Satul dintre neguri XXVII

continuare

Adi cel de acum câteva luni ar fi râs de pretențiile surioarei, ba ar fi luat-o și peste picior. Însă frățiorul de astăzi simțea că-i un privilegiu să se comporte ca un cavaler cu cea care i-a fost alături în numeroase aventuri, salvându-și reciproc viața. Acele întâmplări extreme i-a apropiat cum nu s-ar fi întâmplat în decenii de conviețuire din lumea de dincolo. Acum era ceva normal să se ajute unul pe altul, în primul rând pentru el, fiind mai mare și având datoria să-i împlinească chiar și unele capricii. Maia, în schimb, se arăta îngrijorată de prostia pe care o înfăptuiau prietenii lui. S-a și exprimat în această privință, cu vădită gelozie:

– Nu vă jucați cu focul, că o să vă ardeți. Ce rost are să hrăniți monștrii aceia, când oricum trebuie să plecăm și vor muri mai târziu de foame? Iar dacă vă gândiți să-i luați cu voi, să știți că eu mă opun cu toată puterea. Le vor apărea colții, vor deveni uriași ca mama lor, iar eu nu o să vă mai pot apăra.

– Nu-i ducem nicăieri, dar măcar nu-i condamnăm noi la moarte, a explicat fata în timp ce cărau hrana spre cuibul celor două sălbăticiuni. Îi hrănim o dată și poate vor avea norocul să-i adopte cineva sau ceva. Minuni se întâmplă mereu pe aici.

– Pierdere de vreme, le-a răspuns câinele. Eu nu pot să-i mai văd în fața ochilor, așa că mă duc în recunoaștere.

Copiii au împărțit pasărea în porții egale pentru fiecare din cele șase capete, care le-au înghițit cu lăcomie. Ochii lor îi priveau cu recunoștință, de parcă i-ar fi considerat părinți, iar Bianca a fost atât de impresionată încât i-a mângâiat pe creștet. Asta i-a făcut să se gudure, încât unul s-a întors pe spate, lăsând să se vadă sub el un pandantiv cu o piatră prețioasă foarte mare, prinsă de un lănțișor auriu. Bianca a rămas înmărmurită și l-a ridicat în sus pentru a-l admira la lumină.

– Asta trebuie să fie răsplata noastră, un dar de care s-ar bucura orice prințesă, a dedus ea în timp ce-l rotea pe toate fețele.

– E un diamant foarte mare, cum nu am mai văzut, i-a spus Adi. Se spune că balaurii adună comori strălucitoare pe care le ascund în peșterile lor. Probabil că au fost mai multe și de aceea le-a fost omorâtă mama. Urma, prin care se vede că a fost scos ceva greu dinăuntru, o fi de la acele bijuterii scoase de ucigași.

Fetița își puse pandantivul la gât și tare ar fi vrut să se privească în oglindă.

– Îmi stă bine?, și-a întrebat ea frățiorul.

– Da, arăți ca o adevărată prințesă, a lăudat-o el cu sinceritate.

– Vreau să fiu frumoasă ca Doamna din Lac, a mărturisit ea cu exaltare în timp ce se rotea de parcă ar fi în fața unei oglinzi.

Maia a revenit printre ei, întrerupând această scenă penibilă, după părerea lui:

– Măgărușii au ajuns cu bine sus, dar sunt îngroziți de namila aceea de balaur mort. Pe de altă parte, am găsit un tunel de ieșire prin partea cealaltă a grotei, doar că nu încap și animalele de povară.

– Bravo, Maia!, l-a lăudat Adi în timp ce-i mângâia blana deasă. Se vede că ești un sprijin de nădejde.

Câinele dădea din coadă și privea cu înțeles spre Bianca, de parcă ar vrea să zică: ”Vezi pe cine trebuie să te bazezi? Nu pe șerpii aceia cu capete proaste și burți hămesite”. Băiatul se adresă apoi surorii:

– Eu o să cobor cu măgărușii, iar Maia o să meargă cu tine prin tunel și o să ne întâlnim cu toții jos. Dar ar trebui să mâncăm ceva înainte, nu credeți?

În fața unui astfel de plan nu existau comentarii, iar după ce și-au astâmpărat foamea, s-au despărțit și au pornit pe căi diferite. Firește că, în ciuda Maiei, Bianca nu s-a îndurat să plece fără să-și mângâie încă o dată puii de balaur. Aceștia îi gâdilau mâna în timp ce o lingeau, iar ea nu putea să se abțină din râs. S-a despărțit cu regret de ei, la insistențele câinelui grăbit pe care l-a urmat pe o cale întunecată. Văzul și instinctele ghidului patruped erau esențiale pentru fiecare metru parcurs. La început au mers lejer, apoi a urmat porțiunea în care trebuia să se aplece și să se strecoare printre bolovanii colțuroși, după cum era sfătuită. E drept că drumul a fost mult mai scurt decât la suprafață și în curând au zărit un licăr de lumină la capătul tunelului. Ieșirea era mascată de ierburi, dar soarele reușea să-și strecoare vreo două raze spre întunericul din care abia așteptau să scape. Bucuria le-a fost și mai mare când au dat cu ochii de o pajiște prietenoasă, care se termina la celălalt capăt cu multe case înșiruite pe străzi lungi și promițătoare.

– Oare am ajuns în mijlocul satului, acolo unde s-a mutat Bunicul?, întrebă Bianca, iar Maia răspunse cu oarece rezervă:

– Asta vom vedea cu ochii noștri, după ce ne întâlnim cu Adi.

A durat ceva până a apărut și băiatul cu măgărușii, obosiți, dar nevătămați. Se însera, le era iar foame și oricât de nerăbdători erau, tot se impunea să-și petreacă noaptea la poalele dealului. Dimineață or să vadă ce le arată prima rază de soare și, dacă vor avea noroc, îi va ghida spre casa la care așteptau cu nerăbdare să ajungă. Și-au împărțit ultimele merinde, iar după ce s-a înnoptat, au privit nenumăratele stele care parcă le făceau ghiduș cu ochiul. Și totuși, cu toată sfârșeala pe care o resimțeau trupurile lor istovite, nu au reușit să adoarmă până târziu după miezul nopții. Ziua i-a prins somnoroși și dezamăgiți de soarele care nu se putea vedea de norii apăruți dintr-o dată. Ce puteau face în această situație?, se întrebau ei derutați. Să meargă și să întrebe din poartă în poartă, părea singura soluție.

Până să ia această decizie, au văzut un bătrân care se apropia încet, urmându-și vaca pe care o mâna la păscut. Inima a început să le bată cu putere, în timp ce instinctiv se apropiau de el și îl cercetau cu mare interes. Era micuț de statură, părul alb îi mai persista pe la tâmple, în jurul cheliei și pe ciocul de la bărbie. Bianca a prins cea dintâi curaj să i se adreseze:

– Bună dimineața… nenea, a rostit ea cu o voce emoționată.

Moșul i-a privit în fugă și le-a răspuns fără chef:

– Bună.

Tot era ceva, drept pentru care a îndrăznit și Adi:

– Știți, noi venim de departe și ne căutăm bunicul.

Omul se arătă mai interesat, după ce îi cercetă mai bine.

– Cum arată bunicul vostru și cum îl cheamă?

– Încă nu l-am văzut și nici nu-i știm numele, interveni fetița. Ne-a scris doar că s-a mutat pe aici, ajutat de Păcală.

Bătrânul o privi și mai atent pe fata cu piatra prețioasă la gât, după care chipul i se lumină total.

– Înseamnă că voi sunteți nepoții pe care nu i-am văzut niciodată!? Nu-mi vine să cred că m-ați găsit, dragii moșului! Veniți să vă îmbrățișez.

Copiii au așteptat de atâta vreme acest moment, încât s-au aruncat impulsiv în brațele întinse ale bunicului.

– Nepoțeii mei cei dragi. De când vă aștept și cât de mult mă bucur că m-ați găsit.

Maia privea deoparte explozia de fericire la care ea nici nu era băgată în seamă. Ar fi trebuit să împărtășească aceleași sentimente, dar nu-și explica ce îndoială o reține.