Revolta din ogradă: Marea de Nisip

Deliu și familia lui i-a însoțit două zile, dar apoi s-au despărțit cu mulțumiri din partea marinarilor de ocazie și urări de succes din partea delfinilor, care au plecat să atace un banc de sardine. Căldura era mare și setea din ce în ce mai puternică. Cei patru prieteni erau moleșiți și se uitau rugător la cer sau la pânzele din Aripi de Flutur, ce continuau să rămână neclintite.

A mai venit o noapte și au ațipit extenuați, visând că beau apă rece de izvor și nu se mai săturau de ea. O adiere blândă de vânt l-a trezit pe Hamlet, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva visează în continuare. Dar când și-a mușcat limba și a văzut că-l doare, a realizat că e aievea și vântul își sporea puterile, împingând barca înainte. Deasupra lor nu se mai vedeau stelele, semn că s-a înnorat. Și-a trezit prietenii, să se bucure de speranța ce renaște, apoi au așteptat cu inima strânsă să se întâmple ceva.

Spre dimineață a căzut prima picătură de ploaie, întâmpinată cu chiote de bucurie de toată gașca. Au urmat altele și altele, iar gurile lor s-au prefăcut în tolcere ce aspirau cu nesaț cât mai multe „perle” dătătoare de viață. După aceea au împărțit ultimii pești și au reglat pânzele. Erau pe drumul bun. Noroc că ploaia s-a oprit înainte de a se umple barca, dar vântul continua să-i împingă cu strășnicie tot înainte.

Așa au mai trecut câteva zile, foamea pusese din nou stăpânire pe ei și apa era pe terminate. Priveau cu disperare spre orizont, în speranța unui semn de uscat. Într-o astfel de zi, cu moralul din nou la pământ, au văzut pe cer un pescăruș gălăgios. La puțin timp, au mai zărit unul și apoi un stol întreg. Erau cu sufletul la gură și Chițac se cățărase în vârful unei pânze. De aceea a fost primul care a văzut ceva și a strigat cu toată puterea lui:

– Pământ! Pământ! Pământ!!!

Erau salvați din nou și, fericiți, țopăiau de era să se răstoarne bușteanul plutitor. Au ajuns, totuși, cu bine la țărmul nisipos. Erau oare în Valea Veșnic Verde? Nu prea era verdeață, cu excepția unor pomi înalți, cu niște fructe precum niște mingi. Una din ele era căzută pe jos, iar ei au început s-o cerceteze curioși. Șoricelul și-a dovedit și de data asta cunoștințele acumulate în fața televizorului:

– Cred că sunt nuci de cocos și sunt bune de mâncat. Înăuntru sunt pline de lapte.

Căluțul aplică o lovitură cu copita și despică fructul în bucăți. Au băut cu poftă din lichid și au mâncat miezul delicios. Chițac s-a urcat apoi pe arbore și a ros cozile nucilor, care au căzut astfel la pământ. Altă viață era acum! Cu foamea și setea astâmpărate, aveau de stabilit ce vor face în continuare. Curcanul a consultat Piatra Cunoașterii, care le-a arătat direcția de urmat. L-au trimis pe Călin în recunoaștere, iar acesta a venit cu o veste proastă: în acea parte era o mare de nisip, fără pic de vegetație. Ce era de făcut? Cățelul veni cu o idee:

– Eu zic să mergem tot pe malul apei. Măcar o să avem nuci de cocos.

– Nu e bine. Trebuie să urmăm direcția arătată de piatră, replică Gogu.

Chițac sugeră:

– Să întrebăm pe cineva.

– Pe cine?, se interesă curcanul.

– Poate că știe ciudățenia aia cu carapace, ce se îndreaptă spre mare, răspunse Călin, care, de la înălțimea lui, avea o perspectivă mai mare asupra plajei.

Era o broască țestoasă, de care s-au apropiat cu toții. Curcanul a inițiat discuția:

– Bună! Se pare că ești de pe aici. Cunoști bine locurile astea?

Vietatea s-a oprit și a întors agale capul către ei:

– Cine sunteți voi? Ce căutați pe aici? M-ați urmărit? Vreți să-mi prădați cuibul?

Gogu o liniști:

– Nu avem intenții rele, dar venim de departe și căutăm Valea Veșnic Verde. Poți să ne spui încotro e?

– Vai, vai, vai! Nu cred că e înțelept să mergeți într-acolo. O să pieriți în deșert, cum au făcut-o și alții. Eu sunt Țesta, am peste o sută de ani și am văzut multe în viața mea. Vă sfătuiesc să faceți cale întoarsă…

Hamlet simți că trebuie să precizeze:

– Noi nu suntem ca alții. Am trecut prin multe și nu o să renunțăm acum, când suntem atât de aproape.

– Da, da!, întări Chițac.

– Arată-ne doar drumul și ne descurcăm noi, ceru curcanul.

Țesta dădu neîncrezătoare din cap și glăsui:

– Trebuie să străbateți marea de nisip și veți da de valea pe care o căutați. Eu vă doresc noroc, deși mă îndoiesc că veți avea.

– Mulțumim, mulțumim!, au răspuns în cor cei patru călători.

S-au întors apoi la pomul lor și Gogu a cerut părerea fiecăruia. Cu toții voiau să meargă mai departe, prin deșert, spre valea paradisiacă pe care o simțeau atât de aproape. Până spre seară au încărcat pe căluț câte nuci putea duce, după care au mâncat și băut pe săturate. Când soarele dădea să apună, intrau în marea de nisip fierbinte. Erau optimiști și siguri de reușita lor.