Parodie la o poezie

OAMENI ȘI ARBORI

Sunt mari diferențe între oameni și arbori,
Deși împart aceeași planetă fecundă,
Primii sunt mai sensibili la fenomenele naturii,
Se ascund de ploaie și se îmbracă gros iarna,
Se adună în grupuri și își marchează terenul,
Lăsând în urmă reziduri și cioate însângerate.

Copacii stau răbdători în același loc,
Indiferenți la orice furtună,
Se înfofolesc primăvara și se dezbracă în răcoare,
Îmbrățișează pământul cu rădăcinile
Și îmblânzesc soarele cu ramurile.

Unii oameni ar vrea să fie ca arborii,
Cu aceeași tărie și răbdare de invidiat,
Să se înalțe cât mai sus spre cer
Și să cuprindă întreaga zare.

Uneori, copacii ar vrea să fie ca oamenii,
Doina lor de jale să răsune prin cuvinte,
Să le crească picioare pentru a fugi
Din calea celor care vin să le taie trunchiurile.

Petru Racolța (”Graiul Maramureșului”, 2 aprilie, 2022)

24 de poze fantastice cu arbori care arată ca niște eroi din povești și desene animate! - Fasingur

 

OAMENI ȘI ARBORI (un roman)

Nu sunt mari diferențe între oameni și arbori,
Cel puțin la noi în România, în general,
S-a spus despre noi de mai multe ori,
Chiar în versuri, că suntem un popor vegetal,
Capabil doar de o revoltă în propria ogradă*,
Și asta doar așa, ca vecinii să o vadă.

Pământul ar putea fi o Planetă Paradis
Dacă oamenii chiar oameni ar fi
Și arborii ar fi arbori precis,
Iar printre oameni nu s-ar mai găsi
Și oameni-salcie, cum s-a mai scris.

Oamenii aceia se cred cu tărie salcie plângătoare,
Iar alții, cu aceeași tărie se cred arbori de cauciuc,
Așa că să nu vă fie de acum cu mirare,
Dacă ei nu vă vorbesc, ci doar vă privesc năuc.

Însă arborii oameni nu se pot visa,
Dar de-ar putea și-ar deveni, n-ar fi în zadar,
Cu siguranță uscăturile și le-ar îndepărta
Și-acum am avea un popor de oameni-stejar!

Parodie de Lucian Perța (”Graiul Maramureșului”, 5 aprilie, 2022)

Răni interioare

M-ai lovit cu o privire
Ca o contondentă frază,
Dureroasă amintire
Care nu se mai tratează.

Am căzut între dileme
Și-am simțit o sfâșiere
Când au răsărit probleme
Și-am pierdut o mângâiere.

Sufăr ca o orhidee
Oropsită de urgie,
Mi s-a scrântit o idee
Și mă doare-o nostalgie.

Inima-i cea mai rănită,
Prin vene tot sângerează,
Iar sufletul se agită
Și neîncetat oftează.

Dorul stă să mă omoare,
Dar ar fi tămăduire
Dacă data viitoare
Mă vei privi cu iubire.

 

 

 

 

Parodie la o poezie (2)

Fețele dragostei

( parodie de Lucian Perța)

M-ai întrebat, cititorule, cât de mult iubesc
Poezia și eu ți-am arătat nemărginirea.
Pentru ea și pentru epigramă simt că trăiesc,
Pe colinele lor mi-e iubirea.

Mi-am ales cuvintele cu mare grijă
Din fondul principal de cuvinte al limbii române,
Să fie sentimentelor poetice strajă,
Sperând că prin poezie în suflet îți vor rămâne.

Dar n-a fost așa, tu ai crezut adeseori
Că doar niște pioni sunt cuvintele mele
Pe o tablă de șah pe care se joacă în nori
Cei cu capul în nori și în stele.

Poezia mea e de fapt ca o fetiță care
Visează pentru alții, pentru cei ce asta nu pot,
Noaptea rază de stea, ziua rază de soare,
Și, cum spunea doamna profesoară Milaș, fiind peste tot.

Știu sigur că tu, cititor, o vei găsi
Și-i vei gusta ființa și eleganța,
Nu mă descurajez, nu e departe aceea zi
Că, iată, acum a găsit-o și Perța!

Din ”Graiul Maramureșului”, 6 aprilie 2021

Parodie la o poezie

Inima nu comunică prin cuvinte (parodie de Lucian Perța)

Am întrebat o sută de intelectuali de acum ce e poezia
Și am primit doar câteva răspunsuri închegate,
Am întrebat apoi munții și codrii și câmpia
Și am primit răspunsuri nenumărate.
Vezi tu, Petre, mi-au mai zis munții,
Poezia e și acel ceva prin care
Cuvintele adunate în cutele frunții
Intră în stare de armonizare
Cu tot ce e în jur și cu inima ta,
Dar inima nu comunică prin cuvinte
Și atunci ea va încerca
Să comunice doar prin ritmul muzicii stârnite
De ele, muzică pentru suflet și cuget.
În metamorfoza aceasta stă
Frumusețea ei și toată esența.
Dar desigur, mai multe explicații îți dă
În problema asta, de-i ceri… Lucian Perța!

Imagini pentru imagini cu inimioare

Sursa: „Graiul Maramureșului” din 26.03.2019

Mor actorii

Mor actorii – versuri de Adrian Păunescu

Ce se-ntâmplă seamănă teribil
Unui zbor cu foarte multe goluri:
În această țară mor actorii
Regretați de propriile roluri.

Tineri și bătrâni, la garderobă
Vin să-și lase cea din urmă haină,
Programați să intre în spitale
Ca să poată să se stingă-n taină.

Nu mai vor aplauze și bisuri,
Nu mai vor sufleori, lumini și farduri,
Ar mai zăbovi doar ca să-și rupă
Propriile afișe de pe garduri.

Mor actorii părăsiți de public,
Teatrul însuși este o fantomă
Și la catafalc le stau de gardă
Rolurile care intră-n comă.

Ne-au făcut să plângem și să râdem,
În momente bune sau mizere,
Astăzi, cu privirea zăvorâtă,
Ei își joacă ultima tăcere.

Ce ciudat, acum, când mor actorii,
Tragedia ce-au jucat-o moare,
Pentru a afla că fără dânșii
Tragedia noastră e mai mare.

Câinii morții reîncep să latre,
Cinici, pofticioși, nerăbdători,
Se tot sting luminile în teatre,
Noapte bună, domnilor actori!

Femeie, ești frumoasă!

Ești frumoasă când ești tristă,
Ești frumoasă când zâmbești,
Când verși lacrimi în batistă
Și atunci frumoasă ești.

Ești frumoasă când ești goală,
Ești frumoasă îmbrăcată,
Ești, când stai la mine-n poală,
Frumoasă ca niciodată.

Ești frumoasă dimineața,
Ești frumoasă când visezi,
Chiar și când te lupți cu viața
Ești frumoasă, dar nu vezi.

Ești frumoasă când îți pasă,
Ești frumoasă când mă cerți
Nici nu știi cât de frumoasă
Poți să fii atunci când ierți.

Ești frumoasă când vorbești,
Ești frumoasă când respiri
Doamne, ce frumoasă ești
Când mi-alergi prin amintiri.

Ești frumoasă-n vis, în gânduri,
A mea inimă ți-e casă,
Te aștern în aceste rânduri,
Să rămâi mereu frumoasă!

Preluată de pe blogul  Elenei Braga

Fabule mici pentru oameni mari

MICROSCOPICĂ

Când pleca o dată la război un om
I-a strigat o cioară dintr-un vârf de pom:
– Du-te la oștire, pentru țară mori
Și-ți va da nevasta un copil din flori!

Omul, auzind aceasta, n-a mai vrut să plece,
Deci, a fost la urmă, fiindc-a dezertat,
Condamnat la moarte și executat

Morala:
Cine crede tot ce-i spui
Este vai de capul lui.

DOI PRIETENI

Un bețiv, din lumea toată
(Care se numește Lae)
Ce fusese rupt o dată
De nevastă-sa-n bătaie,
Auzind cum că nevasta
Unui prieten i-a cârpit
Și aceluia o palmă,
Foarte mult s-a veselit

Morala:
Râde ruptul de cârpit.

OMUL ȘI RAȚA

Unui om, săracul, într-o dimineață,
I-a murit o rață,
Bietul om, de ciudă, tare s-a-ntristat
Când văzu că-i moartă cu adevărat;
Dar la scurtă vreme, în aceeași lună,
I-a murit și soacra – tot de moarte bună…

Morala:
Să nu pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie –
După întristare, vine bucurie.

CIN’ S-A FRIPT CU CIORBA…

Fratele nevestei unui negustor
A venit o dată pe la casa lor,
Zicând că la noapte, mâine, cine știe,
Are gând să plece în călătorie
Și că prin urmare
Vrea să-și sărute sora la plecare.
– Ba să nu pui gura pe nevasta mea,
A strigat bărbatul, că intri-n belea!
– Și de ce să nu pun gura, măi cumnate,
Când știi că mi-e soră și că eu i-s frate?
– Poți să-i fii și tată!, zice omul scurt –
Cin’ s-a fript cu ciorbă suflă și-n iaurt!

VĂDUVA ȘI PITICUL

Zice că demult, o dată,
Un pitic s-a însurat
Cu o văduvă bogată
Ce fusese măritată
Cu un om mare de stat.
Și-o fi dus ea, altădată, o viață mai tihnită,
Dar la urmă și piticul a făcut-o fericită…

Morala:
Cu muncă și cu răbdare,
Poți face cât unul mare.

GELOZIE

Dacă nu ne-am fi-ntâlnit
(Absolut din întâmplare),
Tu pe altul oarecare
Tot așa l-ai fi iubit.
Dacă nu-ți ieșeam în drum
Ai fi dat cu bucurie
Altuia străin, nu mie,
Mângâierile de-acum.
Ai avea și vreun copil
Care, poate (idiotul!)
Ar fi semănat în totul
Cu-acel tată imbecil.
Dar așa… ce lucru mare
Că-ntr-o zi ne-am întâlnit
Și că-s foarte fericit,
Absolut din întâmplare!

Autor: GEORGE TOPÂRCEANU

La Paști

Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite și mânjite,
Zece ouă înroșite.
Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
– Ce vă este, frățioare,
– Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Stați gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-ați fi ouă…
– Suntem fierte!
Zise-un ou rotund și fraise
Lângă pasca cu orez.
Și schimbându-și brusc alura,
Toate-au început cu gura:
– Pân’la urmă tot nu scap!
– Ne gătește de paradă.
– Ne ciocnește cap în cap
Și ne zvârle coaja-n stradă…
– Ce rușine!
– Ce dezastru!
– Preferam să fiu omletă!
– Eu, de m-ar fi dat la cloșcă,
Aș fi scos un pui albastru…
– Și ru unul violet…
– Eu, mai bine-ar fi să tac:
Așa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac!…

George Topîrceanu – Migdale amare (1928)

Scrisoare mamei

SCRISOARE MAMEI
.
La tine mamă, cum sunt stelele?
De-aici le tot privim strălucitoare,
Acolo sus e cald, e cer senin?
Și, vin și-acolo păsări călătoare?…
Și-acolo mamă florile-nfloresc?
Udate-s tot de ploi sau cresc în glastre?
Și pomii cât de-nalți și mândri cresc…
Le mai udați cu lacrimile noastre?…
Aici se-aprind lumini la Înviere
Sau, poate sufletele noastre ard făclii,
Acolo sus e veșnică lumină…
Ori, sufletele ard doar cât sunt vii?
Tot mai trudești la stative, măicuță,
Fuior mai torci, mai coși pe pânză flori?
Să pui pe masa îngerilor vama,
Că sus în cer, într-una-s sărbători.
Aici ne-mbracă-n floare primăvara,
Ce pomi au înflorit și care nu.
Mai poți să vii de Paști cum ai promis, de nu,
Să vii măicuță atuncea când vrei tu!
E tot mai tristă lumea… cea din lume,
Un fel de Turnu-Babel nepătruns…
Trimit de-aici scrisoare fără adresă,
Dar, neîntârziat aștept răspuns!
.
Sursa: e-mail