Planeta Paradis: Marea bătălie (II)

Posted on by racoltapetru6

Fiecare grupă de câte o sută de războinici avea un comandant în frunte și arme distinctive. Prima era formată din pușcași, și mai multe serii de împușcături s-au abătut imediat asupra platoului, majoritatea oprindu-se în sacii cu nisip. Gavrilă și Relu, ca niște adevărați lunetiști, nu risipeau niciun glonț, fiecare cauzând moartea sau rănirea gravă a unui inamic. Primul era întotdeauna comandantul, care, în ciuda armurii metalice, lăsa loc suficient pentru proiectilul letal. Dar și Bogdănel, cu o duzină de halani, foloseau puști artizanale cu care băgau spaima printre roni.

Nimeni nu a fost rănit grav în tabăra Marelui Șef, în timp ce pe partea cealaltă au fost scoși din luptă mai bine de jumătate din pușcași. Dar distanța dintre inamici se micșora și au intrat în luptă arcașii. Norii de săgeți erau mai periculoși decât gloanțele, fiindcă veneau de sus și puteau să cadă oriunde. Doar scuturile de lemn, acoperișul casei și a acareturilor îi puteau feri de răni. Singură Zakala ignora acest fapt și stătea dreaptă în picioare privind cu atenție desfășurarea ostilităților.

Replicile se succedau la fel: o dată trăgeau ronii, după care urmau halanii și tot așa până ce a fost decimat și grupul arcașilor atacatori, în timp ce doar doi halani au fost răniți grav. De mare ajutor erau vânătorii din flancul drept, care atacau pe neașteptate cu săgeți mortale, după care se retrăgeau rapid în pădure, unde erau în siguranță.

Al treilea val era și mai aproape, dar comandantul n-a mai avut curajul să se poziționeze în fața oamenilor săi. Văzuse cum sfârșiseră ceilalți doi omologi și nu vroia să riște. Era rândul sulițașilor, care alergau cu arma în mână, căutând s-o arunce până în tabăra inamică.Puțini au reușit însă, fiindcă arcașii halani mai aveau un cuvânt de spus, la fel și cei cu puștile. Nicio suliță nu a rănit pe cineva, în timp ce zeci de roni au căzut și de această dată. Nici comandantul nu a scăpat de glonțul ce-i era destinat.

Au urmat alte grupuri de roni, tot mai aproape și tot mai periculoase. La momentul potrivit, au intrat în acțiune catapultele cele mari, prăvălind spre vale bușteni groși și bolovani mari, cu efecte zdrobitoare asupra trupurilor și moralului atacatorilor. Acum se putea citi pe chipurile lor groaza și chiar dorința de a o lua la sănătoasa, de câte ori aveau parte de o nouă surpriză din partea adversă. Cum a fost cea provocată de grenadele artizanale, arme cu care nu mai avuseseră de-a face și care au făcut ravagii printre ei.

Dar oricât de viteji și inventivi ar fi fost, halanii conduși de Relu nu puteau să țină la distanță o oștire atât de numeroasă, hotărâtă să învingă cu orice sacrificii. Tot mai aproape erau trupele inamice, apărătorii tot mai puțini și obosiți, iar muniția de orice fel pe terminate. În curând s-a ajuns la lupta corp la corp și micuții vânători erau vizibil copleșiți. Gavrilă și Florica s-au retras în casă, de unde primul își folosea cu chibzuință cele câteva cartușe rămase. Marele Șef și Bogdănel luptau umăr la umăr, fiind înconjurați de ronii uriași și pregătiți să le dea lovitura de grație. Țamorul o dezarmase cu ușurință pe Carmen și urma să o străpungă cu sabia, când se auzi o voce puternică:

– Lasă fata!!!

Era Zakala, care fusese eliberată și asista la spectacolul final.

– Dar e inamicul și am promis că nu iertăm nimic!, se miră tânărul conducător care vru să-și continue acțiunea.

– Lasă fata, am zis!, și Regina se interpuse între ei cu sabia-i întinsă. Te știi bate cu copiii, dar n-ai fost în stare să te bați cu oamenii mai mari! Ai făcut de rușine neamul ronilor în această bătălie. O mână de oameni erau cât pe ce să te îngenunche, incapabilule!

Țamorul își ridică privirea și o privi pe Zakala în ochi, cu îndrăzneală. Știa că era un moment hotărâtor pentru viața lui, iar la milă era absurd să apeleze.

– Cel puțin eu nu am fost luat prizonier! Te-ai dat de partea lor de când ai fost răpită?

A fost butoiul cu pulbere ce a făcut-o pe Regină să explodeze. Nu prin vorbe, ci prin atac direct. Paloarea din obraji îi dispăruse, fiind înlocuită de sângele ce-i inundase obrajii. Se mișca din nou ca o felină prădătoare, iar Țamorul era asaltat de lovituri greu de parat. În jurul celor doi se formă un cerc larg și nimeni nu mai continuă lupta, esențial fiind doar rezultatul duelului dintre cei doi lideri roni. Carmen se ridicase și acum era între Relu și Bogdănel, dar cu inima alături de salvatoarea ei, Zakala.

Văzându-se încolțit, Țamorul apelă la ajutorul oștenilor săi:

– Ce mai așteptați, bravii mei? Doar nu vreți să vă conducă această trădătoare! Cine vine alături de mine acum, va conduce alături de mine.

Însă nimeni nu a avut curajul să ridice mâna împotriva Reginei, iar aceasta l-a răpus în curând pe sărmanul nesocotit. Apoi, ridicându-și privirea cu semeție, întinse sabia primului oștean din apropiere, care o șterse umil de sânge.