Lică la dezalcoolizare

Nu știa cum a ajuns pe patul acela, legat la mâini și cu o durere de cap îngrozitoare. Își amintea doar cum se distra vizionând meciul naționalei de fotbal, pe ecranul televizorului din restaurant, dar și cum patronul făcea cinste tuturor cu câte o halbă de bere la fiecare gol marcat de ai noștri. Probabil că fuseseră multe goluri, din moment ce pierduse numărul lor. Încercă să se ridice, dar curelele de la mâini îi provocau alte dureri, fapt ce-l făcu să strige după oricine l-ar auzi.Într-un târziu, văzu capul unei femei ce se strecura pe ușa întredeschisă, dar care dispăru la fel de repede precum apăruse. După alte câteva minute, apăru un bărbat mărunțel, zâmbitor și îmbrăcat într-un halat alb. Imediat, îl bombardă cu întrebări răstite:

– Ce mi s-a întâmplat? Unde sunt? De ce-s legat la mâini?

Mărunțelul își trase un scaun și se așeză în apropierea lui Lică.

– Chiar nu mai știi ce ai făcut? Vezi dacă ți-ai băut mințile?

– Ce-am făcut!? Am fost la meci…

– Iar la sfârșit ai devenit violent, ai împărțit pumni și scaune în stânga și-n dreapta. De aceea te-au legat și te-au adus în Sighet, la dezalcoolizare.

– Asta Dorina mi-a făcut-o!…

– Așa e! Dacă nu era nevastă-ta, acum erai în pușcărie, nu în spital. Ea ne-a sunat și ne-a povestit despre problema ta cu băutura.

– N-am nicio problemă.

– S-a văzut… Eu sunt doctorul Pricop și am să te dezleg, dacă te calmezi și vrei să cooperezi.

– Dezleagă-mă. Mă dor toate și mi-e sete.

Doctorul îi desfăcu legăturile și apoi veni cu un pahar. Lică îl apucă și gustă cu lăcomie din băutură, dar se opri cu greață:

– Dar asta e… apă!, exclamă el strâmbându-se.

– Dar ce-ai fi vrut să fie?

– Ceva cu alcool! Nu așa faceți dezalcoolizarea?

– Nu, nu așa o facem, ci prin pastile și ședințe de terapie. Cine ți-a băgat în cap alte idei? Și cum ai ajuns dependent?, întrebă Pricop, așezându-se pe scaun și scoțând din buzunar un pix și un carnețel.

– Nu sunt dependent, cum zici matale. Pot oricând să mă las, da’ nu vreau. Așa era și bunicul, om bun la suflet, de aceea îmi plăcea să-l vizitez în fiecare zi, dar mai ales seara. Eram doar un copil, însă știam că-și aduce câte un sfert de albușcă, iar atunci avea drag să-mi povestească multe lucruri interesante. Țin minte cum odată, după ce aflase că am limbrici, mi-a pus și mie un deget de băutură și mi-a zis: „Dă-l peste cap și nu mai trebuie să iei prafuri de la farmacie. Cu ăsta scapi de toți viermii”. Mi s-a părut grețos, dar a avut dreptate: de atunci n-am mai avut limbrici. E drept că a început să-mi placă efectul, iar bunicul și-a făcut un obicei din a-mi da să gust mereu din băutură. Doar uneori îmi amintea: „Mă, nepoate, ai grijă când ai să crești! Să nu ajungi ca Fleandură, ăla ce umblă toată ziua cu hainele rupte. Atâta a băut, până l-au dus la dezalcoolizare. Acolo l-au forțat să bea numai tărie, fără pic de apă, până i s-a făcut greață și nu mai poate să vadă băutură în fața lui. Uită-te la el, că parcă și-a pierdut mințile!”

Doctorul zâmbi amar, notând ceva în carnețel.

– Hmm… Cred că cineva te-a informat greșit. Nu țin minte să fi existat un astfel de tratament, dar m-ai făcut să râd, ceea ce e bine. Și umorul e bun pentru tratament. O să te ținem aici o lună, după care sperăm să te vindeci. Altfel nu putem să te ajutăm, depinde doar de tine.

– Dar eu nu sunt bonav, doctore!

– Atunci n-ai nimic de pierdut dacă iei o vacanță și stai cu noi. Avem activități distractive, doar că n-ai dreptul la vizite. Fă-ți prieteni printre pacienți și timpul va trece mai repede.

Mărunțelul îi zâmbi încă o dată și ieși din salon. Lică se uită chiorâș la paharul de alături, iar după un timp își făcu curaj și îl goli. Amară i se părea apa, dar mai ales cele treizeci de zile care urmau. Asistenta se prezentă curând cu câteva pastile, amare și alea.

Zilele treceau din ce în ce mai ușor, iar Lică părea alt om peste o lună. Dorina a venit după el și s-au bucurat amândoi de revedere. Speranțele într-o benefică schimbare au ținut doar două săptămâni. Bărbatul n-a mai putut rezista ispitei, mai ales când își vedea prietenii la terasă, cu paharele în față și un rânjet batjocoritor pe chip. Doar nu era dependent, a dovedit asta timp de 45 de zile. Acum putea să reintre cu fruntea sus în rândul prietenilor de pahar.