Condensate

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* – Iubito, în seara asta, aș fi în stare să îți aduc luna și stelele de pe cer!
– Du și gunoiul, dacă tot ieși!

* Doi prieteni stau de vorbă la o bere:
– De o bucată de vreme, nevastă-mea umblă prin casă așa cum a venit pe lume.
– Dezbrăcată?
– Nu, urlând!!!

* Proprietăreasa către chiriașă:
– Ce s-a întâmplat de nu vă mai vizitează fratele?
– Cred că și-a găsit altă soră…

* Frizerul:
– Cum să vă tund?
Unguru’:
– Pierdut, cum sunt eu prin țara asta!

* – Tată, o să folosesc vreodată în viața reală formulele pe care le învăț la matematică?
– Bineînțeles. Într-o zi, va trebui să-ți ajuți copilul la teme.

* – Tăticule, aș dori să ajut un om în vârstă. Îmi dai niște bani, măcar trei-patru lei?
– Da, băiatule, bravo, e un gest foarte frumos. Uite, ia zece lei. Unde e omul acela sărman?
– Pe trotuar, la colț. Vinde înghețată.

* Ce bine e să te trezești la 7. Ai mai mult timp la dispoziție să faci nimic.

* O bătrânică se pregătește să dea ortul popii. Bea doar lapte, dar copiii au hotărât să-i adauge și puțin whisky, zilnic mărindu-i doza și scăzând cantitatea de lapte. Peste o lună, când în pahar era doar whisky, bătrâna l-a băut, s-a ridicat din pat și a spus: NICIODATĂ SĂ NU VINDEȚI VACA ASTA!

* Cred că nici la noapte nu dorm… mă chinuie o întrebare: oare ce rol are moțul de la fes?!

* O să mă înscriu la ”Românii au talent”!
Am așa un talent de a enerva omul, că n-am cum să nu câștig…

* Bărbații se tem să nu fie înșelați, iar femeile se tem să nu fie prinse.

* – Părinte, sunt păcătoasă…
– Bei?!
– Beau, dar nu-i mai bine întâi să mă spovedesc?

* Dacă o femeie e supărată, ia-o-n brațe și spune-i cât e de frumoasă.
Dacă începe să mârâie, du-te la o distanță la care să te simți în siguranță și aruncă-i ciocolată.

* ”Măi oameni buni, m-au zăpăcit ăștia tineri cu sexul și cu durata lui. Că ești ultima măciucă de bărbat din lume dacă nu poți 5 numere, 38 de flotări între ele și 11 masaje într-o noapte. Păi să fiu al naibii, de ce nu aș dormi mai bine! Nici la olimpiadă nu se cere așa competență fizică. Ce încerci să demonstrezi în atâtea ore, nene? 3 minute maxim e tot ce pot să ofer… atâta durează o repriză de box la categoria grea. Pe vremuri eram mai sprinten, recunosc, dar acum dau și eu din amintiri mai mult, mă lasă inima dacă încerc să fac pe nebunul. 3 minute, pupic pe frunte, un ”a încuiat ușa?” și somn ușor, tată. Atâtea sclifoseli…”

* – Te-ai epilat, draga mea?
– Ești depășit! Nu se mai spune epilat, ci flocdown.

* Un ungur, înecându-s în mare, a uitat cum se spune în română cuvântul ”ajutor” și striga:
– Me scald ultima date!

* – Când te măriți?
– Doi mi-au propus și încă nu știu… mă mai gândesc.
– Și ce gospodărie au?
– Unul are 25 ha, altul 25 cm.

* Nu există persoană mai sociabilă decât un fumător fără brichetă!

* Azi-noapte am visat că am mâncat 5 kg de vată pe băț.
Na… dimineață ce să vezi… lipsea perna.

* – La fiecare întâlnire, logodnicul meu vine nebărbierit! Ce aș putea face?
– Ai încercat vreodată să fii punctuală?

* Cică incendiul de la Arhiepiscopie ar fi fost provocat de priza casei de marcat, aceasta fiind prea solicitată.

* Ați observat și voi că, de fiecare dată când te oprește poliția, te întreabă dacă ai băut?
Dar unu nu te-ar întreba: ”Ai mâncat, ești bine?”

* Oktoberfest este sărbătoarea când germanii încearcă să bea la fel de mult ca românii în weekend.

* Cea mai bună metodă de a determina un bărbat să facă ceva este să îi spui că e prea bătrân pentru asta.

* – Vecină, îmi împrumuți și mie mătura?
– Îmi pare rău, dragă, dar și al meu se întoarce tot acum de la cârciumă.

* Europa e șocată că va rămâne fără curent.
În România sunt sate care ar fi șocate dacă s-ar băga curent.

* Atâta timp cât nu-ți pasă unde ești, nu te poți rătăci.
(Armata rusă)

* Femeia de serviciu de la Muzeul de Artă Contemporană întreabă în fiecare zi:
– Asta e artă sau o arunc?

* Alcoolul nu te ajută să găsești răspunsul, ci să uiți întrebarea!

* – Fiule, de unde ai bicicleta?
– Am făcut schimb cu Andrei.
– Ce i-ai dat în schimb?
– Un pumn în față.

* S-a aflat de ce nu prea avem dinți.
Pentru că ani de zile ni s-a dat rest în caramele la chioșc.

* Tradiția spune că dacă vrei să ai parte de sex pe lumea cealaltă, pe lumea asta trebuie să dai sex de pomană! 🙂

* – Iubito, în 5 minute ajung acasă, ce avem la masă?!
– Scaune.

* – Bună! Ți-a spus cineva astăzi ce om frumos ești?
– Nu!
– Asta e! Poate mâine!

* – Ești drăguț când ești beat.
– Și tu ești drăguță când sunt beat.

* Cea mai tare declarație:
– Arăți de parcă aș mai bea ceva.

* – Am mâncat șase sarmale ca să nu mă doară stomacul de la medicamente.
– Ce medicamente iei?
– Picături de urechi.

* Ești cu adevărat sărac atunci când ajungi să-ți cumperi mâncare cu banii de băutură!

* – De ce plângi, iubi?
– Am gătit și eu prima dată în viața mea și tu ai dat mâncarea la câine.
– Lasă că ne luăm alt câine.

* Ieri am cumpărat un prezervativ fosforescent…
S-o fi văzut pe vecina mea cum s-a luminat la față!

* Nu trebuie să ne fie frică de un eventual război. Fiind în NATO, vom face o formă mai ușoară!

* Cum să fie românii rasiști când jumătate muncesc la negru?

* Având în vedere numărul tot mare de femei la volan, în curând bărbații vor face trotuarul.

* Louis Vuitton a anunțat că în Mamaia sunt mai multe genți de acest fel decât au produs ei în ultimii 10 ani…

* Sunt atât de dator, încât nu am mai fost nici în parc de 2 ani. Îmi e frică de bănci.

* Un soldat trimite acasă un pachet cu o grenadă și un bilet: ”Mamă soacră, dacă tragi de cuiul ăsta, primesc învoire o săptămână!”

* Nu contează cât de bun ești la pat, femeia țipă mai tare când vede un șoarece.

Fructul interzis: Epilog

O admiram pe mama cât de bine a reușit să treacă peste pierderea bărbatului cu care a trăit patru decenii. Nu s-a plâns de singurătate sau greutăți, ci le-a luat în piept și le-a pus la pământ. Pământul era de fapt și partenerul ei de viață, petrecând trei anotimpuri din an cu sapa în mână și munca în grădină. Iarna, după ce termina de dereticat prin casă, iar mâncarea gătită se răcea pe măsuță, se odihnea și ea în fața sobei cu ușița deschisă, admirând jocul flăcărilor și desfătându-se cu trosnetul lemnelor care scoteau scântei ca niște artificii. În acea perioadă, se bucura de vizita unui verișor de-o seamă cu ea, cu care depănau amintiri comune și își aduceau la cunoștință ultimele vești din localitate, din vecini sau din gospodărie.

Noi, copiii ei, o vizitam cât puteam de des și ne minunam de roadele pe care le obținea de una singură, din care avea să ne dea și nouă. Eu o invitam să mă viziteze în Baia Mare, dar și atunci venea încărcată cu mâncărurile mele preferate, iar la plecare îmi lăsa frigiderul plin cu altele, gătite special pentru mine. Doar după aceea avea vreo câteva ore de tihnă plăcută, adormind mereu în fața televizorului, cu un surâs de mulțumire pe chip. Însă casa părintească și grădina o chemau să revină unde-i era locul și să stârpească buruienile apărute între timp. Și față de mărul din capătul grădinii avea o afecțiune mai mare, după ce i-am povestit în amănunt ultima discuție pe care am avut-o cu tata. Zăbovea adesea în fața lui – mai ales când era încărcat cu fructe -, încercând parcă să înțeleagă care îi e rostul și când avea să se împlinească. Am rugat-o să nu dea cantități mari de mere fără să se consulte cu mine și să hotărâm împreună dacă e persoana potrivită.

În primul an după moartea tatei, a venit la noi un bărbat din județul Satu Mare. Era oșean și auzise că la noi sunt mere frumoase, bine aromate, iar el ținea foarte mult să aibă ceva deosebit, indiferent de preț. Era duminică și astfel l-am putut întreba personal la ce-i sunt de trebuință atâtea fructe, pentru că aveam sute de kilograme. A răspuns cu nonșalanță, de parcă nu ar conta – din moment ce mă plătește bine -, că o să le consume ca atare o parte, iar din restul o să facă o pălincă din care nu a mai gustat nimeni. Nu mică i-a fost mirarea când i-am spus că nu ne interesează oferta, oricât de mulți bani ne-ar da.

S-a întâmplat ca în anul 1988 să fiu iarăși acasă când ne-a căutat un tânăr din Sighet, tot cu o propunere tentantă. Omul avea intenții bune pentru familia lui, iar dorința de a face suc din cea mai mare parte a merelor părea că mă poate convinge să i le vindem. Am cugetat mai multe minute și m-am rugat să nu fie o greșeală faptul că l-am refuzat și pe el. S-a mirat, la rândul său, cum de nu accept o sumă atât de mare, mai ales după ce a văzut modestia în care trăiam. Nici eu nu știam pe cine aștept, dar eram convins că mă va ajuta un semn, o împrejurare aparte sau măcar o previziune.

Toamna anului 1989 a venit cu altă repartiție pentru o garsonieră nouă, într-un bloc proaspăt ridicat tot pe strada Luminișului, de unde plecasem la dorința lui Lili. Era o locuință ceva mai mică, la etajul trei, însă nu mai trebuia să pornesc mașina în fiecare zi sau să merg doi kilometri cu triciclul. Nici aici nu aveam încălzire centrală, dar scăpam de igrasia în care am trăit aproape patru ani, de parterul rece, de țiganii imprevizibili și de amintirile triste pe care mi le trezea acel apartament. Eram convins că și mamei o să-i placă mai mult să mă caute în acest cartier și într-o cameră mai primitoare, încălzită cu aragazul și cu inimile noastre. Cel puțin Rodica s-a arătat încântată de schimbare, iar pe copii îi simțeam și mai aproape.

Iarna a venit atunci pe nesimțite, fără frig și ninsori, astfel că nici nu ne-am dat seama cum de am amânat atât de mult să recoltăm merele. Poate și aceasta a fost cauza pentru care trunchiul lui schilod nu a mai rezistat la greutatea fructelor, mai multe ca niciodată. L-am găsit doborât la pământ, când m-am dus cu soră-mea, cumnatul și nepoțica Veronica în vizita săptămânală. Era un motiv de tristețe, dar mă gândeam dacă nu cumva acesta era și semnul pe care-l așteptam. Deocamdată trebuia să culegem toate merele de pe ramuri și să depozităm câte mai puteam în fosta bucătărie de vară, ascunse în spatele unor materiale de construcție. Părea o treabă ușoară dacă nu trebuia să mai folosim scara, dar fructele erau multe și ascunse în coroana mare și deasă, cum nu am mai văzut la vreun alt pom. Ne-am apucat imediat de treabă și eram conștienți că vom fi obligați să continuăm tot așa și în sfânta zi de duminică, iar pentru asta i-am cerut iertare Celui de Sus.

Cred că Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunile, ba chiar ne-a răsplătit a doua zi, cam pe când ieșea lumea din biserică. Nu cu mult după ce a sosit mama de la slujbă, a parcat la poartă o Dacie Combi albă, din care a coborât un bărbat îmbrăcat într-un costum elegant, cu ochelari de intelectual și un chip care inspira respect. Se vedea de la o poștă că nu-i de prin părțile locului, iar acest aer aparte m-a făcut curios din prima clipă. Tocmai terminaserăm de mâncat și ne pregăteam să plecăm în grădină, unde mai aveam câteva ore de cules. Era o vreme de toamnă blândă, cu toate că intram în cea de-a doua decadă a lunii decembrie, iar asta se vedea și în hainele mai subțiri de pe noi, inclusiv ale necunoscutului intrat în curte.

– Aici locuiește familia Racolțea?, a întrebat el când ne-a văzut coborând pe rând cele trei trepte ale casei.

– De fapt e Racolța, dar cred că de noi e vorba, am ținut să-l corectez și să-i atrag atenția asupra mea.

– Așaaa, vă rog să mă scuzați, a reacționat el cu politețe. Dumneavoastră aveți niște mere mai altfel, despre care s-a dus vorba în toată țara?

– Am avut, dar nu mai sunt, că ne-au tăiat pomul, s-a grăbit mama să ne pună la adăpost de orice pericol.

Îi înțelegeam teama de securiști, dar instinctul îmi spunea că ei umblă cel puțin câte doi, ca milițienii. Bașca faptul că omul acesta părea amabil, cu un glas plăcut și un caracter de bună credință.

– Dar de ce întrebați și cine v-a trimis la noi?, am vrut eu să-i cunosc intențiile.

– Vreau să-mi dați mie toate fructele, deși nu am bani să vi le plătesc. Bineînțeles că vă rog cât se poate de călduros.

Am rămas muți de uimire în fața unui tupeu atât de mare. Soră-mea a fost care a izbucnit prima:

– Știți dumneavoastră, domnule…?

– Mărgineanu Constantin mă cheamă. Mă scuzați că nu m-am prezentat de la început.

– Ei bine, domnule Mărgineanu, a continuat Doinița, noi am refuzat persoane cu sume mari…

– Stați așa!, a intervenit atunci mama. Parcă îmi amintesc de un domn din București care ne-a căutat în urmă cu vreo douăzeci de ani. Cred că avea același nume și semăna bine cu dumneata.

– Aveți o memorie bună, doamnă. Era tata, cel care a descoperit calitățile acestui pământ și apoi al merelor.

”Acesta trebuia să fie cel mai clar semn pe care-l așteptam”, mi-am zis în gândul meu.

– Cred că pe dumneavoastră v-a așteptat mărul până să se prăpădească, i-am zis bucuros în timp ce-i strângeam mâna. Mai spuneți-mi ce vreți să faceți cu roadele lui.

– Să le ofer pur și simplu oamenilor de pe stradă, ca și cum dăruiește lumea flori. Sunt profesor și am destui elevi care vor fi bucuroși să mă ajute în această misiune.

– Merele sunt ale dumneavoastră, după ce le culegem și pe celelalte de pe ramuri. Dacă ne ajutați la recoltat, vă vom ajuta și noi să le încărcați.

– Cum așa?!, a intervenit cumnatul. Atâtea mere… pe gratis?

Am zâmbit și i-am răspuns privindu-l cu un înțeles aparte:

– Crede-mă că merită, Ioane. Aceste mere nu sunt doar ale noastre, chiar dacă s-au făcut aici.

Profesorul s-a dovedit îndemânatic în munca alături de noi, iar din gura lui am aflat răspunsul la alte întrebări pe care nu am apucat să le punem. Ceaușescu a trimis la analize unul dintre merele noastre, iar doctorului Mărgineanu i-a revenit sarcina să-i comunice rezultatele. S-a dovedit că merele au darul de a curăța creierul de influențele nocive depozitate de-a lungul evoluției umane, generând endorfine care stimulează calități esențiale, cum ar fi adevărul, curajul, acuratețea în gândire și onestitatea. Această descoperire nu a fost deloc pe placul președintelui, fapt care a dus la întemnițarea imediată a cercetătorului. Familia nu a știut nimic de el, până în urmă cu două săptămâni, când au primit trupul lui rece. Șocul și durerea au fost aproape insuportabile, dar a intervenit o minune prin care au prins parcă putere, chiar dacă părea lugubră. Chiar înainte de a-l așeza în sicriu, bătrânul a deschis ochii, și-a prins fiul de mână și a mai apucat să zică: ”Du-te în Seini. Acolo crește adevărul într-un pom cu mere. Împarte-le…” După care a închis ochii definitiv.

Pe măsură ce ne vorbea și noi îl ascultam, ne-am dat seama că el trebuie să ducă adevărul mai departe, fiindu-i chiar recunoscători pentru rolul asumat. Seara, am terminat și de încărcat lăzile cu fructe, mulțumiți că am avut loc pentru toate, după ce am eliminat un rând din scaunele mașinii. L-am invitat pe domnul Mărgineanu la cină, dornici să povestim mai multe, însă ne-a refuzat motivând că-i mai bine să circule noaptea până la destinație.

– Nu v-am întrebat în ce localitate le duceți, mi-am amintit eu în ultimul moment.

– La Timișoara profesez eu, deci acolo le voi împărți. Poate vă trimit vești, numai să fie de bine!, ne-a spus el în timp ce urca la volan.

Era zece decembrie, 1989. După câteva zile, am auzit că în Timișoara a început să se revolte lumea împotriva comunismului, iar merele trimise acolo ne-au subjugat gândurile. Apoi, a circulat zvonul că s-au văzut copii care au împărțit mere soldaților care trebuiau să tragă în mulțime. Cei care le-au gustat, au lăsat armele și s-au aliat cu revoluționarii. Domnul Mărgineanu ne-a trimis o fotografie cu mulțimea ieșită în stradă, care avea pe spate doar un singur cuvânt: ”Mulțumesc!” De atunci nu am mai auzit de el, dar tot mai aștept să răsară un alt pom ca acela pierdut și insuficient pentru a îndrepta atâta amar de lume.

Fructul interzis (24)

continuare

Mi-am dat seama că toți colegii și-au îndreptat privirile spre mine, curioși să vadă cum voi reacționa la o veste atât de mare; după ce au fost martori la manifestările de suferință provocate de plecarea marii mele iubiri, prin lacrimi care nu puteau fi ascunse și un chip îndurerat, timp de mai multe luni. Acum, când mă vedeau restabilit, intervenea trecutul să-mi deschidă rana cea profundă și să elibereze sentimente adânc îngropate, însă niciodată uitate. Eram încredințat că dezamăgirile iubirii se vindecă tot prin iubire, Rodica fiind cea care mi-a oferit un nou început în această privință, mai puțin trepidant, dar mai fierbinte și benefic, ca un balsam pentru inimă. Pe lângă acest sprijin în confruntarea care mă aștepta, mă influențau știrile primite de la șoferii intreprinderii noastre, care au văzut-o pe Lili lucrând ca sezonier pe câmpiile întinse ale județului Arad, cu parteneri pe care-i schimba frecvent după ce suporta bătăi de la precedentul.

Dacă această revenire printre noi s-ar fi produs în urmă cu doi ani, aș fi sărit instinctiv de pe scaun, ca să o întâmpin primul la intrarea în atelier. Acum însă, mă dominau alte emoții, din care frica se făcea cea mai simțită. Temerile mele s-au adeverit când pe ușa atelierului am văzut intrând cu pași șovăielnici două femei micuțe, cu un zâmbet timid pe chipuri. Soacra mea arăta la fel cum o știam și ne-am îmbrățișat cu aceeași căldură ca la ultima despărțire. În schimb, Lili părea o stafie a femeii strălucitoare pe care ne-o aminteam cu toții din vremurile bune. Tenul îi era mai palid ca niciodată, trupul scheletic și chipul îmbătrânit de parcă ar fi trecut un sfert de veac. M-a pupat și ea pe obraji, i-a salutat pe fiecare în parte, afișând un zâmbet care lăsa să se vadă lipsa câtorva dinți din față. Apoi, și-a îndreptat din nou atenția către mine, în timp ce se așeza obosită pe fostul ei scaun de lângă mine.

– Ce surpriză ne-ați făcut!, am deschis eu conversația, încercând din toate puterile să fiu cât mai natural. Cărui fapt datorez această vizită?

O întrebare mai potrivită nu am găsit, dar tot era mai bună decât să tac inhibat. Amândouă au încercat să-mi răspundă deodată, însă mama-soacră s-a oprit pentru a-i oferi fiicei sale satisfacția unei lămuriri.

– Nu-ți amintești că în urmă cu zece ani ne-am căsătorit la starea civilă? Legea mă obligă să-mi schimb buletinul înainte de Crăciun și de aceea am venit, până nu intrăm în iarnă.

A fost momentul când Rodica s-a apropiat de ea și, după ce i-a urat un bun-venit rece, a rugat-o să-i elibereze scaunul de lucru. Lili s-a ridicat cu silă vizibilă, răspunzând cu o expresie malițioasă:

– Până și scaunul mi l-ai luat.

Colega de muncă nu a vrut să rămână datoare și a răspuns răspicat:

– Ce să-ți fac, dragă, dacă l-ai lăsat liber? Cineva trebuia să-l ocupe.

După care i-a întors spatele, îndreptându-și atenția către lucrarea pe care o avea de realizat. Cu un glas domol, soacra m-a întrebat dacă pot să merg cu ele, fiind obosite de drum și dornice să rezolve problema cu actul de identitate. Programul de lucru era oricum spre sfârșit, așa că șeful de echipă a fost chiar bucuros să mă învoiască. M-am schimbat rapid, după care le-am poftit pe cele două femei în parcare și apoi în Trabantul care aștepta să ne ducă la miliția municipală. Ghinionul ne-a însoțit de cum am ajuns în fața instituției, unde Lili a constatat că și-a pierdut sau i-a fost subtilizat portofelul cu acte și bani. Degeaba a căutat prin bagajele cu care au venit, în timp ce maică-sa o certa pentru crasa ei neglijență, ea continua să susțină că a fost jefuită. Singura rezolvare era să le ofer eu banii necesari, iar ea să declare buletinul pierdut, ceea ce a și făcut. După câteva ore de așteptare, au revenit amândouă la mașină și am pornit prin oraș pentru câteva cumpărături, mai ales că aveam oaspeți atât de însemnați. Ultima oprire, înainte de a ajunge la locuința mea, a fost la telefoanele publice din piață pentru a o liniști pe Rodica. Știam că nu-i convenea să petrec noaptea cu Lili, însă nu puteam să le las singure și să evit discuția al cărui subiect era lesne de bănuit.

– Hai să dormi la mine și spune-le că vă veți întâlni mâine, mi-a propus iubita colegă.

– Trebuie să lămuresc lucrurile cât mai repede, i-am explicat eu. Fii liniștită, că nu voi dormi cu ea în aceeași cameră, nu aș mai putea să fac așa ceva. Doar la tine mă voi gândi în fiecare clipă.

După încă vreo două minute în care am asigurat-o de loialitatea mea, m-am întors la mașină și am văzut lacrimile pe care amândouă femeile și le ștergeau de sub ochi. Atunci am remarcat că tot ce am vorbit s-a auzit, cabinele telefonice fiind doar la cinci metri de locul unde am parcat.

Cred că soacra – probabil și Lili, deși nu-mi vine să cred – era controlată de emoțiile firești într-o astfel de situație, iar această stare ne făcea insensibili la foamea care ar fi trebuit să ne roadă. Rozalia a fost prima care a abordat subiectul, dornică să clarifice în ce relații vom fi de acum înainte. Cu alte cuvinte, dacă mai suntem sau nu o familie unită și cu speranțe în fericire.

– Peter, m-am ținut de cuvânt și am adus-o pe fata mea acasă, unde îi este locul, mi-a explicat ea cu ajutorul traducerii făcută de Lili. Recunoaște că a făcut o greșeală mare când te-a părăsit, dar îți promite că nu se va mai întâmpla. Tu ești pregătit să o ierți și să o iubești ca înainte?

Răspunsul îl pregăteam de când le-am văzut și era cât se poate de evident, după părerea mea.

– Mamă, țin minte că așa am promis, dacă vine înainte să-i fie desfăcut contractul de muncă. Dar au trecut doi ani în care nu a dat niciun semn, timp în care eu mi-am refăcut viața. Nu pot să o țin acasă ca pe un bibelou și eu să merg la servici în fiecare zi, mai ales după ce mi-a făcut. Nu am uitat când mi-a spus mai demult să fiu mereu cu ochii pe ea, fiindcă-i slabă și lumea-i plină de ispite.

– Ți-ai refăcut viața cu fosta mea prietenă, după ce, la rândul ei, și ea și-a părăsit primul bărbat, a intervenit Lili. Cu ce e ea mai bună ca mine? Tatăl Romanei știe de legătura voastră?

– Și Rodica recunoaște că a greșit când s-a lăsat manipulată de Ionică, dar măcar nu și-a abandonat locul de muncă, de unde a primit un apartament. Toată lumea știe de relația noastră, iar știrea văd că a ajuns până la tine. Cel de-al doilea soț nu e încântat de asta, dar nu-i poate impune nimic din moment ce a părăsit-o și au divorțat.

– Oricine merită o a doua șansă, Peter dragă, mi-a spus cu priviri rugătoare mama-soacră. Pot să rămân cu voi o vreme, până își găsește fata mea un servici și vă reacomodați unul cu altul.

Îmi era milă de biata femeie, însă nu și de nevastă, care se simțea ca acasă și își punea câte un pahar de lichior din sticla tocmai cumpărată.

– Lili a avut a doua șansă când am rugat-o noi doi și Deac să se gândească bine înainte de a da cu piciorul căsniciei. Acum e prea târziu, nu se mai poate face nimic și sunt sigur că tot la despărțire s-ar ajunge. Cu alte dureri pentru mine și pentru dumneata.

Hotărârea mea a rămas neclintită până la capătul dialogului, după care ne-am așezat la mese diferite, pentru cină. În zadar le îmbiam cu mâncare gătită de Rodica sau hrană rece din magazin, ele s-au încăpățânat să mănânce din merindele aduse de acasă. Doar lichior și bere accepta nevasta, deși mama îi adresa priviri de dezaprobare. Pentru noapte le-am oferit patul din dormitor, în timp ce eu m-am chinuit să mă odihnesc pe canapeaua strâmbă, cu un picior rupt, din camera mare. Lili a venit de mai multe ori să mă întrebe dacă am nevoie de ceva – cred că la inițiativa soacrei – însă am refuzat-o de fiecare dată. Dimineață, când am plecat la muncă, le-am lăsat încă în pat, treze și cu gânduri negre, frământate pe tot parcursul nopții. Mi-au spus că vor pleca astăzi, după ce Lili își va primi buletinul și eu mă voi întoarce pentru a-și lua rămas bun.

Ziua de muncă a trecut greu, după orele de nesomn și avalanșa de trăiri neplăcute care nu conteneau să mă încerce. Vedeam foarte limpede că Lili aceasta nu mai era Lili care a fost, și nici nu va mai fi vreodată. Am iubit-o pe cea din trecut, în schimb ce asta îmi era o străină care-i purta doar numele și avea aceeași mamă. Când le-am revăzut, în acea după-amiază, erau tăcute și cu bagajele făcute. În ele și-a adunat nevasta hainele pe care le lăsase și încă mai erau bune, ramele cu pozele ei, toate fotografiile pe care le-a dorit și alte lucruri. Înainte de a ieși pe ușă, nevasta s-a mai întors o dată către mine și mi-a spus ceva care m-a impresionat:

– Ai promis că vei scrie o carte despre viața noastră. Poate nu o voi vedea niciodată, dar dacă o faci, te rog să fii bun când pomenești de mine. Amintește-ți momentele frumoase pe care le-am trăit și iubirea pe care ne-am purtat-o.

Am rămas afectat de această ultimă dorință și le-am privit mut cum se deplasează pe jos, purtând bagajele grele. S-au dus în vecini, la colega Eniko, persoana de legătura care le scrisese în detaliu despre legătura cu Rodi și tot ce le interesa despre mine. De aceea au refuzat cu încăpățânare să le duc cu mașina până la gară.

După un an, am aflat că s-a stins din viață soacră-mea, tot din cauza inimii, ca socrul Andraș. După alți șase ani, s-a auzit că Lili ar fi murit din cauza unei bătăi primite de la unul din parteneri. Dar pentru mine ea murise demult.

Culese pe alese

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Iarna anului 2022
– Tată, tată! Avem lupi în bloc!
– Nu, puiule, sunt vecinii care își citesc facturile!

* Cum se face economie la curent în Europa:
– Francezul va stinge lumina o oră în fiecare seară.
– Neamțul va stinge lumina o oră jumate în fiecare seară.
– Românul va aprinde lumina doar ca să vadă în ce s-a lovit.

* Doamne, câți nebuni pe lumea asta…, tocmai vin de la cumpărături și am văzut pe stradă o tipă care vorbea cu pisica. Biata femeie, era convinsă că felina o înțelege! Când am ajuns acasă, i-am povestit totul câinelui meu…, ne-am tăvălit pe jos de râs!

* – Domnule doctor, faceți vă rog ceva cu nevastă-mea, se plânge Ion la psihiatru. Nu mai știu ce să fac cu cele 20 de pisici ale ei. Mirosul din casă a devenit insuportabil.
– De ce nu deschideți geamurile?
– Păi, ar zbura cei 100 de porumbei ai mei.

* Discuție într-un cuplu:
– Iar ai întârziat, măi femeie!
– O femeie frumoasă se lasă așteptată!
– Știu, dar tu ce scuză ai?

* – Gigele, tu ai mâzgălit cartea asta de yoga?
– Da.
– Atunci mergi și deznoadă-l pe tac-tu.

* Suntem un popor stabil:
Proști am fost, proști am rămas!

* Câteva întrebări despre pensionari:
– Câte zile are o săptămână?
– 6 sâmbete, 1 duminică.

– La ce oră se culcă un pensionar?
– La trei ore după ce a adormit în fotoliu.

– Care este cea mai mare teamă pentru pensionari?
– Că nu au destul timp pentru a face ce și-au propus!

– Cum se descrie cel mai bine pensionarea?
– O pauză care nu se mai termină!

– Care este cel mai mare avantaj de a merge la studii ca pensionar?
– Dacă lipsești de la cursuri, nimeni nu îi anunță pe părinți!

– De ce un pensionar spune că nu regretă munca, ci numai pe cei cu care a muncit?
– Este prea politicos pentru a spune adevărul.

– Ce face un pensionar într-o săptămână?
– De luni până vineri: nimic.
Sâmbătă și duminică: restul.

* Sexul oral cu o urâtă este ca alpinismul…
Orice ar fi, nu te uita în jos.

* A venit toamna!
Unii pun murături!
Alții trăiesc cu ele!

* Dacă ar fi trăit Ion Creangă în timpul nostru, ar fi scris ”Amintiri din benzinărie”, ”Rusul păcălit de vulpe” și ”Punguța cu 50 de bani”!

* La un moment dat, Lucifer a venit în vizită în România.
Obosit fiind, a poposit într-o șatră de țigani și a adormit acolo. Când s-a trezit, portofel nu, telefon nu, țiganii nu mai erau și pe el îl chema doar Luci…

* – Cum afli ce crede nevasta despre tine?
– Stingi lumina când își face unghiile cu ojă!

* Doamne dă să-mi fie somn înainte să îmi fie foame!

* – De ce nu lucrezi?, întreabă zidarul pe ajutorul său.
– Îmi tremură mâinile după beția de ieri.
– Bine, atunci cerne nisipul.

* Două babe stăteau de vorbă:
– Mi-am luat un dispozitiv de auz nou.
– Și cât a costat?
– Joi dimineață!

* În ziua de astăzi, sunt o mulțime de escrocherii pe internet, însă pentru doar 19,99 de Euro vă pot învăța cum să le evitați…

* Nevastă-mea tocmai a făcut niște cursuri de pictură.
Lucrarea pentru examenul de absolvire era un bărbat nud. Evident că nu puteam concepe să-i fie model altcineva, așa că m-am oferit eu personal. Datorită talentului ei deosebit, lucrarea a luat, de altfel, nota maximă, însă nu pricep un singur lucru:
De ce naiba o fi intitulat-o ”Natură moartă”?!

* – Dacă aș fi pictor, te-aș picta.
– Frumos!
– Dacă aș fi olar, te-aș modela.
– Superb!
– Dacă aș fi poet, te-aș pune într-un poem.
– Încântător! Dar ce ești, de fapt?
– Sudor. Îți pot închide balconul.

* – Ce înseamnă DB la numerele de mașină?
– Dă București!

* Cum îmi trece săptămâna?
Luuuuuuuuuuuuuuuuuuni
Maaaaaaaaaaaaaaaaarți
Mieeeercuuuuuuuuuuuri
Joooooooooooooooooooi
VineriSâmbătăDuminică

* Auzul meu e atât de fin, încât azi am auzit cum se crapă… de ziuă!

* Azi-noapte, m-am trezit cu caloriferul în pat. Venise să se încălzească și el sub plapumă.

* Cică din greșeli se învață.
Acum… ori nu am greșit suficient, ori nu am înțeles nimic…

* Mi-a plăcut o postare adresată politicienilor noștri:
– În 2024 să vă voteze ucrainenii, că de ei aveți mai mare grijă decât de români!

* – Doctore, am dinții galbeni! Ce pot să fac?
– Pune-ți o cravată maro!

* Unde-i încălzirea aia globală? Nu ne putem racorda la ea?

* – Bulă, cine vă ajută pe voi cel mai mult?
– Bunicul!
– Cum așa, la vârsta lui?
– Face des febră și-l mutăm dintr-o cameră în alta să încălzim tot apartamentul!

* Economie la apă, gaze, electricitate…
Dacă ne mai bagă și Dallas, sâmbătă, de la ora 20… îmi retrăiesc copilăria!

* Dacă într-o bună zi UE se va desființa, noi românii vom rămâne, doar pentru că nu îndeplinim criteriile de ieșire.

* O familie de români se prăbușește cu un mic avion pe o insulă pustie din ocean. Nevasta îi face reproșuri soțului:
– De ce nu ai fost atent la zbor?
– Încercam să-mi amintesc dacă am plătit facturile la gaze și curent și am fost distras!
– Și le-ai plătit?
– Nu!
– Slavă Domnului, înseamnă că or să ne găsească!

* – Vreau să ne despărțim!
– Nu, te rog, jur că nu se mai întâmplă!
– M-am săturat de minciunile tale.
– Inventez altele, promit!

* Toți vor să te vadă bine, dar niciodată mai bine decât ei!

* Am căutat pe cineva de Doamne ajută și am găsit doar de Doamne ferește!

* Râdem și glumim, dar să trecem la lucruri serioase: știe cineva, acum că vine frigul, cum se poartă izmenele sub blugii rupți?

* Un tip se duce la farmacie și cere un bax de prezervative. Farmacistul întreabă:
– Ce faci, dom’le, cu atâtea prezervative?
– Știți, mă duc în seara asta la prietena mea, iar ai ei pleacă la țară și o să ne-o tragem puternic.
Se duce tipul la prietena lui, se așează la masă cu ea și familia ei și rămâne foarte tăcut.
– De ce nu spui nimic, dragă?, îl întreabă prietena.
– De ce nu mi-ai spus că taică-tu e farmacist?!

* Culmea nesăbuinței: să dai drumul la centrală, cu lumina aprinsă și făcând duș singur.

* Ea, înainte de căsătorie:
– Ador că ai simțul umorului, ești atât de amuzant și mă faci tot timpul să zâmbesc.
Tot ea, după căsătorie:
– Totul e o glumă pentru tine, nu-i așa, panaramă ce ești? Mai și râzi tot timpul ca un retardat…

Fructul interzis (24)

Rodica era cea mai frumoasă dintre colegele de muncă pe care le-am avut până la finalul carierei de bobinator. Nu pot uita ziua în care a intrat în atelier pentru angajare, uimindu-ne pe toți cu înfățișarea ei. Avea un trup perfect, bine proporționat și scos în valoare de veșmintele mulate, la care se adăugau celelalte daruri bine întreținute. Părul negru ca pana corbului – bogat și lung până la șolduri – i se revărsa ca o cascadă pe umerii primitori, asortându-se perfect cu ochii ca doi cărbuni în stare să te ardă dacă te prindeau insistând cu admirația. Sânii erau și ei perfecți, iar rotunjimea feselor completau o femeie cu șanse mari să obțină titlul de Miss Maramureș, dacă ar fi intrat într-un astfel de concurs.

Văzând-o în prima zi, ne-am zis cu toții că această făptură delicată nu va face mulți pui într-un atelier ca al nostru, unde trebuie să te murdărești, să ridici greutăți și să înveți meserie. Delicatețea aceea era însă estompată de privirea aspră pe care o arunca celor pe care-i bănuia că o dezbracă în gând, dar mai ales de expresiile dure cu care răspundea la încercările de flirt ale vreunuia. Ne-am prins în câteva zile că nu-i bine să ne punem cu gura ei, iar asta a domolit avântul unor bărbați de a-i intra în grații. Șeful nostru – mare cunoscător în manevrele de culise din spatele angajărilor – ne-a lămurit că-i fiica vitregă a unui ștab de la birouri, care a angajat-o și pe mama Rodicăi într-un atelier de la noi. Mămica era la fel de frumoasă ca fiica, deși trecuse de cincizeci de ani. Tot șeful ne-a spus povestea reală în care acel tată vitreg a făcut schimb de neveste cu adevăratul tată al noii noastre colege, iar rocada s-a dovedit durabilă pentru cei implicați.

Așadar, Rodica nu și-a făcut prieteni printre colegi, deși anii treceau iar ea se încăpățâna să rămână alături de noi. În schimb era foarte apropiată de nevastă-mea și de încă o colegă aventuroasă, pe nume Eniko. Le vedeam cum se adună la cafeaua zilnică și își fac destăinuiri despre care Lili nu-mi dădea amănunte. Într-o bună zi – dacă s-ar fi putut numi așa și pentru frumoasa colegă -, am auzit că și-a părăsit brusc bărbatul, golindu-i apartamentul și luându-l cu ea pe Raul, singurul lor copil. O vrăjise un alt individ să se mute la el, pentru o viață cu mai multă atenție și iubire, așa cum merita o doamnă fermecătoare. Ne-a părut rău de soțul îndurerat – croitor talentat și muncitor – care lucra până seara ca să câștige bani pentru iubita lui nevastă. Probabil că omul nu mai avea timp și putere să-și arate și afecțiunea necesară unei femei ca ea.

Au mai trecut câțiva ani, timp în care s-a deteriorat și relația cu noul soț, tot mai absent de acasă, infidel fără scrupule și violent dacă i se reproșa ceva. Rodica i-a dăruit o fetiță cu numele de Romana, crezând că așa o să-l țină aproape, însă nu a fost să fie. O vizitam uneori cu Lili și îi vedeam ochii în lacrimi, fără sclipirea aceea dură cu care am cunoscut-o. A revenit la lucru mai împlinită la trup, cam cu vreo douăzeci de kilograme, dar la fel de frumoasă și neiertătoare cu noi. Doar șeful își permitea să o atace uneori cu aluzii la alegerile făcute și situația în care a ajuns. Noi ne temeam de replicile tăioase, care ajungeau să conțină și cuvinte greu de redat în scris, similare cu înjurăturile.

A venit și anul loviturilor consecutive pe care le-am încasat, reușind oarecum să îmi revin după câteva luni. Mai ales că, după pierderea părintelui, mama a stat cu mine până la primăvară, alungându-ne reciproc singurătatea și oblojindu-ne rănile. Iarna aceea s-a arătat nemiloasă, Ceaușescu dând dispoziție să se întrerupă circulația autoturismelor, dar eu numai cu Trabantul puteam străbate cei doi kilometri până la locul de muncă. Am riscat, și unul dintre colegii de la birou, tot cu mașină ca a mea, m-a turnat la miliție. Așa s-a făcut că – într-o dimineață geroasă , la ora șase și jumătate – un milițian m-a oprit pe drumul lăturalnic ales tocmai pentru a mă feri de ochii lor, poftindu-mă la secție pentru sancțiuni.

– Fi-ți-ar Trabantul al dracului!, a înjurat el cu năduf. Din cauza ta am fost nevoit să mă scol cu noaptea-n cap.

Firește că tot cu mașina a trebuit să mă prezint la sediu, în fața unui maior mai înțelegător. Mi s-a explicat frumos că, deși sunt nevoit să merg astfel la muncă, nu poate să-mi permită, și trebuie să se găsească o altă soluție. A urmat un telefon dat către intreprindere, iar de a doua zi mi s-a pus la dispoziție o autoutilitară pentru naveta dintre domiciliu și atelier.

Odată cu venirea primăverii, s-au mai făcut schimbări în echipa noastră, fiind angajată nevasta șefului de echipă. I s-a oferit un loc și un sertar pentru scule la bancul în care lucrau numai femei, pe scaunul care-i aparținuse până atunci Rodicăi. Necăjită și derutată de situația în care a fost pusă, o văd că se prezintă în fața mea și mă întreabă dacă poate să ocupe fostul scaun al lui Lili. Nimeni nu îndrăznise să-l ia de lângă mine, crezând că fosta ocupantă s-ar putea întoarce și nevrând să-mi spulbere speranțele. Această cerere neașteptată m-a luat prin surprindere, fără să am pregătit vreun argument plauzibil de respingere a femeii care mă intimida. Ridicatul meu din umeri a fost interpretat ca o acceptare, iar din acel moment m-am trezit că îmi este alături în muncă, în pauza de masă, la cafeaua de dimineață…

Necesitatea de a comunica e caracteristică oamenilor, iar prin asta ajungem să cunoaștem mai bine ce caracter are cel de lângă tine, descoperind adesea lucruri ascunse bine în interiorul lui. La început vorbeam doar despre lucrările pe care le aveam în față, ajutând-o în cele mai dificile, dar pe măsură ce ne obișnuiam unul cu altul am ajuns să glumim, să râdem împreună și să ne mărturisim ce avem pe suflet. Așa am aflat că în spatele privirilor reci și al cuvintelor dure se ascundea o inimă bună, dornică de înțelegere și mângâiere. Probabil că și ea a găsit ceva asemănător la mine, din moment ce era mai zâmbitoare și mai caldă în priviri, cum nu o mai văzusem până atunci la servici. Sunt convins că au contat mult experiențele asemănătoare prin care am trecut în căsnicie, învățămintele pe care le-am acumulat din ele și lipsa unui prieten apropiat pe care o simțeam fiecare.

Au trecut câteva luni în care ne-am bucurat de această revelație, și a venit ziua când am prins curajul să-i propun ceva mai mult decât prietenia, printr-o invitație în apartamentul meu. A râs ca de o glumă și, după ce a coborât din mașina mea, mi-a răspuns că se mai gândește. Era suficient pentru mine, dovedindu-se echivalentul unei promisiuni respectate după puțină vreme. Ne-am iubit cu timiditate la prima întâlnire și ne venea să râdem când ne-am reîntâlnit a doua zi, la muncă. Următoarele experiențe de amor total au fost tot mai intense, cum nu am mai avut parte vreodată. Erau planificate în fiecare sfârșit de săptămână, când venea cu copiii și dormeau la mine, sau mergeam eu în apartamentul lor. Țineam mult la Raul și Romana și simțeam că suntem ca o familie când luam cina pregătită de Rodica, din ingredientele cele mai apreciate pe care le găseam pe atunci.

Se întâmpla ca dorințele iubirii să ne ardă și peste săptămână, iar atunci ne duceam direct în apartamentul meu, pentru câteva ore în care ne bucuram de cuvinte pătimașe, priviri drăgăstoase și plăceri îndelungi. Pentru a ne feri de gura lumii, ne-am înțeles ca nimeni să nu afle de relația noastră, oricât de evidentă ar părea. Colegii nu erau orbi și tăcuți în fața atâtor dovezi, cum ar fi plecările deodată, aceleași zile libere solicitate și privirile languroase pe care ni le trimiteam. Însă noi negam cu tărie că ar fi mai mult decât coincidențe, în pofida oricărei dovezi pe care o aduceau în sprijinul convingerii lor.

Un an se scurge repede și mult mai dulce când iubești pe furate, feriți de ochii lumii și incitați de secretul nostru. Toamna anului 1988 a venit pe nesimțite, însă eu și cu Rodica trăiam mereu în sezonul dragostei, indiferent de anotimp. Într-o astfel de zi, a intrat șeful de echipă în atelier și ne-a captat atenția cu o întrebare:

– Pregătiți-vă sufletește pentru o vizită aparte.

– Ce vizită?, s-au auzit câteva voci. Ne caută directorul?

– N-o să ghiciți niciodată. Vine Lili!

va urma

Fructul interzis (23)

Omul bătrân și bolnav e ca o frunză veștejită în bătaia fiecărei toamne care își așterne bruma rece. Avea tata o vorbă, pe care o mai auzim și astăzi la cei în vârstă și chinuiți de beteșuguri* acumulate în timp: ”Dacă trec și de iarna asta, înseamnă că o mai duc până la cealaltă”. Nu era el prea bătrân la șaizeci de ani, dar cancerul nu ține cont de asta, odată ce s-a făcut stăpân pe tot trupul. Îl vedeam tot mai stafidit la față și cu priviri din ce în ce mai stinse, deși se agăța de speranțele insuflate de mama și doctorul care-l amăgea cât se poate de convingător.

Aș fi vrut să-l vizitez mai des, știind că nu mai are mult până la ”plecarea definitivă”, însă serviciu cu ore suplimentare – inclusiv unele duminici – nu era doar o opțiune pentru mine, ci o necesitate, având în vedere că trebuia să plătesc și CAR-ul lui Lili. Chiar și așa, rămâneam cu un salariu de doi-trei lei, trăind doar din avans și ciubucurile împărțite cu ceilalți colegi. Singurul mod de destindere era pescuitul cu prietenul Mitru, atunci când rezistam să stau o noapte pe malul unei bălți sau al unui râu. Nu era neapărat nevoie să prind ceva, ci doar să simt liniștea și să aud clipocitul apei, iscat de câte un pește care voia să ne provoace.

Nu aș putea uita vreodată atmosfera cu care am fost întâmpinați de mama și fratele Aurel, pe la mijlocul lunii noiembrie. Vedeam pe chipul lor că se apropia clipa din urmă, iar confirmarea a venit când l-am găsit pe tata mai slăbit decât orice om viu și întins fără vlagă pe patul din bucătărie. Ne-a salutat abia auzit, fără să ne poată privi în ochi, de parcă s-ar fi temut la ce ar putea ghici în ei. Eu, cu Doinița, bărbatul ei, Ioan și nepoțica Veronica, i-am adresat câteva cuvinte de îmbărbătare, după care ne-am adunat în dormitor pentru o ședință de familie. Ni s-a spus că părintele nostru a vărsat cu o zi înainte încă o cantitate mare de sânge, iar următoarea hemoragie de acest fel îi va fi fatală. Cu puțin noroc, am putea tăia mâine porcul din coteț, necesar oricum pomenii care va urma. Această treabă pretențioasă îi revenea lui Aurel, cel care moștenise priceperea de la tata și care avea acum ocazia să dovedească ce știe.

Ne-am pregătit sufletește, rugându-ne în taină ca Dumnezeu să-l țină în viață măcar noaptea care urmează, iar El ne-a ascultat dorința. Ziua a început prin mutarea tatei în dormitor, să nu fie stânjenit și îngrețoșat de lucrul cu cărnurile. Era conștient și chiar i se cereau sfaturi în modul de preparare și conservare a fiecărei specialități sau porțiuni din porcul pe care el îl îngrășase cu mâna lui. Toată ziua l-am pândit pe geamul ușii, iar din când în când trecea careva să-l îmbie cu ce era mai bun din mâncărurile pregătite pe rând. A refuzat constant, cu excepția a două înghițituri de creier fript cu ceapă, felul lui preferat cu fiecare ocazie de acest gen.

Seara, s-au adunat la pomana porcului mai multe rude apropiate, din care nu puteau să lipsească mătușa Iuli, alături de fiicele ei și nașele mele Măriuca și Tuții, cu soții lor. Fiecare din noii veniți au trecut să-i spună câteva cuvinte bolnavului, repetând într-una că arată bine și o să treacă peste asta. Când a revenit mama de la el, mi-a spus că sunt chemat la căpătâiul bolnavului, fără să știe care poate fi pricina. Mirarea m-a cuprins și pe mine, de aceea n-am întârziat nicio clipă să-i îndeplinesc dorința, înființându-mă lângă patul de după ușă. În dormitor era semiîntuneric, ceea ce făcea dificil să-i disting complet expresia feței, dar nici vocea slabă nu era ușor de deslușit. A trebuit să mă plec puțin pentru a-i înțelege cererea surprinzătoare, după care am revenit printre curioșii care mă așteptau.

– Tata vrea un măr, le-am trântit vestea ca pe un fenomen pe care nici eu nu-l înțelegeam.

– Un măăăr?!, s-a auzit o rumoare din partea oaspeților.

– Un măr din alea…?, a intervenit și mama, acoperindu-și cu o mână gura căscată.

– Unul dintr-alea… plus un cuțit să îl tai mărunt. Vrea să-l mănânce cu mine.

Privirile mesenilor se încrucișau a uimire, în timp ce mămica s-a grăbit să respecte dorința muribundului, fără să mai ceară lămuriri. Când m-am întors în dormitor, părintele mi-a făcut semn să mă așez lângă perna lui și să-i ridic capul mai sus, pentru a nu se îneca mestecând.

– Vreau să împărțim acest măr și să-l mâncăm împreună, ca răsplată pentru cei care l-au ajutat să apară în grădina noastră, s-a străduit el să vorbească fluent. Tu ai săpat groapa, iar eu am aruncat sămânța, neștiind niciunul care vor fi consecințele. De multă vreme nu am mai simțit gustul și efectele lui, acum nu mai vreau să amân, orice ar fi. Ești dispus să-mi fii alături?

Nici eu nu mai mușcasem demult din merele magice, temându-mă de adevărurile ascunse, care nu ar fi fost bine primite într-o lume a ipocriziei. Mi-am amintit acum și de avertismentul primit aseară de la mama, însă nu puteam refuza dorința tatălui aflat pe patul de moarte. Așa că am tăiat mărul în două și am mușcat din jumătatea mea, iar din cealaltă îi tocam bucățele mărunte și i le duceam la gura părintelui. El le molfăia cu greutate și înverșunare, de parcă ar fi fost vorba de un medicament vital. Mesenii de dincolo și-au pierdut interesul pentru noi, intrând într-o atmosferă cu voie bună și discuții aprinse, de înțeles după ce au degustat tăria din pahare și caltaboșii din farfurii. Zumzetul provocat de ei nu era suficient de mare pentru a acoperi dialogul care a urmat între noi, după ce am terminat de mâncat fructul aromat.

– A fost foarte bună ideea, a mărturisit tata. Deja mă simt cu totul altfel, fără frică de moarte și fără regretele despărțirii de lumea asta.

Replica mea a venit la fel de curajoasă:

– Tată, trebuie să-ți spun că nu mai ai mult de trăit. Îmi pare tare rău, dar s-ar putea ca aceasta să fie ultima discuție pe care o avem.

Ochii mi se obișnuiseră cu lumina slabă din dormitor, așa că am putut vedea surâsul din colțul buzelor lui.

– Acum… știu și eu, dar nu trebuie să fie o despărțire tristă. Tu trebuie să duci mai departe treaba în care am fost implicați, pentru binele multor oameni.

– Care treabă?, am ținut eu să mi se spună clar.

– Mărul acela care seamănă acum cu tine, nu vezi? I-am făcut un sprijin pentru trunchiul îngreunat de poame, ca o cârjă de susținere. Tu ai două astfel de proptele și sunt sigur că vei rodi în felul tău. Ai grijă de merele adunate până se va găsi modul cel mai eficient prin care să-și arate foloasele. Simt că vremea aceea va veni… și atunci adevărul va ieși la suprafață fără să mai poată fi înăbușit. Crede, fiule! Crede!

Eu credeam atunci, fără să înțeleg concret cum s-ar putea ca roadele unui singur pom să influențeze atâția oameni. Credeam, deși vorbele veneau de la un om afectat probabil de spectrul morții, într-o ultimă zvâcnire a judecății. Am simțit cum mâna lui rece și slabă mi-o caută pe a mea și o strânge, ca și cum mi-ar transmite o încurajare. Nu îndrăzneam să adaug nimic și timpul care a urmat mi s-a părut necesar pentru o despărțire anticipată. Când a intrat mama, părintele părea că doarme liniștit, după atâtea ore de neodihnă. M-am alăturat și eu oaspeților, dar gândul meu rămăsese la cele auzite mai înainte, ca o previziune pe care tot încercam să o înțeleg.

Toți oaspeții au plecat până la ora zece, lăsându-ne pe mine și pe mama cu grijile. După ce am mai eliberat masa, tocmai când ne pregăteam de culcare, s-a auzit o bătaie puternică în ușă. Am tresărit amândoi, știind că-i mâna tatei care-și chema nevasta să-i fie alături când își dă sufletul, odată cu ultima eliminare de sânge. Era 15 noiembrie, ora unsprezece fără un sfert. Am aflat spre ziuă că o oră mai târziu a murit și unchiul Aurel, fratele mai mic al părintelui meu și fost șofer la aceeași intreprindere în care lucram și eu.

* beteșuguri – boli

Răstălmăciri

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* – Deci susțineți că v-a violat pe amândouă, în afară de Rodica?
– Da, domnule judecător.
– Dar pe Rodica de ce nu a violat-o?
– Păi, ea n-a vrut!

* Noi nu spunem simplu ”a murit”.
La noi ”a murit” poate fi exprimat:
– Filosofic – ”a trecut în neființă”
– Intergalactic – ”s-a dus la stele”
– Astronautic – ”s-a ridicat la cer”
– Piscicol – ”s-a dus pe copcă”
– Avicol – ” mierlit-o”
– Legumicol – ”a sfeclit-o”
– Oftalmologic – ”a închis ochii”
– Direcțional – ”a ieșit cu picioarele înainte”
– Stradal – ”a dat colțul”
– Cardiologic – ”i-a stat inima”
– Ortodox – ”l-a luat Dumnezeu”
– Neortodox – ”l-a luat dracu”
– Eclesiastic- ”a dat ortul popii”
– Spiritualist – ”și-a dat duhul”
– Reciclabil/ecologic – ”s-a făcut oale și ulcele”
– Imobiliar – ”și-a luat garsonieră cu ușă-n tavan”
– Eroic – ”a sucombat”
– Turistic – ”s-a dus într-un loc cu verdeață”
– Patriotic- ”a închinat steagul”
– Migraționist – ”a plecat dintre noi”
– Conjugal – ”ne-a părăsit”
– Topografic – ”a pornit pe ultimul drum”
– Poetic – ”i-a apus steaua”
– Epidemiologic – ”s-a curățat”.

* Iarna voi asculta Sting
Sting lumina…
Sting gazul…
Și în final o să beau Sting…

* Oamenii sunt prizonierii telefoanelor lor. De asta se numesc celulare.

* – Ce faci?
– Am mâncat și stau un pic întins.
– Da’ ce ai mâncat?
– Un pic de bătaie.

* Înainte de intervenție, dentistul îl întreabă pe pacient:
– Să-ți dau puțin heliu?
– Anihilează durerea?
– Nu, dar va fi amuzant când țipi…

* Nu luați antidepresive și laxative în același timp. Riscați să vă căcați pe voi de fericire.

* Un tip avea o nevastă așa de urâtă încât o lua peste tot cu el. Numai să nu o pupe la plecare.

* Posteritatea va crede că am avut un singur ou. (Columb)

* Când pun mâna pe un roman, nu-l las până nu-l termin! (Cleopatra)

* Când ți-o trage Enelul se numește regularizare!

* – Salut, am să te rog să nu îi mai scrii prietenei mele. Vrei probleme?
– Și dacă vreau…
– Ok, notează: dacă un tren circulă cu 83 km/h, pe o distanță de 877 km, cât timp face până la destinație?
– Gata frate, ușor, ce te-ai enervat așa. O las.

* Blonda către medic:
– Este adevărat că aspirina are efect anticoncepțional?
– Da, dacă este ținută strâns între genunchi!

* Pentru domnul ministru al energiei și al economiei am găsit simbolul ideal… Musca!
Desigur o să vă întrebați de ce. Pentru că mănâncă căcat și zboară fără benzină!

* Ca să sari din avion nu îți trebuie neapărat parașută. Îți trebuie parașută doar dacă vrei să mai sari și altădată.

* Nu mai stați la mese unde se discută despre alții, pentru că atunci când te ridici, tu ești subiectul!

* Mă enervează când întâlnesc persoane în vârstă care au fost cu mine în clasă…

* – Auzi, duduie, vrei să te culci cu mine?
– Auzi, dom’le, io îs femeie serioasă, mie nu mi-e somn!

* – Ioane, tu, ca pescar vechi ce ești, ce părere ai despre femeie?
– Femeia este un pește care se prinde numai cu râmă mare!
– Și dacă totuși nu mușcă?
– Nădești cu mălai, mult mălai…

* Dacă la 15 ani vă machiați ca să umble băieții după voi, la 35 o să umble Scooby Doo și echipa misterelor.

* O femeie i-a dat ”bani de rachetă” unui fals astronaut de pe Stația Spațială, care a mințit-o că o ia de soție, dar nu are cum să ajungă pe Pământ.

* Pe iubita ta trebuie să o placi TU!
Nu părinții tăi, nu prietenii tăi, nu nevastă-ta…

* – Bună ziua! Azi vă vom testa coeficientul de inteligență.
– Ce-i aia?
– Vă mulțumesc! Testul a luat sfârșit!

* Dacă un bărbat își blochează telefonul, îl ține mereu pe silențios, sau cu fața în jos… e pentru că ascunde de tine rețetele de sarmale, piftie și ciulama primite de la mă-sa mare! 😀

* Am ieșit pe terasă și am început să cânt. Vecinii mei îmi aruncau ceapă, roșii, cartofi. Voi cânta din nou diseară. Am nevoie și de carne!

* – Păreți foarte obosit, de ce?
– Muncă, muncă, muncă de dimineață până seara, în fiecare zi.
– De când?
– De poimâine încep…

* Actuale…
1. Un rus este chemat la KGB:
– Explicați-ne de ce primiți regulat pachete din Israel.
– În timpul războiului, am ascuns un evreu.
– Și, ca om sovietic, nu vă e jenă să primiți pachete de acolo? V-ați gândit la viitorul dvs.?
– Da! În casă, ascund acum un chinez!

2. Putin îl întreabă pe Lavrov:
– Cam câți evrei avem noi?
– Vreo trei… patru milioane.
– Și, dacă îi lăsăm să plece, cam câți vor pleca?
– Cred că 10… 15 milioane…

3. Un evreu rus depune actele de emigrare. Este chemat la KGB:
– Ești inginer-șef la o mare intreprindere, ai un apartament în centru, casă de odihnă la mare… Care e motivul plecării?
– Sunt două cauze. Prima este că vecinul meu de sus, când se îmbată, îmi bate în ușă și-mi strigă: ”Când se va termina puterea sovietică, vă vom omorî pe toți”!
– Păi, sunteți un intelectual, știți că puterea sovietică nu se va termina niciodată!
– Asta e a doua cauză.

* Tăierea subvenției pentru Biserică tocmai când Mercedes Benz lansează noul Maybach este o lucrare a Satanei!

* Ce înseamnă agonia?
Să ai o singură mână, cu care te ții de marginea unei prăpăstii, și brusc să te mănânce-n cur.

* Doamne, dă-le oamenilor minte!
Iar unora și instrucțiuni de utilizare!

* – Care-i deosebirea dintre frigul de afară și cel din casă!
– Ăla de afară e gratis!

* Întrebare: s-a reglementat procedura de asomare a greierilor sau tot așa, ca în evul mediu, cu papucul?

* Oare dracii au și ei femei sau numai femeile au draci?!

* O blondă!
Caut 17 persoane dispuse să vină la mine să ne uităm la un film. Am vrut să mă uit singură, dar scria 18+.

* Nu știu de ce, dar simt că îmi vine să mulțumesc în avans Olandei că nu va lăsa pe drumuri vameșii și polițiștii de frontieră…

* Un șef către angajați:
– Nu mă priviți ca pe un șef, ci ca pe un prieten care are întotdeauna dreptate.

* Dacă te spovedești, crezi că ești ”curat”?
Ești la fel ca înainte… singura diferență e că mai știe și preotul ce ai făcut…

* Scrisoarea mea către Moș Crăciun:
– Dragă moșule…
– Nu!
– OK…

* Un bărbat beat, dat dispărut, s-a alăturat echipei de salvatori care îl căuta.

* O blondă către altă blondă:
– Mi-am dat două găuri într-o ureche!
– Și… acum auzi mai bine?

Fructul interzis (22)

continuare

Nu îmi venea să cred ce scria pe coala banală de hârtie, nu puteam concepe cum se poate destrăma o căsnicie de opt ani doar prin câteva rânduri așternute în grabă. A trebuit să mă așez lângă radioul pe care nu-l mai auzeam, pentru a nu cădea din cauza amețelii. Sângele îmi urcase în cap, pompat cu putere de o inimă dezlănțuită, poate ca să-mi anestezieze durerea sfâșietoare pe care trebuia să o înfrunt. Mi-au trebuit mai multe minute până ca mintea să-și reintre parțial în atribuții, influențată de sentimente și instincte greu de controlat. Cel mai puternic era acela care mă îndemna să ies imediat afară și să-mi caut iubirea pe toate străzile, ignorând rugămintea ei. Asta ar fi fost oare o dovadă de egoism, o făceam doar pentru interesul meu? O parte din mine mă asigura că era spre binele ei să o găsesc și să o aduc acasă. Mai devreme sau mai târziu, lunile de miere cu noul ei partener s-ar fi epuizat, iar ea ar fi ajuns pe drumuri, fără servici și fără un viitor.

Aveam, deci, un motiv întemeiat să-i ignor rugămintea și să străbat în neștire toate drumurile care mi se arătau, în speranța că o voi vedea intrând sau ieșind de undeva. Am urcat la volan, pornind într-o cursă nebună, fără să mai respect reguli de circulație, să mă gândesc la alte consecințe. Știam că era îmbrăcată în rochia galbenă, de aceea eram atras de această culoare precum taurul de roșu. Întâmplarea a făcut ca, după vreo zece minute de cursă prin cartier, să o văd de departe pe trotuar, alături de un bărbat deșirat cu care se ținea de mână. Am accelerat la maxim, urcând bordura, cu intenția de a-l călca pe hoțul care mi-a furat fericirea. Noroc că a auzit motorul și s-a ferit în ultimul moment, în timp ce Lili a început să țipe. M-am întors scurt pe două roți și am încercat din nou să-l prind pe individ sub mașină, însă iarăși a fost destul de ager să se ferească. Aș fi continuat până la reușită, dacă bărbatul nu s-ar fi strecurat printre blocuri, trăgându-mi nevasta după el.

Eram nebun de gelozie, de furie și de iminența unei vieți fără vreun rost, sentimente prea puternice pentru a lăsa loc judecății. Rătăcirea mea prin zonă a mai durat un timp imposibil de definit, după care am intrat în faza de autocompătimire. Pentru asta aveam nevoie de cineva căruia să mă descarc și de la care să primesc încurajări, iar părinții erau cei mai potriviți. Am ajuns la ei înainte de înserare, într-un hal de deznădejde atât de evident încât au crezut că-i vorba de moartea lui Lili – și nici nu erau departe de adevăr. Le-am povestit totul, după ce am ajuns în casă, iar apoi m-au copleșit lacrimile fierbinți, dese și mari cât boabele de porumb. Plângeam ca un copil, cu capul pe mâinile așezate deasupra mesei, în timp ce mama mă mângâia pe cap, tata murmura ceva neinteligibil, până și pisica încerca să-mi aline suferința, strecurându-se în poala mea. După ce am reușit să mă mai controlez, mi-am ridicat capul, exprimându-mi o mare rugăminte:

– Mămică, eu nu mai pot trăi singur în casa aceea goală. Haide și stai cu mine, măcar câteva zile, până îmi mai trece.

Ea s-a uitat cu regret în ochii mei umezi și mi-a răspuns cu durere în glas:

– Petrucă, m-aș duce în secunda asta, dar trebuie să am grijă de tătâne-tău. E tot mai slăbit după munca prea grea din gospodărie, iar eu trebuie să-i fiu aproape. Dormi la noi, în noaptea asta, și vino de câte ori ai nevoie de sprijin.

Doar atunci mi-am reamintit de boala tatei, iar asta m-a făcut să mă simt și mai lovit de soartă. M-am culcat târziu, fără să gust din cina pregătită pentru mine, dar dimineață eram gata să ajung la timp pentru servici. Mama a ieșit să mă conducă spre mașină și să-mi explice cauza reală pentru care nu poate veni cu mine.

– Tatăl tău a vărsat* zilele trecute aproape un lighean de sânge, însă eu i-am spus că a dat afară ce-i rău, și de acum o să se facă bine. Mă tem că nu mai are mult, de aceea trebuie să înțelegi că nu-l pot lăsa aici, singur. Am auzit că și fratele lui mai mic, Aurel, e internat în spital tot cu cancer. Doamne, cum i-a lovit aceeași boală deodată! Ai grijă de tine și ține cont că există viață și fără Lili.

Mi-am luat rămas bun și am ajuns la muncă în timp, cu aceeași figură îndoliată. Nu eram sigur că vreun coleg a aflat de pierderea mea, de aceea le-am spus scurt că nu știu unde îmi e nevasta și s-ar putea să nu mai vină. Aveam nevoie de lucru, pentru a-mi mai ocupa mintea cu altceva, aveam nevoie și de colegi, să-mi țină companie. Totuși, în pauza de masă, mi-am desfășurat merindele împachetate de mama, după care m-am retras în vestiar și am mai tras o tură de plâns. Cred că am fost auzit, dar nimeni nu m-a întrebat nimic, fiind înțelegători în fața simțămintelor mele. În acea zi, am expediat o telegramă pe adresa mătușii lui Lili, scrisă pentru soacră-mea, în care îi făceam cunoscută nenorocirea. Maistrul și inginerul șef m-au chemat a doua zi să mă întrebe care e situația concretă și dacă nevasta are nevoie de un concediu mai lung, pentru a nu i se desface contractul de muncă. I-am rugat să-i aprobe un concediu fără plată, cât timp permite legea, adică șase luni. Era tot ce puteau face pentru mine și, eventual, pentru ea.

Rozalia m-a surprins când a apărut în cea de-a treia zi, tot atât de deznădăjduită ca și mine. Imediat, am răspândit zvonul prin tot cartierul că Lili e așteptată de mama ei, pentru o simplă discuție între ele două. Telefonul fără fir a funcționat, iar în următoarea seară a bătut la ușă nevastă-mea, cu ochii plânși, însă fermă în hotărârea ei. Nu mi-a acordat nicio atenție, ci s-a adâncit într-o discuție aprinsă cu soacra, timp în care am fugit să-l aduc pe Deac Gheorghe, încă un om care speram să o convingă în a reveni acasă. Intrând în mașină, l-am văzut pe deșirat cum aștepta întoarcerea cuceririi sale, pe trotuarul de peste drum. Nu mai aveam timp pentru el, așa că am pornit-o în trombă spre primul telefon public, de unde l-am sunat pe Ghiță, implorându-l să coboare în fața blocului și să mă însoțească. Era întuneric și cam târziu să iasă din confortul apartamentului, dar mi-a înțeles disperarea și s-a echipat la costum, așa cum îl știam mereu.

La revenirea acasă, mi-am dat seama că efortul de convingere a soacrei nu a dat rezultat. Lili se pregătea să plece, când a dat cu ochii de nașul nostru neoficial, același care ne-a sfătuit și ajutat de nenumărate ori. A fost momentul când mi-a explodat în față.

– Bine că nu-ți aduci toată familia și pe toți colegii! Nu înțelegi odată că nu mai vreau să stau cu tine?

– Nu pot să accept asta fără să-mi explici de ce, i-am răspuns eu cu calm. Eu te iubesc foarte mult și o duceam bine împreună. Spune-mi cu ce ți-am greșit, și voi îndrepta orice ar fi.

– Nu mai pot trăi în casa asta, s-a răstit ea, plină de nervi. Să mă scol zilnic la șase, să merg la un servici care nu-mi place și să fiu și hărțuită pe deasupra.

Ghiță s-a apropiat de ea cu înțelegere, i-a luat mâinile într-ale lui și a vorbit ca un părinte.

– Lili, dragă, cu toți avem un loc de muncă, că ne place sau nu.

– Ți-e ușor să vorbești, tu mergi la un birou, semnezi niște hârtii și dai ordine altora, a răspuns femeia cu o voce plângăcioasă și cu alte lacrimi în ochi. Eu trebuie să ridic motoare, să mă murdăresc din cap până-n picioare și să ascult de alții.

– Fiecare după cum e pregătit și după ce știe să facă, continuă prietenul nostru. Știu că voi sunteți meseriași buni, câștigați suficient cât să puteți merge în fiecare an la mare sau la Băile Felix, după cum ați făcut-o. E drept că la muncă sunt și oameni răi, ca peste tot, dar ai un sprijin în bărbatul tău, în prietenele alături de care lucrezi. Ai o locuință frumoasă, mașină la scară, arăți foarte bine, ești o doamnă cum multe ar vrea să fie. Nu da cu piciorul unei situații de invidiat, doar pentru o pasiune trecătoare și promisiuni fără acoperire.

Nevastă-mea a izbucnit și mai tare în plâns, în timp ce eu credeam că vorbele spuse cu atâta convingere îi vor schimba hotărârea. Mama ei i-a dat o batistă uscată să-și șteargă obrajii și ochii, dar era prea supărată pe ea ca să o mângâie cu vreun alt gest.

– Nimic din ce-mi spuneți nu mă va îndupleca, spunea Lili printre suspine. Lăsați-mă să plec în drumul meu, alături de omul pe care-l iubesc și mă așteaptă afară. Mi-a jurat că mă va trata ca pe o prințesă și mi-a dovedit-o deja.

Degeaba am mai încercat să o mai reținem, în zadar îi explicam consecințele unei aventuri atât de riscante, ea nu mai voia să ne asculte, ci se precipita spre ușa cea salvatoare. Era clar că nu se mai putea face nimic în fața unei femei temeinic îndoctrinate către o fericire himerică, în care credea cu atâta naivitate și neclintire. Soacră-mea nu a mai vrut nici să o privească, însă i-a spus ceva pe ungurește, care s-ar traduce prin ”Nu te mai recunosc. Mă faci de rușine!”

Nevastă-mea a ieșit singură în întunericul nopții și al vieții care o aștepta de acum înainte. I-am mulțumit lui Deac Gheorghe pentru deranj și l-am dus înapoi, după care am revenit la Rozalia, să ne plângem amândoi de milă. M-a întrebat, cu o oarecare încurajare, dacă o voi primi înapoi pe Lili, în caz că o găsește și o convinge să revină lângă mine. Eu am asigurat-o că sunt dispus să uit totul, dacă apare înainte de șase luni, cât durează până îi desface contractul de muncă. Ne-am despărțit după două zile, cu gândul că există încă o șansă de a-mi recăpăta iubirea. Mă uitam în urma trenului care o ducea spre Harghita și mă întrebam dacă tot el va veni la timp cu cele două femei îndrăgite.

vărsat – vomitat

Fructul interzis (22)

Anul 1986 a fost cel mai îndoliat din viața mea. Poate sosise vremea să plătesc pentru fericirea din ultima perioadă, dar, deși știam că va veni cândva scadența, nu bănuiam să aducă atâtea nenorociri deodată. Prima din ele ne-a fost anunțată la începutul primăverii, printr-o scrisoare de la soacră-mea, în care ne anunța scurt și dureros că Andraș s-a stins subit din cauza unui infarct la locul de muncă. Am fost profund afectați de pierderea care rupea astfel un pod frumos de legătură cu familia atât de iubitoare a nevestei mele. Pentru că, odată cu acest eveniment tragic, mama ei nu mai avea voie să locuiască în căsuța din mijlocul pădurii, fiind locuință de servici. Iar faptul că nu am putut fi alături de Rozalia, în această pierdere, ne-a întristat și mai tare.

Mi-am amintit atunci că ultima noastră întâlnire a fost în anul precedent, când ne întorceam din Capitală cu noul nostru Trabant. Eram mândri de bijuteria albă, care strălucea în soarele luminișului, iar socrii împărtășeau cu noi acest sentiment. Ne-am simțit încă o dată ca în Paradis, alături de niște oameni cu chipuri generoase, care ar fi făcut orice pentru fericirea noastră. La despărțire, ne-am oferit cadouri: eu i-am dat lui Andraș ceasul automatic de pe mână, iar el s-a despărțit în favoarea noastră de toate plăcile de vinil, purtând pe ele melodiile preferate, pentru a le asculta pe pick up-ul nostru. Un alt cadou plăcut a fost faptul că Rozalia s-a hotărât să vină cu noi în Baia Mare, încercând astfel senzația de a călători în autoturismul cel nou. Socrul ne-a îmbrățișat cu multă căldură și ne-a însoțit cu privirea până am dispărut printre arbori, de parcă ar fi bănuit că nu ne vom mai vedea niciodată. Un om atât de puternic, cu o inimă atât de mare încât n-a mai rezistat să bată mai mult de cincizeci de ani.

Cea de-a doua lovitură a venit la locul de muncă, după vreo două luni, în timp ce discutam cu un medic și îi probam un incubator pentru bebeluși, căruia i-am rebobinat motorașul. Mulțumit de lucrare și probabil vrând să fie politicos prin a-și arăta interesul, m-a întrebat cu o voce compătimitoare:

– Ce mai face tatăl tău? Încă nu a apelat la morfină?

L-am privit stupefiat și mi-am exprimat mirarea tot cu o întrebare.

– Tatăl meu?! De unde știți că e bolnav?

– Pentru că eu i-am făcut ieșirea din spital. În starea lui e mai bine să-și trăiască ultimele zile alături de familie.

Uimirea mea s-a transformat într-o mare descumpănire, dar păstrând minima speranță că-i vorba de o confuzie.

– Despre ce boală e vorba?, că noi nu știm nimic. Precis vă gândiți la aceeași persoană?

De data asta a fost rândul doctorului să se mire de neștiința mea.

– Îmi pare rău, dar am crezut că ești la curent cu diagnosticul. I-am dat rezultatele și recomandările fratelui tău mai mare, care m-a asigurat că a înțeles cum să gestioneze fazele următoare. Bătrânul are cancer la plămâni în fază terminală și nu cred că mai apucă sfârșitul acestui an.

Această informație parcă m-a lovit în moalele capului, nemaifiind în stare să mă gândesc la altceva. Noroc că era sâmbătă și, imediat după ce s-a terminat programul, ne-am grăbit spre Seini ca să o anunțăm pe mama. Presupun că fratele meu, Aurel, a crezut de cuviință să o protejeze, ascunzându-i iminentul sfârșit, dar eu și cu Lili eram convinși de eroarea acestei decizii. S-a dovedit că avem dreptate, atunci când mămica a reacționat cu calm și înțelegere la aflarea sumbrei vești. Tata era în grădină, căznindu-se să scape de rădăcinile prunilor tăiați și pregătind astfel terenul pentru cultura porumbului de anul viitor.

Curând, a apărut și Aurel, enervat la auzul că marele lui secret a fost deconspirat. Cu greu l-am putut convinge că femeia e obligatoriu să afle ce boală are bărbatul ei, pentru a ști cum să-l îngrijească și a-i putea înțelege toanele inevitabile în această stare. Doar tata nu trebuia să audă că mai are puțin de trăit și să intre astfel într-o depresie care l-ar fi dus mai curând spre moarte.

– De aceea, vă rog să vă abțineți în a mânca vreunul din merele interzise când sunteți în preajma lui, ne-a spus mama, privindu-ne pe rând. Ca nu cumva să vă zboare vreun porumbel din gură. Mai trebuie găsită o cale să înceteze munca grea din grădină, altfel nu rezistă nici până la toamnă.

– Vorbesc eu cu el, a intervenit tot fratele nostru mai mare. O să-l conving că voi termina cu mâinile mele munca pământului și acoperișul de pe grajd.

– Așa să faci, puiuțule!, s-a bucurat mama de oferta lui.

După care am schimbat subiectul, auzind pașii tatei care călcau apăsat pe treptele de la intrarea în antreu. Era transpirat și obosit, cu chipul schimonosit de efort, stare care s-a mai ameliorat când ne-a văzut pe toți în casă. Inclusiv Ionică, bărbatul surorii mele, dar mai ales nepoțica Veronica, nerăbdătoare să-i sară în brațe și să-l pupe. Noi ne uitam la el cu ochi plini de compasiune și tristețe, având grijă să nu ne surprindă privirile sau să ne scape vreun cuvânt nepotrivit. Aurel i-a promis într-adevăr că o să se ocupe de treburile grele, însă nu s-a ținut de cuvânt, iar mama nu l-a putut domoli de la muncă. Omul visa la ziua când va ține în grajd două vaci și câteva oi, hrănite cu mălaiul și iarba de pe propriul teren. Doar era pensionar și avea o viață lungă înainte, credea el. Cu toate acestea, mai răbufnea câteodată cu necaz, însă numai mama vedea și ne spunea apoi nouă în șoaptă. De pildă atunci când l-a găsit pe marginea patului din bucătărie și a întrebat-o:

– Știi de ce e căciula aceea în mijlocul casei?

– Nu am de unde să știu, omule.

– Pentru că eu am aruncat-o! Dar știi de ce?

– Nu…

– De ciudă că feciorul meu cel mare nu a venit nici măcar o zi să mă ajute, așa cum s-a lăudat.

Mama a ridicat căciula, s-a așezat lângă el și a găsit cuvintele necesare pentru a-l calma și îmbărbăta. Apoi l-a îmbiat cu una din mâncărurile lui preferate, în ultima vreme toate cu carne din belșug. Așa îi cerea organismul măcinat de boală, iar eu și cu Doinița căutam să-i ducem ce găseam în Baia Mare și chiar Satu Mare, ultimul municipiu fiind mai bine aprovizionat în această privință. Până spre toamnă, tata a scos toate cioatele din pământul nostru și a acoperit în întregime grajdul, în ciuda recomandărilor noastre.

17 octombrie. Cea mai neagră zi din viața mea era încălzită de un soare blând, vrând parcă să îndulcească surpriza neplăcută care-mi era pregătită. Mă întorceam cu Trabantul de la servici, nerăbdător să-mi întâlnesc nevasta, să-i revăd chipul drag și să mă bucur de compania ei. De trei zile era în concediu medical, cu diagnosticul de viroză respiratorie, situație cu care nu eram deloc obișnuit. Noi apelam foarte rar la medic, iar pe foaie de boală am rămas o singură dată, când am avut amândoi febră mare. De aceea mi se părea o situație anormală și mă grăbeam să ajung în cartierul Vasile Alecsandri, unde ne mutasem în urmă cu un an. Lili m-a convins atunci că e mai bine să locuim într-un apartament cu două camere, din care una o putem ține pentru oaspeți. Cică ar fi cerut mai puțin efort pentru întreținere și am avea spațiu în care să ne desfășurăm fanteziile în decorare și mobilier. Colegii de muncă – dar mai ales colegele – i-au susținut cauza, așa că am acceptat, deși depindeam zilnic de mașină, iar cartierul era renumit pentru sumedenia de țigani care-l populau și făceau scandal.

Autoturismul l-am oprit cu un scrâșnet de roți în fața scării din mijloc, iar eu am coborât vioi de la volan, încuind cu dexteritate portiera. Cele șapte trepte le-am urcat într-un suflet, ajungând rapid la ușa din stânga parterului. Era deschisă – doar eram așteptat -, așa că am ajuns din doi pași pe holul lung și apoi în bucătăria spațioasă. Masa era plină cu vase și ingrediente pentru gătit, iar pe scaunul de alături era așezat aparatul de radio cu tranzistori. Un cântec de inimă albastră răsuna în acel moment, de parcă ar fi fost pregătit pentru mine. Tot pe scaun, pe o hârtie mare – ca să fie vizibilă la prima vedere -, se găsea biletul scris de Lili, cu mâna tremurândă și litere mari: ”PETRU, iartă că te părăsesc pentru totdeauna. Te-am iubit mult, dar mi-a trecut și m-am îndrăgostit de altul. M-a convins că o femeie ca mine nu trebuie să muncească și merit să trăiesc ca o prințesă. Dacă îmi vrei cu adevărat binele, nu mă căuta”.

va urma

Căldura zâmbetului

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* – Ei, Bulă, ai auzit de Ion Luca Caragiale?
– De niciunul dintre ei.

* Când eram tânăr, eram foarte sărac. După ani de eforturi… nu mai sunt tânăr.

* La ușa mea a bătut o fată care cerea o donație pentru constituirea unui bazin de înot. Așa că i-am dat… un pahar de apă.

* La școala de șoferi
Elevul: – Am parcat bine?
Instructorul: – Excelent. Acum, hai să ieșim prin portbagaj!

* Se întâlnesc doi purici:
– Unde te duci?
– Păi, pe coasta de… Azor!

* Două blonde:
– Ai citit vreodată Shakespeare?
– Nu, cine l-a scris?

* Știați că femeile nu greșesc aproape niciodată? Ele doar își actualizează informațiile.

* – Și… ce ai citit ultima oară?
– Apometrele…

* În octombrie tre’ să dăm ceasurile înapoi. Să fiu al naibii dacă mai știu de unde l-am cumpărat!

* Nu-ți face griji despre evitarea ispitelor.
Pe măsură ce îmbătrânești, te evită ele.

* De ce ar fi supărat Albert Einstein?
Pentru că viteza luminii a fost depășită de prețul ei…

* ”Să gândești este dificil. De aceea majoritatea oamenilor judecă”.

* – Bro, ție cât ți-a venit ultima factură la curent?
– 300 de lei.
– Doar atât? Cum reușești să consumi atât de puțin?
– Nu sunt racordat.

* La tribunal, judecătorul către învinuit.
– Din 365 de zile, ai 364 de infracțiuni. Ai vreo justificare?
– Da, o zi am fost bolnav.

* Diseară inaugurăm încălzirea prin pardoseală. Adică, scoatem pardoseala și o băgăm pe foc…

* Datorită creșterii prețului la energia electrică, cele care poartă numele de Luminița vor fi femei de valoare inestimabilă.

* – Gheorghe, iubitule, m-ai visat?
– Nu, Rozi, iubito, am dormit bine!

* Când vine iarna, miroase a cărbuni.
Când vine primăvara, miroase a ghiocei.
Când vin alegerile, miroase a asfalt.

* În timpul orei de dirigenție, profesorul ține o lecție de morală și bune maniere.
– Vă place o tânără domnișoară și îi faceți curte cu insistență; seara mergeți la un restaurant elegant pentru o cină tete-a-tete și, în timpul mesei aveți nevoie să mergeți la toaletă. Cum spui, Popescule?
– Îi voi spune: ”Domnișoară, vă rog să mă scuzați câteva clipe, dar trebuie să mă duc să urinez”.
– Este o exprimare nepoliticoasă, de bădăran. Ionescu, tu cum ai spune?
– Eu i-aș spune: ”Domnișoară, trebuie să mă duc la toaletă, mă întorc imediat”.
– E mai bine, dar este dezagreabil să pomenești de toaletă în timpul mesei. Bulă, tu ce ai zice?
– Îi spun: ”Draga mea, scuză-mă că trebuie să lipsesc o clipă, dar trebuie să dau mâna cu un bun prieten pe care sper să ți-l prezint și ție în această seară”.

* File din jurnalul unui bărbat: ”Nu știu de ce plouă afară, dar ca om însurat tind să cred că e vina mea!”

* – Ah, cât sunt de fericită! Iubesc și sunt iubită!
– Da? Chiar așa?
– Da! Îl iubesc pe Nelu și mă iubește Vasile!

* Nu suport să văd casa murdară…
Chiar acum mă ridic din pat și sting lumina!

* Soția:
– Mă, tu înțelegi ce-ți spun?
– Nu, dar sunt foarte atent!

* Frumos ar fi să dispară familia tradițională din instituțiile statului, unde mama, tata și copilul sunt colegi de birou!

* Știți care e diferența dintre un somn și un căscat?!
Somnul stă în apă, iar căscatul pe mal…

* E minunat să ai pe cineva care să te asculte…
Chiar azi vorbeam cu pereții…

* Lupul bate la ușa purceilor.
– Deschide-ți ușa, eu sunt mama, am adus lapte!
– Minți, Lupule, noi am trimis-o după bere!

* Anunț către vecinii mei…
Am dat telefon la pompieri și au zis că vin sâmbătă și ne fac baie la toți odată.

* Eu nu am mai văzut așa soț fidel ca al meu, n-are niciun nume de femeie în telefon.
Până și pe mă-sa o cheamă Vasile…

* – Cât costă sesiunea de hipnoză?
– 400 lei.
– Mi se pare scump…
– Nu ți se pare scump!
– Nu mi se pare scump.

* ”Enelul nostru
Care ești în cabluri
Sfințească-se Amperajul Tău
Vie Tensiunea Ta
Facă-se Regularizarea Ta
Precum în living așa și în dormitor.
Energia noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi
Și ne iartă nouă consumul nostru
Precum și noi mai dăm curent vecinilor noștri.
Și nu ne duce pre noi în patima consumului
Ci ne izbăvește de Contor
Că a ta este Hidrocentrala,
Termocentrala și Puterea.
În numele Enelului,
Al Voltajului
Și al Sfântului Amper
Amin!”

* – Mi-am dat seama că m-ai înșelat cu ăla care ne schimbă butelia și că Butănel nu este copilul meu, este al lui.
– Bă, ești nebun, iar începi? Cum poate să-ți treacă așa ceva prin cap?
– Păi cum fă, dacă copilul se plimbă prin casă cu biberonul pe umăr?

* Morții cu morții… și vii cu văduvele. 😀

* Femeia nu sforăie!
Ea toarce, că e pisi!

* Am făcut must. L-am închis în pivniță și i-am zis: ”Nu vorbesc cu tine până nu te maturizezi!”
Ieri am schimbat câteva cuvinte…

* Că nu-s frumos și nu le plac femeilor am înțeles.
Dar să se prefacă prostituatele că așteaptă autobuzul când mă văd, parcă-i prea de tot…

* România – o țară aflată veșnic între mântuire și mântuială.

* Dacă o persană miroase puternic a parizer, putem spune că are un aer parizian?

* Răsăritul ar fi formidabil dacă l-ar pune puțin mai târziu.

* Ești Calm? Liniștit?
Înseamnă că n-ai dat peste femeia potrivită!

* Un sportiv rus care îl critica pe Putin a fost prins că se dopa cu poloniu.

* Astăzi, în mașină, vorbeam cu GPS-ul despre problemele mele.
Mi-a spus: ”Mergeți înainte!”
Chiar aveam nevoie de o încurajare…

* Orice zdreanță băgată-n seamă de vânt, se crede drapel!

* Cei din industria armamentului fac un apel către cei din industria farmaceutică să înțeleagă că acum e rândul lor.

* Omul face 3 greșeli în viață:
– strică vinul cu apa,
– cafeaua cu zahăr,
– dragostea cu căsătoria.

* Știai că?
Dacă ești slab, te îngrași!
Dacă ești gras, slăbești!
Dacă ești prost, te obișnuiești!

* – De ce boală suferi?
– De indiferență acută în stare de sictir.

* – Ce limbi străine învățați voi la școală?
– Engleza, franceza, chimia și matematica.

* După două ore de condus cu o femeie la volan, GPS-ul a întrebat: ”Unde suntem, femeie?

* Înainte de Facebook, numai familia ta știa că ești prost.

* – Bună ziua! Aș dori să-mi fac un tatuaj. Doare?
– Depinde de zonă.
– Păi… sunt din Oltenia.

* Ce înseamnă o educație bună?
Este capacitatea de a suporta educația proastă a altora.

* Soția mea iubește cultura. Dimineața face circ și seara teatru.

* Munca în România este locul unde câștigi… stresuri, ticuri nervoase, dureri de cap, iar la fârșit de lună câștigi și ceva bani pentru tratament.

* Oamenii inteligenți sunt minoritari, iar democrația se bazează pe dorința majorității.

* După 40 de ani, viața devine roză: artroză, nevroză, osteoporoză…