fizice”.

Ghazi Al-Shimari, expert în relații familiale, Arabia Saudită:

„Soțul trebuie să-și anunțe soția despre numărul de lovituri ce urmează a-i fi aplicate”.

G. H. Bousquet, autorul cărții „Eticheta sexului din Islam”:

„Femeia trebuie bătută și pentru aceasta există un număr vast de metode: dacă femeia este slabă, ea trebuie bătută cu un băț; femeile mai voluptoase pot fi lovite cu pumnul, în timp ce cele grăsuțe, cu palma. Astfel, cel care o lovește nu-și provoacă sieși leziuni”.

Emisiunea săptămânală Sharia și viața, canalul Al Jazeera:

„Bătaia nu este la fel de potrivită pentru orice soție. Unele femei interpretează pedepsele fizice ca pe o formă de umilire, în timp ce altele nu sunt împotriva bătăii. Astfel, acestea din urmă pot fi influențate pozitiv prin lovituri, în cazul în care se răzvrătesc împotriva soților”.

Abdul-latif Mushtahiri, autorul cărții „Tu întrebi și Islamul îți răspunde”:

„Dacă separarea soției de dormitor nu dă rezultate și aceasta continuă să fie neascultătoare, atunci ea intră în categoria femeilor reci și încăpățânate și trebuie reeducată prin pedepsire. Ea trebuie bătută, dar în așa fel, încât să nu-i fie rupte oasele sau să-i fie provocate sângerări”.

Ghassan Ascha, autorul cărții „Despre supunerea femeii în Islam”:

„Soțul are dreptul să-și pedepsească fizic soția dacă ea:

– Refuză să facă totul pentru a arăta cât mai atrăgătoare pentru soț;

– Refuză să-i satisfacă preferințele sexuale;

– Pleacă de acasă fără să ceară voie;

– Își neglijează îndatoririle religioase.

Instrumentul de pedeapsă (parul) trebuie ținut la vedere, pentru ca soția să-l vadă mereu”.

Muhammad Al’Arifi, autorul instrucțiunilor pentru tinerii musulmani, în timpul unei emisiuni despre viața de familie de la postul LBC TV:

„Există trei tipuri de femei cu care este imposibil să vorbești fără a pregăti parul pentru bătaie.

– Primul tip: femeia care a fost astfel educată. Părinții îi spuneau „Mănâncă!”, iar ea răspundea „Nu vreau!” și ei o băteau pentru asta.

– Al doilea tip: femeia care-și ignoră soțul și-și dă aere de superioritate. În relația cu aceasta, doar bățul ajută.

– Al treilea tip: femeia perversă, care nu-și ascultă soțul până când acesta nu folosește forța. Atunci când o bate, bărbatul trebuie să-i de de înțeles femeii că a mers prea departe cu comportamentul său. Dar loviturile la față sunt interzise, deoarece vânătăile o pot urâți”.

PAŞTELE ORTODOX

MINUNEA DE LA SFÂNTUL MORMÂNT

1. O flacără coboară din ceruri

* Una dintre puţinele minuni care au loc în fiecare an, în zilele noastre, este aceea a apariţiei Sfintei Lumini la Sfântul mormânt în noaptea de Înviere, adică a acelei lumini neaprinse de mâna omenească.

* Asupra acestui fapt există numeroase mărturii, sute şi sute de credincioşi fiind prezenţi în momentul când, în noaptea Învierii lui Hristos, luminează pe pământ pentru câteva minute un foc nematerial, o lumină care poate fi ţinută în mână fără a te arde.

2. Minunea are loc de Paştele Ortodox

* Minunea se întâmplă în fiecare an, de Paştele Ortodox, care este sărbătorit la o dată diferită de cel catolic şi protestant, din cauza folosirii calendarului iulian, utilizat în Occident.

* Sfânta Lumină se aprinde în Ierusalim, pe Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos, în Sâmbăta Mare, ziua, între orele 12.30-14.30, în timpul Vecerniei Mari.

3. Un miracol mai puţin cunoscut

* Miracolul ceresc al Focului Sacru este puţin cunoscut şi popularizat, deoarece Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim nu a îngăduit nimănui să vulgarizeze acest moment sublim.

* Nici chiar populaţia de astăzi a Ierusalimului nu este la curent cu miracolul divin al venirii Sfintei Lumini, căreia nu i se dă importanţa cuvenită. Sunt israelieni care nu ştiu exact ce se întâmplă în Biserica Sfântului Mormânt în Sâmbăta Mare.

4. Mărturii româneşti

* Românii au avut ocazia să afle despre ceremonia Focului Sacru din cartea părintelui Iosif TRIFA, “Pe urmele Mântuitorului”, după un pelerinaj românesc la Locurile Sfinte, din anul 1925.

* Ulterior au mai asistat la acest miracol şi alţi preoţi români, care au adus mărturie despre Focul Sacru în faţa creştinilor ortodocşi. Unul dintre aceştia este prof. Ion LAZĂR, care a scris apoi cartea “Lumină din lumină”.

* O altă mărturie este cea a părintelui CLEOPA (în “Pelerinul român”), care a fost la locurile sfinte în anul 1974, cât şi cea a Prof. Constantin GALERIU (,,Duhovnici români în dialog cu tinerii”) din anul 1993.

5. Cum se manifestă?

* Lumina Sfântă se manifestă diferit de la un an la altul: ca o stea strălucitoare, ca roua, ploaia sau zăpada strălucitoare sau nori, ca înger sau porumbel, ca flăcări de foc care nu mistuie, ca sclipiri de lumină sau ca fulgere, ca o lovitură de trăsnet, ca o lumină albastră care creşte în intensitate şi devine albă.

* Timp de aproximativ trei minute, flacăra lumânărilor aprinse din Focul ceresc nu arde, iar credincioşii îşi ating faţa, gura, mâinile, hainele, spre binecuvântare şi tămăduire.

6. Mormântul păzit

* Sfântul Mormânt este controlat încă din noaptea Vinerii Mari, după prohod, de către câţiva poliţişti civili necreştini – un arab, un turc şi o persoană din partea statului Israel. Ei verifică ca toate obiectele din interior să nu aibă vreo sursă de foc, verifică lespedea Sfântului Mormânt şi controlează corporal pe arhiereul grec care presară vata pe mormântul Domnului.

* Apoi se sting toate luminile şi se pecetluieşte uşa Sfântului Mormânt cu două mari peceţi, benzi de pânză albă cu ceară şi sigilii la capete, în formă de X. Gardienii rămân de pază la uşa Mormântului, până când se aprinde Sfânta Lumină.

7. Patriarhul percheziţionat

* Sâmbătă, în jurul orei 12, patriarhul se dezbracă şi rămâne numai în stihar alb, cu epitrahil, mânecuţe şi brâu. Mai întâi este controlat peste tot de poliţiştii necreştini, în prezenţa reprezentanţilor oficiali armeni, catolici şi copţi, să nu aibă vreo sursă de foc.

* Apoi patriarhul desigilează uşa Sfântului Mormânt, prin ruperea peceţilor şi intră în prima încăpere, numită “Capela Îngerului”, însoţit, după tradiţie, de un arab musulman.

7.1. Mărturia Patriarhului

* Iată ce spune Patriarhul Ierusalimului Dioduros despre aceasta:

* “Intru în Mormânt şi îngenunchez cu frică sfântă în faţa locului unde a zăcut trupul lui Hristos după moarte şi de unde a înviat. Îngenunchind în faţa acestui loc unde El a înviat din morţi suntem aduşi în imediata apropiere a Învierii sale slăvite.

* Catolicii şi protestanţii numesc aceasta Biserica Sf. Mormânt. Noi o numim Biserica Învierii.

* Învierea este pentru creştinii ortodocşi centrul credinţei. Prin Învierea Lui, Hristos a câştigat victoria finală asupra morţii, nu doar asupra morţii sale, ci şi asupra morţii celor ce sunt aproape de EL.”

7.2. Lumina ,,Nedefinită”

* “Îmi găsesc drumul prin întuneric în camera interioară, unde cad în genunchi. Aici spun anumite rugăciuni care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor şi după aceea aştept. Câteodată aştept câteva minute, dar în mod obişnuit minunea se întâmplă imediat după ce am spus rugăciunile.

* Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revarsă o lumină nedefinită, în mod normal cu o tentă albăstruie, dar culoarea se poate schimba şi lua multe nuanţe. Nu poate fi descrisă cu cuvinte omeneşti.

7.3. “Lumina răsare din piatră”

* ,,Lumina răsare din piatră ca şi ceaţa care se ridică deasupra unui lac, piatra pare a fi acoperită de un nor, dar este lumină. Lumina se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă doar piatra, alteori luminează tot Mormântul, aşa încât oamenii de afară văd Mormântul plin de lumină. Lumina nu arde! Niciodată nu mi-am ars barba în toţi cei 16 ani de când sunt Patriarh al Ierusalimului şi am primit Focul Sacru. Lumina are altă consistenţă, diferită de lumina focului care arde în candelă.

* La un moment dat Lumina se înalţă şi formează o coloană în care focul este de natură diferită, aşa că pot aprinde lumânările mele de la ea. După ce am primit flacăra, ies şi dau Focul întâi Patriarhului Bisericii Ortodoxe Armene, apoi Patriarhului Copt şi după aceea tuturor celor prezenţi în Biserică.”

8. Mărturia unei persoane aflate în biserică

* De această persoană ne vorbeşte părintele GALERIU (17 aprilie 1993): ,,Când am privit spre Biserica Golgotei, am văzut o femeie cu cele 33 de lumânări aprinse. Această femeie este din Bucureşti, se numeşte Ioana Elena Corneanu şi iată ce mărturiseşte:”

* ,,Înghesuită şi mişcată de valul lumii îmi plângea inima. Parcă mă vedeam părăsită de Dumnezeu – Doamne m-ai lepădat de la faţa ta! Patriarhul a intrat în Sfântul Mormânt. Mă rugam cu lacrimi.

* Deodată, apar fulgere de lumini şi scântei, ca mărgelele, ca globuleţele. Închid o clipă ochii, ca fulgerată, iar când îi deschid văd mănunchiul de 33 lumânări aprins. Lumea aprinde de la mine. Faţa îmi este scăldată în lacrimi.”

9. Mărturia unei persoane aflate în afara bisericii

* ,,Am stat afară la 100 m de biserică, în curtea din faţă, unde erau deja sute de oameni. Era prima dată când eram acolo şi nu ştiam când şi cum vine Sfânta Lumină, când deodată, pe la ora 12 s-a făcut brusc tăcere şi instinctiv m-am uitat spre cer (căci asta se simte în aer acolo, e ca şi cum câteva minute timpul se opreşte), atunci mi s-a părut că cerul de deasupra bisericii fierbe cum fierbe apa în clocot şi dinspre răsărit veneau nişte valuri azurii care puteau fi nişte nori, dar nu erau nori pentru că se terminau exact deasupra bisericii.

* Imediat după aceea am auzit clopotele şi strigătele de bucurie ale mulţimii şi am văzut lumânările care se aprindeau din mână în mână.”

10. Întotdeauna lumina a venit doar la ortodocşi

* Ori de câte ori non-ortodocşii au încercat să obţină Lumina Sfântă, tentativele lor au eşuat lamentabil. Se cunosc cel puţin trei astfel de încercări. Una dintre cele mai memorabile a avut loc în anul 1579, în timpul ocupaţiei otomane a Ierusalimului.

* Patriarhul ortodox a fost nevoit să meargă într-o biserică alăturată, pentru a fi cât mai aproape de altarul unde în fiecare an are loc minunea. Dintr-o dată, un fulger a lovit năprasnic mijlocul coloanei de marmură din incinta curţii interioare a Bisericii şi a crăpat-o, iar prin fisură, Focul Sfânt a trecut drept spre lumânarea Patriarhului, pe care a aprins-o.

11. În loc de concluzie

* Cine vrea să vadă o minune a zilelor noastre, cine doreşte să se întărească mai mult în credinţă, să meargă la Mormântul Domnului de Sfintele Paşti şi va vedea minune negrăită.

* Persoana care experimentează o astfel de minune pleacă de la Ierusalim complet schimbată. Pentru mulţi dintre cei care participă la ceremonie, viaţa se împarte în două mari perioade: “înainte” şi “după” miracolul Luminii Sfinte de la Ierusalim.

Decalogul părintelui Savastie Baştovoi

Decalogul Părintelui Savastie Baştovoi

1. Să nu uiţi că trebuie să mori

Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut acasă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti

Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur să-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mama îmi spunea: ,,Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar

Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă (,,Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţi albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le “fur” portetele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: ,,Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.

4. Să nu crezi răul

De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău, decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună

5. Să nu te crezi pierdut

Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcare demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: ,,Să nu deznădăzjduieşti”.

6. Să nu te crezi sfânt

Sfântul Siluan Athonitul zicea: ,,Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că nu eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.

7. Să nu te pui chezaş

De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: ,,Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

8. Să nu te răzbuni de două ori

Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mers cum a mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.

9. Să nu învingi cu orice preţ

Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): ,,Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: ,,Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. ,,De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. ,,Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.

10. Să nu râzi de ruşinea nimănui

Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar niciodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.

De Ierom. Savatie Baştovoi. Decalogul a apărut în revista moldovenească VIP Magazin (februarie 2013, nr. 104-105).

Nimic nu e întâmplător

Doi îngeri călători s-au oprit să-şi petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a refuzat să-i lase pe îngeri să înnopteze în camera de oaspeţi. În schimb, le-a oferit o cameră la subsol.

În timp ce îşi făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete şi a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns: “Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi”.

Continuându-şi drumul, în noaptea următoare îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om sărac, dar foarte ospitalier. Ţăranul locuia împreună cu soţia lui.

După ce au împărţit cu ei puţina mâncare ce o aveau, i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe ţăran şi pe soţia lui plângând. Singura lor vacă, al cărei lapte era singurul lor venit, murise pe câmp.

Îngerii l-au îmbărbătat pe ţăran şi au plecat mai departe. Pe drum, cel tânăr s-a înfuriat şi l-a întrebat pe cel bătrân, cum se poate întâmpla un asemenea lucru?

“Primul om avea tot şi totuşi l-ai ajutat”, a spus el. “A doua familie avea atât de puţin, dar era în stare să împartă totul, şi tu i-ai lăsat vaca să moară”.

“Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi”, i-a răspuns îngerul cel bătrân. “Când am stat în subsol am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie şi era incapabil să-şi împartă bogăţia cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută, când am dormit în patul familiei de ţărani, îngerul morţii a venit după soţia lui. I-am dat în schimb vaca”.

“Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi.” Uneori chiar se întâmplă când viaţa nu se desfăşoară aşa cum ar trebui. Dacă ai credinţă, ştii că orice întâmplare este întotdeauna în avantajul tău. S-ar putea să nu ştii cum anume, (poate nu afli de de anume te-a păzit Dumnezeu), dar ştii că e aşa.

Unii oameni intră în viaţa noastră şi pleacă repede… Unii devin prieteni şi stau aproape de noi… lăsându-şi minunatele amprente asupra inimii noastre, iar noi nu mai suntem aceiaşi pentru că prietenia lor ne-a transformat!!!

Ieri a trecut. Mâine este un mister. Astăzi este un dar. De aceea se cheamă prezent (engl.: present = dar)! Cred că viaţa este minunată… trăieşte şi bucură-te de fiecare moment…

DE LA PRIETENI, PENTRU PRIETENI!

Jurământul lui Bergoglio

BERGOGLIO A DEPUS JURĂMÂNTUL ÎN FAŢA STEAGULUI NEGRU

francisc I
 
 
.
Sfântul Malachia avea dreptate! Francisc I este primul “Papă Negru…
.
APARENŢELE ÎNŞEALĂ!!! MARIO BERGOGLIO A DEPUS JURĂMÂNTUL ÎN FAŢA STEAGUKUI NEGRU IEZUIT CU CRANIUL ŞI OASELE ÎNCRUCIŞATE!!!
.
Toată lumea ridică în slăvi modestia papei Francisc I şi speră să realizeze “reîntoarcerea la “timpurile umilinţei şi spiritualităţii”. “Jorge Mario Bergoglio este primul papă iezuit!!! Mario Bergoglio a depus jurământul în faţa steagului negru iezuit cu craniul şi oasele încrucişate. Vreţi să ştiţi ce a jurat Mario Bergoglio??? Vă prezint mai jos JURĂMÂNTUL IEZUIT AL LUI JORGE MARIO BERGOGLIO:
 
Sus, I.N.R.I. Isus din Nazaret, Regele Iudeilor. Jos, Ucide Doar Regii Răi.
.
“Eu, preotul JORGE MARIO BERGOGLIO, în prezenţa Atotputernicului Dumnezeu şi a binecuvântatei Fecioare Maria, a binecuvântatului Arhanghel Mihail şi a binecuvântatului Sf. Ioan Botezătorul şi a sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi a tuturor sfinţilor din oastea cerească, precum şi în prezenţa voastră, a părinţilor mei sufleteşti şi a generalului suprem al societăţii iezuite, organizaţie întemeiată din pântecele Fecioarei Maria.
 
Declar şi jur că Sfinţia Sa Papa este vice-rege al lui Hristos, capul universal al Bisericii Catolice de pe întregul Pământ şi că prin virtutea cheilor de a lega şi a dezlega, date sfinţilor de însuşi Iisus, Papa are puterea să detroneze regi, prinţi, state, Comonwealt-ul şi guvernatori eretici, tot ce nu are confirmarea Sfântului Scaun şi că ei pot fi cu siguranţă distruşi. De aceea:
 
EU voi apăra, cu tot efortul şi puterea mea, doctrina, tradiţiile Bisericii şi pe Papa, împotriva tuturor uzurpatorilor, dintre autorităţile protestante şi în special Biserica Luterană din Germania, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia şi Anglia, precum şi de pe continentul american şi oriunde s-ar afla protestanţii pe glob.
 
EU nu mă voi supune niciodată unui rege eretic, sau să ascult legile unei ţări protestante sau liberale.
 
EU declar că voi ajuta şi voi asista anunţând pe Preasfinţia Sa de tot ce pare a fi primejdios intereselor Bisericii. Oriunde m-aş afla pe Glob, eu voi depune un efort maxim de a extirpa toată pretinsa lor putere, în mod legal sau pe orice altă cale.
 
EU declar că nu-mi voi asuma nici o doctrină eretică, propagând interesele Bisericii mamă, păstrând strict sfaturile agenţilor iezuiţi care m-au instruit pe mine, precum şi să nu divulg direct sau indirect, în scris sau verbal, ceva din planurile organizaţiei iezuite şi, în acelaşi timp, să execut tot ce-mi vor porunci superiorii mei, în frunte cu Papa.
 
EU declar că nu voi avea opinia mea proprie sau orice rezervă mintală, la fel ca un cadavru şi nu voi ezita să ascult orice poruncă pe care o voi primi de la Papă, superiorii mei din poliţia Vaticanului sau de la Iisus.
 
EU declar că voi merge în orice parte a Globului fără să murmur, supunându-mă oricărui ordin încredinţat mie.
 
EU declar că, ori de câte ori mi se va prezenta ocazia, voi purta război necruţător, în secret sau pe faţă, împotriva tuturor protestanţilor eretici şi voi încerca, direct sau indirect, să-i extirp sau să-i extermin de pe faţa Pământului, necruţând nici sex, nici vârstă şi nici o altă circumstanţă.
 
EU mă angajez să-i prind, să-i distrug şi să-i spulber, fie prin strangulare, fie arşi sau fierţi în cazane sau îngropându-i de vii pe toţi aceşti eretici.
 
EU voi spinteca pântecele mamelor însărcinate, le voi scoate plodul şi îi voi zdrobi capul de piatră, desfiinţând pentru totdeauna această sectă periculoasă.
 
Când nu voi putea acţiona deschis împotriva acestor eretici, EU voi folosi în secret cupa cu otravă, lame sau seringi otrăvitoare şi gloanţe de plumb, indiferent de rang, demnitate sau autoritate, în orice condiţii.
 
EU voi fi un ostaş credincios Papei sau superiorilor mei din “Ordinul Iezuit”.
 
CĂLCAREA JURĂMÂNTULUI ÎN FAŢA STEAGULUI NEGRU NU CERE ALTĂ PEDEAPSĂ DECÂT MOARTEA!”
 
Postat şi pe cristy ţepeş în jurământul iezuitpe 04/08/2011, evident fără referire la Mario Bergoglio care a devenit papă pe 13 ale lunii martie 2o13!!! Cristy Ţepeş mai spune:
 
În cartea “Marea Luptă”, cu mai bine de 100 de ani în urmă, Ellen G White a scris un fragment din acest jurământ: “Fiecare cardinal arhiepiscop sau episcop depune faţă de papă următorul jurământ: “Pe ereticul şi rebelii contra domnului nostru Papă sau a urmaşilor săi îi voi urmări şi mă voi împotrivi lor cu toate puterile…”
 
Am prezentat în întregime acest jurământ pentru ca cititorul să-şi dea seama de unde provine fanatismul acestor oameni. Pe lângă jurământul prezentat mai sus, iezuiţii mai au îndreptarul intitulat “Secreta Monita”, divulgată doar de două ori: în anii 160 şi anii 1800…
 
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
 
Aşa se încheie articolul lui Cristy. Am început să sap pe net şi… am găsit un extras din “INSTRUCŢIUNILE SECRETE ALE IEZUIŢILOR”!!! Înainte de a vă prezenta cele 17 pagini ale instrucţiunilor (de fapt 16 pagini, prima fiind cu jurământul), vreau să vă prezint un pasaj dintr-un articol, al domnului Ronin, intitulat Iezuiţii – Operaţiuni sub acoperire – 24.01.2011″
 
Ordinul iezuit are aproape 50 de ani de experienţă în operaţiuni sub acoperire (spionaj), operaţiuni geopolitice, organizaţie doar de sex masculin, cu o structură axată pe operaţii militare secrete; cu jurăminte secrete şi o completă subordonare faţă de fiecare iezuit superior, ultimul fiind Generalul Superior (cunoscut ca papa cel negru, îmbrăcat în negru şi stând în “umbra” papei îmbrăcat în alb). Ordinul iezuit , din 1814, are controlul total asupra instituţiilor Vaticanului (şi asupra ierarhiei clerului catolic) iar în prezent controlează, deasemenea, diferite organizaţii împreună cu ordinul Cavalerilor de Malta, cum ar fi:
 
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU); NATO; Comisia Europeană; Consiliul pentru Relaţii Externe (CFR); Diverse bănci centrale; Mari corporaţii; Servicii secrete; Numeroase societăţi secrete şi culte, cum ar fi Francmasoneria (Frăţia) şi Opus Dej.
 
Este de asemenea important să reţineţi că Vaticanul (sub control iezuit) din 1929 este recunoscut ca micro-stat suveran, numit Vatican City, având:
 
Şef de stat şi cabinet (Sfântul Scaun, care constă din monarhie papală non-ereditară şi Curia)
 
Bancă centrală (Banca Vaticanului)
 
Reguli jurisdicţionale (Drept canonic, legea admiralităţii)
 
147 de acorduri internaţionale (tratate diplomatice care erau iniţial numite Concordate sau Tratate Laterane, care garantează Vaticanului privilegii naţionale speciale.
 
O reţea subterană imensă de arhive secrete (estimate la 84 de kilometri de spaţiu cu rafturi) dar şi o colecţie foarte mare de lucrări de artă antică aflată în muzeele Vaticanului.
 
Biroul universal al inchiziţiei (condus de americanul William Levada din anul 2000), o forţă de poliţie italiană, gardă militară elveţiană constând numai din bărbaţi necăsătoriţi de religie catolică, cu cetăţenie şi formare militară elveţiană.
 
În plus, reţineţi că Ordinul Iezuit, clerul catolic şi ordinul militar al cavalerilor de Malta (şi multe alte ordine papale şi royale militare) au o cultură extrem de patriarhală. Acest tip de structură rigidă este unul dintre principalele aspecte ale grupurilor fasciste.
 
“Iezuiţii nu au femei. Ei nu au sentimente (iubire) faţă de femeie. Deoarece a avea o soţie, a avea o femeie, însemna să fi legat de soţia ta şi familie, ori asta i-ar împiedica să fie supuşi total generalului superior iezuit. De aceea ei (iezuiţii) nu se vor căsători niciodată şi acesta este unul dintre secretele (cheia) succesului lor” – Eric Jon Phelps.
 
 
GHICI,GHICITOAREA MEA !!!
 
GHICI, GHICITOAREA MEA!!!
 
PS: De ce apar craniul şi oasele încrucişate, care sunt însemnele steagului iezuit (pe care se depune jurământul), la unele unităţi de “operaţii speciale”?!
 
Articolul integral pe ordinul negru!!!
 
 
 
 
 

Adevăratele motive ale demisiei Papei Benedict al XVI-lea

PUNCTE DE VEDERE

Adevăratele motive pentru care Papa Benedict al XVI-lea a renunţat la conducerea Vaticanului

Demisia controversată pe care Papa Benedict al XVI-lea a pus-o pe masă în 28 februarie 2013 a născut foarte multe controverse în rândul opiniei publice. Motivul principal invocat de Joseph Ratzinger este epuizarea fizică, cauză pentru care trebuia să se retragă din funcţia deţinută. Aceasta este doar o acoperire sau pur şi simplu o explicaţie menită să distragă atenţia opimiei publice de la adevăratele motive care l-au obligat pe Ratzinger să părăsească un fotoliu care îi era destinat până la ultima suflare.

Presa italiană a elaborat diverse articole prin care încearcă să explice adevăratul substrat al actului de curaj pe care Ratzimger l-a făcut de curând. Se vehiculează că un scandal imens s-a născut la Vatican cu privire la gestionarea unor sume fabuloase de bani din cadrul Băncii Vaticanului, cunoscută şi sub numele de ,,The Institute of Religious Works”. 300 milioane de euro nu se pot justifica.

Bruxelles-ul emitea de foarte multă vreme semnale cu privire la o mai mare transparenţă a modului de administrare a banilor de care dispune Vaticanul. Toate aceste apeluri au fost făcute pentru că de zeci de ani se cunoaşte legătura puternică între anumiţi reprezentanţi ai Vaticanului şi Mafia. Sume imense de bani au fost spălate de mafia italiană prin intermediul Băncii Vaticanului. Toate aceste acţiuni murdare s-au petrecut cu acordul papilor, care au închis ochii din diferite motive.

* Conspiraţia din spatele asasinatului Papei Ioan Paul II

Cel care a încercat să rupă corupţia, dar şi procesul de spălare de bani, a fost Papa Ioan Paul I, care din motive lesne de înţeles a fost găsit otrăvit la doar doar câteva luni după ce a fost numit papă. De atunci, spălarea de bani, corupţia, cât şi colaborarea cu Mafia au fost tolerate de cei mai înalţi reprezentanţi ai Vaticanului. Chiar Papa Benedict XVI este acuzat de deturnare de fonduri şi spălare de bani – peste 300 milioane de euro – care conform anumitor surse nedezvăluite de presa italiană, nu se poate justifica în visteria Băncii Vaticanului.

Joseph Ratzinger

Anumite voci din Partidul Radical Italian susţin că ,,nimeni nu poate să fie făcut papă fără un trecut sordid, pentru că altfel nu ar mai putea fi controlat”. Structura Vaticanului este asemănătoare ca în orice altă companie şi cei din umbră îi conduc pe cei din lumina reflectoarelor, care nu sunt decât nişte marionete. Ratzinger a făcut foarte multe gafe atunci când a fost Cardinal şi din această cauză a fost ales în funcţia supremă. Acum, dacă a ales să părăsească corabia condusă de Mafie, va fi scos ţap ispăşitor pentru toate problemele murdare care există în Vatican.

Biserica are nevoie de o nouă reformă

Principalul maestru păpuşar care trage toate iţele la Vatican este Cardinalul Tarcisio Bertone. Acest ,,demon” îmbrăcat în straie bisericeşti este cel care face parte din Mafia italiană şi face toate jocurile spălării banilor. De asemenea, numeroase acuze de viol şi pedofilie sunt aduse celor mai mulţi dintre înalţii Vaticanului. Decadenţa a pus stăpânire pe una dintre cele mai sfinte instituţii ale lumii şi dacă o reformă generală, care să cureţe tor răul existent, nu se va produce, atunci colpasul va fi cuvântul cheie.

Cardinalul Tarcisio Bertone

,,Trebuie să înţelegeţi că în ţara mea Mafia, Guvernul şi Vaticanul sunt reprezentate de aceeaşi oameni şi au o singură preocupare: protejarea faptelor de corupţie”, susţine o persoană anonimă din mass media din Italia.

* Sfântul Malachia: Cel de-al 112-lea Papă va fi negru şi va aduce Apocalipsa!

Bineînţeles că problemele Vaticanului nu vor dispărea odată cu numirea următorului Papă, ci trebuie destabilizată întreaga structură mafiotă şi făcute publice toate actele de corupţie, sexualitate şi spălare de bani care au devenit o practică permanentă la Vatican.

La vârsta de 85 de ani, Papa Benedict XVI a demisionat. După cum se ştie din Biserica Catolică nu iasă decât cu picioarele înainte. Sistemul catolic e astfel făcut încât nimeni nu se poate retrage, nimeni nu poate demisiona de la vârful Bisericii. Iată că totuşi, Papa Benedict XVI a făcut-o, şi-a dat demisia, lăsând libere jocurile de putere de la Vatican. Riguros, bine organizat, Benedict şi-a dat demisia într-o zi şi o oră anume (28 februarie 2013, ora 00.00). Nimic nu e lăsat la voia întâmplării.

* Papa Benedict al XVI-lea cere imperativ introducerea Noii Ordini Mondiale

Se vehiculează ideea că până la Paşte un nou Papă să ocupe fotoliul principal de la Vatican. Această grabă probabil că are anumite inflienţe economice, politice, dar nu şi în ultimul rând profetice.

Profeţia Sfântului Malachia

Dacă ne întoarcem puţin în timp, acum ceva timp publicam un articol despre profeţia Sfântului Malachia (vezi articolul ,,Urmaşul lui Papa Benedict al XVI-lea” , tot de pe acest blog). Acesta, între anii 1139 şi 1140, a scris o profeţie incredibilă despre cei 112 papi de la Vatican şi viitorul omenirii. Trebuie să subliniem că Papa Benedict XVI a fost cel de-al unsprezecelea pontif, iar conform profeţiei Sfântului Malachia, cel de-al 112-lea va fi şi ultimul.

Conform acestui text, ultimul Papă cunoscut de oameni se va numi Petrus Romanus (Petru Romanul) şi va fi negru. În timpul acestui Papă omenirea va trece prin numeroase încercări traumatizante (războaie, foamete), pentru ca la un moment dat Apocalipsa să pună stăpânire pe întreaga planetă. Nu putem preciza dacă Apocalipsa va însemna sfârşitul vieţii pe Terra, dar cu siguranţă că foarte multe drame se vor năpusti asupra oamenilor. Iată ceea ce scria Sfântul Malachia despre cel de-al 112-lea Papă:

* #112: ,,Petrus Romanus” (Petru Romanul). Care va fi ultimul Papă, pentru că în timpul domniei sale va veni sfârşitul.

În timpul persecuţiei finale a Sfintei Biserici Romane va domni Petrus Romanus (Petru Romanul), care-şi va hrăni credincioşii în mijlocul multor suferinţe. După aceea, cetatea celor şapte coline va fi distrusă şi temutul judecător va judeca poporul său. Sfârşitul.

* Profeţiile Sfântului Malachia susţin că Apocalipsa este mai aproape ca niciodată

Următorul Papă va fi negru Peter Turkson  

Cardinalul Peter Turkson este unul dintre numele vehiculate care ar putea să îl înlocuiască pe Papa Benedict al XVI-lea la şefia Bisericii Catolice, susţine publicaţia The Guardian. Cardinalul de Ghana, Peter Turkson, este preşedintele Consiliului Pontific pentru Justiţie şi Pace. El este considerat papabil de când a fost numit în acest post, în 2009, de Benedict al XVI-lea. Au existat mai multe speculaţii că noul Papă va veni din Africa, ca încercare a Bisericii Catolice de modernizare.  Cardinalul de Ghana este favorit la casele de pariuri, alături de Angelo Şcola, arhiepiscopul de Milano.
Astfel, profeţia Sfântului Malachia este pe cale să se producă, şi atunci trebuie să ne aşteptăm ca Apocalipsa să se propage pe întreaga planetă. Conform celor scrise de sfântul călugăr, a venit vremea ca viaţa să ia o nouă formă. Dacă vom fi şi noi incluşi în această nouă formă, rămâne de văzut.

Sfântul Malachia, unul dintre cei mai mari profeţi ai omenirii, s-a născut în Armagh, Irlanda, în anul 1094. A fost botezat cu numele Maelmhaedhoc (latinizat ca şi Malachia). Înclinaţiile sale spre religie au fost certe încă de mic copil, cauză pentru care a fost educat de Imhar O’Hagan şi apoi de Abbad Armagh. În anul 1119 a fost hirotonisit ca preot de Sfântul Cellach.

Sfântul Malachia a avut o viaţă simplă, bazată în principal pe cuvântul religiei, iar studiul ocupa un loc important în viaţa sa austeră. Preotului Malachia i se atribuie foarte multe miracole pe care le-a desăvârşit de-a lungul vieţii sale, dar este cunoscut în zilele noastre pentru profeţiile pe care le-a făcut asupra viitorului omenirii. Între acestea, cea mai renumită profeţie se referă la Papi. Pentru fiecare dintre Papi, Sfântul Malachia a scris un motto caracterizant, începând cu Celestino al II-lea, ales în 1143, până la sfârşitul lumii. Sfântul Malachia a scris profeţia la Roma, între anii 1139 şi 1140, când era în vizită la Papa Inocenţiu al II-lea pentru a-i raporta problemele episcopiei sale. Atunci a înmânat acest manuscris Papei, pentru a-l consola în frământările sale. Papa păstră manuscrisul în arhivele romane, unde a rămas uitat până la descoperirea lui, în 1590 (Cucherat, ,,Profeţia succesiunii papilor”, ch. xv).
Iată ultima parte din profeţia Papilor:

* #101: ,,Crux de Cruce” (Cruce a Crucii). Pius al IX-lea (1846-1878)

* #102: ,,Lumen in caelo” (Lumină în cer). Leon al XIII-lea (1878-1903)

* #104:  ..Religio Depopulata” (Religie devastată). Benedict al XV-lea (1914-1922)

* #105: ,,Fides intrepida” (Credinţă temerară). Pius al XI-lea (1922-1939).

* #106: ,,Pastor angelicus” (Păstor angelic). Pius al XII-lea (1939-1958). Recunoscut ca un mare intelectual şi apărător al păcii.

* #107: ,,Pastor y nauta (Păstor şi navigator). Ioan al XXIII-lea (1958-1963). Ioan al XXIII-lea a fost Cardinalul Veneţiei, oraş de navigatori. A condus Biserica la Conciliul Vatican II.

* #108: ,,Flos florum” (Floarea florilor). Paul al VI-lea (1963-1978). Pe scutul său apărea floarea de cri (Floarea florilor).

* #109: ,, De medietate Lunae” (A semilunii). Ioan Paul I (1978-1978). Numele său era ,,Albino Luciani” (lumina albă). S-a născut în Episcopia Belluno (din latinescul bella luna). A fost ales în 26 august 1978. În noaptea dintre 25 şi 26, luna era în ultimul pătrar (jumătate de lună). A murit în data de 28 Septembrie 1978, după o eclipsă de lună. De asemenea, naşterea sa, hirotonisirea sa sacerdotală şi episcopală au avut loc în nopţi cu jumătate de lună.

* #110: ,,De labore solis” (Munca soarelui). IOan Paul al II-lea (1978-2005). A făcut o muncă extrordinară şi vastă. În ziua sa de naştere şi în ziua morţii sale au fost eclipse de soare.

* #111: ,,Gloria Olivae (Gloria măslinului). Benedict al XVI-lea (2005-2013). Acesta ia numele de sfântul Benedict şi Benedict al XVI-lea. Benedictinii au fost o grupare denumită ,,Olivetanii”. Benedict al XV-lea s-a evidenţiat prin eforturile sale de pace în timpul Primului Război Mondial.

Papa cu numărul 112 şi ultimul Papă de pe lista Sfântului Malachia este Petru Romanul.

* #112: ,,Petrus Romanus (Petru Romanul). Care va fi ultimul Papă, pentru că în timpul domniei sale va veni sfârşitul.

,,În timpul persecuţiei finale a Sfintei Biserici Romane va domni Petrus Romanus (Petru Romanul), care-şi va hrăni credincioşii în mijlocul multor suferinţe. După aceea, cetatea celor şapte coline va fi distrusă şi temutul judecător va judeca poporul său. Sfârşitul.

Papa Benedict al XVI-lea cere imperativ introducerea Noii Ordini Mondiale

Într-un discurs susţinut la Consiliul Pontifical pentru Justiţie şi Pace, luni 03 decembrie 2012, liderul Bisericii Catolice, Papa Benedict al XVI-lea, a cerut crearea unui guvern global care să conducă o Nouă Ordine Mondială. Ca un mijloc de apărare globală, dar şi pentru siguranţa familiei, cât şi a societăţii actuale, Papa a cerut imperativ formarea şi introducerea unui guvern unic la nivel mondial.

În viziunea lui Benedict al XVI-lea, acest guvern nu trebuie să fie neapărat o superputere, ci un organism paşnic prin care omenirea poate să fie mai bine ghidată spre normele morale şi etice impuse de religie. O moralitate stabilită de cine?

,,Organismul propus (Guvernul Mondial) nu este o superputere concentrată în mâna a câtorva oameni care ar conduce omenirea şi i-ar suprima pe cei mai slabi, ci o forţă morală. Autoritatea morală i-ar influenţa pe toţi membri societăţii în conformitate cu o anumită raţiune şi ar putea fi limitată prin lege”, a susţinut Papa Benedict al XVI-lea.

Noua Ordine Mondială

Această doleanţă a fostului şef suprem al Bisericii Catolice nu este o surpriză dacă ţinem cont că în 2010 reprezentanţii Vaticanului au cerut înfiinţarea unei Bănci Centrale Mondiale, care să coordoneze toţi banii din lume. De asemenea, această bancă ar fi responsabilă cu reglementarea industriei financiare mondiale şi a ofertei internaţionale.

Vaticanul este în căutarea unui organism global şi implementarea unei Noi Ordini Mondiale pentru a menţine cât mai bine controlul asupra oamenilor din toată lumea. Este impresionant şi faptul că o instituţie care trebuia să se ocupe cu spiritualitatea devine brusc interesată de aspectele economice, politice şi nu în ultimul rând sociale ale omenirii. Nu putem să ne întrebăm decât dacă fostul Papă Benedict al XVI-lea nu este un reprezentant al Illuminaţilor, dacă doreşte cu ardoare implementarea Noului Guvern Mondial.

Raportul lui Pilat (II)

Într-o zi, Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat ce părere am despre Iisus Nazarul. Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea produc, şi că învăţăturile sale, cu niciun chip, nu pot fi socotite ca fiind eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit prin faptele sale.Irod a surâs ironic şi salutându-mă, cu respect prefăcut, s-a depărtat.

Se apropia marea sărbătoare a evreilor; conducătorii religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie şi de exercitarea populară care are loc întotdeauna la sărbătoarea Paştilor lor. Oraşul era arhiplin de o populaţie turbulentă care dorea moartea Nazarineanului. Spionii mei mi-au raportat că Arhiereii şi Fariseii întrebuinţează tezaurul templului ca să mituiască în acest scop pe popor. Primejdia creştea pe fiecare oră. Am scris atunci Prefectului Siriei să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimită. M-am văzut atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi; nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş răsculat, neputincioşi de a reprima o răscoală şi fiind silit să o tolerez.

Răsculaţii au pus mâna pe Iisus şi cu toate că ei simţeau că nu au de ce să se teamă de Pretoriu, crezându-mă alături de conducătorii lor, în privinţa aceasta, au continuat să strige: ,,Răstigniţi-l!” Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: Irodienii, Saducheii şi Fariseii.

Saducheii, a căror conduită era sprijinită de două motive: ei îl urau pe Iisus şi doreau să scape de sub jugul roman. Aceştia nu au putut uita niciodată intrarea mea în sfântul lor oraş, cu steaguri care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu acea ocazie am făcut o greşeală din necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor, profanarea aceasta nu s-a micşorat. O altă nemulţumire pe care o purtau în ei era propunerea mea de a întrebuinţa o parte din tezaurul templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri ei erau plini de amărăciune.

Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus şi nu le păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită timp de trei ani şi jumătate pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în faţa lor, în public, oriunde se ducea, şi fiind prea slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de a se uni cu Irodienii şi Saducheii.

Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi totdeauna gata de a se uni la răscoală şi de a se folosi de confuzia şi neînţelegerea ce rezulta din aceasta. În felul acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului şi condamnat la moarte.

Cu această ocazie, Casa Arhierelui a săvârşit umilul fapt de supunere: el şi-a trimis prizionierul la mine, ca să pronunţ eu osânda definitivă asupra lui. Eu i-am răspuns că, deoarece Iisus este Galilean, afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod şi am poruncit să-l trimită la el. Acel tetrah viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a avea respect faţă de mine, prin sutana Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui om.

Îndată palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare moment ce trecea sporea numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se pare că toată Iudeea se afla la Ierusalim.

Eu îmi luasem de femeie (soţie) o domnişoară dintre Gali, care avusese nişte premoniţii pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: ,,Păzeşte-te! Să nu te atingi de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului şi vorbea furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele Kidron curgea plin de sânge. Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinlăuntrul templului s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate. rău mare te aşteaptă dacă nu vei asculta sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te de puterea Cerului!”

Pe la timpul acesta treptele de marmură gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul era adus iarăşi la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton aspru, am întrebat pe popor ce vrea!…

,,Moartea Nazarineanului” a fost răspunsul. ,,Pentru ce crimă?”, am întrebat eu. ,,El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea templului. El se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor”.

Eu le-am spus că justiţia Romană nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea. ,,Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”, izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite nu era decât un om liniştit şi calm. ACESTA ERA IISUS DIN NAZARET.

După mai multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am luat o măsură care pentru moment mi se păru că va servi ca să-i scap viaţa: am dat poruncă ca el să fie biciuit, apoi cerând ligheanul cu apă, em m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii, arătând prin aceasta dezaprobarea mea pentru acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu s-au mulţumit decât cu viaţa lui.

În desele noastre tulburări civile eu am fost de mai multe ori martor al furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta. Într-adevăr s-ar putea spune că în această ocazie toate spiritele rele din ţinutul infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulţimea părea că nu umblă pe picioare, ci umblă pe sus, urlând precum valurile unei mări înfuriate. O mare neastâmpărată se întindea de la porţile Pretoriului până la muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături cum nu s-a mai auzit niciodată în istoria Romei.

Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemeni celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie. Eu, Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al acestor oameni cruzi care târau spre execuţie pe nevinovatul Nazarinean.

Toţi dispăruseră din jurul mei. Ierusalimul scosese afară pe locuitorii săi care se înşiraseră pe părţile funebre ce conduc spre Geronica (Golgota). Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe cavaleri, iar sutaşul, pentru a arăta o umbră de putere, se străduia să facă ordine. Eram lăsat singur şi cu inima zdobită şi mă gândeam că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor, decât în puterea omului.

Deodată se auzi un mare strigăt ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care urechea omenească n-a mai auzit-o vreodată. Nori mari, întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit aripa templului şi aşezându-se asupra oraşului, l-a acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de pământ a zguduit totul. Atât de înfricoşătoare au fost semnele ce s-au văzut, atât pe ceruri cât şi pe pământ, încât se zice că Dionisie Acropagul ar fi exclamat: ,,sau că autorul naturii suferă, sau că Universul se sfârşeşte.”

Către ceasul dintâi al nopţii mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată!… Mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt doar agitată, dar şi posomorâtă şi cu feţele întunecate şi mohorâte de disperare. Mulţi erau cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea am văzut pe mica trupă de ostaşi, trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului îşi învăluiseră capul în semn de întristare. Am auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici şi colo se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi şi, când aruncau privirea spre muntele Calvarului, rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.

M-am întors în Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă frământau. Urcându-mă pe trepte se puteau vedea stropii de sânge care curseseră de la Nazarinean.După un timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de femei  plângând, care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar. L-am întrebat ce vrea şi el mi-a zis: ,,Eu sunt Iosif din Arimateia şi am venit să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe Iisus din Nazaret…” I-am zis: ,,Cerinţa ta se va împlini…”

Atunci, primind raportul că Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie împiedicată. Câteva zile mai târziu mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia că Iisus s-a sculat dintre morţi cum prezisese el.

Îmi mai rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului această întâmplare dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate, am început a face acest raport şi, de către ziuă, s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria Dianei, care a venit la urechile mele!…

Aruncându-mi privirile spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupă de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care intona marşul Cezarului. Erau întăririle care mi se făgăduiseră, cele două mii de ostaşi aleşi, şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit toată noaptea. A fost hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune şi frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită şi ca pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească astăzi!!!… Soartă crudă, cum îţi baţi joc de soarta muritorilor! Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: ,,S-a sfârşit”.

Acesta este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii Voastre supus, cu respect şi smerenie.

Guvernatorul PONŢIU PILAT.

Făcut în Ierusalim, în a XXVIII-a zi a lunii Martie.

Anul 4147 de la creaţiune.

Raportul lui Pilat (I)

CITIŢI ACEST ARTICOL ŞI VĂ VEŢI CUTREMURA

Uite o mică lecţie de istorie, potrivită cu această perioadă de apropiere a sacrificiului Mântuitorului, pe care o trăim cu emoţie intensă! Este Raportul scris de Pilat (guvernatorul Iudei) către Tiberiu (împăratul Imperiului Roman), imediat după Răstignire…

Raportul lui Pilat a fost găsit în una din bibliotecile Vaticanului de către un student german care se afla la Roma pentru studii teologice. Dar studentul acesta nu l-a găsit prea important ca să-l copieze. Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani fostul student să-i povestească despre el unui englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a convins pe tânărul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în posesia documentului Nahan l-a tradus în limba engleză, încredinţându-l unui cotidian de mare tiraj din Anglia.

Către Cezarul Tiberiu, Nobile Suverane, salutare!

Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost în legătură cu Iisus din Nazaret, şi evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter care mă face să vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare că în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea Iudeii.

La sosirea mea în Ierusalim am luat în primire sala de judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficialii lui. La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală!… Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze.

Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni (ciocnire de pahare) cu ei. Eu am crezut că e bine să accept această scuză, dar tot cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se declară duşmani ai cuceritorului şi mi se părea că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul era cel mai greu de cârmuit.Atât de turbulent era acest popor încât eu trăiam mereu cu frica să nu izbucnească în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei nu aveam însă decât o mână de soldaţi şi un sutaş.

Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.

Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea – a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis. La început mă temeam că acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât al evreilor.

Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a părut că este Iisus. Era tocmai ce mă aşteptam să văd, atât de mare era deosebirea între El şi ascultătorii lui. Părul şi barba aurie îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele întunecate.

Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie care s-a ascuns în Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic, de toată încrederea.

Când am sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de la Iisus la Siloan. El mi-a zis: ,,Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor ceva ce ar semăna predicilor lui Iisus. Unul dintre evreii răsculători, din care sunt atâţia în Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut Cezarului; Iisus a răspuns: “daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce se cuvin lui Dumnezeu”.

Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era tendenţios şi nici răsculător şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandat pretorian. Dacă s-ar întâmplat însă, ferească-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi prea marii indulgenţe pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabil nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc ,,Providenţa”, prin care să vină peste noi această soartă şi destin. Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogaţi şi puternici, într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi de acasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.

Fariseilor şi cărturarilor le zicea: ,,Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”; alteori, indignat de îngâmfatele lor postiri şi dăruiri ale bogaţilor, le spunea că ,,doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru prima oară când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei ,,profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!

Conduita mea a fost aprobată de senat şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel eu nu eram în stare să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau o măsură care făgăduia de mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare. Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit.

Precum ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic, amestecat cu sânge roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor;mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru şi când am dat cu ochii de el mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am sosit!

Câtva timp eu am rămas încremenit şi priveam cu admiraţie, respect şi frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om necunoscută numeroşilor pictori şi sculptori care au dat forme şi figuri la tot felul de zei şi eroi.

,,Iisuse…”, i-am zis în cele din urmă şi limba mea gângăvea ,,…Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate majestoasă, care te ridică mult mai sus, deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate de care te bucuri şi tu, atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi şi a căzut victimă lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă în contra ta şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei…”

Nazarineanul însă a răspuns liniştit: ,,Prinţ al pământului, cuvintele tale nu ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna. Adevăr îţi zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele celui drept va fi vărsat…”, continuă el cu emoţie.

Eu i-am zis: ,,Tu eşti mai preţios mie pentru înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii aceştia şi îngâmfaţii farisei, care abuzează de libertatea dată lor de Roma, complotează împotriva Cezarului şi ne ţin într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în lână şi piei de oaie. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare…”

Cu nepăsare şi clătinându-şi capul, cu un har şi un zâmbet dumnezeiesc, Iisus îmi ripostă: ,,Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui drept este acolo…”, zise el arătând spre cer, ,,…ceea ce este scris în cărţile profeţilor, trebuie să se împlinească!”

,,Tânărule…”, i-am spus eu pe un ton moale, ,,…tu mă obligi ca simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă. Siguranţa provinciilor mele, care este încredinţată îngrijirii mele, cere asta. Trebuie să arăţi mai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe alţii, aceasta îţi poruncesc. Fericirea să te însoţească, mergi în pace.”

,,Prinţ al pământului…”, a răspuns Iisus, ,,…nu am venit ca să aduc în lume război, ci pace şi iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii şi o voi întâmpina în supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta de a aresta victima de la picioarele altarului ce ispăşesc”.

După aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele pretoriului. Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, să se răzbune asupra Nazarineanului. Dacă Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în această privinţă, el ar fi ordonat imediat osânda la moarte a lui Iisus, însă el, deşi mândru de cinstirea domniei sale, se temea de senatul Romei, de a nu comite vreo faptă care ar fi putut să-i nimicească influenţa asupra Senatului, astfel nu luă nicio hotărâre.